ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE DIN MOLDOVA Cu titlu de manuscris CZU: 657.47(478)(043) ALEXANDRU NEDERIŢA

PROBLEME METODOLOGICE ALE CONTABILITĂŢII VENITURILOR ŞI CHELTUIELILOR ÎNTREPRINDERII

Specialitatea 08.00.12 – Contabilitate; audit; analiză economică

Teză de doctor habilitat în economie

Consultant ştiinţific: Ţurcanu Viorel, doctor habilitat în economie, profesor universitar Autor: Nederiţa Alexandru

Chişinău, 2007

CUPRINS

INTRODUCERE................................................................................................................... CAPITOLUL 1. BAZELE TEORETICE ŞI METODOLOGICE ALE CONTABILITĂŢII VENITURILOR ŞI CHELTUIELILOR ÎNTREPRINDERII................................................................................. 1.1. Delimitări conceptuale privind veniturile şi cheltuielile.................................................. 1.2. Probleme aferente recunoaşterii veniturilor şi cheltuielilor............................................. 1.3. Consideraţii privind evaluarea veniturilor şi cheltuielilor............................................... 1.4. Aspecte metodologice generale ale contabilităţii veniturilor şi cheltuielilor................... CAPITOLUL 2. ABORDĂRI METODOLOGICE ŞI APLICATIVE PRIVIND CONTABILITATEA VENITURILOR ÎNTREPRINDERII............... 2.1. Contabilitatea veniturilor din vînzarea bunurilor........................................................... 2.2. Contabilitatea veniturilor din prestarea serviciilor......................................................... 2.3. Contabilitatea veniturilor din utilizarea activelor întreprinderii de către terţi............... 2.4. Contabilitatea altor venituri .......................................................................................... CAPITOLUL 3. ABORDĂRI METODOLOGICE ŞI APLICATIVE PRIVIND CONTABILITATEA CHELTUIELILOR ÎNTREPRINDERII.......... 3.1. Contabilitatea cheltuielilor aferente bunurilor vîndute ................................................. 3.2. Contabilitatea cheltuielilor din returnarea şi reducerea preţurilor la bunurile vîndute.. 3.3. Contabilitatea cheltuielilor privind serviciile prestate................................................... 3.4. Contabilitatea altor cheltuieli......................................................................................... CAPITOLUL 4. PARTICULARITĂŢILE CONTABILITĂŢII VENITURILOR ŞI CHELTUIELILOR ÎNTREPRINDERILOR DIN DIFERITE SECTOARE ŞI RAMURI ALE ECONOMIEI NAŢIONALE........... 4.1. Particularităţi şi direcţii de perfecţionare ale contabilităţii veniturilor şi cheltuielilor întreprinderilor micului business ................................................................................. 4.2. Probleme specifice ale contabilităţii veniturilor şi cheltuielilor în întreprinderile de transport auto.................................................................................................................. 4.3. Unele probleme ale contabilităţii veniturilor şi cheltuielilor în companiile de leasing ....................................................................................................................... 4.4. Aspecte problematice ale contabilităţii veniturilor şi cheltuielilor cooperativelor de întreprinzător.................................................................................................................. SINTEZA REZULTATELOR OBŢINUTE ..................................................................... CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI.................................................................................... BIBLIOGRAFIE.................................................................................................................... ADNOTARE.......................................................................................................................... CUVINTE-CHEIE................................................................................................................ LISTA ABREVIERILOR.................................................................................................... ANEXE .................................................................................................................................. 3

11 11 28 41 55 65 65 78 88 97 113 113 122 133 142

158 158 170 185 196 204 205 214 232 235 236 237

INTRODUCERE Actualitatea temei de cercetare. Integrarea Republicii Moldova în spaţiul economic european condiţionează necesitatea armonizării contabilităţii cu Directivele Europene şi Standardele Internaţionale de Raportare Financiară (IFRS). Aceasta se referă, în special, la contabilitatea veniturilor şi cheltuielilor care, după metodologia şi mecanismul de realizare, este unul dintre cele mai importante şi dificile sectoare de evidenţă a oricărei întreprinderi. În cadrul sectorului de evidenţă nominalizat se formează un şir de indicatori financiari (cifra de afaceri, costul vînzărilor, profitul brut, veniturile, cheltuielile şi rezultatele financiare din diferite tipuri de activităţi şi evenimente) care servesc drept bază pentru determinarea obligaţiilor fiscale, elaborarea bugetelor întreprinderii, luarea deciziilor manageriale şi economice. În exactitatea şi oportunitatea calculului indicatorilor enumeraţi sînt cointeresate toate categoriile de utilizatori ai rapoartelor financiare. Informaţiile contabile despre venituri şi cheltuieli au o deosebită valoare şi la nivel macroeconomic. Ele contribuie la soluţionarea celor mai diverse probleme cum ar fi: crearea unui mediu de afaceri favorabil pentru atragerea investiţiilor străine; estimarea performanţelor întreprinderilor în onorarea obligaţiilor faţă de stat şi partenerii de afaceri; dezvoltarea sectorului public prin majorarea veniturilor bugetare datorită colectării impozitelor, taxelor şi altor plăţi calculate în baza datelor contabile; monitorizarea şi exercitarea controlului asupra întreprinderilor cu proprietate de stat; combaterea tranzacţiilor ilegale; asigurarea la nivel internaţional a comparabilităţii indicatorilor macroeconomici etc. Actualmente, lipsesc investigaţii complexe referitoare la componenţa, modul de clasificare, recunoaştere, evaluare şi contabilizare a veniturilor şi cheltuielilor întreprinderilor autohtone. De asemenea, nu sînt abordate şi soluţionate problemele contabilităţii veniturilor şi cheltuielilor la întreprinderile micului business, organizaţiile de transport auto, în companiile de leasing şi cooperativele de întreprinzător. În plus, baza normativă a contabilităţii veniturilor şi cheltuielilor întreprinderilor autohtone este incompletă şi necesită modernizare în concordanţă cu normele şi principiile contabile internaţionale. Totodată, în ultimii ani pe plan naţional şi internaţional au intervenit multiple schimbări, care înaintează noi cerinţe faţă de organizarea contabilităţii şi raportarea financiară, cele mai principale fiind: • producerea modificărilor esenţiale în dezvoltarea economiei de piaţă (constituirea întreprinderilor cu capital străin, consolidarea relaţiilor întreprinderilor autohtone cu partenerii din alte ţări, atragerea investiţiilor străine etc.) care au contribuit la sporirea necesităţilor utilizatorilor de informaţii contabile şi a cerinţelor faţă de calitatea şi volumul acestora;

3

•

aprobarea Planului de Acţiuni Republica Moldova – Uniunea Europeană (UE) şi a altor acte normative, conform cărora legislaţia naţională, inclusiv cea contabilă, trebuie să fie armonizată cu legislaţia UE;

•

elaborarea a 8 IFRS recomandate pentru aplicare în ţările-membre ale UE şi care trebuie să fie luate în considerare la elaborarea actelor normative din Republica Moldova, inclusiv a reglementărilor contabile;

•

anularea a 5 Standarde Internaţionale de Contabilitate (IAS), care au servit drept bază pentru elaborarea Standardelor Naţionale de Contabilitate (SNC) similare în care sînt specificate unele aspecte ale contabilităţii veniturilor şi cheltuielilor;

•

elaborarea şi aprobarea de către Consiliul pentru Standardele Internaţionale de Contabilitate (IASB) a Cadrului general pentru întocmirea şi prezentarea situaţiilor financiare (în continuare – Cadrul general al IASB) în redacţie nouă, care conţine o serie de prevederi noi privind componenţa, modul de clasificare, recunoaştere şi evaluare a veniturilor şi cheltuielilor;

• •

revizuirea a 19 IAS şi elaborarea a 12 IAS noi, în care au fost precizate şi completate noţiunile de venituri şi cheltuieli, precum şi modul de reflectare a acestora în rapoartele financiare; traducerea oficială a IFRS şi IAS în limba română, în care s-au concretizat, sub aspect terminologic, unele noţiuni contabile, inclusiv cele referitoare la venituri şi cheltuieli. Circumstanţele expuse mai sus confirmă actualitatea temei investigate şi condiţionează

necesitatea examinării complexe a problemelor privind contabilizarea veniturilor şi cheltuielilor şi a perfecţionării acesteia în conformitate cu cerinţele internaţionale şi nivelul actual de dezvoltare economică a întreprinderilor autohtone. Gradul de studiere a temei de cercetare. Prezenta teză este

prima lucrare ştiinţifică elaborată în Republica Moldova, în care sub aspect complex sînt abordate problemele teoretico-metodologice şi aplicative ale contabilităţii veniturilor şi cheltuielilor la nivel de întreprindere, în funcţie de sistemele de evidenţă şi particularităţile unor sectoare şi ramuri ale economiei naţionale. Cercetările anterioare efectuate în acest domeniu de savanţii autohtoni se referă doar la unele elemente de venituri şi cheltuieli şi nu pot servi drept bază de modernizare a contabilităţii elementelor nominalizate în condiţiile implementării IFRS în Republica Moldova. În cadrul cercetării au fost luate în considerare rezultatele investigaţiilor ştiinţifice ale savanţilor din alte ţări, precum şi prevederile reglementărilor contabile internaţionale aprobate de Consiliul Comunităţii Europene (CCE) şi IASB. Rezultatele cercetărilor efectuate au un caracter finisat, sînt incluse în unele acte normative şi implementate în practica contabilă a întreprinderilor autohtone.

4

Scopul tezei constă în aprofundarea bazelor teoretice, dezvoltarea metodologiei contabilităţii veniturilor şi cheltuielilor întreprinderilor şi fundamentarea direcţiilor principale de perfecţionare a acesteia în conformitate cu cerinţele economiei de piaţă şi normele internaţionale. Realizarea acestui scop a condiţionat următoarele sarcini ale cercetării: • • • • • dezvoltarea conceptelor şi principiilor contabile fundamentale aferente veniturilor şi cheltuielilor întreprinderii; delimitarea şi analiza problemelor privind recunoaşterea şi evaluarea elementelor diverse de venituri şi cheltuieli; relevarea aspectelor metodologice generale ale contabilităţii veniturilor şi cheltuielilor; elaborarea metodologiei de contabilizare a veniturilor şi cheltuielilor aferente activităţilor ordinare şi evenimentelor extraordinare ale întreprinderii; specificarea particularităţilor şi fundamentarea căilor de modernizare a contabilităţii veniturilor şi cheltuielilor întreprinderilor din diferite sectoare şi ramuri ale economiei naţionale; • • • • fundamentarea economică a recomandărilor cu privire la ajustarea veniturilor şi cheltuielilor înregistrate eronat în cursul perioadei de gestiune curente; aprecierea consecinţelor fiscale ale faptelor economice generatoare de venituri şi cheltuieli; abordarea problematicii aferente generalizării şi prezentării informaţiilor privind veniturile şi cheltuielile în rapoartele financiare ale întreprinderii; implementarea recomandărilor privind perfecţionarea contabilităţii veniturilor şi cheltuielilor la întreprinderile autohtone. Obiectul cercetării îl constituie fluxurile informaţionale aferente veniturilor şi cheltuielilor întreprinderilor din diferite sectoare şi ramuri ale economiei naţionale. Obiectul cercetării are un caracter multilateral şi include toate etapele exerciţiului contabil. Suportul metodologic şi teoretico-ştiinţific al cercetării îl constituie conceptele şi principiile contabile fundamentale, precum şi lucrările savanţilor de notorietate în domeniul contabilităţii ca Anthony R., Needles B., Anderson H., Caldwell J., Hendriksen S., Van Breda M., Gray S., Reece J., Baetge I., Rice A., Mathews M., Perera M., Colasse B., Dubrulle L., Perechon C., Raffournier B., Rousse F., Feleagă N., Deaconu A., Duţescu A., Horomnea E., Ionaşcu I., Paraschivescu D., Pântea I., Pop A., Ristea M., Răileanu V., Tabără N., Butîneţ F., Cebanova N., Vasilenko Iu., Goriţki N., Nikolaeva S., Novikov D., Novodvorski V., Palii V., Semenihina V., Vereşceaghin S., Bucur V., Frecăuţeanu A., Tuhari T., Ţurcanu V. etc.

5

Complexitatea cercetării faptelor economice generatoare de venituri şi cheltuieli a impus şi studierea lucrărilor ştiinţifice ale savanţilor moldoveni în domeniul managementului financiar şi fiscalităţii: Cobzari L., Doga V., Hîncu R., Hrişcev E., Manole T. etc. Metodologia de investigaţie cuprinde abordări generale şi specifice privind noţiunile, clasificarea, recunoaşterea, evaluarea, fundamentarea documentară, reflectarea veniturilor şi cheltuielilor întreprinderilor în registre, conturi contabile şi în rapoarte financiare. Pentru efectuarea cercetărilor s-a utilizat metoda dialectică de cunoaştere a materiei, fenomenelor şi proceselor cu componentele ei – analiza, sinteza, inducţia, deducţia, precum şi metodele inerente disciplinelor economice – observarea, compararea, selectarea, gruparea etc. Suportul informaţional al tezei îl constituie actele legislative şi normative în domeniul contabilităţii şi fiscalităţii din Republica Moldova şi din alte ţări, datele Biroului Naţional de Statistică, buletinele informative ale Băncii Mondiale, CCE şi IASB. Noutatea ştiinţifică a tezei vizează următoarele elemente inovaţionale: • • • aprofundarea şi dezvoltarea teoretică a noţiunilor de venituri şi cheltuieli; fundamentarea unor criterii noi de clasificare a veniturilor şi cheltuielilor şi a tipurilor de activităţi ale întreprinderii; elucidarea şi soluţionarea problemelor aferente recunoaşterii şi evaluării veniturilor şi cheltuielilor, cu identificarea conceptelor şi principiilor contabile fundamentale şi concretizarea modului de aplicare a acestora; • • • perfecţionarea modului de elaborare a politicii de contabilitate şi completarea regulilor generale aferente perfectării documentare şi aplicării şi registrelor contabile; elaborarea unui nomenclator nou al conturilor de evidenţă a veniturilor şi cheltuielilor; fundamentarea necesităţii de modificare a structurii, modului de întocmire şi de prezentare a rapoartelor financiare privind veniturile şi cheltuielile în baza respectării caracteristicilor calitative ale informaţiilor financiare; • dezvoltarea metodologiei contabilizării veniturilor şi cheltuielilor aferente bunurilor vîndute, serviciilor prestate, activelor transmise în folosinţă terţilor, creanţelor şi datoriilor cu termenul de prescripţie expirat, rezultatelor inventarierii, diferenţelor de sumă, evenimentelor extraordinare, impozitului pe profit şi altor fapte economice; • • determinarea direcţiilor de perfecţionare a contabilităţii veniturilor şi cheltuielilor întreprinderilor micului business, inclusiv prin armonizarea regulilor contabile şi fiscale; elucidarea şi soluţionarea problemelor contabilităţii veniturilor şi cheltuielilor specifice întreprinderilor de transport auto;

6

• •

elaborarea unei metodologii noi de contabilizare a veniturilor şi cheltuielilor din contractele de leasing financiar şi operaţional; fundamentarea modului de evidenţă a veniturilor şi cheltuielilor provenite din aplicarea rabaturilor (adaosurilor) cooperatiste. Semnificaţia teoretică şi valoarea aplicativă a tezei. Argumentările ştiinţifice, elaborările

metodologice şi instrumentele lor de implementare relevate în teză au importanţă teoretică şi caracter aplicativ. Semnificaţia teoretică a tezei rezultă din următoarele investigaţii: • analiza abordărilor naţionale şi internaţionale asupra noţiunilor de venituri şi cheltuieli, în baza respectării legăturii cauză şi efect, primarului şi secundarului, şi formularea definiţiilor noi ale acestora; • specificarea şi dezvoltarea conceptelor şi principiilor contabile fundamentale; • argumentarea economică a unor criterii noi de clasificare a veniturilor şi cheltuielilor şi a tipurilor de activităţi ale întreprinderilor; • generalizarea, completarea şi dezvoltarea criteriilor de recunoaştere şi a condiţiilor de evaluare a veniturilor şi cheltuielilor în concordanţă cu cerinţele internaţionale; • perfecţionarea modului de întocmire a compartimentului privind veniturile şi cheltuielile din cadrul politicii de contabilitate a întreprinderii; • fundamentarea economică a regulilor de funcţionare a conturilor de venituri şi cheltuieli; • dezvoltarea metodologiei contabilizării elementelor diverse de venituri şi cheltuieli; • argumentarea şi recomandarea variantelor de evidenţă a veniturilor şi cheltuielilor întreprinderilor micului business, în funcţie de sistemul contabil aplicat. Valoarea aplicativă a tezei se confirmă prin: • • • • utilizarea în practică a recomandărilor aferente elaborării şi perfecţionării compartimentului privind veniturile şi cheltuielile din cadrul politicii de contabilitate; aplicarea documentelor primare, conturilor şi a schemelor de formule contabile pentru evidenţa veniturilor şi cheltuielilor din vînzarea bunurilor şi prestarea serviciilor; identificarea avantajelor şi limitelor aplicării în practica contabilă a întreprinderilor a metodelor de evaluare curentă a bunurilor vîndute; realizarea în practică a modului de contabilizare a veniturilor şi cheltuielilor ocazionate de returnarea şi reducerea preţurilor la bunurile vîndute în condiţiile utilizării diferitelor variante de decontare între vînzători şi cumpărători;

7

•

aplicarea recomandărilor privind perfecţionarea contabilităţii veniturilor şi cheltuielilor provenite din decontarea creanţelor şi datoriilor cu termenul de prescripţie expirat, plusurile şi lipsurile de bunuri constatate la inventariere, recuperarea prejudiciului material, sancţiunile pecuniare, facilităţile fiscale, diferenţele de sumă şi din alte fapte economice;

•

stabilirea componenţei şi aplicarea în practica contabilă a nomenclatorului articolelor de venituri şi cheltuieli extraordinare şi schemelor de contabilizare a acestora, cu utilizarea conturilor noi propuse de către autor;

• • • •

implementarea modului de evidenţă a veniturilor şi cheltuielilor întreprinderilor micului business în condiţiile sistemelor contabile în partidă simplă şi simplificat în partidă dublă; utilizarea modului de contabilizare a veniturilor şi cheltuielilor aferente consumului de carburanţi, exploatării anvelopelor şi deservirii tehnice a mijloacelor de transport auto; aplicarea metodologiei de contabilizare a veniturilor şi cheltuielilor din contractele de leasing financiar şi operaţional; implementarea propunerilor privind contabilizarea rabaturilor (adaosurilor) cooperatiste şi altor elemente de venituri şi cheltuieli specifice cooperativelor de întreprinzător. Implementarea practică. Recomandările şi opţiunile autorului privind perfecţionarea

contabilităţii veniturilor şi cheltuielilor au fost utilizate la elaborarea Legii contabilităţii (în redacţie nouă); SNC 1 “Politica de contabilitate”, SNC 4 “Particularităţile contabilităţii la întreprinderile micului business”, SNC 17 “Contabilitatea arendei (leasingului)”, SNC 18 “Venitul” şi SNC 23 “Cheltuieli privind împrumuturile”; Comentariilor privind aplicarea SNC 1, SNC 18 şi SNC 23; Planului de conturi contabile al activităţii economico-financiare a întreprinderilor; Indicaţiilor metodice „Particularităţile contabilităţii în cooperativele de întreprinzător” şi „Reflectarea în evidenţa contabilă a legalizării capitalului şi amnistiei fiscale” şi a altor acte normative care au fost publicate în „Monitorul Oficial al Republicii Moldova” şi se aplică în practica contabilă a întreprinderilor autohtone. Implementarea rezultatelor cercetărilor efectuate este confirmată prin certificatul Ministerului Finanţelor al Republicii Moldova. Materialele investigaţiilor sînt utilizate în procesul didactic al instituţiilor de învăţămînt cu profil economic, precum şi la cursurile de reciclare a cadrelor contabile. Aprobarea lucrării. Rezultatele cercetărilor efectuate au fost prezentate şi aprobate la 12 conferinţe şi simpozioane ştiinţifice internaţionale: Simpozionul al III-lea Internaţional “Reformele economice: avantaje şi dezavantaje”, 16 aprilie, IREI, Chişinău, 2002; Simpozionul Internaţional de Ştiinţe Economice,17–18 mai, Braşov, România, 2002;

8

-

Simpozionul Internaţional „Probleme regionale în contextul 9–8 octombrie, ASEM, Chişinău, 2002;

procesului de globalizare”,

Conferinţa Ştiinţifică Internaţională „Rolul ştiinţei şi învăţămîntului economic în realizarea reformelor economice din Republica Moldova”, 25–26 septembrie, ASEM, Chişinău, 2003; Simpozionul Internaţional „70 ani ai Universităţii Agrare de Stat din Moldova”, 7–8 octombrie, UASM, Chişinău, 2003; Conferinţa Ştiinţifică Internaţională „Ştiinţa, businessul, societatea: evoluţii şi intercolări în condiţiile integrării în spaţiul economic european”, 12–14 februarie, ASEM, Chişinău, 2004; Conferinţa Ştiinţifică Internaţională „Racordarea sistemului financiar la exigenţele integrării europene”, 1–2 aprilie, ASEM, Chişinău, 2004; Conferinţa Ştiinţifică Internaţională „Problemele contabilităţii şi auditului în condiţiile globalizării”, 15–16 aprilie, ASEM, Chişinău, 2005; Conferinţa Ştiinţifică Internaţională „Politici economice de integrare europeană”, 23–24 septembrie, ASEM, Chişinău, 2005; Международная научная конференция „Проблемы и перспективы развития сотрудничества между странами Юго-Восточной Европы в рамках оргaнизации Черноморского Экономического Сотрудничества”, 26–28 сентября, Албена, Болгария, 2006;

-

Conferinţă Ştiinţifică Internaţională „Dezvoltarea durabilă a României şi Republicii Moldova în context european şi mondial”, 22–23 septembrie, ASEM, Chişinău, 2006; Conferinţa Ştiinţifică Internaţională „Creşterea competitivităţii şi dezvoltarea economiei bazate pe cunoaştere”, 28–29 septembrie, ASEM, Chişinău, 2007. Scopul şi sarcinile cercetării au determinat următoarea structură a lucrării: introducere,

patru capitole, sinteza rezultatelor obţinute, concluzii şi recomandări, bibliografia cu 281 titluri, adnotarea şi cuvintele-cheie (în limbile română, engleză şi rusă). Teza este expusă în 277 pagini, conţinînd 30 tabele, 11 figuri şi 27 anexe. În Introducere este argumentată actualitatea temei, sînt definite scopul, obiectul şi sarcinile cercetării, precum şi noutatea ştiinţifică, semnificaţia teoretică şi valoarea aplicativă a rezultatelor obţinute în cadrul investigaţiilor. Capitolul 1 „Bazele teoretice şi metodologice ale contabilităţii veniturilor şi cheltuielilor întreprinderii” prezintă o sinteză a abordărilor naţionale şi internaţionale privind noţiunile de venituri şi cheltuieli şi a criteriilor de clasificare a acestora. În mod deosebit sînt investigate problemele teoretice aferente recunoaşterii şi evaluării elementelor de venituri şi cheltuieli ale întreprinderii, precum şi aspectele metodologice generale ale contabilităţii elementelor specificate: elaborarea şi perfecţionarea politicii de contabilitate, dezvoltarea procedeelor metodei

9

contabilităţii aferente fundamentării documentare, aplicării registrelor şi conturilor contabile, generalizării informaţiilor privind veniturile şi cheltuielile în rapoartele financiare. Capitolul 2 „Abordări metodologice şi aplicative privind contabilitatea veniturilor întreprinderii” conţine cercetări aprofundate ale aspectelor metodologice şi aplicative privind contabilitatea veniturilor rezultate din vînzarea bunurilor, prestarea serviciilor, utilizarea activelor de către terţi, decontarea datoriilor cu termenul de prescripţie expirat, inventarierea bunurilor, recuperarea prejudiciului material, sancţiunile pecuniare, diferenţele de curs valutar şi de sumă favorabile, evenimentele extraordinare, impozitul pe profit şi din alte fapte economice. Capitolul 3 „Abordări metodologice şi aplicative privind contabilitatea cheltuielilor întreprinderii” tratează problemele contabilităţii cheltuielilor aferente vînzării şi returnării (reducerii preţurilor) bunurilor, prestării serviciilor, precum şi a cheltuielilor rezultate din decontarea creanţelor compromise, inventarierea bunurilor, sancţiunile pecuniare, diferenţele de curs valutar şi de sumă nefavorabile, evenimentele extraordinare, impozitul pe profit şi din alte fapte economice. Capitolul 4 „Particularităţile contabilităţii veniturilor şi cheltuielilor întreprinderilor din diferite sectoare şi ramuri ale economiei naţionale” reflectă particularităţile şi direcţiile de perfecţionare a contabilităţii veniturilor şi cheltuielilor specifice întreprinderilor micului business, organizaţiilor de transport auto, companiilor de leasing şi cooperativelor de întreprinzător. Sînt examinate detaliat şi profund modul şi criteriile inerente de aplicare a sistemelor contabile în partidă simplă şi simplificat în partidă dublă, precum şi problemele aferente contabilităţii veniturilor şi cheltuielilor privind consumul de carburanţi şi lubrifianţi, utilizarea anvelopelor şi acumulatoarelor, contractele de leasing financiar şi operaţional, rabaturile (adaosurile) cooperatiste etc. Concluziile şi recomandările generalizează rezultatele cercetărilor efectuate, cuprind principalele concluzii şi recomandări privind perfecţionarea contabilităţii veniturilor şi cheltuielilor întreprinderilor din Republica Moldova. Publicaţii. Ideile fundamentale ale tezei sînt publicate în 51 de lucrări cu un volum total de 104,6 c.a., inclusiv o monografie şi 23 articole publicate în reviste şi culegeri de lucrări ştiinţifice cu recenzii.

