PROGRAME DE SECURIZARE A ORAŞELOR

După Stockholm (1972) şi Vancouver (1976) - unde au avut loc întâlniri internaţionale menite sa atragă atenţia

asupra calităţii locuirii ]n marile oraşe, interesul privind „urbanizarea” şi „politica oraşului” a rămas în centrul atenţiei

guvernanţilor.

Forumul Mondial Urban (2006) a plecat de la premisa că „urbanizarea este fenomen mondial şi global”, iar

eforturile trebuie canalizate înspre dezvoltarea durabilă a oraşelor (este vorba de echilibrarea obiectivelor economice,

sociale, ecologice). Viaţa urbană este preocupată de creşterea economică, dar această creştere trebuie să se regăsească

în nivelul de dezvoltare socială, respectând cu stricteţe mediul. Populaţia globului a fost invitată sa înveţe să promoveze

dezvoltarea durabilă a oraşelor în condiţiile în care această formă de locuire-dinamică şi universală - tinde să devină

dominantă. In documentele prezentate la Forum (cele privind „oraşul funcţional”, „oraşul care învaţă sa se schimbe”,

„oraşul locuibil”, „oraşul ideal”, „planificarea urbană”, oraşul prieten al tinerilor etc.) s-a propus schimbarea opticii: nu

am moştenit oraşul şi facem ce vrem cu el, ci l-am împrumutat de la urmaşi, deci trebuie să fim atenţi la ce lăsăm

urmaşilor).

Pericolele reale şi ameninţările sunt legate, la începutul secolului XXI, de ceea ce se întâmplă în plan economic,

social, ecologic. Stâlpii tradiţionali ai securităţii urbane (securitatea individului, securitatea comunităţii, securitatea

serviciilor, securitatea instituţiilor şi sistemelor) trebuie întăriţi, fiindcă s-au şubrezit... Nu putem vorbi de democraţie şi

pace fără libertate, nici de libertate fără securitate individuală şi colectivă.

Forumul Mondial a cerut programe de cercetare cu scopul de a explora relaţiile intre:

- securitatea adaptativă,

- securitatea preventivă,

- securitatea umană.

Obiectivele sunt acelea de a dezvolta modele de securitate urbana mai rezistente şi durabile. „Totul pleacă de la

evaluarea integrată a riscurilor”, se spune în program. Securitatea urbană ţine de sporirea responsabilităţii organismelor

create pentru menţinerea ordinii şi liniştii publice şi de participarea-implicarea locuitorilor în viaţa comunităţilor lor.

Trăim o epocă a marilor transformări:

- creşterea populaţiei (mai cu seama în zonele sărace);

- urbanizarea galopantă, adesea fără să respecte reguli elementare de sistematizare;

- mondializarea;

- degradarea mediul datorită poluării (efect de seră)

- larga răspândire a NTIC cu efectele lor colaterale;

- instabilitate geopolitică etc.

Relaţiile între aceste procese au impact asupra siguranţei celor şse miliarde de oameni, cu precădere asupra celor din

aşezările urbane. De fapt „nu urbanizarea este cauza problemelor noi cu care se confruntă omenirea; mai curând

aceasta este oglinda care reflectă problemele cu care se confruntă locuitorii oraşelor şi paradoxurile locuirii urbane:

riscurile locuirii sunt mai mari în oraşe”. În aceste condiţii, se impune „să gândim global şi să acţionăm local”.

Stâlpii securităţii comunitare

În toate societăţile şi în toate timpurile, oamenii au depins de comunităţile lor pentru a-şi asigura securitatea.

Mult timp, locuitorii oraşelor au înţeles să se protejeze cu ziduri de „pericolele ce veneau dinspre sat”, să se ferească de

anarhia care domnea acolo. Oraşul-cetate oferea posibilitatea menţinerii ordinii publice. Oamenii îşi puteau practica

meseriile tradiţionale încurajând schimbul, diversificînd economia etc. Preţul de plătit de către cetăţeni pentru securitatea

lor era implicarea fiecăruia: toţi trebuiau să apere oraşul în pericol, chiar cu preţul vieţii (în luptele de apărare a oraşului).

1

Acest preţ de plătit era acceptat fiindcă de securitatea oraşului depindea politica sa, economia, prosperitatea şi civismul.

