Tema 7. Organizarea circulaţiei băneşti la întreprindere7.1. Necesitatea deţinerii de numerar .Conţinutul şi obiectivele trezoreriei7.2.Gestiunea încasărilor7.3. Gestiunea clienţilor7.4.Gestiunea plăţilor7.5. Gestiunea numerarului7.6.Gestiunea bugetului

7.1. Necesitatea deţinerii de numerar .Conţinutul şi obiectivele trezorerieiDesfăşurarea proceselor economico-financiare din întreprinedere presupune existenţa a

două categorii de fluxuri:fluxuri reale şi fluxuri financiare.Fluxurile reale se referă la transformările materiale pe care capitalul sub formă de cative

fizice le înregistrează în procesul utilizării lui, de la stocurile de materie primă pînă la cele de produse finite. Fluxurile financiare se referă la utilizarea mijloacelor băneşti în cadrul procesului economic, inclusiv în derularea schimburilor prin intermediul banilor. Deci, circulaţia bănească apare din momentul în care un bun se impune servit de monedă.

Motivaţia deţinerii, în permanenţă, de către întreprinderi a mijloacelor băneşti se datorează unor cauze şi împrejurări, printre care menţionăm:

Asigurarea activităţii curente: plata furnizorilor, plata salriilor, plata dividendelor, achitarea dobînzilor, achitarea impozitelor etc.

Pentru a putea beneficia de avantajele oferite de anumite împrejurări conjuncturale favorabile: rabaturi acordate de furnizori, achiziţii de bunuri şi servicii la preţuri avantajoase, investiţii profitabile etc,

Pentru efectuarea unor plăţi neprevăzute: apariţia unor comenzi de producţie suplimentare, Pentru a avea acces la anumite înlesniri acordate din partea băncilor şi pentru a beneficia de

punctaje bune în cazul în care întreprinderea doreşte să contracteze credite bancare, Din considerente de precauţie, avînd în vedere caracterul imprevizibil al intrărilor şi ieşirilor

de numerar. Întreprinderile stabile din punct de vedere financiar tind să-şi formeze solduri de precauţie sub formă de valori mobiliare foarte lichide şi cu grad mic de risc.

Numerarul este, în acelaşi timp, un element neproductiv, deţinerea şi neutilizarea lui sunt nerentabile, motiv pentru care el trebuie bine gestionat.

Întreprinderile mari, dinamice preferă să deţină active uşor lichide, rapid negociabile decît numerar în casă sau în cont. Şi totuşi, determinarea soldului minim de mijloace băneşti pe care, pe de o parte, ar asigura capacitatea de plată a întreprinderii în cazul apariţiei unor dereglări în regimul încasărilor, ori ar face posibilă efectuarea unor plăţi neprevăzute, pe de altă parte, reprezintă o practică atît în cadrul economiilor dezvoltate, cît şi în a celor aflate în procesul de tranziţie.

Atît existenţa unui sold de numerar mai mare decît cel strict necesar, cît şi lipsa de numerar implică atît avantaje,cît şi dezavantaje pentru întreprindere, prezentate în tabelul.1.

1

Avantajele şi dezavantajele deţinerii numerarului Tabelul 1.Nivelul soldu- lui de numerar

Avantaje Dezavantaje

Sold de nume- rar mare

- apariţia unei comenzi suplimentare de producţie

- acordarea rabaturilor comerciale pentru plata imediată a mărfurilor

Întreprinderea suportă costuri sub for- ma dobînzilor, care s-ar fi cîştigat, dacă fondurile n-ar fi fost blocate în contul curent.

Sold de nume- rar mic

Evitarea costului de oportunitate legat de blocarea numerarului

- apariţia costurilor de comandă

- sporirea cheltuielilor legate de vîzarea valorilor mobiliare

- costuri ocazionate de contractarea unui împrumut.

Conţinutul şi obiectivele trezorerieiNumerarul intră şi iese, dintr-o întreprindere în mod continuu. Nivelul acestuia depinde de

mai mulţi factori: tipul de activitate, durata ciclului de producţie, mărimea întreprinderii etc.Întrucît încasările şi plăţile sunt operaţiuni cotidiene, iar asigurarea echilibrului financiar

necesită asigurarea unei egalităţi între încasări şi plăţi, este necesar să se organizeze, la nivel de întreprindere, un departament aparte cu funcţii de evidenţă a acestor operaţiuni numit trezorerie (casierie).