10

CAPITOLUL 1. BAZELE TEORETICE ŞI METODOLOGICE ALE CONTABILITĂŢII VENITURILOR ŞI CHELTUIELILOR ÎNTREPRINDERII 1.1. Delimitări conceptuale privind veniturile şi cheltuielile Veniturile şi cheltuielile constituie elemente contabile legate direct de determinarea rezultatului activităţii economico-financiare (profitului/pierderii) a întreprinderii. Aceste noţiuni sînt caracteristice economiei de piaţă şi au început să fie aplicate în teoria şi practica contabilă autohtonă o dată cu implementarea actualului sistem contabil. În cadrul sistemului contabil precedent, care a funcţionat în condiţiile economiei administrativ-planificate, noţiunile de venituri şi cheltuieli aveau altă componenţă şi nu influenţau în mod direct rezultatul activităţii întreprinderii. Astfel, în actele normative şi în literatura de specialitate din fosta URSS, veniturile erau caracterizate ca o parte a venitului societăţii, acumulată de către întreprindere şi utilizată, în mare măsură, pentru necesităţile acesteia [205, p. 194; 154, p. 126], iar cheltuielile – ca consumuri de muncă vie şi materializată pentru fabricarea produselor (efectuarea lucrărilor şi prestarea serviciilor) şi vînzarea acestora [205, p. 436; 78, p. 8]. Totodată, în teoria şi practica contabilă internaţională, noţiunile de venituri şi cheltuieli au căpătat o răspîndire largă încă la începutul secolului XX, concomitent cu apariţia concepţiei dinamice, conform căreia rezultatul financiar se determină ca diferenţa dintre veniturile şi cheltuielile întreprinderii. Informaţiile privind veniturile şi cheltuielile sînt furnizate de către contabilitate, care este influenţată de doi factori principali: identificarea elementelor care corespund definiţiilor de venituri şi cheltuieli şi pot fi incluse în componenţa acestora; clasificarea veniturilor şi cheltuielilor după diferite criterii în scopul obţinerii informaţiilor necesare pentru întocmirea rapoartelor financiare şi luarea deciziilor manageriale şi economice. Componenţa şi modul general de clasificare a veniturilor şi cheltuielilor întreprinderilor din Republica Moldova sînt reglementate de prevederile Bazelor conceptuale ale pregătirii şi prezentării rapoartelor financiare (în continuare – Bazele conceptuale) [25], SNC 3 «Componenţa consumurilor şi cheltuielilor» [28], SNC 12 «Contabilitatea impozitului pe venit» [36], SNC 18 «Venitul» [40] şi de alte acte normative prezentate în anexa 1. Conform paragrafului 66(a) din Bazele conceptuale, veniturile reprezintă „creşterea avantajelor economice în decursul perioadei de gestiune sub formă de aflux sau majorare a

11

activelor, fie diminuarea sau micşorarea datoriilor care conduc la creşterea capitalului, cu excepţia majorărilor din contul contribuţiilor proprietarilor întreprinderii” [25]. O definiţie similară a veniturilor se conţine şi în paragraful 6 din SNC 18 [40]. În paragraful 66(b) Bazele conceptuale cheltuielile sînt definite fie ca „diminuarea avantajelor economice în decursul perioadei contabile sub formă de reflux sau utilizare a activelor, fie ca apariţia datoriilor care conduc la micşorarea capitalului propriu, cu excepţia diminuărilor rezultate din repartizarea veniturilor între proprietarii capitalului propriu” [25]. Această definiţie diferă de noţiunea de cheltuieli cuprinsă în paragraful 5 din SNC 3, potrivit căreia acestea includ toate „cheltuielile şi pierderile perioadei care se scad din venit la calcularea profitului (pierderii) perioadei de gestiune” [28]. Componentele de bază ale noţiunilor de venituri şi cheltuieli cuprinse în reglementările contabile actuale din Republica Moldova sînt prezentate schematic în figura 1.1. Noţiuni de venituri şi cheltuieli

Venituri

Cheltuieli

Creşteri ale avantajelor economice

Intrări/creşteri ale activelor Diminuări/ stingeri ale datoriilor

Diminuări ale avantajelor economice

Ieşiri/utilizări ale activelor Creşteri/apariţii ale datoriilor

Figura 1.1. Componentele de bază ale noţiunilor de venituri şi cheltuieli* *Sursa: Elaborat de autor Este de remarcat că SNC 3 nu are un analog în nomenclatorul standardelor internaţionale şi prevede delimitarea cheltuielilor de consumuri care, conform paragrafului 5 din standardul nominalizat, reprezintă “resursele consumate pentru fabricarea produselor şi prestarea serviciilor în scopul obţinerii unui venit” [28]. Spre deosebire de cheltuieli, consumurile se includ în costul produselor fabricate (serviciilor prestate) şi nu se iau în mod direct în calcul la determinarea rezultatului financiar al întreprinderii. În literatura de specialitate străină, noţiunea de consumuri este tratată într-un mod mai general decît în SNC 3. Astfel, savanţii australieni Mathews M. şi Perera M. consideră că consumurile cuprind „toate resursele utilizate, inclusiv cele aferente procurărilor de active, iar

12

cheltuielile se referă numai la resursele care, la calcularea profitului perioadei de gestiune, sînt conectate cu veniturile” [159, p. 314]. Cercetătorii americani Anthony R. şi Reece J. afirmă că consumurile apar în momentul procurării de către întreprindere a mărfurilor sau serviciilor şi pot fi înregistrate ca „diminuare a mijloacelor băneşti, apariţie a datoriei, schimb cu alt activ sau o combinare a celor trei procedee anterior enunţate” [71, p. 47]. După părerea noastră, consumurile se deosebesc de cheltuieli prin faptul că acestea se includ în valoarea de intrare (costul efectiv) a activelor procurate (create) şi nu se scad din venituri la calcularea rezultatului financiar al perioadei de gestiune. Transformarea consumurilor în cheltuieli se efectuează pe măsura vînzării bunurilor, prestării serviciilor, calculării amortizării (uzurii) activelor pe termen lung cu destinaţie generală etc. Definiţiile veniturilor şi cheltuielilor prevăzute în reglementările contabile naţionale actuale au fost formulate la etapa iniţială a reformei contabilităţii care, în Republica Moldova, a derulat în anii 1996–1997, au un caracter general, necesită unele precizări şi completări. Această necesitate derivă şi din faptul, că în normele contabile internaţionale, în literatura de specialitate şi în reglementările contabile din alte ţări noţiunile sus-menţionate sînt interpretate în mod diferit. Astfel, în Cadrul general al IASB veniturile sînt definite ca creşteri ale beneficiilor economice înregistrate pe parcursul perioadei contabile sub formă de intrări sau creşteri ale activelor, sau descreşteri ale datoriilor, care se concretizează în creşteri ale capitalurilor proprii, altele decît cele rezultate din contribuţii ale acţionarilor, iar cheltuielile – ca diminuări ale beneficiilor economice înregistrate pe parcursul perioadei contabile sub formă de ieşiri sau scăderi ale valorii activelor sau creşteri ale datoriilor, care se concretizează în reduceri ale capitalului propriu, altele decît cele rezultate din distribuirea acestora către acţionari [198, p. 48]. În opinia cunoscuţilor savanţi americani Needles B., Anderson H., Caldwell J., veniturile constituie majorări, iar cheltuielile – reduceri ale capitalului propriu care rezultă din activitatea de exploatare a unei întreprinderi [160, p. 32–34]. Un alt cercetător american, Gray S., defineşte veniturile ca afluxuri brute de avantaje economice în cursul perioadei care apar în procesul activităţii curente a întreprinderii şi conduc la majorarea capitalului propriu al acţionarilor, iar cheltuielile – ca diminuări de avantaje economice în cursul perioadei sub formă de ieşiri şi epuizări de active sau apariţii de datorii care conduc la micşorarea capitalului propriu al acţionarilor [128, p. 86]. Economistul-contabil Nobes Ch. din SUA consideră că veniturile reprezintă „încasările băneşti aferente perioadei examinate” [170, p. 173], iar cheltuielile – „toate plăţile efectuate care se referă la perioada examinată” [170, p. 97]. După părerea altor savanţi americani, Anthony R., Reece J., veniturile reprezintă afluxuri (creare) de active – mijloace băneşti sau conturi de încasat ca rezultat al 13

vînzării mărfurilor şi serviciilor către beneficiari, iar cheltuielile – ieşiri (consumuri) de resurse care au fost necesare pentru obţinerea veniturilor [71, p. 41]. Savanţii americani Hendriksen S. şi Van Breda M. definesc veniturile ca efectul (produsul) activităţii întreprinderii, iar cheltuielile – ca consumuri suportate pentru obţinerea veniturilor [134, p. 231]. În Regulamentul „Elementele rapoartelor financiare” nr. 6 din SUA veniturile sînt definite fie ca intrări sau alte creşteri de active ale unei entităţi, fie ca reglementare a unor datorii (sau o combinare a celor două), rezultate din livrare sau producere de bunuri, prestare de servicii sau alte activităţi care constituie operaţiunile curente preponderente sau principale ale unităţii, iar cheltuielile – fie ca ieşiri sau alte utilizări de active, fie ca apariţie a unor datorii (sau o combinare a celor două) rezultate din livrare sau producere de bunuri, prestare de servicii sau desfăşurarea altor activităţi, care constituie operaţiunile curente preponderente sau principale ale unităţii [199, p. 78]. Economistul-contabil britanic Rice A. afirmă că veniturile sînt „sumele încasate de către întreprindere sau cele care urmează a fi încasate de către aceasta pentru mărfurile livrate şi serviciile prestate” [192, p. 238], iar cheltuielile – “orice consum de resurse care diminuează profitul perioadei de gestiune” [192, p. 229]. Savanţii australieni Mathews M. şi Perera M. definesc veniturile ca „creşteri de active sau diminuări de datorii” [159, p. 314], iar cheltuielile – ca „elemente care sînt reflectate în rapoartele financiare ca pierderi” [159, p. 316]. În opinia savantului german Baetge I., veniturile constituie „încasările din vînzarea mărfurilor, serviciilor şi altor bunuri, precum şi alte rezultate, care micşorează patrimoniul perioadei de gestiune” [80, p. 2], iar cheltuielile – „orice diminuări de active băneşti determinate ca suma mijloacelor lichide şi creanţelor cu scăderea datoriilor” [80, p. 1]. Savanţii din România, Pântea I. şi Pop A., tratează noţiunile de venituri şi cheltuieli în sens general şi anume: veniturile ca o „îmbogăţire” a întreprinderii, generată fie de o creştere a unor elemente de active patrimoniale, fie de o scădere a unor elemente de pasive patrimoniale (capitaluri proprii sau datorii), iar cheltuielile – ca o „sărăcire” a întreprinderii, generată fie de o micşorare a unor elemente de active patrimoniale, fie de o creştere a unor elemente de pasive patrimoniale (capitaluri proprii sau datorii) [176, p. 341]. Un grup de cercetători români, sub coordonarea profesorului universitar Ristea M., consideră că veniturile desemnează în expresie monetară crearea sau obţinerea de bogăţie (resurse) pe perioada exerciţiului care are ca efect o creştere a situaţiei nete a patrimoniului, alta decît contribuţia proprietarului la capitalul propriu, iar cheltuielile constituie utilizarea sau consumul de bogăţie pe perioada exerciţiului care are ca efect diminuarea situaţiei nete a patrimoniului, alta decît 14

cea legată de rambursarea capitalului propriu [188, p. 25]. După Horomnea E., veniturile consemnează „în expresie bănească efectul obţinut în urma ansamblului activităţii desfăşurate de o entitate patrimonială” [131, p. 438], iar cheltuielile exprimă „valoarea resurselor (materiale, umane, financiare şi informaţionale) utilizate de o entitate patrimonială în scopul realizării obiectului său de activitate” [131, p. 427]. Potrivit Reglementărilor contabile conforme cu directivele europene din România, în categoria veniturilor se includ „atît sumele sau valorile încasate sau de încasat în nume propriu din activităţi curente, cît şi cîştigurile din orice alte surse” [171, p. 33], iar în categoria cheltuielilor – „valorile plătite sau de plătit pentru consumurile de stocuri, lucrările executate şi serviciile prestate de care beneficiază întreprinderea; pentru cheltuielile cu personalul şi pentru executarea unor obligaţii legale sau contractuale etc.” [171, p. 35]. Savantul rus Palii V. consideră că veniturile reprezintă „creşteri ale avantajelor economice în urma intrărilor de active sau a diminuărilor de datorii” [181, p. 5], iar cheltuielile – „diminuări ale avantajelor economice în urma ieşirilor de active, adică de mijloace băneşti, alte bunuri sau a apariţiei datoriilor fără majorarea corespunzătoare a activelor organizaţiei” [181, p. 6]. În literatura de specialitate din Federaţia Rusă se conţin şi alte opinii referitoare la noţiunile de venituri şi cheltuieli. Astfel, economiştii Kondrakov N. şi Krasnova L. definesc veniturile ca creşteri de active sub formă de mijloace băneşti, creanţe din activitatea comercială (vînzări de mărfuri/prestări de servicii) sau efectuarea tranzacţiilor cu investiţiile financiare şi a altor operaţiuni, iar cheltuielile – ca ieşiri de mijloace (diminuări de active) sau creşteri de datorii suportate de întreprindere în scopul obţinerii unui rezultat determinat pe perioada respectivă [149, p. 25]. Nikolaeva S. afirmă că veniturile reprezintă rezultate ale operaţiunilor economice care conduc la majorarea capitalului organizaţiei, în afară de contribuţiile participanţilor (acţionarilor), iar cheltuielile – rezultate ale operaţiunilor care conduc la diminuarea capitalului organizaţiei şi diferă de repartizarea capitalului între participanţi [165, p. 64]. Matveeva V. caracterizează veniturile ca „majorări ale capitalului acţionar ca urmare a activităţii companiei pe o perioadă anumită care, de regulă, este rezultatul vînzării produselor sau prestării serviciilor” [158, p. 59], iar cheltuielile – ca „diminuări ale capitalului ca urmare a activităţii companiei în cursul perioadei de gestiune, adică a utilizării sau consumului de resurse din această perioadă” [158, p. 154]. Regulamentele contabile 9/99 „Veniturile organizaţiei” şi 10/99 “Cheltuielile organizaţiei” din Federaţia Rusă definesc veniturile ca „creşteri ale avantajelor economice în urma intrărilor activelor (mijloacelor băneşti, altor bunuri) şi/sau stingerilor de datorii, care conduc la majorarea capitalului acestei organizaţii, cu excepţia aporturilor participanţilor (proprietarilor patrimoniului)” [101, p. 143], 15

iar cheltuielile – ca “diminuări ale beneficiilor economice ca urmare a ieşirii activelor (mijloacelor băneşti, altor bunuri) şi/sau a apariţiei datoriilor, care conduc la diminuarea capitalului acestei organizaţii, cu excepţia micşorării aporturilor conform deciziei participanţilor (proprietarilor patrimoniului)” [101, p. 154]. Abordări similare referitoare la definiţiile veniturilor şi cheltuielilor există şi în lucrările savanţilor ruşi Ghetman V. [114], Novikov D. [168], Novodvorski V. [169], Semenihina V. [102, 193], Vereşceaghin S. [194] etc. Conform Regulamentelor (standardelor) de contabilitate 15 „Venitul” şi 16 „Cheltuieli” din Ucraina, veniturile constituie „majorări de avantaje economice sub formă de intrări de active sau diminuări de datorii în urma cărora se majorează capitalul propriu al întreprinderii, cu excepţia capitalului din contul contribuţiilor proprietarilor” [182, p. 136], iar cheltuielile – „diminuări de active sau majorări de datorii care conduc la micşorarea capitalului propriu al întreprinderii (cu excepţia diminuărilor capitalului în urma sustragerii sau repartizării acestuia între proprietari, cu condiţia că aceste cheltuieli pot fi evaluate în mod credibil)” [182, p. 140]. În mod similar veniturile şi cheltuielile sînt definite în lucrările specialiştilor ucraineni: Cebanova N., Vasilenko I. [94], Goriţki N. [126], Grabova N., Dobrovski V. [127], Zavgorodni V. [217]. Generalizînd definiţiile noţiunilor de venituri şi cheltuieli prezentate mai sus, concluzionăm că acestea conţin diverse abordări care pot fi divizate convenţional în trei grupe: 1) abordări bazate pe modificarea (creşterea/descreşterea) capitalului propriu; 2) abordări bazate pe modificarea (creşterea/descreşterea) activelor şi datoriilor; 3) abordări bazate pe efectul (produsul) activităţii întreprinderii. Prima grupă de abordări este cea mai răspîndită, se conţine în Cadrul general al IASB, precum şi în reglementările contabile din Australia, SUA, Marea Britanie şi din alte ţări cu economie dezvoltată. Aceste abordări prevăd corelarea directă a elementelor de venituri şi cheltuieli respectiv cu creşterile şi diminuările capitalului propriu al întreprinderii, ceea ce, după părerea noastră, nu este suficient argumentat din mai multe considerente. În primul rînd, nu toate creşterile şi diminuările capitalului propriu sînt condiţionate de veniturile şi cheltuielile întreprinderii. Conform prevederilor reglementărilor contabile internaţionale şi naţionale, anumite elemente contabile se înregistrează direct în componenţa capitalului propriu, fără reflectarea prealabilă a acestora în conturile de venituri şi cheltuieli. De exemplu, profitul (pierderea) perioadelor precedente constatat (ă) în anul de gestiune curent; diferenţele favorabile şi nefavorabile de curs valutar aferente capitalului nevărsat; diferenţele dintre valoarea de procurare şi valoarea de vînzare (nominală) a cotelor de participaţie proprii răscumpărate şi a acţiunilor de tezaur; diferenţele din reevaluarea activelor pe termen lung; subvenţiile primite şi utilizate în cazul contabilizării acestora conform metodei capitalului etc. 16

Menţionăm că toate elementele nominalizate nu sînt condiţionate de aporturile proprietarilor (acţionarilor, asociaţilor, participanţilor). În al doilea rînd, dacă întreprinderea suportă pierderi, adică cheltuielile depăşesc veniturile, se produce nu creşterea, ci diminuarea capitalului propriu. Aceasta, însă, nu înseamnă că ea nu a înregistrat venituri. Dimpotrivă, în cazul cînd întreprinderea obţine profit, are loc creşterea capitalului propriu, care este condiţionată atît de veniturile, cît şi de cheltuielile suportate de întreprindere în cursul perioadei de gestiune. În al treilea rînd, funcţiile elementelor de venituri şi cheltuieli se limitează la determinarea rezultatului financiar. Însă, asupra capitalului propriu influenţează nu aceste elemente, cu un alt indicator – profitul (pierderea) perioadei de gestiune curente. După părerea noastră, veniturile şi cheltuielile trebuie să fie corelate nu cu mărimea totală a capitalului propriu al întreprinderii, ci doar cu o componentă a acestuia, şi anume cu rezultatul financiar net (profitul/pierderea) al anului de gestiune curent. Abordările din a doua grupă condiţionează apariţia veniturilor şi cheltuielilor doar în cazul modificării (creşterii/diminuării) activelor şi datoriilor. Aceste abordări, de asemenea, au unele dezavantaje şi nu pot fi aplicate direct la stabilirea componenţei veniturilor şi cheltuielilor, deoarece nu toate modificările activelor şi datoriilor generează, respectiv, venituri şi cheltuieli. În practica contabilă sînt frecvente cazurile cînd modificările activelor şi/sau datoriilor nu afectează veniturile şi cheltuielile întreprinderii. Actualmente, în reglementările contabile şi în literatura de specialitate autohtonă lipsesc recomandările concrete referitoare la elementele nominalizate. După părerea noastră, în componenţa veniturilor şi cheltuielilor nu trebuie să fie incluse următoarele tipuri de majorări/diminuări de active şi datorii, care sînt prezentate în tabelul 1.1. Considerăm că este necesar ca modificările de active şi datorii care nu generează venituri sau cheltuieli să fie concretizate în reglementările contabile naţionale, în special, în SNC 3 şi în SNC 18. A treia grupă de abordări este centrată pe efectul (produsul) activităţii întreprinderii. În opinia noastră, abordările specificate nu corespund în deplină măsură cerinţelor economiei de piaţă. Acestea, de asemenea, au o serie de neajunsuri, dintre care principalele constau în excluderea metodei determinării veniturilor şi cheltuielilor pe stadii de finalizare a serviciilor (în baza procentului de execuţie), adică pînă la transmiterea bunurilor cumpărătorilor sau prestarea serviciilor către beneficiari. Analiza critică a abordărilor sus-menţionate asupra noţiunilor de venituri şi cheltuieli a permis autorului să aprofundeze noţiunile nominalizate prin definiţiile ce urmează.