Însă P. Marcuse (în Walls of Fear and Walls of Support, Princeton Press, 1997) arăta că zidurile au însemnat protecţie,

dar în acelaşi timp izolare, siguranţă dar şi frică. Odată cu expansiunea comerţului şi a schimburilor interne şi

internaţionale, locuitorii oraşelor au trebuit să deschidă porţile produselor străine, ideilor şi influenţelor venite din toată

lumea, deci au devenit „expuşi”. Oraşele au devenit motorul creşterii economice si al schimbărilor sociale, culturale si

politice. Pentru securizarea lor, au fost puse la punct metode de planificare din ce în ce mai sofisticate. Preocupările cele

mai importante erau cele legate de infrastructura adecvată (căi de acces, transport, locuinţe, servicii etc.).

La începutul secolului al XIX-lea, sub impactul „revoluţiei industriale”, problema menţinerii securităţii urbane

se pune, în special, datorită periferiilor din ce în ce mai populate şi a pericolelor ce domneau acolo.

Fenomenul urbanizării se accentuează şi migraţia are, printre consecinţe, degradarea mediului, ineficienţa

modelelor tradiţionale de menţinere a securităţii, de guvernare a oraşului.

”Managementul urban” a început să reprezinte cea mai importantă provocare pentru societăţile europene după

al doilea război mondial.

În America de Nord, problemele care au determinat schimbarea oraşului au fost de altă natură; aici oraşele s-au

transformat vizibil din cauza impactului noilor tehnologii (din transporturi etc.), a gestionării urbane a resurselor

(materiale, financiare, umane). Apariţia tramvaiului, a iluminatului electric etc., transformările categoriilor sociale şi a

mediului lor de viaţă au determinat schimbarea periodică a modelelor de gestionare a oraşului, bazate acum pe educaţie,

pe automobil, pe locuinţe confortabile şi accesibile, pe noile mijloace de comunicare şi informare. În „noul oraş”, se

conturează „zone rezidenţiale”, „periferii”, „spaţii pietonale”, se face resimţită necesitatea arhitecţilor şi a esteticienilor

urbani care ă producă „un nou urbanism” bazat pe aşteptările locuitorilor şi pe implicarea lor, nu doar pe decizii ale

administraţiei locale.

Se trece treptat de la „modelul ingineriei moderniste” (care credea că oraşul poate fi condus şi gestionat ca nu

contează care entitate: şcoală, cazarmă, întreprindere), la „modele manageriale alternative”. Au fost aduse critici

vehemente „modelului planificării”, incapabil să distingă între decizie şi gestionarea proiectelor de dezvoltare urbană, şi

se cerea ca locuitorii să fie puşi în centrul oricăror proiecte, fiindcă era vorba de ameliorarea calităţii vieţii lor. În plus,

noile modele luau în seamă riscurile şi ameninţările: incendiile, inundaţiile, seceta, terorismul.

Pe măsură ce problemele sînt abordate prin luarea în considere a localului (a comunităţii teritoriale locale), se

ajunge la individ şi comunitate, şi se pune problema ameliorării siguranţei cartierelor, străzilor etc., plecînd de la

diseminarea exemplelor locale reuşite. Accentul este pus pe creşterea responsabilităţii civice, în condiţiile în care

controlul social exercitat de către stat nu mai dădea rezultatele aşteptate (guvernul poate aloca miliarde pentru

securizarea oraşului, dar nu se întâmplă miracole dacă nu intervin organele abilitate, dacă nu se implică cetăţenii).

Se pot însă exporta-importa experienţele străine reuşite? Se pot prelua şi implementa modele de securitate care

au dat rezultate în alte părţi?

Modernizarea a însemnat răspîndirea rapidă a tehnologiilor, creşterea importanţei schimburilor şi a banilor

indiferent de limitele politice, culturale ale trecutului. Legăturile dintre ţări au devenit mai strânse. Au avut loc schimbări

economice, oamenii călătoresc mai mult, migrează, se răspândeşte internetul, se investeşte mult în alte ţări, au mare

impact societăţile, firmele transnaţionale, au mare impact asupra societăţilor lumii actuale Banca Mondială şi Fondul

Monetar Internaţional. În aceste condiţii, se exportă-importă şi modele de amenajare urbană şi securitate comunitară.