Trezoreria este definită ca ansamblul de activităţi şi operaţiuni, efectuate de un aparat specializat, referitoare la gestiunea încasărilor şi plăţilor, astfel încît să fie asigurată, în permanenţă, o armonie corespuzătoare între cele două categorii de operaţiuni. Într-o accepţie globală, trezoreria se poate defini ca diferenţă dintre activele curente şi datoriile pe termen scurt.

Trezoreria=Active curente-Datorii pe termen scurt=Fondul de rulment, oriTrezoreria=Încasări băneşti-Plăţi curente

Conţinutul trezoreriei poate fi analizat din două puncte de vedere şi anume:1. Organizatoric, ca reprezentînd un departament al direcţie financiare, căreia îi revin

sarcini şi atribuţii, are personal de specialitate şi funcţionează după reguli bine stabilite.2. Structural, în funcţie de lementele patrimoniale, componente ale acesteia. Din punct de

vedere, trezoreria poate fi definită ca ansamblul disponibilităţilor aflate în conturi bancare curente sau în casă.

Obiectivul principal al trezoreriei întreprinderii este optimizarea permanentă a raportului dintre încasările şi plăţile băneşti, astfel încît aceasta să-şi poată realiza, în condiţii de raţionalitate şi eficienţă, obiectivul său de activitate.

Sarcinile trezoreriei, ce converg spre realizarea obiectivului propus, se concretizaează în :1) accelerarea încasărilor şi evaluarea variantelor de investire pe termen scurt a

excedentului de trezorerie2) aprecierea şi evaluarea diferitelor surse de finanţare pe termen scurt, care să asigure o

rentabilitate a fondurilor investite3) alegerea mijloacelor de plată adaptate nevoilor întreprinderii4) elaborarea bugetului de trezorerie.

2

7.2.Gestiunea încasărilorÎncasările reflectă mişcările de resurse băneşti care asigură alimentarea curentă a conturilor

de disponibilităţi.Gestiunea încasărilor cuprinde ansamblul de metode şi tehnici, mijloace şi instrumente prin

intermediul cărora se asigură derularea, în condiţii optime, a tuturor fluxurilor băneşti ce converg spre întreprindere, urmărindu-se obiectivul de asigurare a echilibrului dintre încasări şi plăţi pe inttervale determinate.

Gestiunea încasărilor presupune studierea surselor de provinienţă. În acest context acestea pot fi:

1) Încasări generate de activitatea operaţională, care sunt reprezentate de: Contravaloarea bunurilor, lucrărilor şi serviciilor vîndute clienţilor, cu plata

imediată sau prin virament, Avansurile primite de la clienţi, Alte înacsări băneşti, provenite din:

- vînzarea altor active curente, decît produse finite,- arenda curentă,- sub formă de amenzi, penalităţi,- recuperarea prejudiciului material,- restituirea sumelor din buget,- restituirea sumelor de la titularii de avans, etc.

Cunoaşterea volumui de încasări din activitatea operaţională permite să facem judecăţi despre acumularea unui volum suficient de mijloace băneşti necesar menţinerii nivelului de producţie al întreprinderii şi despre achitarea datoriilor curente.

2) Încasări generate de activitatea investiţională includ: Încasări din vînzarea activelor pe termen lung, Dividende din investiţii financiare pe termen lung, Dobînzi primite din credute acordate, Suma avansurilor încasate pentru activele pe teren lung destinate vînzarii, Rambursarea creditelor şi împrumuturilor pe termen lung de către terţi Alte încasări băneşti.

Informaţia privind fluxul de intrări de mijloace băneşti din acest gen de activitate reflectă capacitatea întreprinderii de a genera venituri din investiţii pe termen lung, din investirea în mijloace fixe, procurarea titlurilor de valoare pe termen lung.

3) Încasări generate de activitatea financiarăStudiul asupra încasărilor ocazionate de activitatea financiară oferă informaţie asupra modificărilor produse în mărimea capitalului propriu şi în componenţa datoriilor pe termen lung. Acestea sunt reprezentate de:

Sume de bani obţinute din emisiunea de noi acţiuni, Sume din contractarea creditelor bancare pe termen scurt sau lung, din emisiuni de

obligaţiuni, Sume sub formă de redevenţe financiare, Sume provenite din subvenţii, sponsorizări, donaţii, premii, ajutoare etc.