17

Tabelul 1.1 Modificări de active şi datorii care nu generează venituri şi/sau cheltuieli*

Modificări de active şi/sau datorii care nu generează venituri Taxa pe valoarea adăugată, accize, taxe vamale şi alte plăţi obligatorii similare care urmează să fie vărsate la buget Încasări brute (cu excepţia comisioanelor) rezultate din comercializarea bunurilor în baza procurii, contractelor de mandat şi/sau de comision Avansuri primite de la cumpărători în contul livrărilor ulterioare de bunuri şi/sau servicii Mijloace băneşti primite în contul achitării împrumuturilor acordate anterior Alte majorări de active care condiţionează creşterea datoriilor (primirea creditelor, procurarea bunurilor de la furnizori etc.)

*Sursa: Elaborat de autor

• •

• • • • • •

• • •

Modificări de active şi/sau datorii care nu generează cheltuieli Mijloace băneşti şi alte active utilizate la procurarea (crearea) activelor pe termen lung Aporturi băneşti în capitalurile sociale ale altor întreprinderi Mărfuri, produse şi alte bunuri transmise în baza contractelor de mandat sau de comision Avansuri acordate în contul livrărilor ulterioare de bunuri şi servicii etc. Mijloace băneşti utilizate pentru rambursarea creditelor şi împrumuturilor primite anterior Alte descreşteri de datorii care condiţionează diminuarea activelor (achitarea salariilor, stingerea datoriilor faţă de furnizori, antreprenori şi alţi creditori)

Astfel, după părerea noastră, veniturile reprezintă creşteri ale avantajelor economice înregistrate pe parcursul perioadei contabile sub formă de intrări/creşteri ale activelor, sau diminuări/stingeri ale datoriilor, care au influenţat rezultatul net (profitul/pierderea) al anului de gestiune curent, iar cheltuielile – diminuări ale avantajelor economice înregistrate pe parcursul perioadei contabile sub formă de ieşiri/diminuări ale activelor sau apariţii/creşteri ale datoriilor, care au influenţat rezultatul net (profitul/pierderea) al anului de gestiune curent. Activitatea de întreprinzător a întreprinderii generează diverse tipuri de venituri şi cheltuieli care trebuie să fie clasificate după anumite criterii, în funcţie de scopul utilizării informaţiilor contabile: reflectarea în conturile contabile, întocmirea rapoartelor financiare şi statistice, exercitarea controlului, determinarea rezultatului fiscal, efectuarea analizei activităţii economicofinanciare a întreprinderii etc. Reglementările contabile actuale din Republica Moldova operează cu clasificarea veniturilor şi cheltuielilor, după natura activităţilor şi evenimentelor, care le generează în: 1) venituri şi cheltuieli ale activităţii operaţionale; 2) venituri şi cheltuieli ale activităţii de investiţii; 3) venituri şi cheltuieli ale activităţii financiare; 4) venituri şi cheltuieli excepţionale; 5) economii şi cheltuieli privind impozitul pe venit.

18

În opinia noastră, această clasificare are un caracter convenţional, precum şi unele lacune şi nu prevede criterii clare de delimitare a veniturilor şi cheltuielilor activităţilor de bază, ceea ce creează dificultăţi considerabile pentru întreprinderile din anumite sectoare şi ramuri ale economiei naţionale. Aceste dificultăţi sînt condiţionate de faptul că veniturile şi cheltuielile rezultate din una şi aceeaşi tranzacţie pot fi recunoscute de o întreprindere ca venituri şi cheltuieli operaţionale, iar de altă întreprindere – ca venituri şi cheltuieli din alte activităţi. De exemplu, dobînzile obţinute de către fondurile de investiţii sau ratele de leasing calculate de către companiile de leasing trebuie calificate drept venituri din vînzări, iar cheltuielile aferente tranzacţiilor sus-menţionate – drept costul vînzărilor. Totodată, la majoritatea întreprinderilor aceste venituri şi cheltuieli au un caracter secundar şi se includ în componenţa veniturilor şi cheltuielilor activităţii neoperaţionale. Clasificarea veniturilor şi cheltuielilor pe tipuri de activităţi prevăzută în reglementările contabile actuale este aplicabilă în cazul întocmirii rapoartelor financiare conform unor formulare-tip. Totodată, pe măsura implementării IFRS, formularele-tip de rapoarte financiare, inclusiv formularele rapoartelor privind veniturile şi cheltuielile, vor fi anulate. În acest context, considerăm necesară schimbarea modului de clasificare a veniturilor şi cheltuielilor în conformitate cu necesităţile informaţionale ale întreprinderii şi cerinţele internaţionale. Pentru a justifica această necesitate, vom examina clasificările de venituri şi cheltuieli prevăzute în reglementările contabile internaţionale şi naţionale din alte ţări. Conform Cadrului general al IASB, veniturile şi cheltuielile se divizează în două grupe: venituri şi cheltuieli din activităţi curente; cîştiguri şi pierderi [198, p. 49]. În SUA, întreprinderile stabilesc de sine stătător criteriile de clasificare a veniturilor şi cheltuielilor. Totodată, pentru întreprinderile din această ţară, este necesară prezentarea obligatorie şi separată a informaţiilor referitoare la veniturile şi cheltuielile aferente activităţilor curente şi evenimentelor extraordinare [199, p, 56]. În Franţa, veniturile şi cheltuielile se grupează în venituri şi cheltuieli din exploatare, venituri şi cheltuieli financiare, venituri şi cheltuieli extraordinare [90, p. 186–187]. În România, veniturile şi cheltuielile se clasifică în mod similar [171, p. 34–35]. Întreprinderile din Germania evidenţiază două grupe principale de venituri şi cheltuieli: venituri şi cheltuieli primare; venituri şi cheltuieli secundare [80, p. 340]. În Federaţia Rusă, veniturile şi cheltuielile întreprinderilor se clasifică şi se reflectă în rapoartele financiare astfel: venituri şi cheltuieli ale activităţilor ordinare; alte venituri şi cheltuieli [101, p. 144, 155]. Pentru întreprinderile din Ucraina, sînt prevăzute cinci grupe de venituri: venituri din vînzări, alte venituri operaţionale, venituri din participaţii la capitaluri, alte venituri şi venituri 19

extraordinare [182, p. 136] şi trei grupe de cheltuieli: cheltuieli de producţie; cheltuieli operaţionale şi alte cheltuieli [182, p. 141]. De menţionat că, în literatura de specialitate autohtonă şi străină se conţin şi alte clasificări ale veniturilor şi cheltuielilor. Astfel, savantul moldovean Tuhari T. [211, р. 185], în afară de clasificarea cheltuielilor prevăzută în reglementările contabile actuale, recomandă următoarele criterii de grupare a acestora: pe elemente economice (cheltuieli materiale, cheltuieli privind retribuirea muncii, uzura mijloacelor fixe, alte cheltuieli); după posibilitatea planificării (cheltuieli planificate şi neplanificate); după caracterul activităţii întreprinderii (cheltuieli productive şi neproductive).

Un alt autor din Republica Moldova Harea R., în urma generalizării surselor bibliografice, evidenţiază 7 criterii de clasificare a cheltuielilor [129, p. 212–215]. Recomandările savanţilor autohtoni menţionaţi se referă, în special, la cheltuielile întreprinderilor de comerţ şi pot fi aplicate în practica contabilă a acestora în diferite scopuri: organizarea evidenţei analitice şi sintetice, control, analiză etc. Savanţii din România, Pântea I. şi Deaconu A. [120, p. 24–25], propun următoarea clasificare a veniturilor: venituri provenite din investiţiile interne ale întreprinderii (din exercitarea obiectului său de activitate sau din activitatea de exploatare) care cuprind veniturile din vînzarea bunurilor şi din prestarea serviciilor; venituri provenite din remunerarea investiţiilor externe ale întreprinderii (achiziţia instrumentelor financiare, cedarea dreptului de folosinţă a bunurilor) care îmbracă forma de venituri din dobînzi, redevenţe şi dividende. Această clasificare, în general, corespunde cerinţelor acceptate în practica internaţională, este propusă în contextul explicării prevederilor IAS 18 „Venituri din activităţi curente” şi poate fi aplicată la recunoaşterea şi evaluarea veniturilor din activităţile ordinare ale întreprinderii. În opinia altor cercetători din România – Ristea M. şi Dumitru C. – veniturile pot fi grupate în: venituri curente, venituri înregistrate în avans, venituri de realizat, iar cheltuielile – în cheltuieli curente; cheltuieli înregistrate în avans; cheltuieli de repartizat pe mai multe exerciţii; cheltuieli de plată [187, p. 298]. Această clasificare poartă un caracter general şi este aplicabilă în cazul examinării principiului concordanţei (conectării) veniturilor şi cheltuielilor. Economistul-contabil din Federaţia Rusă Nikolaeva S. [165, p. 64–65] propune clasificarea veniturilor cel puţin după două criterii:

20

1) apartenenţa la perioada de gestiune, potrivit căruia veniturile se clasifică în venituri ale perioadei curente şi venituri anticipate. Considerăm că această clasificare nu este argumentată din punct de vedere metodologic şi nu poate fi aplicată în practică, deoarece afectează veniturile anticipate, care au un caracter de datorii şi nu pot fi incluse în mod direct în componenţa veniturilor; 2) regularitatea (repetabilitatea) obţinerii veniturilor, conform căruia acestea se împart în venituri sistematice (regulate) şi nesistematice (ocazionale). Această clasificare poate fi aplicată în practica contabilă în cazul identificării elementelor care urmează a fi incluse în componenţa veniturilor aferente activităţilor de bază, altor activităţi şi evenimente ale întreprinderii. În urma cercetărilor efectuate putem constata că clasificarea veniturilor şi cheltuielilor se caracterizează printr-o varietate destul de mare a criteriilor aplicate. Pentru armonizarea clasificării veniturilor şi cheltuielilor cu cerinţele internaţionale şi facilitarea calculării indicatorilor financiari şi fiscali, propunem clasificarea veniturilor şi cheltuielilor după criteriile prezentate în tabelul 2.2. Tabelul 1.2 Clasificarea veniturilor şi cheltuielilor conform scopurilor utilizării informaţiilor*

Criterii de clasificare După destinaţie (funcţiile întreprinderii) Grupe de venituri de cheltuieli Venituri din • Cheltuieli ale actiactivităţile ordinare vităţilor ordinare Venituri extraordinare • Cheltuieli extraordinare Venituri din • Cheltuieli privind impozitul pe profit impozitul pe profit Venituri din vînzarea • Cheltuieli aferente bunurilor bunurilor vîndute Venituri din • Cheltuieli din returnarea prestarea serviciilor şi reducerea preţurilor la bunurile vîndute Venituri din utilizarea activelor • Cheltuieli privind serviciile prestate Venituri financiare • Alte cheltuieli Alte venituri Venituri conectate la • Cheltuieli conectate la cheltuieli venituri Venituri neconectate • Cheltuieli neconectate la cheltuieli la venituri Scopul utilizării informaţiilor Întocmirea rapoartelor financiare Analiza situaţiei patrimoniale şi financiare a întreprinderii Recunoaşterea şi evaluarea anumitor elemente concrete de venituri şi cheltuieli Organizarea evidenţei analitice şi sintetice Întocmirea anexelor şi a notei explicative la rapoartele financiare Recunoaşterea şi evaluarea unor elemente concrete de venituri şi cheltuieli: venituri din vînzări şi costul vînzărilor, venituri şi cheltuieli din contracte de leasing (arendă) etc. Calcularea rezultatului fiscal Întocmirea declaraţiilor fiscale

• • • • • • • • • •

• • • • • •

După natura tranzacţiilor

După modul de conectare a veniturilor şi cheltuielilor

După modul de • Venituri impozabile determinare a • Venituri rezultatului fiscal neimpozabile

• Cheltuieli deductibile • • Cheltuieli nedeductibile •

*Sursa: Elaborat de autor

21

Clasificarea veniturilor şi cheltuielilor după destinaţie (funcţiile întreprinderii) este cea mai importantă, fiindcă serveşte drept bază pentru calcularea indicatorilor din rapoartele financiare. Abordarea generală aferentă acestei clasificări constă în delimitarea veniturilor şi cheltuielilor aferente activităţilor ordinare, evenimentelor extraordinare şi impozitului pe profit. Pentru stabilirea componenţei grupelor menţionate de venituri şi cheltuieli este necesar să se clarifice noţiunile de activităţi ordinare şi evenimente extraordinare. Actualmente, în literatura de specialitate autohtonă şi în actele normative în vigoare lipsesc recomandările referitoare la divizarea faptelor economice pe tipuri de activităţi ale întreprinderii. În opinia noastră, activităţile ordinare trebuie să cuprindă activităţile desfăşurate de o întreprindere ca parte integrantă a obiectului său de activitate, precum şi activităţile conexe. În cadrul activităţilor ordinare este necesar să se evidenţieze activităţile de bază şi alte activităţi la care se referă faptele economice generatoare de venituri şi cheltuieli. Clasificarea activităţilor ordinare este prezentată schematic în figura 1.2.

Activităţile ordinare ale întreprinderii

Activităţile de bază

Constituie activităţi de bază

Alte activităţi

Nu constituie activităţi de bază Vînzări de active pe termen lung Reflectarea diferenţelor de curs şi de sumă Calcularea sancţiunilor Înregistrarea rezultatelor inventarierii Alte fapte economice care nu constituie activităţi de bază

Vînzări de produse şi mărfuri Prestări de servicii

Operaţiuni de leasing (arendă, locaţiune) Cesiunea drepturilor de folosinţă a activelor nemateriale Participaţii la capitalurile altor întreprinderi

Figura 1.2. Clasificarea activităţilor ordinare ale întreprinderii*

*Sursa: Elaborat de autor

Considerăm rezonabil ca componenţa veniturilor şi cheltuielilor activităţilor de bază şi ale altor activităţi să fie stabilită de către fiecare întreprindere de sine stătător, în funcţie de particularităţile activităţii acesteia, tipurile şi condiţiile de obţinere a veniturilor şi de efectuare a

22

cheltuielilor. În reglementările contabile, urmează a fi prevăzute doar criteriile generale de atribuire a veniturilor şi cheltuielilor la activităţile de bază ale întreprinderii. Astfel, după părerea noastră, aceste activităţi trebuie să cuprindă: 1) activităţile indicate în actele de constituire ale întreprinderii; 2) alte activităţi care generează venituri şi cheltuieli: • • • • cu o pondere semnificativă în suma totală a veniturilor şi cheltuielilor întreprinderii, în bază sistematică (regulată), sub controlul şi dirijarea personalului de conducere al întreprinderii.

Exemple de venituri şi cheltuieli din activităţile de bază: la întreprinderile de producţie – veniturile şi cheltuielile din vînzarea produselor; la întreprinderile prestatoare de servicii – veniturile şi cheltuielile din prestarea serviciilor; în companiile de leasing – veniturile şi cheltuielile din contractele de leasing; la întreprinderile de comerţ – veniturile şi cheltuielile din vînzarea mărfurilor, inclusiv în baza contractelor de comision. În funcţie de dimensiunile întreprinderii şi necesităţile informaţionale ale acesteia propunem subdivizarea veniturilor din activităţile de bază în cifra de afaceri netă şi alte venituri. Cheltuielile din activităţile de bază urmează a fi clasificate şi prezentate în rapoartele financiare conform unuia din următoarele criterii: 1) după funcţiile întreprinderii (metoda costului vînzărilor); 2) după natura economică a cheltuielilor (metoda elementelor economice). Conform primului criteriu, cheltuielile trebuie clasificate după trei funcţii principale ale întreprinderii: producţia, comercializarea, administrarea. După acest criteriu cheltuielile urmează a fi divizate în următoarele grupe: costul vînzărilor, cheltuieli comerciale, cheltuieli generale şi administrative, alte cheltuieli. Clasificarea cheltuielilor după funcţiile întreprinderii permite obţinerea unor informaţii relevante destinate tuturor categoriilor de utilizatori ai rapoartelor financiare şi se recomandă întreprinderilor mari cu diverse genuri de activităţi. Totodată, clasificarea nominalizată necesită un volum considerabil de calcule contabile şi implică alegeri arbitrare în gruparea cheltuielilor pe tipuri de activităţi ale întreprinderii. După natura economică cheltuielile urmează a fi grupate pe elemente (de exemplu, cheltuieli materiale, cheltuieli cu personalul, cheltuieli cu amortizarea şi deprecierea activelor, alte cheltuieli), fără clasificarea lor pe diferite funcţii din cadrul întreprinderii. Această clasificare este mai simplă decît gruparea cheltuielilor după funcţiile întreprinderii şi se recomandă, în special, întreprinderilor micului business. În condiţiile activităţii întreprinderilor autohtone informaţia aferentă elementelor

23

economice de cheltuieli poate fi obţinută prin aplicarea unor conturi distincte de evidenţă a cheltuielilor corespunzătoare. Alegerea criteriilor de clasificare a cheltuielilor activităţilor de bază depinde de particularităţile organizatorice şi domeniul de activitate al întreprinderii. Deoarece fiecare clasificare a cheltuielilor are avantaje pentru diferite tipuri de întreprinderi, reglementările contabile internaţionale solicită o opţiune între clasificări, în funcţie de faptul care din acestea este mai relevantă şi mai credibilă. Totuşi, deoarece informaţiile referitoare la natura economică a cheltuielilor sînt utile la estimarea viitoarelor fluxuri de mijloace băneşti, atunci cînd este utilizată clasificarea bazată pe metoda costului vînzărilor, se impune o informaţie suplimentară privind structura cheltuielilor după natura lor economică. Considerăm că această informaţie urmează a fi prezentată în anexe sau în nota explicativă la rapoartele financiare ale întreprinderii. Clasificarea cheltuielilor activităţilor de bază după funcţiile întreprinderii şi natura economică este prezentată schematic în figura 1.3. Cheltuieli ale activităţilor de bază

După funcţiile întreprinderii

După natura economică

Costul vînzărilor Cheltuieli comerciale Cheltuieli generale şi administrative Alte cheltuieli

Cheltuieli materiale Cheltuieli cu personalul Cheltuieli cu amortizarea şi deprecierea activelor Alte cheltuieli

Figura 1.3. Clasificarea cheltuielilor activităţilor de bază ale întreprinderii*

*Sursa: Elaborat de autor

Clasificarea cheltuielilor activităţilor de bază după criteriile examinate mai sus corespunde, în general, cerinţelor IAS 1 „Prezentarea situaţiilor financiare” [198, p. 662–663] şi se conţine în Directiva a IV-a a CCE care, de asemenea, lasă în competenţa statelor membre dreptul de a alege şi a stabili modul de clasificare şi prezentare a cheltuielilor în rapoartele financiare [96, p. 7]. După aprecierile savanţilor români Feleagă N. şi Ionaşcu I., “în ţările comunitare, aproximativ jumătate din întreprinderi clasifică cheltuielile după natura economică, iar cealaltă jumătate – după funcţiile întreprinderii” [109, p. 139]. 24

Alte activităţi trebuie să includă faptele economice care nu constituie activităţi de bază ale întreprinderii, dar se referă la activităţile ordinare ale acesteia, cum ar fi: vînzarea activelor pe termen lung, calcularea amenzilor, penalităţilor, despăgubirilor şi a altor sancţiuni, înregistrarea diferenţelor de curs valutar şi de sumă, reflectarea plusurilor şi lipsurilor de inventar, recuperarea prejudiciului material, decontarea creanţelor compromise şi a datoriilor acordarea facilităţilor fiscale etc. Evenimentele extraordinare cuprind acele evenimente care pot fi delimitate strict de activităţile ordinare ale întreprinderii, au un caracter neregulat şi frecvenţă redusă şi nu sînt consecinţe ale deciziilor manageriale ale personalului şi proprietarilor întreprinderii Actualmente, componenţa evenimentelor extraordinare pentru întreprinderile autohtone este stabilită în SNC 8 «Profitul (pierderea) net (a) al (a) perioadei de gestiune, erorile esenţiale şi modificările politicii de contabilitate» [32]. Conform paragrafului 14 din standardul nominalizat, evenimente extraordinare se consideră: • exproprierea activelor (de exemplu, trecerea unui teren sau a unei construcţii ce aparţine unei persoane fizice sau juridice în proprietatea statului pentru nevoi de interes public, prin acordarea ulterioară a unei despăgubiri); • • • cutremurul de pămînt, incendiul, inundaţia, uraganul, seceta sau alte calamităţi naturale; perturbările politice (acţiunile militare, revoluţiile); modificările legislaţiei Republicii Moldova (hotărîrile cu privire la naţionalizarea bunurilor, interzicerea anumitor tipuri de activităţi, amnistia fiscală, legalizarea capitalului) etc. De menţionat că reglementările contabile internaţionale prevăd eliminarea conceptului de elemente extraordinare şi interzic prezentarea separată a veniturilor şi cheltuielilor extraordinare în rapoartele financiare [198, p. 675]. Considerăm că această prevedere nu poate fi aplicată la întreprinderile autohtone din următoarele motive. În primul rînd, evenimentele extraordinare au un caracter accidental sau forţat, se disting în mod clar de activităţile ordinare ale întreprinderii şi nu pot fi prognozate. Ţinînd cont de acest fapt, veniturile şi cheltuielile din evenimentele specificate trebuie contabilizate şi prezentate separat în rapoartele financiare, deoarece informaţiile aferente acestora sînt necesare pentru utilizatori, în special, în cazul prognozării performanţelor viitoare ale întreprinderii. În al doilea rînd, în Republica Moldova, evenimentele extraordinare şi, în special, cele legate de modificarea legislaţiei în vigoare sînt foarte frecvente şi influenţează considerabil mărimea veniturilor, cheltuielilor şi rezultatelor activităţii întreprinderii. Totodată, este necesară delimitarea rezultatele financiare obţinute prin eforturi colective de cele care nu rezultă din aceste eforturi. cu termenul de prescripţie expirat,