Rămâne însă problema „formelor fără fond”, a „re-formelor fără conţinut”. Este o mare diferenţă între sugestii,

recomandări şi copierea/imitarea unor modele. Sunt utile sugestii privind:

- utilizarea raţională a fiecărui centimetru de teren (în numeroase ţări ale Europei, respectul pentru pământ a făcut să

existe reguli clare, precise, respectate, privind folosirea suprafeţei urbane);

2

- gestionarea municipală (atât a practicii centralizatoare, cat si a celei marcate de descentralizare si luarea deciziilor acolo

unde ele au impact concrete şi direct; nu se mai merge pe ruptura intre „statul-marele urbanist” si „planificatorul local” –

care poate fi influenţat de notabili şi proprietarii locali);

- politica urbană (oraşul se distinge de sat prin concentrarea persoanelor, activităţilor, locuinţelor; acest fapt necesită o

politică specială în materie de amenajare urbanistică; statul îşi foloseşte aria competenţelor legislative,

„reglementatoare”, instrumentele de intervenţie funciară; el se ocupă de problema locuinţelor sociale şi de problema

dezvoltării durabile: amenajarea teritoriului, păstrarea mediului şi ameliorarea cadrului de viaţă urbana);

- păstrarea patrimoniului urban (după al doilea război mondial pînă în anii 80 ai secolului trecut, amenajarea urbană a

fost ofensivă: s-a construit mult, s-au ridicat oraşe noi etc.; crizele economice au modificat modelele creşterii: s-a propus

păstrarea centrelor istorice; adesea a fost păstrată amenajarea anterioară a exteriorului şi au fost modificate interioarele

(s-a păstrat întocmai faţada clădirii şi s-a modificat – conform exigenţelor de confort actual – interiorul); au fost rafinate

toate tehnicile de restaurare imobiliară, au fost folosite toate planurile de salvare a patrimoniului şi de punere în valoare a

tuturor componentelor acestuia;

- metodele de planificare (planificarea anterioară viza trasarea structurii urbane, a căilor de transport şi circulaţie etc.;

acum se pune accent pe prevedere-precauţie-orientare a dezvoltării; sunt abandonate planurile mari, macro-urbane,

îndeplinite altădată cu ajutorul statului – providenţă);

- acţiunea publică, mobilizarea (scopul securizării nu justifică orice mijloace; în virtutea „interesului general” nu pot fi

încălcate reglementari şi drepturi ale cetăţenilor concreţi; nu pot fi montate camere de luat vederi care să le supravegheze

24 ore din 24 locuinţa dacă ei nu vor etc.).

Modele localiste

Nici centralizarea, nici descentralizarea nu reprezintă „Soluţia” în secolul XXI. Atunci cînd este vorba de

securitatea indivizilor şi comunităţilor în care aceştia trăiesc, este important să se respecte următoarele exigenţe:

concentrarea pe identificarea cauzelor profunde ale problemelor oamenilor,

recunoaşterea diferenţelor de condiţii locale (nu exista orasul în general, ci oraşe distincte),

aflarea unor soluţii viabile şi durabile pentru toate categoriile de probleme,

mobilizarea tuturor locuitorilor şi a tuturor resurselor locale.

Ar trebui să avem în vedere un continuum, nu o ruptură între comunitatea mostenită, comunitatea-piaţă,

comunitatea-cetate şi comunitatea dezvoltată durabil.

Modelul „oraşului cetate” a fost o construcţie politică; regulile cetăţeniei definite la nivel naţional nu puteau fi

încălcate în plan local; „carta locală a citadinităţii” trebuia să respecte exigenţele nationale, fiindcă doar aşa se puteae

asigura coeziunea şi integrarea socială; politica dusă conform acestui model era una de asigurare a securităţii sociale: şi

locuitorii cei mai vulnerabili trebuiau luaţi în seamă pentru a li se asigura ocuparea, locuirea, sănătatea, educaţia, cultura.

Celalalt model, al „oraşului-piaţă”, vede oraşul ca fiind compus din pături succesive de pieţe (piaţa terenurilor,

piaţa locuintelor, piaţa creditelor, a serviciilor etc) şi de servicii publice. Promovarea dezvoltarii durabile a oraşului ar

necesita, în acest caz, preocuparea susţinută ca prin pilotaj strategic să se asigure buna funcţionare a acestor pieţe, oraşul

fiind o macro-piaţă care asigură servicii de bază (salubrizarea etc.).

International Centre for Sustenable Cities încurajează cercetările privind: securitatea adaptativ, securitatea

preventivă, securitatea umană (diferenta dintre ele fiind de scară şi procesualitate; este de preferat să previi, decît să

ajungi să combaţi ceea ce există deja, de exemplu, violenţa urbană). Prima are in vedere sistemul si structurile, a doua

comunitatea, a treia individul. In primul caz se pune accent pe conceptualizare si planificare, in al doilea pe politici

teritoriale si activitati, in al treilea pe abilitarea individului in vederea implicarii lui.