În vederea formulării unor concluzii pertinente cu privire la structura încasărilor, volumul lor total şi pe surse de provinienţă, acesta se compară cu nivelul anului precedent, ori cu perioadele precedente pentru a se vedea modificările ce intervin de la o perioadă la alta, pentru a identifica

3

cauzele ce provoacă schimbările în direcţia reducerii încasărilor şi pentru luarea de măsuri adecvate privind accelerarea încasărilor şi reducerea volumui fondurilor ce stau neutralizate.

Accelerarea încasărilor s-ar putea realiza prin alegerea unor modalităţi convenabile de plată, facturarea operativă a loturilor de mărfuri expediate clienţilor etc.

În practica ţărilor cu economie de piaţă, s-a constatat că, în totalul încasărilor cea mai mare pondere o reprezintă creanţele faţă de clienţi. De aceea în cadrul acţiunilor referitoare la gestiunea încasărilor, locul central îl ocupă gestiunea clienţilor.

Durata medie a încasărilor unui client reprezintă raportul dintre soldul mediu al creanţelor şi volumul vînzărilor.

Drec = (Sdcr/ VV)x 360.

Durata medie de încasare a creanţelor este raportul dintre creanţele totale şi volumul vînzărilor anuale.

Dcr = (Creanţe totale/ VVan)x 360.

Durata medie de achitare a plăţilorDap = (Sdobl/VV)x 360

Pentru a facilita cunoaşterea încasărilor sub aspectele prezentate, este necesară implementarea, la nivelul fiecărei întreprinderi, a unui sistem informativ capabil să furnizeze, la timpul oportun şi cu costuri minime, toate datele necesare analizei complexe a încasărilor.

7.3. Gestiunea clienţilorGestiunea clienţilor cuprinde metode şi politici de studiere a clienţilor în vederea selectării acestora, de supraveghere şi control asupra clienţilor actuali.

Metode de studiere a clienţilor: 1. modelul lui Altman elaborat pe baza studiilor privind starea financiară a 66 de întreprinderi franceze, oferă informaţii pertinente în privinţa prezicerii stării de faliment. Modelul constă în calcularea funcţiei:Z = 0.012 X1 + 0,014X2 +0, 033X3 +0,0064X4 + 0,999X5 , unde:

Z indică valoarea funcţiei discriminant a întreprinderii; X1 – raportul dintre fondul de rulment net şi activele totale;X2 – raportul dintre profiturile reţinute la dispoziţia întreprinderii şi activele totale;X3- raportul dintre profitul din activitatea operaţională şi activele totale;X4 – raportul dintre valoarea de piaţă a capitalului propriu şi datoriile totale;X5 – raportul dintre cifra de afaceri şi activele totale.Potrivit lui Altman, o valoare a lui X mai mare decât 2,675 semnifică o situaţie financiară bună; valoarea lui Z mai mică decât 2,675 exprimă posibilitatea de faliment a clientului.

2.Modelul lui Joel Conan şi Michel Holder, elaborat pe un eşantion de 200 de întreprinderi industriale franceze .

Modelul constă în construcţia unei funcţii matematice din 5 indicatori de eficienţă, cei mai semnificativi, care oferă informaţii asupra riscului de faliment al clientului. Modelul are forma:

Z = -0.16 R1 - 0.22R2 + 0.87R3 + 0.10R4 - 0.24R5, undeZ reprezintă scorul, metoda fiind numită şi a scorurilor;R1 – raportul dintre active curente (fără stocuri) şi activul total;

4

R2 – raportul dintre capitalul permanent şi pasivul total. Indicatorul reflectă gradul de stabilitate financiară a clientului;

R3 – raportul dintre cheltuieli financiare şi cifra de afaceri;R4 – raportul dintre cheltuieli de personal şi valoarea adăugată;R5 – raportul dintre rezultatul operaţional şi datoriile totale. Pe baza rezultatelor obţinute, s-au stabilit următoarele constatări:Când Z = 0.210, probabilitatea de faliment a clientului este de 100%,

Z= - 0.068 probabilitatea de faliment este de 50%, Z = - 0.164 probabilitatea de faliment este de 10%.