25

În al treilea rînd, legislaţia fiscală actuală prevede reguli distincte de impozitare a elementelor de venituri şi cheltuieli extraordinare, ceea ce condiţionează necesitatea acumulării separate a informaţiilor referitoare la elementele specificate. În al patrulea rînd, veniturile şi cheltuielile extraordinare sînt prevăzute în Directiva a IV-a a CCE [96, p. 8], precum şi în reglementările contabile din Franţa [174, p. 222–224], România [171, p. 10, 34–35] şi din alte ţări-membre ale UE. Conform actelor normative în vigoare, legislaţia naţională, inclusiv cea contabilă, trebuie să fie armonizată cu legislaţia europeană [22]. În baza celor expuse mai sus, considerăm că este rezonabil ca elementele de venituri şi cheltuieli extraordinare să fie contabilizate şi prezentate distinct în rapoartele financiare. Totodată, sîntem de părerea că caracterul extraordinar al evenimentului trebuie să fie stabilit sub aspect complex de către fiecare întreprindere de sine stătător, în funcţie de caracterul activităţii acesteia şi tipul de venituri şi/sau cheltuieli. În acest caz, pentru a stabili dacă un eveniment sau o tranzacţie se delimitează clar de activităţile ordinare ale întreprinderii trebuie luată în vedere, în primul rînd, natura elementului sau a tranzacţiei aferente activităţii desfăşurate în mod ordinar (curent) de întreprindere, dar nu frecvenţa cu care se aşteaptă ca aceste evenimente să aibă loc. Prin urmare, pentru o întreprindere, un eveniment sau o tranzacţie poate fi extraordinară, iar pentru o altă întreprindere – nu poate fi extraordinară, datorită diferenţelor dintre activităţile ordinare ale acestor întreprinderi. De exemplu, pierderile rezultate în urma unui cutremur de pămînt pot fi calificate de către întreprinderile de producţie şi/sau de comerţ ca cheltuieli extraordinare, iar de către companiile de asigurări – ca cheltuieli ale activităţilor ordinare. Veniturile şi cheltuielile privind impozitul pe profit cuprind veniturile şi cheltuielile aferente impozitului pe profit curent şi amînat. Acestea sînt evidenţiate în grupe separate, deoarece se referă atît la activităţile ordinare, cît şi la evenimentele extraordinare ale întreprinderii. De remarcat că reglementările contabile naţionale actuale prevăd cheltuieli (economii) privind impozitul pe venit, ceea ce, în opinia noastră, nu este corect, întrucît, conform legislaţiei în vigoare, se impozitează nu venitul global brut, ci doar rezultatul activităţii (profitul/pierderea) întreprinderii. În acest context, considerăm că este mai rezonabil a utiliza noţiunea „impozit pe profit” şi nu „impozit pe venit”, după cum prevăd actele normative în vigoare privind contabilitatea şi fiscalitatea. Această propunere se argumentează şi prin faptul că noţiunea de impozit pe profit se conţine în IAS 12 «Impozitul pe profit» [198], precum şi în reglementările contabile din Bulgaria [218], România [171], Rusia [101], Ucraina [182] etc. Veniturile din impozitul pe profit curent apar în cazurile în care întreprindere a înregistrat o pierdere fiscală sau o supraplată a impozitului, iar veniturile din impozitul pe profit amînat – în cazul constituirii unei creanţe sau reluării unei datorii privind impozitul pe profit amînat. 26

Cheltuielile cu impozitul pe profit curent se determină prin aplicarea cotei de impunere în vigoare asupra profitului impozabil şi corespund impozitului pe profit curent calculat de întreprindere pentru activitatea de întreprinzător desfăşurată în perioada de gestiune curentă, iar cheltuielile cu impozitul pe profit amînat – în cazul constituirii unei datorii sau reluării unei creanţe privind impozitul pe profit amînat. Actualmente, actele normative în vigoare şi, în special, SNC 12 „Contabilitatea impozitului pe venit” nu evidenţiază componentele veniturilor şi cheltuielilor privind impozitul pe profit, ceea ce creează dificultăţi pentru întreprinderi la determinarea rezultatelor financiare şi fiscale. Totodată, aceste componente sînt stabilite în IAS 12 [198, p. 812–814] şi interpretate sub aspect general în lucrările savanţilor Greuning H. [124, p. 140–141], Feleagă N. [106, p.29–56], Palii V. [ 179, p. 262–269]. După părerea noastră, veniturile şi cheltuielile privind impozitul pe profit trebuie să cuprindă următoarele elemente principale: • • • • • veniturile şi cheltuielile privind impozitul pe profit curent; ajustările recunoscute în cursul perioadelor curente sau anterioare pentru impozitul curent; veniturile (cheltuielile) privind impozitul amînat aferente înregistrării iniţiale şi reluării diferenţelor temporare; veniturile (cheltuielile) privind impozitul amînat aferente modificărilor survenite asupra ratelor de impozitare sau aplicării noilor impozite; veniturile generate de o pierdere fiscală anterioară nerecunoscută, de un credit fiscal sau de o diferenţă temporară a unei perioade anterioare care a fost folosită cu scopul de a diminua suma cheltuielilor privind impozitul amînat; • • cheltuielile privind impozitul amînat, rezultate din reducerea valorică sau reluarea unei reduceri anterioare a unui activ privind impozitul amînat; veniturile (cheltuielile) privind impozitul, aferente modificărilor intervenite în politica de contabilitate şi erorilor esenţiale, luate în calcul la determinarea profitului net (pierderii nete) al perioadei de gestiune respective. Luarea în considerare a tuturor elementelor veniturilor (cheltuielilor) privind impozitul pe profit va contribui la creşterea gradului de credibilitate şi comparabilitate al informaţiilor din rapoartele financiare ale întreprinderilor autohtone. În afară de clasificarea veniturilor şi cheltuielilor după funcţiile întreprinderii şi natura tranzacţiilor, în practica contabilă pot fi aplicate şi alte criterii de grupare a acestora: după modul conectării, potrivit căruia se disting venituri şi cheltuieli conectate şi neconectate;

27

-

în funcţie de gradul de influenţă asupra rezultatului fiscal (profitului/pierderii), conform căruia veniturile se grupează în impozabile şi neimpozabile, iar cheltuielile – în deductibile şi nedeductibile. Caracteristica şi modul de contabilizare a veniturilor şi cheltuielilor clasificate după criteriile

nominalizate sînt examinate în următoarele capitole ale tezei. Clasificarea veniturilor şi cheltuielilor în modul propus de autor corespunde, în general, practicilor internaţionale avansate şi constituie o bază pentru obţinerea informaţiilor necesare tuturor categoriilor de utilizatori ai rapoartelor financiare. Totodată, implementarea practică a acestei clasificări va condiţiona necesitatea operării unor modificări în Planul de conturi şi în formularele rapoartelor financiare. 1.2. Probleme aferente recunoaşterii veniturilor şi cheltuielilor Recunoaşterea reprezintă o problemă fundamentală a contabilităţii veniturilor şi cheltuielilor oricărei întreprinderi, indiferent de particularităţile ramurale, tipul de proprietate şi forma de organizare juridică a acesteia. În Dicţionarul explicativ al limbii române termenul „recunoaştere” este definit ca „acţiunea şi rezultatul ei de a deosebi ceva după anumite semne caracteristice” [97, p. 904]. O definiţie similară a recunoaşterii se conţine şi în noul dicţionar universal al limbii române [163, p. 1192]. Din punct de vedere contabil, pot fi remarcate două abordări principale privind recunoaşterea veniturilor şi cheltuielilor: • recunoaşterea se tratează ca un procedeu tehnic al contabilităţii de a reflecta veniturile şi cheltuielile în evidenţă şi în rapoartele financiare. Această abordare se întîlneşte în lucrările savanţilor din Ucraina – Cebanova N., Vasilenko Iu. [94], Goriţki N. [126] – şi Federaţia Rusă – Nikolaeva S. [165], Novikov D. [168], Novodvorski V., Sabanin R. [169], Palii V. [181], Vereşceaghin S. [194], Semenihina V. [102, 193]; • recunoaşterea se tratează ca un proces complex de stabilire a perioadei în care veniturile şi cheltuielile pot fi înregistrate în contabilitate şi în rapoartele financiare cu evidenţierea mai multor elemente şi criterii. În aşa mod este examinată recunoaşterea în lucrările savanţilor din Republica Moldova – Bucur V. [74], Tuhari T. [209], Ţurcanu V. [212]; Australia – Mathews M., Perera M. [159]; Franţa – Colasse B. [90], Perechon C., Dubrulle L. [174], Rousse F. [191]; Statele Unite ale Americii – Gray S. [128], Hendriksen S., Van Breda M., [134], Needles B., Anderson H., Caldwell J. [160]; România – Feleagă N., Malciu L. [112], Paraschivescu D. [173], Pântea I. [175], Ristea M. [189], Tabără N., Horomnea E., Toma S. [207].

28

După părerea noastră, a doua abordare este mai justificată şi corespunde cerinţelor economiei de piaţă şi prevederilor reglementărilor contabile internaţionale. În cazul acestei abordări recunoaşterea oricărui element contabil, inclusiv a veniturilor şi cheltuielilor, trebuie să asigure respectarea anumitor criterii şi să se bazeze pe conceptele şi principiile contabile fundamentale. De remarcat că în reglementările contabile internaţionale, precum şi în literatura de specialitate străină sînt evidenţiate diverse criterii de recunoaştere a elementelor contabile. Astfel, conform Cadrului general al IASB [198, p. 50], orice element contabil care corespunde definiţiei unei structuri a rapoartelor financiare trebuie recunoscut, dacă acesta respectă simultan următoarele criterii: 1) este probabil că orice avantaj economic viitor prevăzut să intre sau să iasă în/din întreprindere; 2) elementul are un cost sau o valoare care poate fi evaluat (ă) în mod credibil . Primul criteriu de recunoaştere este impus de incertitudinea ce caracterizează mediul în care îşi desfăşoară activitatea orice întreprindere. La evaluarea gradului de incertitudine legat de avantajele economice viitoare, trebuie luată în calcul informaţia disponibilă în momentul întocmirii rapoartelor financiare. De exemplu, dacă încasarea unei creanţe a întreprinderii este probabilă, în absenţa oricărei probe care să demonstreze contrariul, recunoaşterea venitului este justificată. În cazul unei diversităţi mari a creanţelor, totuşi, va fi considerată normală probabilitatea apariţiei unor creanţe compromise şi, prin urmare, reducerea preconizată a avantajului economic urmează a fi înregistrată drept cheltuială prin constituirea de provizioane sau într-un alt mod stabilit în politica de contabilitate a întreprinderii. Al doilea criteriu de recunoaştere constă în faptul că elementul de venituri şi cheltuieli trebuie să aibă un cost sau o valoare ce poate fi determinat(ă) în mod credibil. În cazul în care nu poate fi realizată o estimare rezonabilă, elementul nu trebuie recunoscut în contabilitate. De exemplu, încasările preconizate în urma unui proces în instanţa judecătorească pot corespunde definiţiei activelor şi veniturilor, precum şi criteriului de recunoaştere a probabilităţii, însă nu se recunosc ca venituri pînă la luarea deciziei de către instanţa nominalizată, deoarece suma încasărilor nu poate fi determinată cu exactitate. Comisia Standardelor de Contabilitate Financiară din SUA (FASB) recomandă 4 criterii de recunoaştere a oricărui element contabil [113, p. 63], inclusiv a veniturilor şi cheltuielilor: 1) definiţia – elementul corespunde definiţiei obiectului contabil; 2) măsurabilitatea – elementul are caracteristici care pot fi evaluate cu un grad înalt de certitudine; 3) relevanţa – informaţia despre element este semnificativă şi poate influenţa deciziile utilizatorilor; 4) credibilitatea – informaţia, în mod reprezentativ, este veridică, verificabilă şi neutră. 29

Institutul American al Contabililor Publici Autorizaţi (AICIPA) caracterizează recunoaşterea în noţiuni de control şi subliniază că aceasta are loc în momentul operaţiunii de transmitere a controlului [64, p. 145]. Considerăm această abordare nejustificată suficient, deoarece controlul, de regulă, apare în momentul transmiterii (primirii) dreptului patrimonial asupra activului care nu întotdeauna coincide cu momentul recunoaşterii veniturilor şi cheltuielilor. În Regulamentele 9/99 «Veniturile organizaţiei» şi 10/99 «Cheltuielile organizaţiei» din Federaţia Rusă, sînt stabilite respectiv 5 criterii de recunoaştere a veniturilor [101, p. 149] şi 3 criterii de recunoaştere a cheltuielilor [101, p. 161], care, în special, condiţionează recunoaşterea elementelor sus-menţionate cu prevederile contractelor încheiate şi a actelor normative. După părerea noastră, criteriile de recunoaştere a veniturilor şi cheltuielilor aplicate la întreprinderile din Federaţia Rusă, nu corespund cerinţelor economiei de piaţă, iar unele din acestea, în special, cele referitoare la existenţa contractelor contravin conceptelor şi principiilor contabile fundamentale. Savantul american Kam V. evidenţiază 4 criterii de recunoaştere a elementelor contabile: argumentarea-fundamentarea legală; aplicarea principiului prudenţei; stabilirea esenţei economice a tranzacţiei sau evenimentului economic; posibilitatea evaluării sumei elementului [138, p. 109–111]. Alt autor american, Sterling R. [200, p. 56–64], recomandă 6 criterii de recunoaştere a elementelor contabile care pot fi aplicate, preponderent, la recunoaşterea activelor. Generalizînd criteriile de recunoaştere a veniturilor şi cheltuielilor examinate mai sus, concluzionăm că cele mai argumentate dintre ele sînt prevăzute de Cadrul general al IASB. Totodată, considerăm că criteriile de recunoaştere a veniturilor şi cheltuielilor trebuie să fie divizate în generale şi specifice. Criteriile generale sînt unice şi obligatorii pentru recunoaşterea tuturor tipurilor de venituri şi cheltuieli, iar criteriile specifice se aplică doar în cazul recunoaşterii anumitor elemente de venituri şi cheltuieli, de exemplu, din vînzarea bunurilor, prestarea serviciilor, transmiterea activelor întreprinderii în folosinţă terţilor etc. Criteriile generale de recunoaştere contabilă a veniturilor şi cheltuielilor întreprinderilor autohtone sînt stabilite în Bazele conceptuale [25], SNC 3 [28], SNC 18 [40]. Astfel, conform paragrafului 88 din Bazele conceptuale, veniturile pot fi recunoscute atunci cînd a avut loc o majorare a avantajelor economice viitoare aferente creşterii unui activ sau diminuării unei datorii, iar acestea pot fi evaluate credibil [25,]. Astfel, recunoaşterea veniturilor trebuie realizată simultan cu recunoaşterea creşterii activelor sau diminuării datoriilor (de exemplu, încasarea mijloacelor băneşti sau reflectarea creanţelor rezultate din vînzarea bunurilor sau prestarea serviciilor, decontarea datoriilor în legătură cu expirarea termenului lor de prescripţie etc.). Cheltuielile, potrivit paragrafului 90 din Bazele conceptuale, trebuie recunoscute atunci cînd a avut loc o reducere a avantajelor economice viitoare aferentă diminuării unui activ sau creşterii 30

unei datorii, iar această reducere poate fi evaluată credibil [25]. Prin urmare, recunoaşterea cheltuielilor are loc simultan cu recunoaşterea creşterii datoriilor sau diminuării activelor (de exemplu, calcularea salariilor personalului administrativ şi a uzurii/amortizării activelor pe termen lung cu destinaţie generală, decontarea creanţelor compromise etc.). În opinia noastră, este necesar să se evidenţieze următoarele criterii generale de recunoaştere a veniturilor şi cheltuielilor: 1) elementele corespund definiţiilor veniturilor sau cheltuielilor; 2) existenţa unei certitudini întemeiate că, în urma tranzacţiei, avantajele economice se vor majora sau diminua; 3) posibilitatea evaluării credibile a veniturilor şi cheltuielilor; 4) justificarea documentară a faptelor economice generatoare de venituri şi cheltuieli. Primele trei criterii de recunoaştere a veniturilor şi cheltuielilor rezultă din prevederile Cadrului general al IASB şi Bazelor conceptuale. Al patrulea criteriu este propus de autor din considerentul că documentarea constituie o condiţie obligatorie de contabilizare a oricărui element contabil, inclusiv a veniturilor şi cheltuielilor. Recunoaşterea veniturilor şi cheltuielilor trebuie să se bazeze pe anumite concepte şi principii contabile fundamentale. Pentru înţelegerea esenţei conceptelor şi principiilor contabile vom examina sub aspect general noţiunile acestora. Conform Dicţionarului explicativ al limbii române, conceptul este o „idee generală care reflectă just realitatea; noţiune” [97, p. 206], iar principiul – un „element fundamental, idee, lege de bază pe care se întemeiază o teorie ştiinţifică, un sistem politic, juridic, o normă de conduită” [97, p. 850]. Spre deosebire de legile imuabile ale naturii din fizică sau chimie, conceptele şi principiile contabile sînt elaborate de către anumite organisme naţionale şi internaţionale şi se modifică o dată cu dezvoltarea teoriei şi practicii contabile. Unele principii noi se creează, altele se învechesc şi devin contradictorii. O asemenea dinamică reflectă faptul că realitatea economică are multiple aspecte şi că principiile trebuie utilizate în raport cu obiectivele şi domeniul de aplicare a contabilităţii. Este de menţionat că, în reglementările contabile din alte ţări, conceptele şi principiile contabile au şi alte denumiri, de exemplu, în Franţa se aplică noţiunile de postulate şi principii contabile [174], în Germania – principii contabile [80], în SUA – principii contabile general acceptate (GAAP) [160], în Federaţia Rusă – convenţii şi principii fundamentale ale contabilităţii [101], în România – concepte şi principii contabile generale [171]. De asemenea, noţiunile de concepte şi principii contabile sînt tratate în literatura de specialitate în mod diferit. Astfel, după părerea savantului român Duţescu A., „conceptele (convenţiile sau postulatele) contabile sînt nişte structuri conceptuale, general acceptate, implicite de cele mai multe ori, şi care au fost descoperite prin observarea practicii” [100, p. 45]. 31

Alţi autori români, Feleagă N., Ionaşcu I. [109, p. 310], consideră că postulatele contabile „sînt recunoscute şi sub numele de ipoteze sau de concepte fundamentale, de premise, de proporţii generale, de doctrine, de axiome etc.”, iar principiile contabile reprezintă „reguli sau directive care ajută producătorii de informaţii contabile la măsurarea, clasificarea şi prezentarea informaţiilor financiare. Totodată, ele constituie reguli foarte generale care pot fi puse în aplicare în mai multe moduri ce dau naştere mai multor norme contabile” [109, p. 354]. Savantul francez Rousse F. defineşte principiile contabile ca „reguli de ordine şi de bun simţ, rezultate din practică şi pe baza cărora profesioniştii contabilităţii îşi fondează activitatea proprie, prezentarea bilanţurilor şi stabilirea rezultatelor contabile, în întreaga lume” [191, p. 128]. Cercetători americani Needles B., Anderson H., Caldwell J., afirmă că GAAP sînt „convenţiile, regulile şi procedeele necesare pentru definirea practicii contabile la un moment dat” [160, p. 9]. Analiza critică a noţiunilor asupra conceptului şi principiului contabil permite concretizarea acestora prin următoarele definiţii. După părerea noastră, conceptul contabil înseamnă presupunere (ipoteză), condiţie de la care întreprinderea trebuie să pornească la organizarea contabilităţii şi întocmirea rapoartelor financiare, iar principiul – normă (regulă) care trebuie să fie respectată la ţinerea contabilităţii şi întocmirea rapoartelor financiare. Totodată, considerăm că, din punct de vedere contabil, nu este importantă delimitarea conceptelor şi principiilor fundamentale, deoarece modul de aplicare a acestora este practic identic. În reglementările contabile internaţionale şi naţionale din diferite ţări, precum şi în literatura de specialitate sînt evidenţiate diverse concepte şi principii contabile şi criterii de clasificare a acestora. Astfel, în Cadrul general al IASB sînt formulate în mod explicit două concepte de bază: contabilitatea de angajamente şi continuitatea activităţii. Prin interpretare şi asimilare, la acestea se adaugă următoarele principii: reprezentarea fidelă, prevalenţa economicului asupra juridicului, prudenţa, intangibilitatea, pragul de semnificaţie, permanenţa metodelor, neutralitatea informaţiilor, natura informaţiilor [198, p. 39–44]. Directiva a IV-a a CCE stabileşte următoarele principii: continuitatea activităţii, independenţa exerciţiului, prudenţa, permanenţa metodelor, intangibilitatea bilanţului de deschidere şi necompensarea [96, p. 10]. În Republica Moldova sînt prevăzute 3 concepte (convenţii) şi 8 principii contabile fundamentale care se conţin în Legea contabilităţii [4], Bazele conceptuale [25], SNC 1 «Politica de contabilitate» [26], SNC 5 «Prezentarea rapoartelor financiare» [30]. În SUA sînt evidenţiate 9 GAAP [160], în România – 1 concept şi 9 principii contabile generale [171], iar în Federaţia Rusă – 3 concepte şi 6 principii contabile fundamentale [101]. Conceptele şi principiile contabile fundamentale sînt clasificate în mod diferit în literatura de specialitate şi reglementările contabile internaţionale. 32