3

Cities Plus (Vancouver) este dat ca exemplu de strategie a securităţii adaptative, care are ca principii de

dezvoltare: rezistenţa la ameninţări, viabilitatea acţiunilor, locuibilitatea, bazate pe:

participare

conexiune

responsabilitate

echitate

suplete

prudenţă.

Se pune accent pe capacitatea personala si colectivă a indivizilor si institutiilor de a se adapta la schimbarile

economice, sociale si de mediu prin:

o conservarea resurselor,

o protejarea mediului local,

o reducerea deseurilor,

o incurajarea reciclarii,

o „infuzia de capital intelectual” etc.

Securitatea preventivă are ca punct de plecare evaluarea integrată a riscurilor. Se caută toate posibilele

ameninţări pentru infrastructură, sisteme de comunicatii, transport, reţeaua de apa şi canalizare, se măsoară (estimează)

posibilul impact asupra oraşului şi populatiei al unor evenimente catastrofice etc.

Securitatea umană vizează dezvoltarea umană viabilă, care înseamnă:

Educaţie,

cultura păcii

respectarea drepturilor persoanei etc., în condiţiile proceselor actuale de umanizare, socializare şi mondializare,

cînd „declinul responsabilităţii civice duce la violenţă şi la creşterea sentimentului de nesiguranţă persistentă”.

Indiferent de strategia adoptată, practic se vizează complementaritatea preocupărilor legate de ameliorarea

calităţii vieţii oamenilor. Se abordează integrat:

cercetarea privind cauzele violenţei, factorii creşterii acesteia etc.;

care ar putea fi rolul guvernului, poliţiei, comunităţilor, grupurilor în prevenirea violenţei;

mobilizarea parteneriatelor eficiente etc.

Pentru a fi eficiente, programele de prevenire a violenţei şi asigurare a securităţii comunitare trebuie să plece de

la date culese în cadrul cercetărilor de teren. Acestea ne dau posibilitatea să ştim:

- care este identitatea celor care riscă să devină violenţi sau victime,

- frecvenţa şi gravitatea actelor de violenţă etc.

In SUA, prin cercetările sociologice se identifică iniţiativele reuşite care au făcut să se diminueze delincvenţa.

Se identifică gama actelor delincvente, cartierul, locul, persoanele atinse, profilul victimelor, profilul delincvenţilor,

mediul prielnic comiterii de acte delincvente etc. Statisticile poliţiei furnizeaza o parte din date, dar acestea sînt procurate

şi de la:

- agenţiile care se ocupă de victime,

- agenţiile private care se ocupă de securitatea publică,

- „observatoarele poliţie-comunitate”,

- asociaţiile femeilor etc.

4

Anchetele făcute printre victime sunt o sursă de date importantă de date, fiindcă în acest fel se poate lua contact

cu percepţia publicului asupra amploarei delincvenţei, a sentimentului de (ne)siguranţă. Plecînd de la aceste anchete se

pot construi programe reuşite de prevenţie, fiindcă la capătul lor putem afla:

- care sunt categoriile de victime cele mai afectate,

- circumstanţele în care au loc actele violente,

- nevoile victimei,

- necesarul de servicii de ajutor,

- percepţia populatiei asupra eficienţei poliţiei etc.

In Canada, la baza strategiilor de intervenţie stau cercetările sociologice făcute în comunităţile locale pe baza

cărora acestea îşi fac o imagine completă şi exactă asupra situaţiei. Se consideră că acest fapt este etapa-cheie a elaborării

strategiei eficiente de intervenţie. Specialiştii fac inteligibile pentru populatie legăturile între factorii: şomaj,

insalubritate, calitatea proastă a locuirii, consumul de substanţe psihotrope, abuzuri, inegalităţi, ilegalităţi. sărăcire,

analfabetism, rasism şi amploarea violenţei care face să crească sentimentul de insecuritate. Se fac cercetări în

comunităţi izolate, se fac cartografii ale zonelor şi se suprapun cu cele ale condiţiilor sociale şi cele ale soluţiilor reuşite

de prevenire-combatere a violenţei.