În funcţie de riscul de neplată al clienţilor, volumul creditului şi termenul de acordare pot fi diferenţiate. Astfel, clienţilor cu risc mic de neplată li se oferă cei mai avantajoşi termeni de credit, în timp ce asupra clienţilor cu risc mare de insolvabilitate se efectuează un control permanent şi riguros.

Deşi setul de indicatori care formează conţinutul modelelor Altman şi Joel Conan şi Michel Holder sunt relevanţi pentru aprecierea stării financiare a clienţilor , aplicarea modelelor poate conduce la clasarea clienţilor în doar două grupe: falimentari şi viabili. Clienţii aflaţi în apropierea extremităţilor pot evolua în continuare diferit, fie defavorabil, fie încercând să fie în continuare viabili. De aceea, în luarea deciziei privind formarea clientelei întreprinderii, trebuie să fie folosite şi alte mijloace de studiere a acesteia.

Este importantă, în acest context, studierea clienţilor din punct de vedere al lichidităţii , rentabilităţii, starea tehnică a acestora, valoarea reală a patrimoniului etc. Metoda care oferă astfel de informaţii despre client a căpătat, în literatura de specialitate, denumirea de „Cei 5C”: caracterul, capacitatea, capitalul, aspecte colaterale, condiţii generale.

3. Modelul „Cei 5 C”: caracterul, capacitatea, capitalul, aspecte colaterale, condiţii generale

Caracterul clientului vizează informaţii privind corectitudinea acestuia, se poate judeca despre intenţiile sale în a-şi îndeplini obligaţiile;

Capacitatea clientului se evaluează printr-o analiză a situaţiei privind gestiunea propriului patrimoniu, posibilităţile sale de finanţare;

Capitalul clientului. Se fac estimări ale capacităţii de îndatorare a clientului, gradului de stabilitate financiară. Raportând capitalul permanent la total capital financiar, se urmăreşte cunoaşterea valorii reale a patrimoniului, garanţiile materiale de care dispune clientul.

Aspectele colaterale despre clienţi includ informaţii despre capacitatea de plată imediată (gradul de lichiditate imediată), care sunt mijloacele de plată utilizate, atitudinea clientului faţă de partenerii săi;

Condiţii generale. Se are în vedere obţinerea de informaţii asupra clienţilor cu privire la rata creşterii economice, starea tehnică şi posibilităţile de modernizare, perspectivele de afaceri ale clienţilor şi capacitatea lor de a genera profituri în viitor, etc.

În această etapă de gestiune a clienţilor (preventivă), sunt importante stabilirea volumului de mărfuri livrate pe credit fiecărui client, stabilirea unui plafon total al creditului-client în funcţie de nivelul volumului vânzărilor; stabilirea, prin contract, a unor garanţii împotriva riscului de neplată; stabilirea duratei de acordare a creditului.

Mărimea creditului-client care reprezintă, din punct de vedere financiar, o imobilizare de resurse financiare se stabileşte aplicând formula:

5

Credit-client =

Scopul studierii clienţilor este cunoaşterea acestora şi creşterea vânzărilor pe credit acordate clienţilor rentabili şi solvabili, sporirea, pe această bază, a valorii de piaţă a întreprinderii.

Metode de control asupra clienţilorStudierea clienţilor şi acumularea informaţiei referitoare la clientelă este, iniţial, o sarcină a

compartimentului de marketing din cadrul întreprinderii, ulterior, supravegherea şi controlul asupra clienţilor revenind serviciului financiar-contabil.

Supravegherea şi controlul clienţilor este o activitate laborioasă, pentru realizarea ei se folosesc metode şi tehnici de calcul care permit evidenţierea deficienţelor în comportamentul clienţilor şi lansarea deciziilor privind accelerarea încasărilor.

Pentru urmărirea clienţilor, se pot folosi diverse metode, printre care:A. Metoda ABC, presupune clasificarea clienţilor în trei grupe, după importanţa lor:Grupa A – clienţi foarte importanţi, cărora le revin circa 60% din volumul total al creanţelor,

numărul lor fiind de 10% din total clienţi.Grupa B – clienţi importanţi, deţin o pondere de 30% din total clienţi şi 30% din valoarea

creanţelor;Grupa C – clienţi de mică importanţă, numărul lor constituie 60% din numărul total al

clienţilor, în timp ce ponderea creditului ce le revine este doar de 10%.Gestiunea clienţilor, în conformitate cu această clasificare, constă în supravegherea atentă,

continuă asupra clienţilor de categoria A şi B cu scopul evitării dereglărilor în graficul de achitare a obligaţiunilor.