Renumitul savant francez Colasse B. propune următoarea schemă de grupare a principiilor contabile: principiile înregistrării şi ţinerii contabilităţii, principiile partidei duble; principiile cuantificării; principiile observării şi principiile responsabilităţii [90, p. 46–61]. În mod similar principiile sînt examinate şi în lucrările savantului român Ristea M. [187, 188, 189]. Alţi specialişti francezi – Esnault B. şi Horau Ch. – evidenţiază 4 postulate (postulatul entităţii; delimitarea spaţiului: decuparea în timp; permanenţa metodelor şi unităţii monetare) şi 9 principii contabile [103, p. 310]. Această clasificare se regăseşte şi în lucrările savanţilor români Feleagă N, Ionaşcu I., Malciu L. [109, 110, 112]. În lucrarea elaborată de un grup internaţional de autori – Butîneţ F., Sokolov I., Pankov D., Goreţki L. [86, p. 170] – principiile contabile sînt divizate în trei grupe: 1) principiile care stabilesc informaţia ce urmează a fi contabilizată; 2) principiile care formează procedura ţinerii contabilităţii; 3) principiile care reglementează modul de ţinere a contabilităţii într-o situaţie concretă. În opinia noastră, clasificarea conceptelor şi principiilor nu este importantă din punct de vedere al recunoaşterii elementelor contabile, inclusiv a veniturilor şi cheltuielilor. Mai importantă este concretizarea modalităţilor de aplicare a acestor concepte şi principii la recunoaşterea elementelor nominalizate în diferite situaţii concrete. De menţionat că literatura privind conceptele şi principiile contabile este abundentă şi conţine abordări generale referitoare la acestea. Totodată, lipsesc investigaţiile concrete privind conceptele şi principiile contabile care trebuie să fie aplicate la contabilizarea veniturilor şi cheltuielilor întreprinderii şi, în special, la recunoaşterea acestora. În opinia noastră, recunoaşterea veniturilor şi cheltuielilor trebuie să se bazeze pe conceptul contabilităţii de angajamente şi să asigure respectarea următoarelor principii contabile fundamentale: necompensarea, autonomia întreprinderii, prevalenţa economicului asupra juridicului, periodicitatea şi concordanţa. Conceptul contabilităţii de angajamente este obligatoriu pentru recunoaşterea tuturor elementelor rapoartelor financiare, cu excepţia elementelor din Raportul privind fluxul mijloacelor băneşti. Acest concept este definit în Cadrul general al IASB ca un „ansamblu de reguli şi tehnici care permit recunoaşterea veniturilor şi cheltuielilor în perioada de gestiune în care acestea au fost cîştigate (suportate), indiferent de momentul încasării (plăţii) mijloacelor băneşti sau alte forme de compensare” [198, p. 39–40]. În art. 31 (b) Directiva a IV-a a CCE conceptul contabilităţii de angajamente se regăseşte sub denumirea de principiul independenţei exerciţiului, fiind caracterizat astfel „trebuie de ţinut cont de cheltuielile şi veniturile exerciţiului la care se referă conturile fără a lua în considerare data de plată sau de încasare a acestor cheltuieli sau venituri” [96, p. 9]. În Republica Moldova 33

conceptul contabilităţii de angajamente este prevăzut în Legea contabilităţii [4], precum şi în Bazele conceptuale [25], SNC 1 [26], SNC 5 [30] sub denumirile „convenţia specializării exerciţiilor” şi „metoda calculării”. În general, conţinutul acestuia corespunde definiţiei conceptului nominalizat din Cadrul general al IASB, şi este aplicat la întreprinderile autohtone începînd cu 1 ianuarie 1998. Necesitatea utilizării conceptului contabilităţii de angajamente este condiţionată de incoincidenţa eventuală temporală a operaţiunii economice şi a asigurării acesteia cu mijloace băneşti. De aici rezultă că toate tranzacţiile economice trebuie să fie reflectate în contabilitate în momentul efectuării acestora. Nici o tranzacţie nu poate fi stopată sau accelerată din punctul de vedere al înregistrării acesteia în contabilitate. Rapoartele financiare bazate pe contabilitatea de angajamente asigură utilizatorii cu informaţii nu numai despre tranzacţiile precedente care au implicat încasări şi plăţi, dar şi despre datoriile viitoare şi resursele aferente încasărilor ulterioare. Astfel de rapoarte furnizează cel mai util tip de informaţii referitoare la tranzacţii şi alte evenimente trecute, care sînt necesare utilizatorilor la luarea deciziilor economice şi manageriale. Prin adoptarea contabilităţii de angajamente, se acordă prevalenţă „cauzelor asupra efectelor, se înregistrează mai întîi angajamentele şi apoi executarea lor. Veniturile şi cheltuielile sînt delimitate şi înregistrate sub aspect real (mişcare de bunuri şi servicii) şi nu sub aspect monetar (mişcare monetară)” [189, p. 35]. Este de remarcat că conceptul contabilităţii de angajamente se aplică nu numai în cazul recunoaşterii veniturilor şi cheltuielilor, dar şi la evaluarea acestora. Contabilitatea de angajamente este prevăzută sub diferite denumiri şi conţinut economic în reglementările contabile din majoritatea ţărilor cu economie de piaţă (anexa 2). Generalizînd conţinutul conceptului contabilităţii de angajamente prezentat în anexă, concluzionăm că în unele ţări (Marea Britanie, SUA, Ucraina etc.) acesta cuprinde şi principiul concordanţei (conectării) veniturilor şi cheltuielilor. După părerea noastră, concordanţa trebuie evidenţiată ca un principiu separat, deoarece nu toate veniturile şi cheltuielile pot fi conectate reciproc pe perioade de gestiune. Principiul necompensării este prevăzut în IAS 1, Directiva a IV-a a CCE, precum şi în reglementările contabile din Republica Moldova şi alte ţări. În sens general, acest principiu interzice orice compensare între elementele de active şi de datorii sau între elementele de venituri şi cheltuieli. Astfel, conform IAS 1, „veniturile şi cheltuielile nu vor fi compensate, cu excepţia cazurilor în care compensarea este prevăzută de un Standard sau de o Interpretare” [198, p. 651]. Directiva a IV-a a CCE interzice „orice compensare între posturile de activ şi de pasiv sau între posturile de cheltuieli şi venituri” [96, p. 7]. În unele cazuri reglementările contabile internaţionale permit abateri de la principiul 34

necompensării. Conform IAS 1, elementele de venituri şi cheltuieli pot fi compensate atunci cînd un standard cere sau permite acest lucru; sau cîştigurile, pierderile şi cheltuielile aferente provenind din aceeaşi tranzacţie sau eveniment, sau din tranzacţii şi evenimente similare nu sînt semnificative [198, p. 652]. În mod similar, principiul necompensării este expus în paragraful 31 din SNC 5 [30]. Acest principiu se aplică şi în alte ţări, fiind inclus în reglementările contabile ale acestora. Astfel, conform art. 13 al Codului de comerţ din Franţa, elementele de activ şi de pasiv trebuie să fie evaluate separat [174, p. 123]. Nici o compensare nu poate să fie operată între posturile de activ şi de pasiv ale bilanţului sau între posturile de cheltuieli şi de venituri ale raportului de rezultate. O definiţie similară se conţine şi în Reglementările contabile conforme cu directivele europene din România [171, p. 11]. După părerea noastră, în cazul recunoaşterii veniturilor şi cheltuielilor, principiul necompensării trebuie examinat sub diferite aspecte, cum ar fi: contabilizarea veniturilor şi cheltuielilor în conturi separate; interzicerea compensării între elementele de venituri şi cheltuieli; corectarea (ajustarea) sumelor înregistrate anterior eronat ca venituri şi cheltuieli. Veniturile şi cheltuielile trebuie să fie contabilizate separat, prin aplicarea unor conturi distincte, ceea ce asigură acumularea informaţiilor necesare pentru întocmirea rapoartelor financiare. În acest fel, se exclude compensarea reciprocă a elementelor de venituri şi cheltuieli şi se asigură transparenţa informaţiei aferente elementelor nominalizate. Totodată, interzicerea compensării elementelor de venituri şi cheltuieli nu trebuie absolutizată. Ea este opozabilă doar în cazul în care acestea constituie elemente separate şi, conform principiului pragului de semnificaţie, trebuie prezentate separat în rapoartele financiare. O asemenea precizare conduce la problema compensării reciproce a acestor elemente, care în unele cazuri poate fi admisă, în special, pentru întreprinderile micului business. Corectarea (ajustarea) sumelor veniturilor şi cheltuielilor se efectuează, de regulă, în cazul rectificării erorilor depistate, returnărilor şi reducerilor preţurilor la bunurile vîndute etc. Considerăm că corectarea (ajustarea) sumelor anterior înregistrate în contabilitate ca venituri şi cheltuieli trebuie să fie efectuată în felul următor: dacă eroarea sau alt eveniment a fost depistat (ă) în perioada de gestiune în care veniturile şi cheltuielile au fost recunoscute, ajustarea se efectuează prin stornarea (diminuarea) sumelor veniturilor şi cheltuielilor; dacă eroarea sau alt eveniment a fost depistat (ă) în perioadele de gestiune ulterioare, ajustarea trebuie efectuată prin conturile rezultatelor financiare ale anilor precedenţi sau prin decontarea rezultatului tranzacţiei la veniturile şi cheltuielile perioadei de gestiune curente. 35

Regula principală care trebuie să fie respectată la aplicarea principiului necompensării în cazul corectării erorilor comise la contabilizarea elementelor de venituri şi cheltuieli constă în faptul că, după reflectarea acestor elemente în rapoartele financiare anuale, sumele lor nu pot fi modificate. Astfel, dacă apar îndoieli la primirea sumei cuvenite care a fost inclusă anterior în venit, o asemenea sumă urmează a fi înregistrată ca majorare a cheltuielilor, dar nu ca diminuare a sumei veniturilor recunoscute iniţial. Principiul autonomiei întreprinderii constă în delimitarea veniturilor şi cheltuielilor întreprinderii de veniturile şi cheltuielile proprietarilor, precum şi ale creditorilor şi clienţilor. De remarcat că acest principiu nu este prevăzut în Cadrul general al IASB. Totodată, în Republica Moldova principiul autonomiei întreprinderii se conţine în paragraful 25 din SNC 5 sub denumirea „separarea patrimoniului şi datoriilor” [30] şi este obligatoriu pentru toate întreprinderile. În literatura de specialitate autohtonă şi străină principiul autonomiei se întîlneşte şi sub alte denumiri: separarea patrimoniului şi datoriilor, entităţii etc. În opinia noastră, acest principiu trebuie să fie denumit „principiul autonomiei întreprinderii”, deoarece el se referă nu numai la active şi datorii, ci şi la venituri şi cheltuieli, precum şi la alte elemente contabile. La aplicarea acestui principiu, se interzice contabilizarea şi reflectarea veniturilor şi cheltuielilor proprietarilor întreprinderii în rapoartele financiare ale acesteia. Principiul autonomiei are o importanţă deosebită, în special, pentru întreprinderile micului business în care veniturile şi cheltuielile acestora nu întotdeauna pot fi delimitate de veniturile şi cheltuielile proprietarilor. În practica internaţională acest principiu este aplicat în mod diferit. Astfel, în Franţa autonomia constituie primul postulat din cele patru postulate care fixează cadrul de ansamblu al exerciţiului contabil. În SUA autonomia nu este evidenţiată ca un principiu contabil separat. Principiul autonomiei întreprinderii este prevăzut în reglementările contabile din Federaţia Rusă [101], Ucraina [182], România [171] şi din alte ţări. Principiul periodicităţii constă în delimitarea activităţii întreprinderii pe perioade de gestiune (lună, trimestru, an). La aplicarea acestui principiu, rezultatul financiar se calculează la finele perioadei ca diferenţa dintre venituri şi cheltuieli. Importanţa acestui principiu a fost menţionată încă de cunoscutul savant italian Luca Paciolo, autorul primei lucrări de contabilitate, editată în anul 1494, în care se subliniază că „registrele contabile trebuie închise în fiecare an şi, în special, în societăţile comerciale deoarece contabilitatea periodică condiţionează relaţii prieteneşti” [172, p. 121]. Actualmente, pentru întreprinderile din Republica Moldova perioada de gestiune este trimestrul, ceea ce complică în mod considerabil procesul contabil şi, în special, modul de contabilizare a veniturilor, cheltuielilor şi rezultatelor financiare. În acest context, considerăm că este necesar să se stabilească perioada de gestiune de un an, după cum s-a acceptat în practica 36

internaţională. De regulă, anul de gestiune coincide cu anul calendaristic, adică de la 1 ianuarie pînă la 31 decembrie. Totodată, pentru unele tipuri de întreprinderi perioada de gestiune poate să nu coincidă cu anul calendaristic. De exemplu, pentru instituţiile de învăţămînt, considerăm că este mai rezonabil să se stabilească anul de gestiune de la 1 septembrie pînă la 31 august. În unele cazuri perioada de gestiune poate să fie mai mare sau mai mică decît anul calendaristic. Astfel, pentru întreprinderile nou-create propunem o perioadă de gestiune de pînă la 15 luni. În cazul reorganizării şi lichidării întreprinderii, perioada de gestiune trebuie să cuprindă termenul de la începutul anului pînă la producerea evenimentelor sus-menţionate, adică aceasta este mai mică decît anul calendaristic. De remarcat, că perioada de gestiune poate fi stabilită nu numai în timp, dar şi pe tipuri de tranzacţii. Astfel de perioade au început să fie aplicate încă în secolele trecute, mai ales, în epoca înfloririi republicilor italiene cînd se practica o contabilitate de operaţie, conform căreia rezultatul financiar se determina după finalizarea tranzacţiei, de exemplu, în cazul unor expediţii în colonii etc. În multe ţări, inclusiv Republica Moldova, contabilitatea de operaţie este practicată şi la etapa actuală în cazul operaţiunilor individualizate de lungă durată: lucrări publice, construcţii etc. La aplicarea principiului periodicităţii trebuie luat în considerare faptul că nu toate veniturile şi cheltuielile se referă la perioada de gestiune curentă, adică pot apărea venituri şi cheltuieli anticipate. Veniturile anticipate reprezintă sumele primite (calculate) în perioada de gestiune curentă, dar atribuite perioadelor viitoare, iar cheltuielile anticipate – consumurile suportate în perioada de gestiune curentă, dar atribuite la perioadele viitoare. Acestea cuprind diverse elemente, dintre care principalele sînt prezentate în tabelul 1.3. Tabelul 1.3 Componenţa veniturilor şi cheltuielilor anticipate* Venituri anticipate • Valoarea de răscumpărare neachitată a bunurilor transmise în leasing financiar (arendă finanţată) • Sumele prejudiciului material calculat care urmează a fi primite de la persoanele vinovate în perioadele de gestiune următoare • Dobînda de leasing financiar (arendă finanţată) calculată pentru tot termenul prevăzut în contractul corespunzător • Încasările cu caracter nerambursabil din vînzarea abonamentelor, achitarea taxelor de instruire şi alte tranzacţii similare

*Sursa: Elaborat de autor

Cheltuieli anticipate • Partea neachitată a valorii de bilanţ a bunurilor transmise în leasing financiar (arendă finanţată) • Consumuri aferente: - lucrărilor pregătitoare în producţiile sezoniere - însuşirii noilor tipuri de produse - recultivării terenurilor şi efectuării altor măsuri de protecţie a naturii - reparaţiei mijloacelor fixe - asigurării bunurilor - obţinerii licenţelor cu termenul de acţiune nu mai mare de un an • Valoarea nedecontată a anvelopelor şi acumulatoarelor

37

În perioada de gestiune curentă veniturile şi cheltuielile anticipate trebuie înregistrate respectiv ca datorii şi active ale întreprinderii şi reportate la veniturile şi cheltuielile curente în decursul mai multor perioade de gestiune. În acest scop pot fi aplicate diverse metode, inclusiv principalele: metoda decontării uniforme; metoda proporţional cu volumul produselor fabricate (serviciilor prestate). Metoda de decontare a veniturilor şi cheltuielilor anticipate trebuie să corespundă cu schema de obţinere a avantajelor economice viitoare, adică să asigure respectarea principiului concordanţei veniturilor şi cheltuielilor pe perioade de gestiune. De aceea întreprinderea este în drept să elaboreze şi o metodă proprie de decontare a veniturilor şi cheltuielilor nominalizate, justificată din punct de vedere economic, care se va reflecta în politica de contabilitate. La stabilirea componenţei veniturilor şi cheltuielilor anticipate, apare problema delimitării acestora de avansurile acordate şi primite. În acest context, este de menţionat faptul că în componenţa avansurilor acordate urmează a fi incluse sumele mijloacelor băneşti transferate furnizorilor şi antreprenorilor în contul procurării ulterioare de bunuri şi servicii, iar în componenţa avansurilor primite – sumele mijloacelor băneşti încasate de la cumpărători şi beneficiari în contul livrării ulterioare de bunuri şi servicii. De remarcat că, în practica contabilă a întreprinderilor autohtone, sînt frecvente cazurile în care avansurile acordate şi primite se înregistrează eronat, respectiv, ca venituri şi cheltuieli anticipate. Unii autori – Tostogan P. [264, p. 26] şi Zaharcenco I. [271, p. 26–27] – admit înregistrarea plăţii pentru abonări la ediţiile periodice în componenţa cheltuielilor anticipate. După părerea noastră, aceste plăţi nu pot fi reflectate ca cheltuieli anticipate, deoarece, în asemenea caz, bunurile nu au fost procurate, iar serviciile – nu au fost prestate. Principiul concordanţei (conectării) prevede reflectarea simultană în contabilitate şi în rapoartele financiare a veniturilor şi cheltuielilor ocazionate de unele şi aceleaşi tranzacţii economice. De exemplu, veniturile din vînzări trebuie recunoscute, contabilizate şi reflectate în rapoartele financiare concomitent cu costul vînzărilor (valoarea de bilanţ a bunurilor vîndute, costul serviciilor prestate), adică în una şi aceeaşi perioadă de gestiune. Acest principiu nu este evidenţiat în mod separat în reglementările contabile internaţionale şi naţionale. În Cadrul general al IASB concordanţa (conectarea) este tratată ca un element al contabilităţii de angajamente. Totodată, în paragraful 14 din SNC 18 se prevede ca „veniturile şi cheltuielile ce fac obiectul uneia şi aceleiaşi tranzacţii sau operaţiuni economice sînt constatate în aceeaşi perioadă de gestiune” [40]. După părerea noastră, concordanţa veniturilor şi cheltuielilor urmează a fi stabilită în reglementările contabile naţionale ca un principiu contabil separat, fiindcă aplicarea acestuia influenţează în mod direct rezultatul financiar al perioadei de gestiune. 38

Totodată, trebuie luat în considerare faptul că principiul concordanţei nu este aplicabil tuturor elementelor de venituri şi cheltuieli. Astfel, unele elemente de venituri, cum ar fi cele rezultate din activele primite cu titlu gratuit, amenzi, despăgubiri, penalităţi, plusuri de inventar nu pot fi corelate în mod direct cu cheltuielile. De asemenea, o serie de cheltuieli, precum taxele, întreţinerile, amenzile, penalităţile şi alte sancţiuni, lipsurile de active constatate la inventariere nu pot fi conectate direct cu veniturile. Totuşi, se poate presupune că astfel de venituri şi cheltuieli apar în cursul desfăşurării activităţii întreprinderii şi că ele se conectează la veniturile obţinute în perioada contabilă în care au apărut şi cheltuielile respective. Pentru asigurarea concordanţei veniturilor şi cheltuielilor pe perioade de gestiune, întreprinderea poate, dacă este cazul, să creeze provizioane corespunzătoare pe seama consumurilor şi/sau cheltuielilor perioadei de gestiune curente. Principiul prevalenţei economicului asupra juridicului este prevăzut în Cadrul general al IASB [198, p. 42] şi se regăseşte în paragraful 7 din SNC 1 sub denumirea “prioritatea conţinutului asupra formei” [26]. Conform acestui principiu, metodele de recunoaştere a veniturilor şi cheltuielilor trebuie să fie orientate spre reflectarea faptelor economice în contabilitate, pornind nu doar de la forma juridică a acestora, dar şi de la conţinutul economic şi situaţia concretă în care acestea au fost efectuate. De exemplu, valoarea de răscumpărare şi cea de bilanţ a bunurilor transmise în leasing financiar (arendă finanţată) se înregistrează treptat ca venituri şi cheltuieli ale perioadei de gestiune curente, cu toate că dreptul de proprietate asupra acestor bunuri aparţine locatorului (arendatorului) pînă la expirarea termenului contractului de leasing (arendă). Respectarea acestui principiu este deosebit de importantă în condiţiile constituirii economiei de piaţă, în cazul în care legislaţia şi baza normativă a contabilităţii privind unele probleme concrete rămîn în urma evoluţiei practicii activităţii economico-financiare a întreprinderilor. De menţionat că conceptele şi principiile de recunoaştere contabilă a veniturilor şi cheltuielilor urmează a fi aplicate nu izolat unul faţă de altul, dar într-un mod complex. Nerespectarea acestora denaturează informaţia privind situaţia patrimonială şi financiară a întreprinderii şi se consideră o încălcare a regulilor de ţinere a contabilităţii şi de întocmire a rapoartelor financiare. În acest context, trebuie luat în considerare faptul că la recunoaşterea anumitor elemente de venituri şi cheltuieli pot fi aplicate concomitent două sau mai multe principii. În aceste cazuri, apare problema stabilirii consecutivităţii aplicării principiilor nominalizate, care este examinată în capitolele următoare ale tezei. Analiza criteriilor, conceptelor şi principiilor de recunoaştere a veniturilor şi cheltuielilor ne permite să concluzionăm că recunoaşterea este un proces complex şi foarte important care influenţează în mod direct relevanţa şi credibilitatea informaţiilor contabile. În mod schematic recunoaşterea contabilă a veniturilor şi cheltuielilor este generalizată în figura 1.4. 39

Recunoaşterea veniturilor şi cheltuielilor

Criterii generale de recunoaştere

Probabilitatea creşterii avantajelor economice viitoare

Probabilitatea reducerii avantajelor economice viitoare

Venituri

Posibilitatea evaluării credibile

Justificarea documentară

Cheltuieli

Creşteri ale activelor

Diminuări ale datoriilor

Creşteri ale datoriilor

Diminuări ale activelor

Concepte şi principii de recunoaştere a veniturilor şi cheltuielilor

Contabilitatea de angajamente

Necompensarea

Periodicitatea

Autonomia întreprinderii

Concordanţa

Prevalenţa economicului asupra juridicului

Figura 1.4. Recunoaşterea veniturilor şi cheltuielilor perioadei de gestiune curente*

*Sursa: Elaborat de autor

În afară de recunoaşterea contabilă a elementelor de venituri şi cheltuieli, la întreprinderi are loc şi recunoaşterea elementelor respective în scopuri fiscale, care se efectuează în conformitate cu prevederile Codului fiscal şi constă în stabilirea perioadei în care acestea trebuie să fie reflectate în declaraţiile fiscale. Actele legislative şi normative actuale prevăd reguli distincte privind recunoaşterea veniturilor şi cheltuielilor în contabilitate şi în scopuri fiscale. Astfel, în contabilitate veniturile şi cheltuielile se recunosc numai în baza conceptului contabilităţii de angajamente, cu respectarea principiilor contabile fundamentale. În scopuri fiscale, veniturile sînt recunoscute doar în cazul în care ele sînt considerate impozabile conform art. 18 din Codul fiscal [2], iar cheltuielile – dacă acestea sînt ordinare şi necesare, au fost achitate sau suportate

40

de întreprindere pe parcursul anului fiscal, exclusiv în cadrul activităţii de întreprinzător în modul stabilit de art. 24 din Codul fiscal [2]. Unele categorii de întreprinderi (înregistrate ca persoane fizice) pot aplica metoda de casă de recunoaştere a veniturilor şi cheltuielilor, care prevede înregistrarea acestora în perioada de gestiune în care au fost încasate (plătite) mijloacele băneşti şi/sau echivalentele acestora. În cazul recunoaşterii contabile şi fiscale a veniturilor şi cheltuielilor, apar probleme care rezultă din utilizarea terminologiei diferite în actele normative privind contabilitatea şi fiscalitatea. Astfel, unele noţiuni cu denumiri identice din actele normative nominalizate au un conţinut diferit şi, invers, – noţiunile cu un conţinut identic au diferite denumiri. Lipsa unei terminologii unice creează dificultăţi suplimentare la determinarea indicatorilor contabili şi fiscali. Considerăm că în contabilitate şi fiscalitate este necesar să se utilizeze o terminologie unică. În acest scop, ca bază poate servi terminologia aplicată în practica mondială şi conţinută în reglementările contabile internaţionale. Această abordare va permite ca unele şi aceleaşi noţiuni să se interpreteze identic atît în contabilitate, cît şi în fiscalitate. 1.3. Consideraţii privind evaluarea veniturilor şi cheltuielilor Recunoaşterea veniturilor şi cheltuielilor este corelată nemijlocit cu evaluarea acestora care reprezintă, probabil, cel mai controversat subiect din contabilitate. În sens general, evaluarea este definită în Dicţionarul explicativ al limbii române ca „acţiune de a evalua şi rezultatul ei; socoteală, calcul; apreciere, preţuire” [97, p. 532]. În reglementările contabile internaţionale şi naţionale, precum şi în literatura de specialitate, noţiunea de evaluare este tratată în mod diferit. Astfel, potrivit Cadrului general al IASB, evaluarea este examinată ca un criteriu al recunoaşterii elementelor contabile şi caracterizată ca „procesul prin care se determină valorile monetare la care structurile situaţiilor financiare vor fi recunoscute în bilanţ şi în contul de profit şi pierdere” [198, p. 53]. În mod similar, evaluarea este definită în Bazele conceptuale [25], precum şi în lucrările savanţilor români Feleagă N., Malciu L. [112], Ristea M. [189] etc. Cercetătorii americani Needles B., Anderson H., Caldwell J. consideră că evaluarea constă în „atribuirea valorii monetare unei operaţiuni economice” [160, p. 51]. În opinia savanţilor australieni Mathews M. şi Perera M., evaluarea reprezintă „atribuirea valorilor numerice obiectelor şi evenimentelor după anumite reguli” [159, p. 271]. Cercetătorul român Pântea I. consideră că prin evaluare se înţelege „exprimarea bănească (valorică) a existenţei şi mişcării elementelor patrimoniale” [175, p. 51]. Pentru un alt autor din România, Horomnea E., evaluarea contabilă reprezintă „exprimarea în etalon monetar a unei valori economice determinate: mijloc, resursă, proces (cheltuială, venit) sau rezultat” [130, p. 422]. 41