In Germania au impact programele de prevenire a violenţei care pleacă de la măsurarea violenţei asupra

diferitelor categorii de victime. Se vizează transferarea percepţiilor publicului asupra (in)securităţii individuale şi

colective. Oamenii sunt convinşi de legătura inextricabilă între nivelul de dezvoltare economică şi amploarea

delincvenţei. „Comisiile oraşelor” mobilizează actorii ce se implică în activităţile de combatere a violenţei etc. Se

mizează mult pe implicarea oamenilor de afaceri şi pe cei care acordă asistenţă victimelor.

In Italia se fac studii asupra profilului posibilelor victime, începînd cu identificarea rutinelor cotidiene în

comunităţile concrete. Există preocupare îndeosebi pentru categoriile de defavorizaţi, de săraci etc. pentru cei care nu au

posibilitatea să se protejeze singuri, nici să apeleze la stat. Cercetările participative permit şi celor defavorizaţi implicaţi

să se poată face auziţi; cercetătorii se implică în educarea persoanelor cu care vin în contact în timpul anchetelor de

teren. De exemplu, atunci cînd s-au ocupat de agresiunile contra femeilor, cercetătorii au identificat soluţii viabile

privind:

- modul în care se adună şi se păstrează probe,

- modul în care se pot obţine mărturii,

- modul în care pot fi lămuriţi martorii să depună mărturie,

- posibilităţile de informare privind procedurile legale (juridice) etc.

In Finlanda, programele de asigurare a securităţii comunitare pleacă de la respectul pentru mediu şi de la

dezvoltarea durabilă a comunităţilor teritoriale. Se consideră că mediul fizic şi delincvenţa sunt strîns legate. Pe toate

căile de comunicare posibile se fac populaţiei recomandări de genul:

- să elimine mobilurile actelor violente,

- să reducă profiturile actelor delincvente,

- să sporească supravegherea tehnică a locurilor în care pot avea loc acte violente,

- să facă greu de atins ţinte ale unor eventuale acte delincvente etc.

Fondate pe cercetările lui Oscar Newman (privind legăturile dintre urbanism şi violenţă), strategiile de asigurare a

siguranţei publice adoptate au ca principiu faptul că mediul trebuie să convingă delincventul potenţial că louitorii

aşezării sunt solidari, îşi apără locul, strada, casa, că va fi uşor reperat în caz că va comite vreo incivilitate sau act

5

delincvent, că riscul la care se expune este foarte mare, deci ar trebui să renuţe la gîndul de a comite vreo infracţiune ...

Prin concertarea acţiunilor autorităţilor competente şi a locuitorilor s-a reuşit implementarea următoarelor măsuri:

- toate aşezările sînt bine luminate noaptea, toate căile pietonale şi aleile,

- este limitată staţionarea în anumite locuri (parkinguri, spaţii comune ale marilor magazine etc.)

- toate aşezămintele (publice şi private) locuite au camere de primire cu paznici,

- supravegerea electronică a spaţiilor publice din oraşele mari,

- amplasarea şcolilor la distanţă de centre comerciale, de restaurante etc.,

- planificarea aleilor, străzilor care duc spre şcoli în aşa fel încît acestea să nu treacă pe lîngă parcări, fabrici,

depozite, restaurante, magazine etc.,

- construirea blocurilor de apartamente şi a caselor în aşa fel încît să nu existe locuri întunecoase de care să se

poată profita (în curtea caselor poate fi amplasat un stîlp înalt, cu becuri puternice care luminează „a giorno”

întreg spaţiul locuibil),

- zonele de loisir pentru bătrîni sunt aproape de casele în care locuiesc aceştia şi sunt bine protejate etc.

In Africa de Sud aflăm alte preocupări asemănătoare:

- sunt identificate toate „maidanele”, locurile pustii, locuinţele izolate, cele aflate lîngă căile de circulaţie etc. şi

au contact direct cu firme de pază, cu poliţia, pompierii etc.,

- sunt identificate toate terenurile neocupate, toate locuinţele neocupate, toate locurile care ar putea adăposti

delincvenţi şi sunt transformate în zone interzise pentru pietoni,

- sunt luate măsuri speciale în zonele „pungi de saracie”, cu numeroşi şomeri etc.,

- sunt luate măsuri de protecţie sporite în cartierele în care delincvenţa este ridicată,

- proprietarii sunt lămuriţi să nu se înconjure cu ziduri care pot impiedica supravegherea spaţiului şi de către

trecători, vecini etc.