Pentru clienţii al căror risc de insolvabilitate este mărit, iar perspectiva afacerii nu este clară, se pot stabili plafoane de credit, care presupune determinarea cu anticipaţie a fondurilor investite în soldul clienţilor în anumite perioade. Deşi, depăşirea unui plafon de credit nu înseamnă, neapărat, că sunt creanţe dubioase, unii clienţi pot trece prin dificultăţi financiare temporare, care pot fi uşor depăşite. De aceea, aplicarea acestei metode implică şi riscul de pierdere a unor clienţi, reducerea volumului vânzărilor şi, corespunzător, reducerea profitului brut.

B. Metoda vechimii creanţelor, permite urmărirea încasării la timp a creanţelor, oferă informaţii privind vechimea şi stabilitatea relaţiilor cu fiecare client, permite formularea unor aprecieri referitoare la dimensiunea raporturilor ce se vor stabili în viitor cu clientela.

Metoda se bazează pe constituirea unui tablou care reevaluează vechimea creanţelor, după cum se observă în tabelul 2 Tabloul privind creanţele întreprinderii

Creanţe aflate în portofoliu la sfârşitul lunii curenteLuna apariţiei creanţelor

Valoarea (mii lei)

Termenul de acordare a creditului –client (zile)

Vechimea creanţelor (zile)

% faţă de total creanţe

Vânzări în luna acordării creditului

% creanţei în vânzări

6

Analiza situaţiei fiecărui client permite să facem aprecieri asupra respectării termenelor de rambursare a creditului de către fiecare client, valoarea fondurilor imobilizate şi pierderea rentabilităţii calculată ca produsul dintre rata rentabilităţii economice a întreprinderii şi valoarea creanţelor cu scadenţă depăşită, ori în raport cu rata dobânzii la plasamentele bancare pe termen scurt şi numărul de zile de întârziere a plăţii. Urgentarea încasării creanţelor cu termen de scadenţă expirat necesită realizarea analizei fiecărui client, în vederea cunoaşterii cauzelor neachitării şi luarea unor măsuri administrative sau chiar juridice de recuperare a creanţelor. O metodă eficientă de recuperare a creanţelor este factoringul, care reprezintă o convenţie prin intermediul căreia clientul transferă creanţele sale unei societăţi financiare de factoring care-i achită contravaloarea contra unui cost (comision de factoring), care include, pe lângă preţul serviciilor oferite, şi un profit.

C. Metoda indicatorilor. În ceea ce priveşte controlul asupra intervalului de timp în care clienţii îşi onorează datoriile, în practica economică, se utilizează frecvent indicatorul „Durata medie de încasare a unui client” (Drec), calculată conform relaţiei:

Drec = unde indică soldul mediu al creanţelor

VV – volumul vânzărilor- soldul mediu anual al creanţelor cu clientul dat se calculează ca media aritmetică a

soldurilor înregistrate de conturile ce reflectă creanţe la sfârşitul fiecărei luni, conform relaţiei:

=

Rezultatul obţinut se compară cu durata medie de încasare a creanţelor în ansamblu pe întreprindere, calculată conform formulei:

Dtcr =

sau cu durata medie de achitare a plăţilor, calculată conform relaţiei:

= zile , unde reprezintă soldul mediu al obligaţiunilor

= , în care Sdiobl este soldul

obligaţiunilor înregistrate la sfârşitul fiecărei luni. Depăşirea duratei medii de încasare a unui client, peste anumite limite faţă de durata de

încasare a clienţilor ori celei de achitare a obligaţiunilor, provoacă dereglări în asigurarea echilibrului financiar pe termen scurt, conduce la creşterea riscului de insolvabilitate, fapt ce impune declanşarea unor acţiuni de corectare şi eliminare a devierilor.Efectul real al gestiunii încasărilor este capacitatea de plată pe termen scurt a întreprinderii. Este vorba despre realizarea unei concordanţe între activele curente şi pasivele curente, între încasări şi plăţi. Menţinerea echilibrului între aceste două categorii de fluxuri reprezintă o condiţie necesară supravieţuirii şi dezvoltării întreprinderii. O întreprindere poate fi considerată competitivă, numai dacă activitatea sa produce în permanenţă excedent de trezorerie.