Savantul rus Palii V. afirmă că evaluarea (măsurarea cantitativă) reprezintă „metodologia determinării sumei băneşti cînd tranzacţiile, evenimentele şi fenomenele economice se reflectă în registrele contabile şi în rapoartele financiare” [180, p. 37]. Generalizînd definiţiile evaluării prezentate mai sus, concluzionăm că în sursele bibliografice aceasta este examinată în două maniere diferite: în primul rînd, ca un criteriu de recunoaştere a elementelor contabile, inclusiv a veniturilor şi cheltuielilor, şi, în al doilea rînd, – ca o etapă separată a exerciţiului contabil. Sîntem de părerea că examinarea evaluării ca o etapă separată este mai adecvată şi permite a completa noţiunea de evaluare a veniturilor şi cheltuielilor prin următoarea tratare: evaluarea este procedeul de determinare a sumelor veniturilor şi cheltuielilor care urmează a fi reflectate în contabilitate şi în rapoartele financiare ale perioadei de gestiune curente. La evaluarea veniturilor şi cheltuielilor întreprinderii, apar multiple probleme dintre care, în opinia noastră, principalele sînt: 1) selectarea bazei de evaluare; 2) adoptarea conceptului de menţinere a capitalului; 3) stabilirea modelului contabil utilizat; 4) respectarea conceptelor şi principiilor contabile fundamentale. Considerăm că problemele nominalizate trebuie să fie soluţionate de către fiecare întreprindere de sine stătător, în funcţie de necesităţile informaţionale şi strategia dezvoltării, iar variantele selectate urmează a fi reflectate în politica de contabilitate a acesteia. Evaluarea veniturilor şi cheltuielilor prevede alegerea unei anumite baze de evaluare care este condiţionată de scopul evaluării şi de particularităţile elementelor de venituri şi cheltuieli. Conform Cadrului general al IASB, întreprinderea poate aplica separat sau în diverse combinaţii patru baze de evaluare a elementelor contabile, inclusiv a veniturilor şi cheltuielilor: costul istoric, costul curent, valoarea realizabilă (de decontare) şi valoarea actualizată [198, p. 52–53]. Aceste noţiuni sînt prevăzute şi în Bazele conceptuale sub următoarele denumiri: valoarea de intrare, valoarea curentă, valoarea realizabilă (valoarea de decontare), valoarea actuală, precum şi în normele internaţionale de evaluare care cuprind Standardele Internaţionale de Evaluare (IVS), Standardele Internaţionale de Aplicaţie în Evaluare (IVA) şi Standardele Internaţionale de Practică în Evaluare (GN). Caracteristica bazelor de evaluare a elementelor contabile şi modalităţile de aplicare a acestora la evaluarea veniturilor şi cheltuielilor sînt prezentate în anexa 3. După cum rezultă din această anexă, la evaluarea veniturilor şi cheltuielilor pot fi aplicate în mod direct costul istoric şi valoarea actualizată, iar celelalte baze de evaluare trebuie utilizate indirect ca reprezentări ale valorii juste a activelor şi datoriilor care generează veniturile şi cheltuielile respective. 42

Baza de evaluare aplicată cel mai frecvent de întreprinderi la evaluarea veniturilor şi cheltuielilor este costul istoric. Avantajul principal al acestei baze constă în faptul că costul istoric este veridic, deoarece acesta exprimă consumurile efective ale întreprinderii la achiziţia (fabricarea) bunurilor şi prestarea serviciilor. Prin urmare, costul bunurilor vîndute şi a serviciilor prestate trebuie, de regulă, să corespundă cu valoarea de intrare sau costul efectiv al acestora. Totodată, evaluarea veniturilor şi cheltuielilor în baza costului istoric are şi unele dezavantaje care rezultă din faptul că acesta nu corespunde întotdeauna intereselor utilizatorilor externi ai informaţiilor contabile şi nu permite delimitarea veniturilor şi cheltuielilor aferente evenimentelor extraordinare şi/sau modificărilor neprognozate ale preţurilor. De exemplu, în cazul nimicirii unui obiect de mijloace fixe în urma calamităţii naturale, întreprinderea suportă pierderi, chiar dacă pentru acest obiect a fost calculată integral uzura. De aceea, în această situaţie, considerăm că este mai rezonabil a evalua obiectul nimicit la valoarea curentă. Costul istoric, de obicei, se combină cu alte baze de evaluare. Astfel, stocurile de mărfuri şi materiale trebuie să fie înregistrate în bilanţ la suma cea mai mică dintre valoarea de intrare (costul efectiv) şi valoarea realizabilă netă, iar datoriile privind pensiile – la valoarea lor actualizată. Diferenţele apărute în aceste cazuri urmează a fi contabilizate ca cheltuieli şi/sau venituri (în limitele valorii de intrare/costului efectiv), în conformitate cu prevederile reglementărilor contabile corespunzătoare. Aplicarea bazei de evaluare a elementelor contabile, inclusiv a veniturilor şi cheltuielilor, este condiţionată de conceptul de menţinere a capitalului acceptat de întreprindere. În Cadrul general al IASB [198, p. 54] sînt prezentate două concepte de menţinere a capitalului care se regăsesc şi în paragraful 100 din Bazele conceptuale [25]: 1) menţinerea capitalului financiar; 2) menţinerea capitalului fizic. Diferenţa principală dintre cele două concepte referitoare la menţinerea capitalului este reprezentată de tratamentul efectelor variaţiei preţurilor activelor şi a sumelor datoriilor întreprinderii. Sub aspect general, o întreprindere îşi menţine capitalul, dacă la sfîrşitul perioadei are un capital egal cu cel de la începutul perioadei. Orice valoare în plus faţă de cea necesară menţinerii capitalului la nivelul de la începutul perioadei este considerată profit. Conform conceptului de menţinere a capitalului financiar, profitul este obţinut doar în cazul în care valoarea financiară sau monetară a activelor nete, la sfîrşitul perioadei, este mai mare decît valoarea financiară sau monetară a activelor nete, la începutul perioadei, după excluderea distribuţiilor către şi a contribuţiilor de la proprietarii întreprinderii, în cursul perioadei. Menţinerea capitalului financiar poate fi evaluată atît în unităţi monetare nominale, cît şi în unităţi de putere de 43

cumpărare constantă. Un asemenea concept nu impune folosirea unei anumite baze de evaluare. Selectarea bazei depinde de tipul de capital financiar (capital nominal investit sau capital în putere constantă de cumpărare) pe care întreprinderea doreşte să-l menţină. În baza conceptului de menţinere a capitalului fizic, profitul este obţinut atunci cînd capitalul fizic (economic sau productiv) de la sfîrşitul perioadei, în valoare curentă, depăşeşte pe cel de la începutul perioadei în aceeaşi valoare, după excluderea distribuţiilor către şi a contribuţiilor de la proprietarii întreprinderii în cursul perioadei de gestiune. Conceptul de menţinere a capitalului fizic necesită aplicarea costului (valorii) curent(ă) ca bază de evaluare. Selectarea de către o întreprindere a celui mai potrivit concept de menţinere a capitalului trebuie să se efectueze în funcţie de necesităţile utilizatorilor de informaţii contabile. Conceptul ales indică obiectivul urmărit în determinarea profitului, deşi pot apărea anumite dificultăţi de evaluare la aplicarea practică a conceptului respectiv. Alegerea bazelor de evaluare şi a conceptului de menţinere a capitalului determină modelul contabil utilizat de către o întreprindere pentru ţinerea contabilităţii şi întocmirea rapoartelor financiare. În practica internaţională se aplică diverse modele contabile care rezultă din diferite ipoteze şi prezintă grade diferite de relevanţă şi credibilitate a informaţiilor. În prezent, organismele contabile internaţionale şi, în special, IASB nu prescriu un anumit model contabil, în afară de cazurile excepţionale, de exemplu, pentru acele întreprinderi care funcţionează în condiţiile unei economii hiperinflaţioniste [198, p. 56]. În literatura de specialitate autohtonă lipsesc investigaţiile referitoare la modelele contabile care trebuie să fie aplicate de către întreprindere. Aceste probleme sînt abordate în lucrările savanţilor din Australia – Mathews M., Perera M. [159]; Statele Unite ale Americii – Hendriksen S., Van Breda M. [134]; România – Feleagă N. [105], Manolescu M. [152], Ristea M. [117], în care sînt descrise mai multe modele contabile, din care, în opinia noastră, următoarele două sînt cele mai răspîndite: 1) modelul bazat pe valoarea curentă (costul istoric recuperabil); 2) modelul bazat pe valoarea actualizată. Considerăm că modelul contabil trebuie să fie stabilit de către fiecare întreprindere de sine stătător, în funcţie de strategia dezvoltării acesteia şi cu condiţia respectării echilibrului între relevanţă şi credibilitate. Astfel, modelul bazat pe valoarea curentă rezultă din conceptul continuităţii activităţii întreprinderii şi poate fi aplicat în cazul în care aceasta este dispusă să-şi continue în mod normal activităţile sale în viitorul previzibil. Factorul principal al acestui model constă în înlocuirea activelor existente sau menţinerea posibilităţilor de desfăşurare a activităţii, de aceea elementele contabile, inclusiv veniturile şi cheltuielile, se evaluează în baza valorii curente sau de înlocuire. 44

Modelul bazat pe valoarea actualizată presupune un comportament adaptiv al întreprinderii, adică intenţia acesteia de a se adapta la condiţiile economice, care se schimbă permanent, în scopul obţinerii unui volum maxim de avantaje economice. În cadrul acestui model, menţinerea parametrilor curenţi ai activităţii întreprinderii nu este obligatorie, deoarece factorul de bază constă în capacitatea întreprinderii de a funcţiona normal în orice condiţii economice. În linii generale, utilizarea acestui concept permite analizarea capacităţii activelor întreprinderii de a genera venituri, de regulă, sub formă de mijloace băneşti sau echivalente a acestora. La aplicarea modelului nominalizat, evaluarea veniturilor şi cheltuielilor se bazează pe valoarea actualizată (valoarea prezentă a veniturilor şi cheltuielilor viitoare). Credibilitatea evaluării veniturilor şi cheltuielilor depinde în mare măsură de respectarea principiilor contabile fundamentale. De menţionat, că în reglementările contabile internaţionale şi naţionale, nu sînt concretizate principiile contabile care trebuie aplicate nemijlocit la evaluarea veniturilor şi cheltuielilor. În literatura de specialitate autohtonă, de asemenea, lipsesc investigaţiile complexe referitoare la aceste probleme. Totodată, în lucrările unor savanţi români – Manolescu M. [152], Ristea M. [117] – sînt evidenţiate patru principii de evaluare a elementelor contabile: recuperarea costului istoric, stabilitatea unităţii monetare, prudenţa şi evaluarea separată a elementelor de activ şi de datorii. Aceste principii sînt caracterizate sub aspect general fără referinţe speciale la evaluarea veniturilor şi cheltuielilor. În opinia noastră, evaluarea veniturilor şi cheltuielilor trebuie să se bazeze pe următoarele principii contabile: prudenţa (conservatismul), permanenţa metodelor, pragul de semnificaţie (importanţa relativă), unitatea monetară şi evaluarea separată a elementelor de venituri şi cheltuieli. În afară de principiile enumerate, la evaluarea contabilă a elementelor de venituri şi cheltuieli, este necesar să se ia în considerare conceptul contabilităţii de angajamente şi principiul necompensării, care se aplică şi la recunoaşterea elementelor sus-menţionate. Principiul prudenţei sau conservatismul este considerat pilonul de bază al contabilităţii (mai ales în ţările în care aceasta îndeplineşte un important rol juridic), deoarece aplicarea lui protejează întreprinderea şi utilizatorii informaţiilor acesteia împotriva evaluărilor subiective şi multiplelor riscuri şi incertitudini care pot apărea în viitor. Necesitatea aplicării acestui principiu este condiţionată de faptul că în economia de piaţă întreprinderile, de regulă, funcţionează în condiţii de incertitudine. În sens general, principiul prudenţei este definit în Cadrul general al IASB şi constă în „includerea unui grad de precauţie în exercitarea raţionamentelor necesare pentru a face estimările cerute în condiţii de incertitudine, astfel încît activele şi veniturile să nu fie supraevaluate, iar datoriile şi cheltuielile să nu fie subevaluate” [198, p. 42]. 45

Directiva a IV-a a CCE (art. 31) stipulează că principiul prudenţei trebuie „în orice caz, să fie observat şi, în special: numai beneficiile realizate la închiderea bilanţului pot să fie înscrise în documentele de sinteză; trebuie să se ţină cont de toate riscurile previzibile şi pierderile eventuale care au apărut în cursul exerciţiului sau al unui exerciţiu anterior, chiar dacă aceste riscuri sau pierderi nu sînt cunoscute decît între data de închidere a exerciţiului şi data la care bilanţul este întocmit; trebuie să se ţină cont de deprecieri, indiferent dacă exerciţiul se soldează cu pierderi sau beneficii, toate riscurile previzibile” [96, p. 9]. În Republica Moldova, principiul prudenţei este stabilit în Bazele conceptuale [25], SNC 1 [26], SNC 5 [30] şi trebuie să fie aplicat în mod obligatoriu la evaluarea tuturor elementelor contabile, inclusiv a veniturilor şi cheltuielilor. Conform principiului prudenţei, veniturile trebuie evaluate şi contabilizate doar în cazul în care au fost cîştigate, iar cheltuielile – nemijlocit în momentul efectuării acestora. De exemplu, pierderile din lipsurile şi deteriorarea bunurilor constatate la inventariere se înregistrează ca cheltuieli în momentul constatării (indiferent de cauzele lor), iar sumele de recuperare a acestor pierderi de către persoanele vinovate trebuie să fie recunoscute şi evaluate ca venituri doar atunci cînd întreprinderea dispune de o certitudine argumentată privind recuperarea prejudiciului material cauzat (acordul în scris a persoanei vinovate, decizia instanţei judecătoreşti etc.). Principiul prudenţei se aplică pe larg în practica contabilă internaţională, fiind inclus în reglementările contabile din mai multe ţări în modul prezentat în anexa4. Analiza informaţiilor din această anexă ne permite să concluzionăm că aplicarea principiului prudenţei trebuie să asigure un grad mai înalt al disponibilităţii de a reflecta în contabilitate şi în rapoartele financiare cheltuielile şi datoriile decît veniturile şi activele. Respectarea principiului prudenţei permite întreprinderii, după caz, să constituie provizioanele respective pe seama consumurilor şi/sau cheltuielilor perioadei de gestiune curente. Actualmente, actele normative în vigoare nu stabilesc nomenclatorul, modul de constituire şi de utilizare a provizioanelor. După părerea noastră, întreprinderile autohtone pot constitui de sine stătător, în conformitate cu politica de contabilitate, provizioane aferente: recuperării pierderilor probabile aferente creanţelor compromise; plăţii indemnizaţiilor de concediu şi recompenselor angajaţilor (pentru vechimea în muncă, pentru rezultatele anuale ale activităţii etc.); reparaţiei mijloacelor fixe; ieşirii mijloacelor fixe; returnării (reducerii preţurilor) bunurilor vîndute; deservirii şi reparaţiei de garanţie a bunurilor vîndute; lucrărilor pregătitoare în producţiile sezoniere; recultivării terenurilor şi efectuării altor măsuri de protecţie a mediului ambiant; recuperării altor cheltuieli neprognozate. 46

Este de remarcat că în literatura de specialitate se întîlnesc opinii împotriva aplicării principiului prudenţei. Astfel, savanţii americani Hendriksen E.S. şi Van Breda M. afirmă că principiul prudenţei este "în cel mai bun caz, o metodă foarte mediocră, pentru a trata existenţa incertitudinii în evaluarea activelor, datoriilor şi rezultatelor. În cel mai rău caz, acest principiu antrenează o distorsiune completă a datelor contabile. Este deosebit de periculos prin efectele sale imprevizibile. Prin urmare, datele contabile stabilite cu prudenţă nu permit o interpretare corectă" [134, p. 103]. Autorii nominalizaţi consideră că conservatismul trebuie să fie exclus din teoria contabilităţii, fiindcă diminuarea intenţionată a informaţiilor contabile poate genera decizii nejustificate la fel ca şi majorarea neargumentată a acestor informaţii. După părerea noastră, opinia savanţilor sus-menţionaţi este neargumentată din următoarele considerente. În primul rînd, supraevaluarea veniturilor şi a rezultatelor este mai primejdioasă pentru întreprindere şi proprietarii ei decît subevaluarea acestora. Cu alte cuvinte, consecinţele legate de pierderi şi faliment sînt mai serioase decît consecinţele obţinerii unui profit majorat. Prin urmare, nu este rezonabil a aplica aceleaşi reguli pentru evaluarea veniturilor şi a cheltuielilor. În al doilea rînd, contabilul are acces la un volum mai mare de informaţii decît alţi utilizatori (investitori, creditori etc.). Totodată, la efectuarea auditului contabilii se pot confrunta cu două tipuri de riscuri principale. Pe de o parte, datele reflectate în rapoartele financiare pot fi eronate, iar pe de altă parte – în rapoartele financiare pot lipsi unele informaţii veridice. În acest caz, prudenţa înseamnă că consecinţele pentru erorile comise în rapoartele financiare trebuie să fie mai serioase decît pentru dezvăluirea incompletă a informaţiilor. În al treilea rînd, reglementările contabile internaţionale şi naţionale, de regulă, stabilesc limitele de aplicare a principiului prudenţei. Astfel, în Cadrul general al IASB se menţionează că „exercitarea prudenţei nu permite, de exemplu, constituirea de rezerve ascunse sau provizioane excesive, subevaluare deliberată a activelor şi veniturilor, dar nici supraevaluarea deliberată a datoriilor şi cheltuielilor, deoarece situaţiile financiare nu ar mai fi neutre şi credibile” [198, p. 42]. Această prevedere se conţine în SNC 1 [26] şi SNC 5 [30] şi este obligatorie pentru toate întreprinderile din Republica Moldova. Totodată, trebuie menţionat faptul că, în practica contabilă a întreprinderilor autohtone, principiul prudenţei nu întotdeauna se respectă. Astfel, la multe întreprinderi, stocurile de mărfuri şi materiale sînt reflectate în rapoartele financiare la valoarea de intrare (costul efectiv) şi nu la suma cea mai mică dintre valoarea de intrare (costul efectiv) şi valoarea realizabilă netă, după cum rezultă din prevederile reglementărilor contabile naţionale şi internaţionale. De asemenea, nu sînt determinate şi luate în considerare deprecierile activelor, deoarece lipseşte SNC corespunzător, cu toate că în practica internaţională se aplică IAS 36 «Deprecierea activelor». 47

Mai mult decît atît, unele întreprinderi nu creează provizioane pentru eventualele riscuri şi pierderi. Această situaţie este condiţionată într-o mare măsură de faptul că, potrivit art. 31 (2) din Codul fiscal, provizioanele constituite în contabilitate nu sînt recunoscute ca deduceri în scopuri fiscale [2]. Nerespectarea principiului prudenţei în cazurile sus-menţionate conduce la majorarea nejustificată a veniturilor şi activelor şi diminuarea cheltuielilor şi datoriilor şi, în consecinţă, denaturează rezultatul activităţii (profitul/pierderea) întreprinderii şi alţi indicatori din rapoartele financiare care servesc drept bază pentru luarea deciziilor manageriale şi economice. Din aceste considerente, susţinem savanţii care recomandă aplicarea principiului prudenţei, deoarece determinarea profitului este totdeauna aleatorie şi, în consecinţă, este mai bine a se declara profitul minim nu atît pentru a reduce sarcinile fiscale, cît pentru a evita distribuirea de dividende fictive, pentru a atenua, de asemenea, o viziune prea optimistă privind rezultatele activităţii economico-financiare ale întreprinderii. Principiul permanenţei metodelor constă în aplicarea consecventă de către întreprindere a metodelor de evaluare a veniturilor şi cheltuielilor pentru asigurarea comparabilităţii informaţiilor contabile. În reglementările contabile internaţionale, permanenţa metodelor este evidenţiată ca un concept de bază, aplicat la evaluarea elementelor contabile şi prezentarea acestora în rapoartele financiare. Astfel, conform Cadrului general al IASB, permanenţa metodelor reprezintă o condiţie obligatorie pentru „măsurarea şi prezentarea efectului financiar al aceloraşi tranzacţii şi evenimente care trebuie efectuate într-o manieră consecventă în cadrul unei entităţi şi de-a lungul timpului pentru aceeaşi entitate şi într-o manieră consecventă pentru diferite entităţi” [198, p. 43]. Directiva a IV-a CCE (art. 31) stabileşte permanenţa metodelor ca un principiu general, inclus în categoria regulilor de evaluare: „modurile de evaluare nu pot fi modificate de la un exerciţiu la altul” [96, p. 9]. Conform IAS 1, „permanenţa metodelor constă în aplicarea consecventă a acestora de la un exerciţiu la altul” [198, p. 650–651]. Principiul permanenţei metodelor este prevăzut în paragraful 6 din SNC 1 ca o convenţie (condiţie) obligatorie ce trebuie să fie respectată la elaborarea şi aplicarea politicii de contabilitate a întreprinderii [26]. În literatura de specialitate, principiul permanenţei metodelor este examinat sub aspectul general. După părerea noastră, aplicarea acestui principiu trebuie să presupună: 1) utilizarea de către o întreprindere a uneia şi aceleiaşi metode (procedeu) de evaluare a veniturilor şi cheltuielilor în diferite perioade de gestiune;