Locuitorii satelor şi ai cartierelor sunt familiarizaţi cu principii de bază ale siguranţei publice:

- supraveghere,

- vizibilitate,

- spaţii apărabile,

- căi de ieşire, de acces rapid pentru poliţie, pompieri etc.,

- imagine publică de marcă a locurilor,

- ţinte greu de atins de către delincvenţii potenţiali.

In Franţa, Germania, Belgia, Olanda sunt studiaţi cu precădere factorii care contribuie la creşterea violenţei (mai

ales după violenţele din 2005 în periferiile marilor oraşe). Excluderea, marginalizarea, asociate cu „cultura violenţei” şi

„teama populaţiei de violenţă”1 sporesc sentimentul de insecuritate. Sunt identificate posibile categorii de delincvenţi şi

victime, sunt identificaţi şi „monitorizaţi” posesorii armelor de foc, consumatorii de stupefiante, alcoolicii.

In Italia există un program special de prevenire a violenţei prin învingerea fricii de acte violente. Se actionează

la nivelul autorităţilor publice, a serviciilor, cabinetelor psihosociologice etc., se lucrează cu victimele şi cu posibile

categorii de victime etc.

1 Cercetatorii considera, de exemplu, ca teama de violenta este un element important in activitatea de prevenire a acesteia. Putem distinge intre:o teama concretă de a fi victima unui act violent,o teama amorfă – teama pentru siguranta individuală şi publică in general,o teama invăţată – ca urmare a experienţelor prin care a trecut persoana. Frica afectează comportamentul şi diminuează capacitatea persoanei de a acţiona („paralizează”) etc.

6

Se insistă asupra unor teme ca:

- medierea şi remedierea prin negociere între delincvent şi victimă;

- reparaţia în cazul delincvenţelor minore (prin munci publice în folosul comunităţii: spaţii verzi, curăţenie în

parcuri, pe lînga căile ferate etc., în aşa fel încît locuitorii să-i vadă pe cei pedepsiţi);

- implicarea cetăţenilor în configurarea şi (re)amenajarea spaţiilor publice în aşa fel încît să sporească

sentimentul de confort şi siguranţă.

In Franta sunt numeroase programele care vizează abilitarea victimelor. S-a constatat că traumatismele acestora

se manifestă în diferite moduri:

o perturbări ale memoriei – victimele nu pot uita, nu pot săpa de coşmarul ce le aminteşte de faptul că au fost

victime,

o perturbări ale comportamentului – se „inflamează” foarte uşor atunci cînd aud de violenţă, de delincvenţă şi

delincvenţi etc.,

o perturbari ale judecăţii – justifică în orice condiţii „legitima apărare” etc.2

La Grenoble, un program de prevenire a violenţei identifica tipurile de încălcări ale normelor, tipuri de acte delincvente

(începînd cu „grafitti”, pîna la distrugeri de bunuri private şi publice). A existat violenţă şi inainte de apariţia oraşelor,

dar oraşele actuale favorizează creşterea violenţei, iar violenţa dă naştere la violenţă ... Atunci cînd structurile sociale şi

fizice ale oraşelor se degradează, cînd habitatul devine inuman, greu locuibil etc., aceste fapte produc stres 3. Locuitorii

civilizaţi trăiesc dificil incivilităţile, distrugerile produse spaţiilor publice: distrugerea geosferei (a apei, aerului, solului

etc.) prin poluare, distrugerea biosferei (a florei, faunei etc.), distrugerea umanosferei (prin conflicte etnice, acte de

terorism etc.), ca şi prezenţa manifestărilor „culturii violenţei” prezentate cotidian în mass-media.

In Australia, National Campaign Against Violence and Crime face parte din programul federal de prevenire a

violenţei contra grupurilor vulnerabile. O prima cerinţă formulată în program a fost aceea a intervenţiei precoce. Astfel,

numeroase proiecte implică tinerii, adolescenţii în activităţi de prevenire a violenţei în familie. Tinerii defavorizaţi pot

deveni violenţi pentru a-şi afirma „maturitatea”, pentru a dovedi că pretind şi ei o anumită putere, o anumită recunoaştere

socială. Copiii abuzaţi în familie riscă să devină la rîndul lor delincvenţi fiindcă acceptă violenţa ca mijloc de control al

situaţiei în care sînt puşi. La preadolescenţă şi adolescenţă se poate acţiona eficient pentru influenţarea unor raporturi

afective sănătoase, non-violente, care resping relaţiile distructive dintre sexe, care prevăd „şcoli mai sigure”

(psihosociologii prezenţi în şcoli monitorizează „perioadele critice” din viaţa copiilor în primele zile de scoală, în primii

ani de liceu, în săptămînile de acomodare după ce se mută cu familia în altă localitate) etc.