7.4.Gestiunea plăţilor

7

A doua faţetă a gestiunii trezoreriei o constituie administrarea tuturor ieşirilor de numerar, astfel încît întreprinderea să-şi păstreze şi să îmbunătăţească în timp poziţia deţinută în raporturile, instituite pe diverse planuri cu terţii. Gestiunea plăţilor implică cunoaşterea modului în care se ordonează în timp toate datoriile băneşti, astfel încît să fie posibilă şi o mai bună corelare a încasărilor.

Din punct de vedere al conţinutului lor economic, plăţile se ordonează în trei grupe:1) Plăţi generate de activitatea operaţională, în cadrul cărora se includ:

- sumele, reprezentînd contravaloarea bunurilor, mărfurilor, serviciilor cumpărate de la furnizori,

- avansurile acordate furnizorilor în vederea unor livrări ce se vor face în viitor,- plata salariilor şi contribuţiilor pentru asigurările sociale,- plata dobînzilor pentru creditele bancare,- alte plăţi de mijloace băneşti din activitatea operaţională,- plata arendei curente,- achitarea impozitelor cu excepţia impozitului pe venit,- achitarea amenzilor, penalităţilor, despăgubirilor,- plata cheltuielilor aferente vînzărilor altor active curente decît produsele fineite,- vărsarea primelor de asigurare a averii şi a angajaţilor,- investiţii pe termen scurt,- achitarea serviciilor şi cheltuielilor comerciale, generale şi administrative, etc.

2) Plăţile generate de activitatea investiţională reflectă nivelul cheltuielilor care vor genera fluxuri de mijloace băneşti în viitor şi sunt legate de:

- procurarea activelor pe termen lung,- procuarea obligaţiunilor,- acordarea creditelor şi împrumuturilor pe termen lung,- alte plăţi.

3) Plăţile ocazionate de realizarea activităţii financiare se referă la:- restituirea creditelor şi împrumuturilor,- răscumpărarea acţiunilor proprii,- ratele plătite către locator în cazul leasingului financiar,- plata dividendelor,- alte plăţi.

Administrarea plăţilor implică cunoaşterea modului cum se ordonează în timp toate datoriile băneşti, astfel încît să fie posibilă şi o mai bună corelare a încasărilor. În acest context se calculează 2 indicatori:

1. Durata medie de efectuare a plăţilor, exprimată în zile:D= (Soldul mediu al obligaţiunilor/ Volumul vînzărilor) x 360

2. Ritmicitatea plăţilor∑((pi x zi)/ pi ), unde pi indică fiecare plată făcută în intervalul considerat,

Zi – numărul de zile dintre două plăţi consecutive.

Cunoaşterea duratei de încasare a creanţelor ca şi a celei de achitare a plăţilor permit să determinăm modul cum sunt sincronizate, în decursul unei perioade de timp, încasările şi plăţile în care este conceput şi cum se desfăşoară procesul de rotaţie al capitalului.

8

Cel puţin sub aspect teoretic, la nivelul fiecărei întreprinderi, mărimea încasărilor determinate de comercialzarea bunurilor şi serviciilor trebuie să fie superioară plăţilor prilejuite de achiziţionarea factorilor de producţie necesari, fapt ce determină existenţa echilibrului financiar şi a rentabilităţii.

7.5. Gestiunea numerarului

De regulă operaţiunile unei întreprinderi se succed conform următoarei consecutivităţi:1. Bunurile sunt produse sau achiziţionate pentru revînzare2. Bunurile sunt vîndute3. Numerarul este colectat

Doar la faza 3 numerarul intră în companie. Numerarul colectat va fi folosit pentru a finanţa un nou ciclu de achiziţii, producţieşi vînzări.

Bani → Materii prime → Semifabricate → Produse finite → Creanţe comerciale → Bani.

Pe parcursul procesului de producţie, întreprinderea adiţional la costul materialelor mai generează cheltuieli legate cu salariile personalului direct productiv, întreţinerea şi deservirea utilajului, uzura, etc.

Astfel că întreprinderea vînzînd producţia finită trebuie să genereze suficienţi bani ca să acopere cheltuielile efectuate pe parcursul ciclului de mai sus şi să-şi asigure un profit.

Dacă întreprinderea efectuiază vînzări în credit apoi la momentul vînzării nu se încasează numerar, dar se crează creane comerciale care vor fi colectate timp de o anumită perioadă.