48

2) aplicarea unora şi aceloraşi metode de evaluare a veniturilor şi cheltuielilor în aceeaşi perioadă de gestiune; 3) folosirea unora şi aceloraşi metode de evaluare a veniturilor şi cheltuielilor de către diferite întreprinderi. De regulă, întreprinderea trebuie să utilizeze aceleaşi metode de evaluare a veniturilor şi cheltuielilor de la o perioadă de gestiune la altă, de exemplu, metodele de evaluare a pierderilor din creanţe compromise, de repartizare (decontare) a veniturilor şi cheltuielilor anticipate. Totodată, aplicarea acestui principiu nu interzice modificarea metodelor de evaluare cu condiţia că noile metode asigură un grad mai înalt de veridicitate a informaţiilor contabile. Toate modificările metodelor de evaluare a veniturilor şi cheltuielilor, indiferent de cauzele apariţiei lor, trebuie să fie argumentate şi reflectate în politica de contabilitate, indicîndu-se data intrării în vigoare a acestora. Principiul pragului de semnificaţie este prevăzut în IAS 1 şi constă în faptul că „fiecare element semnificativ trebuie prezentat separat în situaţiile financiare. Valorile nesemnificative trebuie agregate cu valorile de natură sau funcţie similară şi nu trebuie prezentate separat” [198, p. 651]. Acest principiu, de asemenea, este stabilit în reglementările contabile din Australia, Bulgaria, Marea Britanie, SUA, România şi alte ţări. Totodată, în Directiva a IV-a CCE principiul pragului de semnificaţie nu este prevăzut şi nu se aplică în unele ţări-membre ale Uniunii Europene. În Republica Moldova principiul pragului de semnificaţie se regăseşte în SNC 1 [26], SNC 5 [30] şi SNC 8 [32] sub denumirea „importanţa relativă” sau „esenţialitatea”. Esenţa principiului pragului de semnificaţie constă în faptul că în contabilitate şi în rapoartele financiare trebuie să fie reflectată toată informaţia esenţială pentru utilizatorii rapoartelor financiare din punctul de vedere al posibilităţii utilizării acesteia pentru diferite evaluări şi luări de decizii. Informaţia se consideră esenţială în cazul în care lipsa sau insuficienţa acesteia poate să influenţeze deciziile utilizatorilor adoptate de aceştia în baza informaţiilor din rapoartele financiare. În acelaşi timp, dacă informaţia sau gradul de exactitate a acesteia nu are o importanţă mare pentru utilizatorii de rapoarte financiare, ea se consideră neesenţială. Aplicarea principiului pragului de semnificaţie are menirea să contribuie la simplificarea lucrărilor de prelucrare a informaţiei şi de întocmire a rapoartelor financiare. Cercetările efectuate demonstrează că, la aplicarea principiului pragului de semnificaţie, este necesară soluţionarea următoarelor probleme de ordin principal: • • • aprecierea mărimii pragului de semnificaţie; determinarea cazurilor de aplicare a pragului de semnificaţie; stabilirea elementelor faţă de care pragul de semnificaţie urmează a fi aplicat, indiferent de mărimea acestuia. 49

În literatura de specialitate străină, sînt descrise diferite metode de apreciere a mărimii pragului de semnificaţie care prevăd stabilirea acesteia sub formă de cotă procentuală faţă de valoarea totală a anumitor elemente contabile (active, datorii, venituri, cheltuieli) sau în sumă fixă. Totodată, considerăm că, indiferent de metoda aplicată la stabilirea pragului de semnificaţie, trebuie luaţi în considerare următorii factori: mărimea relativă a elementului; natura elementului; precizia cu care elementul poate fi evaluat. În practica internaţională şi în literatura de specialitate sînt relevate mai multe modalităţi de stabilire a pragului de semnificaţie. Astfel, în Marea Britanie semnificaţia unui element contabil se determină în felul următor: • • • • • se compară mărimea elementului cu suma generală (totală) rezultată din conturi; se compară mărimea elementului cu valorile sale anterioare; se compară mărimea elementului cu totalul din care face parte, iar, dacă are o pondere foarte mare, se cere prezentarea lui într-un element – rînd separat; se examinează natura şi mărimea elementului; se are în vedere că anumite elemente sînt considerate întotdeauna semnificative, de exemplu, remuneraţia membrilor Consiliului director (organului executiv) şi a altor persoane considerate ca părţi legate [117, p. 131]. În SUA, sînt stabilite mai multe nivele ale pragului de semnificaţie, în funcţie de tipul şi natura elementului contabil. De exemplu, ca semnificative sînt considerate: • • • orice creanţe faţă de membrii Consiliului director sau faţă de acţionarii care depăşesc 1% din valoarea activelor; orice element cu o mărime mai mare de 5% din valoarea activelor; şi orice activitate legată de extracţia de petrol sau gaze care reprezintă mai mult de 10% din suma veniturilor [117, p. 132–133]. Savantul român Duţescu A. consideră că „determinarea pragului de semnificaţie al unui element, care este reper de manifestare a suprafeţei semnificative, se poate cuantifica şi prin compararea mărimilor unor indicatori financiari (lichiditate, solvabilitate, profitabilitate etc.) calculate prin includerea, respectiv, excluderea elementului analizat. Dacă valorile indicatorului respectiv diferă, în valoarea absolută, cu cel mult 10%, atunci respectivul element este considerat semnificativ” [100, p. 44]. După părerea economistului rus Novodvorski V., se consideră semnificativă „orice sumă care depăşeşte 5% din totalul valoric general al elementelor contabile corespunzătoare pentru anul de gestiune” [169, p. 25].

50

În baza analizei diverselor opinii privind determinarea pragului de semnificaţie, considerăm că acesta trebuie să fie aplicat în următoarele cazuri: 1. Reflectarea distinctă a elementelor de venituri şi cheltuieli în rapoartele financiare. Actualmente, această prevedere nu poate fi aplicată pentru întreprinderile autohtone, deoarece rapoartele financiare se întocmesc conform unor formulare-tip, aprobate de Ministerul Finanţelor. Totodată, la întocmirea rapoartelor nominalizate în formă liberă va fi necesară evidenţierea separată a elementelor de venituri şi cheltuieli care vor depăşi pragul de semnificaţie stabilit de către întreprindere. 2. Corectarea erorilor contabile. În acest caz trebuie luată în considerare nu numai semnificaţia unei erori concrete, ci şi a sumei cumulative a acestora care sînt comise în perioada de gestiune corespunzătoare. Actualmente, modul de determinare a semnificaţiei erorilor contabile este stabilit în paragraful 28 din SNC 8, conform căruia, pentru toţi agenţii economici, cîteva erori (o eroare) se califică drept neesenţiale (ă), dacă pragul de semnificaţie al acestora (acesteia) nu va depăşi 5% din totalul capitalului propriu real, recalculat la valoarea de piaţă (activele nete) şi diminuat cu subvenţiile primite, mijloacele cu destinaţie specială şi sursele de acoperire a obiectelor aflate în administrare temporară. Totodată, însă, suma erorii, ajungînd pînă la ½ din plafonul stabilit de legislaţie pentru obiectele de mică valoare şi scurtă durată, să nu depăşească 1 000 de unităţi convenţionale – pentru persoanele fizice şi 10 000 de unităţi convenţionale – pentru persoanele juridice, luîndu-se ca bază mărimea unităţii convenţionale la momentul apariţiei erorii [32]. În opinia noastră, prevederile SNC 8 nu sînt clare şi nu pot fi aplicate în practica contabilă a întreprinderilor autohtone. În acest context, propunem să se simplifice modul de determinare a pragului de semnificaţie prin stabilirea unei cote procentuale fixe (de exemplu, 5%) din sumele totale ale veniturilor şi cheltuielilor perioadei de gestiune corespunzătoare. 3. Repartizarea veniturilor şi cheltuielilor pe perioade de gestiune. Considerăm nerezonabilă repartizarea veniturilor şi cheltuielilor pe perioade de gestiune în cazurile în care acestea nu sînt semnificative pentru întreprindere. De exemplu, cheltuielile pentru convorbirile telefonice şi serviciile comunale pot fi înregistrate în perioada de gestiune în care au fost primite facturile respective, indiferent în ce perioadă acestea au fost efectuate. În mod similar trebuie determinate cheltuielile aferente concediilor de odihnă acordate în decembrie-ianuarie. De menţionat că unii specialişti autohtoni, de exemplu, Zaharcenco I., propun de a repartiza plata pentru concediile acordate în perioadele nominalizate între anii de gestiune [272, p. 21–22]. După părerea noastră, această propunere complică substanţial lucrările contabile şi contravine principiului pragului de semnificaţie. De aceea considerăm rezonabil a înregistra plata pentru concediul de odihnă ca cheltuieli ale perioadei de gestiune în care acesta a fost acordat. 51

4. Aplicarea unităţilor de măsură. După părerea noastră, este inutilă ţinerea contabilităţii în lei şi bani, deoarece pentru majoritatea întreprinderilor sumele exprimate în bani nu sînt semnificative. Mai mult decît atît, rapoartele financiare publicate ale unor întreprinderi mari pot fi exprimate în mii lei, fiindcă sumele neînsemnate nu influenţează procesul de luare a deciziilor de către utilizatorii de informaţii contabile. 5. Utilizarea metodelor de evidenţă. În opinia noastră, întreprinderea trebuie să aplice acele metode de evidenţă care sînt simple şi nu influenţează semnificativ indicatorii rapoartelor financiare. De exemplu, întreprinderea poate determina cheltuielile privind impozitul pe profit în mod direct, fără luarea în considerare a diferenţelor temporare, cu condiţia că rezultatele obţinute nu diferă semnificativ. În concluzie menţionăm, că la stabilirea mărimii pragului de semnificaţie aferent elementelor de venituri şi cheltuieli, fiecare element trebuie analizat în funcţie de suma şi natura sa ca un tot unitar sau ca anumite componente ale rapoartelor financiare sau alte elemente individuale sau subtotaluri relevante pentru raportul respectiv. Mărimea pragului de semnificaţie este condiţionată atît de valoarea elementului contabil, cît şi de natura acestuia. În multe situaţii, este necesar un raţionament just şi avizat a unui contabil profesionist, care depinde de situaţia specifică a fiecărui caz în parte. O sumă considerată nesemnificativă într-o situaţie poate fi semnificativă în altă situaţie. Decizia depinde, în mare măsură, de natura elementului contabil. Astfel, în practica internaţională, frauda este considerată un element semnificativ, indiferent de mărimea sumelor, şi trebuie să fie reflectată separat în rapoartele financiare [117, p. 133]. Considerăm că mărimea pragului de semnificaţie şi/sau modalitatea de stabilire a acestuia urmează a fi reflectate în politica de contabilitate a întreprinderii. Principiul unităţii monetare nu este prevăzut în reglementările contabile internaţionale. Totodată, aplicarea acestui principiu rezultă din art. 8 al Legii contabilităţii, potrivit căruia întreprinderile sînt obligate să ţină contabilitatea în monedă naţională [4]. Principiul unităţii monetare prevede utilizarea unor unităţi comune pentru evaluarea tuturor elementelor contabile, inclusiv a veniturilor şi cheltuielilor. Aplicarea acestui principiu este foarte importantă, deoarece moneda este considerată o sursă de înlocuire în formă naturală a bunurilor ce formează obiectul evaluării. La aplicarea acestui principiu, este necesar să fie luate în considerare următoarele aspecte: 1) evaluarea veniturilor şi cheltuielilor trebuie efectuată în lei moldoveneşti. Totodată, în cazul tranzacţiilor în valută străină sau în unităţi convenţionale, acestea trebuie contabilizate concomitent şi în valută străină şi/sau în unităţi convenţionale. În astfel de cazuri apar diferenţe de curs valutar şi de sumă care influenţează mărimea veniturilor şi cheltuielilor perioadei de gestiune curente; 52

2) valoarea efectivă a monedei este instabilă în timp şi diferă de la o perioadă de gestiune la altă. De exemplu, puterea de cumpărare a leului moldovenesc în anul 1997 era cu mult mai mare decît în anul 2007. Instabilitatea monedei devine evidentă în condiţiile unei economii hiperinflaţioniste. Cantitatea de monedă necesară pentru evaluarea unui bun creşte prin inflaţie nu din cauza modificării valorii relative a bunului în raport cu altele, ci din cauza schimbării semnificaţiei etalonului monetar. În aceste condiţii, rapoartele financiare privind situaţia patrimonială şi financiară a întreprinderii urmează a fi ajustate cu efectele inflaţiei; 3) unele tipuri de fapte economice generatoare de venituri şi cheltuieli sînt dificil de exprimat prin intermediul unităţilor monetare. De exemplu, competenţa angajaţilor întreprinderii, capacitatea managerială a conducătorilor acesteia, capacitatea creativă a unei echipe de cercetare, climatul social (calitatea relaţiilor dintre angajaţi), relaţiile privilegiate sau neprivilegiate cu statul, calitatea mediului în care întreprinderea îşi desfăşoară activitatea (gradul de poluare, intensitatea restricţiilor impuse de mediu etc.). Principiul evaluării separate a elementelor de venituri şi cheltuieli nu este concretizat în mod special în reglementările contabile internaţionale şi naţionale. Însă acest principiu este foarte important, deoarece presupune evaluarea separată a fiecărui element de venituri şi cheltuieli. În acest context, trebuie luate în considerare modul de clasificare a veniturilor şi cheltuielilor, precum şi faptul că, pentru diferite elemente de venituri şi cheltuieli, sînt stabilite reguli distincte de evaluare. Astfel, în cazul vînzării bunurilor, veniturile se evaluează la valoarea justă, iar cheltuielile – la valoarea de bilanţ a bunurilor vîndute. Veniturile din redevenţe se evaluează la sumele prevăzute în contractele încheiate între titularul şi beneficiarul de active nemateriale, iar cheltuielile privind împrumuturile – la suma dobînzilor calculate pentru perioada de gestiune curentă. În baza celor expuse, concluzionăm că evaluarea reprezintă un proces complex şi dificil care necesită respectarea anumitor condiţii, generalizate în figura 1.5. Veniturile şi cheltuielile evaluate în contabilitate servesc drept bază pentru determinarea rezultatului financiar şi a celui fiscal. Conform Concepţiei reformei contabilităţii în Republica Moldova, pentru calcularea rezultatului contabil şi a celui fiscal nu este necesară ţinerea unei contabilităţi paralele [10, p. 7]. Rezultatul fiscal se determină prin corectarea profitului (pierderii) contabil cu mărimea diferenţelor ocazionate de divergenţele existente între regulile contabile şi fiscale. Sub aspect teoretic, pot fi evidenţiate patru grupe de diferenţe între sumele veniturilor şi cheltuielilor evaluate în contabilitate şi în scopuri fiscale, care se referă la: • • veniturile recunoscute în contabilitate, dar nerecunoscute sau limitate în scopuri fiscale; veniturile recunoscute în scopuri fiscale, dar nerecunoscute în contabilitate; 53

• •

cheltuielile recunoscute în contabilitate, dar nerecunoscute sau limitate în scopuri fiscale; cheltuielile recunoscute în scopuri fiscale, dar nerecunoscute în contabilitate. Evaluarea veniturilor şi cheltuielilor

Baza de evaluare

Conceptul de menţinere a capitalului

• Menţinerea capitalului financiar • Menţinerea capitalului fizic

Modelul contabil utilizat

• Modelul bazat pe valoarea curentă • Modelul bazat pe valoarea actualizată • • • • •

Principiile contabile fundamentale

Prudenţa Permanenţa metodelor Pragul de semnificaţie Unitatea monetară Evaluarea separată a veniturilor şi cheltuielilor

• Costul istoric • Costul curent • Valoarea realizabilă (de decontare) • Valoarea actualizată

Figura 1.5. Condiţiile de evaluare contabilă a veniturilor şi cheltuielilor*

*Sursa: Elaborat de autor

Fiecare din grupele diferenţelor specificate se subdivizează, în funcţie de caracteristicile temporare, în diferenţe permanente şi temporare. Modul de calculare a diferenţelor permanente şi temporare este reglementat de prevederile SNC 12 şi IAS 12. Unele aspecte privind determinarea şi contabilizarea diferenţelor specificate sînt abordate în lucrările savanţilor autohtoni şi străini: Bucur V., Graur A., Ţurcanu V. [75], Prisacar T. [246], Vitiuc A., Cicibaba Iu. [269], Zaharcenco I. [270], Feleagă N. [105], Gray C., Needles B. [128], Hendriksen S., Van Breda M. [134], Moraru A. [118], Ristea M. [189] etc. Diferenţele permanente apar în cazurile în care anumite tipuri de venituri şi cheltuieli recunoscute în contabilitate nu sînt recunoscute parţial sau integral în scopuri fiscale. Astfel de diferenţe se referă, în particular, la: • veniturile obţinute de întreprindere ca despăgubire pentru prejudiciile cauzate de calamităţi naturale sau tehnogene; ca urmare a decontării facilităţilor fiscale aferente impozitului pe profit care se înregistrează ca venituri în contabilitate, dar nu se iau în calcul la determinarea rezultatului fiscal; • cheltuielile de detaşare a angajaţilor şi de reprezentare; donaţiile în scopuri filantropice; cheltuielile

pentru asigurarea riscurilor financiare, care se iau integral în calcul la determinarea rezultatului contabil, iar în scopuri fiscale se deduc numai în limitele stabilite de Guvern;

54

•

cheltuielile personale şi familiale; pierderile din vînzarea sau schimbul de active efectuate între persoane afiliate; penalităţile şi amenzile aferente impozitelor şi plăţilor la buget, uzura mijloacelor fixe primite cu titlu gratuit care se înregistrează ca cheltuieli în contabilitate, dar nu se recunosc ca deduceri la calcularea rezultatului fiscal. Diferenţele permanente trebuie luate integral în calcul la determinarea impozitului pe profit

al perioadei curente şi nu influenţează rezultatul fiscal al perioadelor de gestiune viitoare. Diferenţele temporare se înregistrează în cazurile în care perioadele de recunoaştere a veniturilor şi cheltuielilor în scopuri contabile şi fiscale nu coincid. Aceste diferenţe apar într-o perioadă de gestiune şi se decontează pe parcursul uneia sau a cîtorva perioade de gestiune viitoare, în care întreprinderea îndeplineşte cerinţele legislaţiei fiscale privind recunoaşterea cheltuielilor şi, în special, se referă la uzura mijloacelor fixe. Apariţia diferenţelor temporare este condiţionată de aplicarea în contabilitatea şi fiscalitatea întreprinderilor a diferitelor metode de evaluare a veniturilor şi cheltuielilor. În funcţie de influenţa, pe care o exercită asupra rezultatului fiscal al perioadelor de gestiune viitoare, acestea pot fi subdivizate în diferenţe impozabile şi deductibile. Diferenţele temporare condiţionează apariţia activelor şi datoriilor amînate privind impozitul pe profit, care se reflectă în bilanţul contabil al anului de gestiune curent. Generalizînd modul de evaluare a veniturilor şi cheltuielilor, concluzionăm că acesta are o importanţă decisivă la calcularea corectă a indicatorilor din rapoartele financiare şi din declaraţiile fiscale ale întreprinderii şi, prin urmare, şi la luarea deciziilor manageriale şi economice de către utilizatorii de informaţii contabile. 1.4. Aspecte metodologice generale ale contabilităţii veniturilor şi cheltuielilor La contabilizarea veniturilor şi cheltuielilor, în afară de problemele teoretice aferente definirii, clasificării, recunoaşterii şi evaluării acestora, apar şi un şir de aspecte metodologice, din care, în opinia noastră, principalele sînt următoarele: 1) elaborarea în cadrul politicii de contabilitate a întreprinderii a compartimentului referitor la venituri şi cheltuieli; 2) perfectarea documentară a faptelor economice generatoare de venituri şi cheltuieli; 3) reflectarea veniturilor şi cheltuielilor în registrele şi conturile contabile; 4) generalizarea informaţiilor privind veniturile şi cheltuielile în rapoartele financiare. Politica de contabilitate reprezintă totalitatea conceptelor, principiilor, regulilor, metodelor şi procedeelor, acceptate de conducerea întreprinderii pentru ţinerea contabilităţii şi întocmirea rapoartelor financiare. Aceasta este un document important şi a devenit obligatoriu pentru toate 55

întreprinderile odată cu implementarea actualului sistem contabil. În cadrul sistemului contabil precedent politica de contabilitate nu era necesară, deoarece actele normative nu prevedeau decît o singură metodă (variantă) de soluţionare a unei probleme concrete. Actualmente, în literatura de specialitate autohtonă lipsesc investigaţiile complexe referitoare la politica de contabilitate a întreprinderii. Unele aspecte privind politica de contabilitate a întreprinderii sînt abordate în lucrările savanţilor străini: Bacaev A., Şneidman L. [77], Feleagă N., Malciu L. [112], Kasianova G. [216], Nikolaeva S. [166]. Totodată, abordările expuse în lucrările autorilor menţionaţi nu pot fi aplicate în mod direct în practica contabilă a întreprinderilor autohtone, deoarece nu corespund prevederilor reglementărilor contabile naţionale. În practica internaţională modul de elaborare şi de aplicare a politicii de contabilitate este reglementat de prevederile IAS 1 [198, p. 667–668]. În Republica Moldova aceste aspecte sînt prevăzute în SNC 1 „Politica de contabilitate” [26] şi Comentariile întreprinderilor autohtone. Este de remarcat, că unele întreprinderi nu acordă atenţia cuvenită politicii de contabilitate, care, în opinia noastră, are o importanţă deosebită atît pentru organizarea contabilităţii, cît şi pentru impozitare, din următoarele considerente: • • • în politica de contabilitate se stabilesc procedeele utilizate de întreprindere care influenţează nemijlocit rezultatele financiar şi fiscal ale acesteia; alegerea corectă a procedeelor contabile asigură concordanţa dintre contabilitate şi fiscalitate; fără o politică de contabilitate proprie, întreprinderea nu poate asigura ţinerea contabilităţii şi întocmirea rapoartelor financiare în conformitate cu cerinţele actelor normative, care recomandă diverse variante de evidenţă a elementelor contabile; • în cazul lipsei procedeului de ţinere a contabilităţii privind o problemă concretă întreprinderea trebuie să elaboreze şi să argumenteze procedeul corespunzător prin reflectarea acestuia în politica de contabilitate; • politica de contabilitate este o parte componentă a raportului financiar al întreprinderii şi trebuie prezentată împreună cu acesta tuturor utilizatorilor de informaţii. După părerea noastră, la elaborarea şi prezentarea în cadrul politicii de contabilitate a compartimentului referitor la venituri şi cheltuieli, este necesar să se acorde atenţie următoarelor aspecte principale: 1. Selectarea procedeelor şi metodelor de evidenţă a veniturilor şi cheltuielilor trebuie efectuată în conformitate cu conceptele şi principiile contabile fundamentale. cu privire la aplicarea SNC 1 [48], care au fost elaborate de autorul tezei şi se aplică pe larg în practica contabilă a