Programul Sport Against Crime vizează crearea de comportamente pozitive prin sport ca alternativă la

comportamentele deviante. Programul a început cu o cercetare sociologică (pe baza de interviuri aprofundate) printre

„găşti”, printre delincvenţii tineri - liberi sau aflaţi în centre de reeducare. In condiţiile în care aceşti tineri sunt obişnuiţi

cu violenţa, s-a constatat că antrenarea lor în activităţi sportive poate induce valori şi comportamente pozitive (curaj,

simţul apartenenţei la o echipă, speranţa de a cîştiga, de a fi valorizat, lăudat, premiat). În cadrul acestui program s-au

mediatizat insistent cazurile de tineri care provin din medii defavorizate dar au ales altă cale decît cea a delincvenţei.

2 Sunt identificate categorii de victime (fiindcă nu există „victima”, în general): victime ale discriminării, segregării, apartheid-ului, victime ale violenţei ascunse (exista persoane expuse mereu actelor de violenţă ca urmare a meseriei pe care o au: poliţistii, infirmierele de la spitalele cu bolnavi psihici etc.). În cazul diferitelor categorii de victime, traumatismele sunt tratate diferit. In cazul victimelor discriminarii se incepe cu recunoasterea suferintei lor, cu scuze, cu modalitati de reparare a situatiei în care au fost puse, cu sustinere si terapie, pentru ca apoi sa se insiste asupra intaririi pozitive a valorilor morale. 3 Stresul este produs şi de complexitatea situatiilor in care sunt pusi cotidian oamenii, de densitate, diversitate, zgomot, viteză oboseală, prăbuşirea reperelor identitare etc.

7

In Canada, o strategie de combatere a insecurităţii a plecat de la studiul sinuciderilor şi al crimelor comise cu

arme de foc. Arma de foc este un instrument ce prezintă riscuri (de rănire, ucidere)4. Programul pus în act a plecat de la

premisa că numeroase decese pot fi evitate dacă:

- este îngrădită posibilitatea ca oricine să posede arme de foc (exigenţe mai mari atunci cînd cineva vrea permis

de port-armă);

- accesul este limitat la armele a căror putere este cu mult mai mare decît scopul „legitimei apărări” (se obţine

greu un AG, sau o puşcă cu lunetă);

- îngreunarea accesului la arme de foc (pornind de la constatarea de pe teren că 50% dintre cele existente în

proprietate individuală nu fuseseră folosite în ultimii ani şi datorită faptului că erau bine ascunse, protejate,

încuiate), construirea de bariere greu de trecut între persoane şi armele de foc (încuierea lor în asa fel încît să nu

fie la îndemînă în orice moment, mai ales atunci cînd posesorul este furios);

- reducerea numărului de arme expuse spre vînzare în magazine etc.

In Africa de Sud, statisticile au pus în evidenţă cea mai mare rată a mortalităţii din lume (în 1996) ca urmare a

folosirii armelor de foc (în acel an, 210 persoane au murit zilnic ca urmare a împuşcării şi 60 de persoane au fost zilnic

spitalizate ca urmare a rănilor produse de armele de foc). Drept urmare au fost demarate campania „zone libere de arme

de foc”, campania de verificare a tuturor celor care posedau arme de foc, campania de colectare a armelor de foc (se

păstra anonimatul persoanelor care predau armele şi primeau în schimb unelte, maşini, echipamente, materiale de

construcţie etc.).

Rolul guvernului în prevenirea violenţei urbane

Guvernul, statul, au rol în prevenirea delincvenţei, mai ales atunci cînd strategiile pe care le construiesc se

bazează pe comunităţile locale şi pe implicarea persoanelor.

In Noua Zeelandă, începînd cu 1992, funcţionează la nivel statal o Unitate pentru Prevenirea Delincvenţei. Una

dintre sarcinile acesteia este de a strînge informaţii privind delincvenţa, tratamentul delincvenţilor, reacţiile poliţiei, ale

sistemului judiciar, ale grupurilor din comunităţile locale. Strategia unităţii era aceea de a concerta acţiunile tuturor celor

implicaţi. Intervenţiile strategice au vizat:

- familiile în care riscul apariţiei violenţei era ridicat;

- reducerea violenţei domestice prin programe ce se adresau membrilor familiilor, în special tinerilor;

- reducerea consumului de alcool, tutun, stupefiante;

- reducerea infracţiunilor patrimoniale etc.