Ciclul operaţional caracterizează perioada de timp pe parcursul căreiea producţia finită este obţinută, comercializată şi sunt încasaţi banii din vînzări. Întreprinderea are nevoie de o bani pentru a finanţa ciclul operaţional, şi cu cît e mai mare durata acestui ciclul cu atît perioada de imobilizare a banilor în active curente este mai mare.

Deseori întreprinderea reuşeşte să procure materialele şi celelalte resurse în credit şi să genereze datorii comerciale. Astfel fiecare întreprindere are o anumită capacitate de a întîrzia plăţile. Cu cît capacitatea de a întîrzia plăţile este mai mare, cu atît întreprinderea va avea nevoeie de resurse financiare mai mici pentru a finanţa ciclul operaţional. În unele cazuri întreprinderile sunt în stare să-şi amîne plăţile pentru perioade mai mare ca ciclul operaţional, în acest caz întreprinderea nu are nevoei de resirse externe pentru a finanţa ciclul operaţional. Din cele mai dese ori situaţie este inversă: întreprinderea are nevoie de o rezervă de numerar sau de credite pentru a finanţa ciclul operaţional.

Sunt cinci indicatori ce caracterizeaza ciclul operaţional şi de conversie a numerarului:

1. Perioada medie de colectare a creanţelor – în cît timp în mediu creanţele se trasnformă în bani

9

Perioada medie de colectare a creanţelor = valoarea medie anuală a creanţelor comerciale / vănzări nete * 365 zile

2. Perioada medie de conversie a stocurilor – în cît timp în mediu materia primă se trasnformă în producţie finită care apoi este vîndută

Perioada medie de conversie a stocurilor = valoarea medie anuală a stocurilor comerciale / vănzări nete * 365 zile

3. Ciclul operaţional = Perioada medie de conversie a stocurilor + Perioada medie de colectare a creanţelor

4. Perioada medie de întîrziere a plăţilor – în cît timp întrinderea plăteşte pentru materia primă achiziţionată

Perioada medie de de întîrziere a plăţilor = valoarea medie anuală a (datoriilor comerciale + datorii calculate) / costul vînzărilor * 365 zile

5. Ciclul de conversie a numerarului = ciclul operaţional – perioada medie de întîrziere a plăţilor

Principalul obiectiv al gestiunii numerarului este reducerea numerarului la un minim necesar pentru desfăşurarea afacerii. Numerarul este necesar pentru:

1. A putea beneficia de reducerile oferite2. Să-şi menţină un nivel suficient de lichidităţi pentru a beneficia de credite bancare3. Să poată finanţa unele situaţii favorabile apărute neaşteptat4. Să poată face faţă unor urgenţe

De regulă Mijloacele băneşti deţinute de întreprindere se împart în:Rezerva operaţională – necesarul zilnic de finanţare a activităţii operaţionaleRezerva de siguranţă – pentru situaţii imprevizibileRezerva de compensaţie – minimul cerut de bancă, creditoriRezerva speculativă – pentru achiziţiile la un preţ redus

O primă sarcină a gestiunii numerarului este sincronizarea ieşirilor şi intrărilor de numerar, ceia ce permite reducerea soldului de mijloace băneşti în conturi.O primă problemă este întârzierea plăţilor , ceia ce reduc încasările în numerar. Întârzierile pot fi datorate politicii de credit, procedurilor interne ale întreprinderii, sistemului bancar, sistemului poştal. Cu cît întârzierile sunt mai mici cu atât soldul de mijloace băneşti deţinut de întreprindere vor fi mai mici.

Formele pot reduce soldul de mijloace băneşti prin deţinerea de investiţii financiare pe termen scurt, care pot fi vândute foarte rapid şi la un preţ apropiat de cel cu care au fost procurate. Avantajul acestor investiţii este siguranţa şi rentabilitatea pe care o oferă.

Modelul Baumol permite determinarea soldului optim de numerar. Acest model echilibrează costurile de oprtunitate apărute în urma deţinerii fondurilor sub formă de numerar, cu costurile de tranzacţie care apar atunci cînd trebuie plasată o nouă comandă de numerar.

10

C = √2*F*T / K, unde

C - mărimea unde comenzi, F - costurile de tranzacţie legate cu plasarea comenzii de numerarT – Necesarul total de mijloace băneştiK – costul de oportunitate a capitalului (rata dobînzii)

Modelul Miller-Orr este o dezvoltare a modelului Baumol şi utilizează o abordare de tipul controlului stocurilor pentru a include costurile de comandă şi de deţinere a fondurilor sub formă de numerar datorită tranzacţiilor imprevizibile. Modelul determină limitele superioare şi inferioare pentru soldul de numerar, punctul de reînoire a comenzii şi punctul de echilibru

Z =( ¾ * Fσ2 / V)1/3, unde (¾ *100*64000/0,00038)1/3 = 23000

Z punctul de echilibru a soldului de mijloace băneştiσ2 - variaţia zilnică a tranzacţiilor în contul curentV – rata zilnică a dobînziiF – costuri de comandă a mijoacelor băneşti

Limita superioară este H = 3*Z. Cînd soldul ajunge la limita superioară întreprinderea transferă banii în valori mobiliare, iar cîd se ajunge la limita inferioară (0), întreprinderea transferă în bani valorile mobiliare.

7.6.Gestiunea bugetuluiBugetul de trezorerie răspunde la următoarele întrebări:

- De ce resurse financiare va dispune întreprinderea la sfîrşitul perioadei planificate?

- Dacă va putea întreprinderea să efectueze plăţile în termenele stabilite şi să acopere cheltuielile necesare desfăşurării activităţii ritmice pe parctrsul anului?

- Care va fi necesarul de mijloace financiare împrumutate pentru acoperirea deficitului de capital bănesc şi care vor fi sursele de obţinere a lor?

Scopul previziunii trezoreriei este:- Asigurarea că în perioada de vîrf a plăţilor se va dispune de suficiente lichidităţi, pentru a

nu crea dificultăţi partenerilor economici şi sociali,- Satisfacerea tuturor obligaţiilor de plată asumate contractual, cît şi a celor către fondurile

publice de resurse băneşti, reglementate prin lege,- Folosirea raţională, oportună şi eficientă a resurselor băneşti,- Stabilirea unor termene de plată a datoriilor suficient de mari, prin contractele încheiate

cu partenerii de afaceri, pentru ca unitatea să aibă răgazul necesar găsirii şi negocierii resurselor de finanţare cu costuri minime,

- Crearea unei reputaţii bune pentru toţi creditorii,- Expoaltarea unor premise favorabile valorificării avantajoase a surplusului de

disponibilităţi.Elaborarea bugetului trezoreriei este ultima etapă a procesului bugetar la nivel de

întreprindere, reprezentînd rezultanta, sub formă de fluxuri băneşti, a previziunilor efectuate de

11

întreprindere cu privire la politica comercială, de producţie şi aprovizionare, de personal şi a salariaţilor, la politica de investiţii pe termen lung etc.

Elaborarea bugetului de trezorerie presupune:1. Previziunea fluxului de trezorerie(determinarea mărimii încasărilor, care se efectuează

în funcţie de rezultate), termenul de încasare şi ponderea lor. Esenţalul este determinarea fluxurilor reale bazîndu-se pe principiul raţionalităţii, care presupune că cheltuielile legate de executarea bugetului să nu depăşească avantajele care se vor obţine.

2. Previziunea plăţilor (compararea încasărilor cu plăţi) a cheltuielilor anuale şi eşalonarea în timp a plăţilor aferente acestor cheltuieli.

Documentele de evidenţă a plăţilor sunt:- Bugetul de investiţii- Legislaţia fiscală- Contractele de împrumut- Resursele materiale- Salarii şi asigurări sociale.

Măsurile de combatere a deficitului bugetar:- Acordarea rabatului comercial pentru plata imediată a vînzărilor,- Oferirea unui discount pentru plăţi anticipate- Reducerea volumului vînzărilor de credite pentru clienţii rău platnici,- Renunţarea la plăţi nerentabile,- Amînarea plăţii dividendelor.

În situaţia în care la întreprindere se înregistrează excedet de trezorerie, se caută modalităţi eficiente de plasare a acestuia, din care unle pot fi:

- Investiţii în titluri financiare pe termen scurt,- Depozite bancare pe termenn scurt,- Plasamente în produse ale pieţei- Răscumpărarea propriilor acţiuni- Achitarea înainte de scadenţă a plăţilor către creanţieri- Achitarea în avans a unor mărfuri- Alte investiţii.

12