Statul a încurajat parteneriatul cu 60 de consilii ale „localităţilor mai sigure” (care aveau strategii eficiente de

reacţie la comportamente antisociale şi criminalitate). „Se poate întări capacitatea comunităţilor de a reacţiona la

delincvenţă prin ameliorarea calităţii vieţii şi menţinerea ordinii sociale”. Statul, guvernul au sprijinit programe de

cercetare vizînd:

identificarea factorilor de risc:

marginalizarea si excluderea,

familiile „disfuncţionale”,

spaţiile sociale în care domină „cultura saraciei” şi „cultura violentei”, discriminarea sexistă, rasistă etc.

4 S-a constatat că circa 300 000 de persoane mor anual în lume ca urmare a rănilor involuntar comise, a sinuciderilor sau crimelor prin împuşcare.

8

In Madagascar se actionează pentru reducerea delincvenţei urbane - „factor de risc pentru intreaga societate,

fiindca oraşele dau tonul”. Programul - in desfăşurare - vizează:

- modificarea mediului social prin crearea de conditii de viata demne,

- diminuarea fenomenului de marginalizare, excludere,

- eliminarea „bidonville”-urilor,

- o „noua politică urbană”,

- o noua politică a locuirii,

- instituţionalizarea facilitatorilor sociali, a agenţilor de dezvoltare comunitară,

- măsuri în favoarea tinerilor,

- întărirea poliţiei comunitare,

- întărirea supravegherii în cartiere defavorizate,

- dezvoltarea parteneriatelor între forţele de ordine locale şi alte categorii de actori implicaţi.

In Senegal, programul de reducere a violenţei nu a dat roade pînă nu a fost asociat cu un „program naţional de

lupta contra saraciei”, cu măsuri vizînd:

- oraşele noi, în care aleşii locali controlează greu situatia,

- cartierele în care comunităţile (religioase) au propriile lor sisteme de justiţie penală traditională,

- localităţile apropiate de frontierele cu ţările în care au loc conflicte deschise, războaie,

- turismul care creşte riscul traficului de persoane şi droguri etc.

In Indonezia există un program (asociat celui care combate efectele tsunami-ului) care pleacă de la cîteva

documente politice ce trasează „marile linii de luptă contra delincvenţei” şi politicile generale de „construcţie a ordinii

comunitare”, care prevăd chestiuni de detaliu:

- cum poate fi micsorat numărul celor din închisori,

- cum poate fi redusă perioada de arest preventiv,

- cum pot fi supravegheate mai eficient frontierele,

- cum poate fi responsabilizat mai mult fiecare politist etc.

In Africa de Sud, Grupul de lucru privind armele de foc a elaborat o strategie actuala ce prevede lupta contra

proliferării folosirii acestora, eliminarea consecinţelor apartheid-ului (cînd populatia neagră majoritară folosea armele de

foc ca să-si apere libertatea), interzicerea comerţului cu arme, impiedicarea pătrunderii ilegale în ţară a armelor de foc,

pedepsirea furtului sau pierderii armelor, interzicerea fabricării şi folosirii de arme artizanale etc.

In Mexic un program de „justitie penală integrată” vizează:

- coordonarea între diversele instituţii implicate (în aşa fel încît să nu se întîmple ca poliţia să prindă hoţul, iar

justiţia să-i dea drumul ... );

- diminuarea la minimum a cazurilor în care delincvenţii sunt „eliberaţi din lipsă de probe”, prin invocarea

„viciilor de procedură”, a „îmbolnăvirii” subite a infractorului, delincventului etc.;

- luptă totală, pe toate fronturile, contra sistemelor şi mecanismelor ce permit corupţia;

- evitarea supraîncărcării tribunalelor, judecătoriilor şi închisorilor;

- diminuarea duratei proceselor5

5În unele ţări durata unor procese era de 96 – 130 de zile; în unele ţări din Africa procesul poate dura şi pîna la 7-10 ani pîna ca deţinutul să afle dacă e vinovat, de ce e inculpat ...

9

Programul prevede studii şi cercetări aprofundate ale modului în care:

o sunt semnalate delictele,

o sunt făcute anchetele,

o sunt trataţi arestaţii, pe ce se sprijină acuzarea, cum este facuta judecata (martorii sunt protejati?), cum este

suparvegheată încarcerarea etc.

10