56

2. Politica de contabilitate se elaborează pentru fiecare an de gestiune şi urmează a fi aplicată de către toate subdiviziunile structurale ale întreprinderii, inclusiv cele cu bilanţ distinct, indiferent de locul amplasării lor. Subdiviziunile structurale aflate peste hotarele Republicii Moldova sînt obligate să aplice politica de contabilitate acceptată de întreprindere şi, concomitent, să respecte normele contabile în vigoare în ţara din care sînt amplasate. 3. În politica de contabilitate nu este rezonabil a reflecta procedeele (metodele) de evidenţă cu o singură variantă de realizare, întrucît acestea sînt unice şi obligatorii pentru utilizare. Drept exemplu de astfel de procedee pot servi componenţa şi modul de contabilizare a veniturilor şi cheltuielilor rezultate din diferenţele de reevaluare a activelor pe termen lung, evaluarea stocurilor în bilanţ la valoarea realizabilă netă, calcularea uzurii şi casarea obiectelor de mică valoare şi scurtă durată, decontarea datoriilor cu termenul de prescripţie expirat etc. 4. Politica de contabilitate trebuie să asigure permanenţa metodelor de evidenţă, aplicate în cursul întregului an de gestiune, precum şi de la o perioadă de gestiune la alta. Totodată, dacă procedeele şi regulile contabile acceptate nu asigură reflectarea exactă a situaţiei patrimoniale şi financiare, întreprinderea este în drept să opereze în politica de contabilitate orice modificări şi completări, dacă acestea nu contravin actelor normative. Conform paragrafului 12 din SNC 1 astfel de modificări sînt posibile în cazul: a) schimbării situaţiei economice, inclusiv ca urmare a adoptării unor acte legislative noi sau modificării celor în vigoare; b) schimbărilor intervenite în sistemul de reglementare normativă a contabilităţii; c) elaborării unor noi procedee şi metode de ţinere a contabilităţii. În opinia noastră, politica de contabilitate a întreprinderii trebuie să conţină o serie de elemente obligatorii care pot fi grupate pe trei secţiuni. 1. Dispoziţii generale. În această secţiune urmează să fie indicate aspectele organizaţionale ale contabilităţii, inclusiv cele aferente contabilităţii veniturilor şi cheltuielilor: sistemul contabil utilizat; modul de aplicare a documentelor primare; nomenclatorul şi structura registrelor contabile; planul de conturi de lucru; bazele de evaluare şi modalităţile de utilizare a acestora; conceptul de menţinere a capitalului; modelul contabil utilizat; mărimea şi modul de aplicare a pragului de semnificaţie etc. 2. Procedee şi metode contabile pentru care actele normative prevăd diferite variante. Procedura de elaborare a acestei secţiuni presupune alegerea unuia din procedeele recomandate în actele normative, argumentarea acestuia pornind de la particularităţile activităţii întreprinderii şi acceptarea lui drept bază pentru ţinerea contabilităţii şi întocmirea rapoartelor financiare. Considerăm că acest compartiment trebuie să conţină următoarele procedee şi metode de bază 57

referitoare la contabilitatea veniturilor şi cheltuielilor: criteriile de clasificare a veniturilor şi cheltuielilor pe tipuri de activităţi ale întreprinderii; metodele şi procedeele de recunoaştere a veniturilor şi cheltuielilor din prestarea de servicii; metodele de calculare a costului vînzărilor bunurilor comercializate; metodele de recunoaştere a cheltuielilor privind împrumuturile; metodele de contabilizare a veniturilor şi cheltuielilor privind impozitul pe profit; alte procedee şi metode de evidenţă pentru care în reglementările contabile naţionale sînt stabilite diferite variante. 3. Procedee şi metode contabile elaborate de întreprindere de sine stătător. Posibilitatea elaborării de către întreprindere a procedeelor contabilităţii este prevăzută în art. 16 din Legea contabilităţii, conform căruia, dacă actele normative nu stabilesc metodele de ţinere a contabilităţii într-o problemă concretă, întreprinderea este în drept să elaboreze metoda respectivă de sine stătător [4]. În acest caz, trebuie aplicate în următoarea consecutivitate, prevederile: a) Cadrului general IASB; b) IFRS şi SNC în care se examinează probleme similare; c) alte acte normative privind problema respectivă sau analogică. Considerăm că este necesar să se includă în această secţiune a politicii de contabilitate următoarele procedee şi metode principale de evidenţă a veniturilor şi cheltuielilor: modul de contabilizare a diferenţelor de sumă; bazele de repartizare a consumurilor indirecte de producţie; alte procedee contabile care nu sînt stabilite de actele normative în vigoare, dar sînt necesare pentru contabilizarea faptelor economice generatoare de venituri şi cheltuieli. Elementele principale ale compartimentului politicii de contabilitate referitor la veniturile şi cheltuielile întreprinderii şi interconexiunea acestora cu legislaţia fiscală sînt prezentate în anexa 5. Politica de contabilitate a întreprinderii şi modificările operate în ea urmează a fi perfectate printr-un document de dispoziţie (ordin), cu indicarea datei intrării acestuia în vigoare. Acest document trebuie aprobat de către conducătorul întreprinderii la finele anului precedent şi pus în aplicare începînd cu 1 ianuarie a anului de gestiune curent. Actualmente, modelul ordinului cu privire la politica de contabilitate nu este prevăzut de actele normative în vigoare. În acest context, considerăm că structura acestuia urmează a fi stabilită de către fiecare întreprindere de sine stătător, cu respectarea cerinţelor prevăzute de SNC 1, Comentariile cu privire la aplicarea SNC 1 şi alte acte normative în vigoare. Ordinul cu privire la politica de contabilitate trebuie să conţină numai procedeele (metodele) de evidenţă a elementelor contabile care au fost înregistrate la întreprindere în cursul anului de gestiune. Considerăm inutilă includerea în ordinul nominalizat a procedeelor de evidenţă a elementelor contabile şi faptelor economice care lipsesc la întreprindere. În ordinul cu privire la politica de contabilitate este rezonabil de a fi prezentată argumentarea normativă (referinţa la actul normativ) a fiecărui procedeu (metodă) acceptat (ă) al (a) contabilităţii. În 58

opinia noastră, la acest ordin pot fi anexate formularele documentelor primare contabile şi a rapoartelor interne (pentru care nu sînt prevăzute formulare-tip); planul de conturi de lucru; normele de consum al carburanţilor şi lubrifianţilor; normele de parcurs şi exploatare a anvelopelor pentru mijloacele de transport auto; termenele de funcţionare utilă a activelor nemateriale şi mijloacelor fixe; alte documente necesare pentru ţinerea contabilităţii şi întocmirea rapoartelor financiare. În conformitate cu actele normative în vigoare, întreprinderea este obligată să reflecte toate faptele economice în documentele contabile primare. Actualmente, în calitate de documente primare pot fi utilizate formularele-tip de documente justificative interdepartamentale şi departamentale, precum şi formularele de documente elaborate de sine stătător şi aprobate în modul stabilit de legislaţie. De remarcat, că formularele documentelor primare interdepartamentale au fost aprobate în anul 1995 de către Departamentul Statisticii al Republicii Moldova (în prezent – Biroul Naţional de Statistică) [88] şi nu corespund cerinţelor actuale, de aceea majoritatea întreprinderilor aplică documente elaborate de sine stătător. Documentarea faptelor economice generatoare de venituri şi cheltuieli condiţionează necesitatea soluţionării următoarelor probleme cu caracter general: • • • aplicarea documentelor primare întocmite în formă electronică; stabilirea cazurilor de utilizare a documentelor cu regim special; interzicerea emiterii mai multor documente justificative pentru unele şi aceleaşi operaţiuni. În opinia noastră, este necesar să se acorde întreprinderilor dreptul de întocmire a documentelor în formă electronică, cu semnătură digitală, care trebuie să aibă aceeaşi putere juridică ca şi documentele întocmite pe suport de hîrtie. Totodată, în cazul întocmirii documentului primar în formă electronică, întreprinderea, la solicitarea utilizatorului, trebuie să imprime copia documentului pe suport de hîrtie pe cont propriu. Documentele cu regim special sînt destinate pentru perfectarea documentară a operaţiunilor economice legate de transportarea bunurilor, utilizarea mijloacelor de transport auto, cumpărarea bunurilor prin virament şi contra numerar. Aceste operaţiuni se efectuează în afara întreprinderii şi necesită un control riguros din partea organelor abilitate de legislaţie. Pînă în prezent, actele normative nu specificau în mod clar cazurile de aplicare a documentelor cu regim special, ceea ce condiţiona dificultăţi considerabile atît în contabilitate, cît şi la justificarea cheltuielilor întreprinderii în scopuri fiscale. După părerea noastră, aceste documente trebuie să fie utilizate în următoarele cazuri: înstrăinarea activelor cu transmiterea dreptului de proprietate; prestarea serviciilor; transportarea internă a activelor în cadrul entităţii dezintegrate din punct de vedere teritorial; achiziţionarea bunurilor de la furnizorii cetăţeni; transmiterea bunurilor în leasing, arendă şi locaţiune.

59

În practica contabilă actuală a întreprinderilor autohtone, sînt frecvente cazurile de utilizare a două sau mai multe documente pentru reflectarea unuia şi aceluiaşi fapt economic, de exemplu, bonul maşinii de casă şi control şi factura fiscală sau factura de expediţie, documentul internaţional şi bonul de intrare a bunurilor. Considerăm acest lucru inacceptabil şi recomandăm să se întocmească un singur document pentru o tranzacţie, indiferent de scopurile utilizării informaţiei contabile: completarea rapoartelor financiare şi a declaraţiilor fiscale, exercitarea controlului, luarea deciziilor manageriale etc. De asemenea, propunem utilizarea documentelor internaţionale sau a celor prevăzute de contract – pentru contabilizarea operaţiunilor de export-import al activelor şi serviciilor fără întocmirea paralelă a altor documente. Informaţiile din documentele primare se sistematizează în registrele contabile a căror structură este condiţionată de sistemul de evidenţă (complet, simplificat şi în partidă simplă) aplicat de către întreprindere, precum şi de necesităţile informaţionale ale utilizatorilor datelor contabile. La întocmirea şi utilizarea acestor registre apar diverse probleme, dintre care principalele sînt: îmbinarea registrelor contabile şi fiscale; stabilirea registrelor contabile obligatorii pentru toate întreprinderile. Actualmente, întreprinderile întocmesc registre separate pentru evidenţa veniturilor şi cheltuielilor în scopuri contabile şi fiscale. Astfel, în conformitate cu art. 118 din Codul fiscal, întreprinderile sînt obligate să înregistreze tranzacţiile impozabile cu TVA în registrele de evidenţă a procurărilor şi livrărilor de bunuri şi servicii [2]. Aceste informaţii, de asemenea, se reflectă în registrele contabile deschise la conturile corespunzătoare de evidenţă a creanţelor şi veniturilor, a datoriilor şi cheltuielilor. Întocmirea paralelă a diferitelor registre pentru reflectarea aceloraşi fapte economice conduce la dublarea nejustificată a informaţiilor şi majorează substanţial volumul de lucru contabil. În opinia noastră, informaţiile privind veniturile şi cheltuielile trebuie reflectate în registre unice, indiferent de scopul utilizării datelor. În acest context, propunem ca în registrele de evidenţă a procurărilor şi livrărilor să fie incluşi unii indicatori suplimentari referitori la conturile sintetice şi analitice de evidenţă a tranzacţiilor corespunzătoare. Aplicarea acestei propuneri va facilita modul de colectare a informaţiilor contabile şi de prelucrare computerizată a acestora. De remarcat, că întreprinderile autohtone utilizează o diversitate mare de registre care nu întotdeauna asigură veridicitatea, controlul şi comparabilitatea informaţiilor contabile, precum şi calcularea indicatorilor din rapoartele financiare şi statistice, declaraţiile fiscale şi de alt gen. Pentru înlăturarea acestor neajunsuri şi unificarea modului de întocmire şi de utilizare a registrelor contabile, considerăm că este rezonabil a acorda fiecărei întreprinderi dreptul să stabilească de sine stătător nomenclatorul şi structura registrelor contabile. În acest caz, pentru asigurarea veridicităţii datelor contabile este necesară întocmirea unuia din următoarele registre: Cartea mare, balanţa de verificare sau alt registru centralizator, care va servi drept bază pentru întocmirea rapoartele financiare. 60

Informaţiile privind faptele economice se grupează după diferite criterii şi se înregistrează în conturile contabile a căror utilizare este obligatorie pentru fiecare întreprindere care aplică sistemul contabil complet sau simplificat în partidă dublă. În practica internaţională există diferite modalităţi de utilizare a conturilor contabile, care sînt condiţionate de modelul contabil aplicat: anglo-saxon sau continental. Astfel, în ţările care aplică modelul contabil anglo-saxon (Australia, Marea Britanie, SUA etc.) nu există planuri de conturi unice. Întreprinderile din aceste ţări elaborează de sine stătător nomenclatorul conturilor contabile, în funcţie de necesităţile informaţionale ale utilizatorilor rapoartelor financiare şi prevederile reglementărilor contabile naţionale. În ţările cu sistemul contabil continental (Franţa, România, Spania, Portugalia etc.), întreprinderile sînt obligate să aplice planuri de conturi unice, elaborate şi aprobate de către organele abilitate de legislaţia în vigoare. De asemenea, alte ţări membre ale CSI. În Republica Moldova, nomenclatorul conturilor şi normele metodologice de utilizare a acestora sînt reglementate de Planul de conturi contabile al activităţii economico-financiare a întreprinderilor (în continuare – Planul de conturi) care este un act normativ important şi a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1998. Acest act normativ a fost elaborat cu participarea nemijlocită a autorului tezei şi, în general, corespunde necesităţilor informaţionale ale întreprinderilor şi cerinţelor internaţionale. Pentru generalizarea informaţiilor privind veniturile şi cheltuielile întreprinderii sînt prevăzute două clase de conturi: 6 «Venituri» şi 7 «Cheltuieli», care se divizează în grupe, conturi sintetice şi subconturi. Conturile sintetice din clasele nominalizate sînt obligatorii pentru aplicare, iar subconturile au un caracter de recomandare şi se utilizează, după caz, pornind de la particularităţile activităţii întreprinderii, cerinţele privind prezentarea informaţiei în rapoartele financiare, precum şi în scopuri de analiză şi control. Conturile de evidenţă a veniturilor sînt conturi de pasiv, iar conturile de evidenţă a cheltuielilor – conturi de activ. În cursul anului de gestiune, conturile de venituri doar se creditează, iar conturile de cheltuieli se debitează în corespondenţă cu conturile de evidenţă a activelor, creanţelor, mijloacelor băneşti, datoriilor etc. Înregistrările în debitul conturilor de venituri şi creditul conturilor de cheltuieli trebuie efectuate doar la finele anului – în cazul decontării veniturilor şi cheltuielilor acumulate. De menţionat că regulile de funcţionare a conturilor de venituri şi de cheltuieli nu întotdeauna sînt respectate în practica contabilă a întreprinderilor, ceea ce influenţează negativ veridicitatea, credibilitatea şi comparabilitatea informaţiilor. Astfel, la multe întreprinderi, în cursul anului de gestiune, conturile de venituri se debitează, iar conturile de cheltuieli se creditează. Această situaţie denaturează sumele totale ale veniturilor şi cheltuielilor şi poate genera probleme 61 planurile de conturi obligatorii sînt prevăzute şi pentru întreprinderile din Republica Belarus, Kazahstan, Federaţia Rusă, Ucraina şi din

fiscale, deoarece unele tipuri de deduceri (de exemplu, cheltuielile de reprezentare) sînt stabilite în cote procentuale faţă de sumele totale ale veniturilor şi cheltuielilor corespunzătoare. Nomenclatorul conturilor de evidenţă a veniturilor şi cheltuielilor, prevăzut în Planul de conturi actual, a fost elaborat la etapa iniţială a reformei contabilităţii. Totodată, în condiţiile integrării Republicii Moldova în economia mondială şi europeană, a apărut necesitatea de armonizare a Planului de conturi cu prevederile reglementărilor contabile internaţionale şi cerinţele dezvoltării relaţiilor de piaţă în economia naţională autohtonă. În acest context, considerăm că este necesar a modifica nomenclatorul conturilor de evidenţă a veniturilor şi cheltuielilor. Totodată, regulile generale de funcţionare a conturilor nominalizate trebuie să rămînă neschimbate, deoarece acestea, în fond, corespund cerinţelor internaţionale. Însă, închiderea conturilor de evidenţă a veniturilor şi cheltuielilor este rezonabil să se efectueze nemijlocit cu contul de evidenţă a rezultatului net al întreprinderii, fără aplicarea unui cont tranzitoriu. După părerea noastră, conturile de venituri şi cheltuieli trebuie să fie aplicate în funcţie de tipul întreprinderii. În conformitate cu art. 3 din Legea contabilităţii, se disting trei tipuri de întreprinderi (entităţi) – de interes public, cu răspundere limitată şi/sau nelimitată. Întreprinderile de interes public vor fi obligate să aplice IFRS. Aceste întreprinderi includ: instituţiile financiare, fondurile de investiţii, companiile de asigurări, fondurile nestatale de pensii, societăţile pe acţiuni care se cotează la bursa de valori a Republicii Moldova, precum şi alte entităţi care deţin o poziţie dominantă pe piaţă, depăşind limitele stabilite de art. 3 din Legea contabilităţii [4]. În opinia noastră, pentru aceste întreprinderi nu este necesară stabilirea unui nomenclator obligatoriu de conturi contabile. Ele trebuie să elaboreze de sine stătător planuri de conturi de lucru care să includă toate conturile sintetice, subconturile şi conturile analitice necesare, inclusiv şi cele de evidenţă a veniturilor şi cheltuielilor. Întreprinderile cu răspundere limitată şi nelimitată vor aplica SNC. Considerăm că pentru aceste întreprinderi trebuie să fie elaborat un Plan general de conturi cu caracter de recomandare, în care urmează a fi stabilite doar clasele şi grupele de conturi. Conturile de evidenţă a veniturilor şi cheltuielilor trebuie să corespundă clasificării acestora după funcţiile întreprinderii şi natura tranzacţiilor. Considerăm că este necesar să se acorde fiecărei întreprinderi dreptul de divizare a grupelor de conturi, inclusiv a conturilor de venituri şi cheltuieli, în conturi sintetice, subconturi şi conturi analitice. În acest caz, trebuie să fie luate în considerare prevederile reglementărilor contabile în vigoare, particularităţile organizaţional-tehnologice ale întreprinderii, metoda de clasificare a cheltuielilor activităţilor de bază, precum şi necesităţile informaţionale ale utilizatorilor rapoartelor financiare. În opinia noastră, clasele conturilor de evidenţă a veniturilor şi cheltuielilor trebuie divizate în următoarele grupe şi conturi sintetice care sînt prezentate în tabelul 1.4. 62

Tabelul 1.4 Nomenclatorul grupelor şi conturilor sintetice de evidenţă a veniturilor şi cheltuielilor* Simbolul şi denumirea grupei de Simbolul şi denumirea contului sintetic conturi Clasa 6 „Conturi de venituri” 61 „Venituri din activităţile de 611 „Cifra de afaceri” bază” 612 „Alte venituri din activităţile de bază” 62 „Venituri din alte activităţi 621 „Venituri din vînzarea activelor pe termen lung” ordinare” 622 „Venituri financiare” 623 „Venituri din provizioane” 624 „Alte venituri aferente activităţilor ordinare” 63 „Venituri extraordinare” 631 „Venituri din compensaţii pentru recuperarea pierderilor din calamităţi” 632 „Venituri din alte evenimente extraordinare” 64 „Venituri din impozitul 641 „Venituri din impozitul pe profit curent” pe profit” 642 „Venituri din impozitul pe profit amînat” Clasa 7 „Conturi de cheltuieli” 71 „Cheltuieli ale activităţilor de 711 „Costul vînzărilor” bază” (în cazul clasificării 712 „Cheltuieli comerciale” cheltuielilor după funcţiile 713 „Cheltuieli generale şi administrative” întreprinderii) 714 „Alte cheltuieli ale activităţilor de bază” 71 „Cheltuieli ale activităţilor de 711 „Cheltuieli materiale” bază” (în cazul clasificării 712 „Cheltuieli cu personalul” cheltuielilor după elemente 713 „Cheltuieli privind amortizarea (uzura, epuizarea) economice) activelor pe termen lung” 714 „Alte cheltuieli ale activităţilor de bază” 72 „Cheltuieli ale altor activităţi 721 „Cheltuieli privind vînzarea activelor pe termen lung” ordinare” 722 „Cheltuieli financiare” 723 „Cheltuieli privind provizioanele” 724 „Alte cheltuieli aferente activităţilor ordinare” 73 „Cheltuieli extraordinare” 731 „Cheltuieli privind calamităţile” 732 „Cheltuieli privind alte evenimente extraordinare” 74 „Cheltuieli privind impozitul 741 „Cheltuieli privind impozitul pe profit curent” pe profit” 742 „Cheltuieli privind impozitul pe profit amînat”

*Sursa: Elaborat de autor

Nomenclatorul conturilor sintetice şi a subconturilor se recomandă să fie stabilit în planul de conturi de lucru care trebuie elaborat de către fiecare întreprindere de sine stătător. Un model al planului de conturi de lucru, elaborat de autorul tezei, este prezentat în anexa 6. Informaţiile privind veniturile şi cheltuielile reflectate în conturile contabile se generalizează în rapoartele financiare care, conform SNC 5, cuprind Raportul privind rezultatele financiare şi anexa la acesta. Actualmente, Raportul privind rezultatele financiare se întocmeşte trimestrial şi anual, iar anexa la acesta – numai anual, conform unor formulare-tip aprobate de către Ministerul Finanţelor. În opinia noastră, întocmirea trimestrială a raportului nominalizat şi aplicarea

63

formularelor-tip de rapoarte majorează considerabil volumul lucrului contabil, şi nu asigură obţinerea informaţiilor necesare privind veniturile şi cheltuielile întreprinderilor din diferite ramuri şi sectoare ale economiei naţionale. În acest context, considerăm rezonabilă implementarea următoarelor recomandări: • • • modificarea denumirii Raportului privind rezultatele financiare în Raportul de profit şi pierdere, după cum este prevăzut în IFPS şi în reglementările contabile din alte ţări; anularea rapoartelor financiare trimestriale; renunţarea la formularele-tip ale Raportului de profit şi pierdere şi anexei la acesta şi acordarea fiecărei întreprinderi a dreptului să stabilească de sine stătător structura formularelor nominalizate, în conformitate cu particularităţile organizaţional-tehnologice şi necesităţile informaţionale; • corelarea informaţiilor din conturile contabile cu indicatorii din rapoartele financiare. Astfel, denumirile conturilor sintetice trebuie să coincidă cu denumirile indicatorilor din Raportul de profit şi pierdere, iar denumirile subconturilor – cu indicatorii din anexa la acesta; • stabilirea nomenclatorului minim de indicatori obligatorii ai Raportului de profit şi pierdere în scopul asigurării veridicităţii indicatorilor macroeconomici. După părerea noastră, raportul nominalizat trebuie să conţină următorii indicatori obligatorii: venituri din activităţile de bază, cheltuieli aferente activităţilor de bază, venituri din alte activităţi ordinare, cheltuieli aferente altor activităţi ordinare, rezultatul din activităţile ordinare, partea din profit (pierdere) aferentă întreprinderilor asociate, contabilizată prin metoda punerii în echivalenţă, venituri (cheltuieli) privind impozitul pe profit, rezultatul din evenimente extraordinare, interes minoritar, profit net sau pierderea netă a perioadei. De remarcat că propunerile autorului privind elaborarea politicii de contabilitate, aplicarea documentelor primare, registrelor şi conturilor contabile, precum şi generalizarea informaţiilor aferente veniturilor şi cheltuielilor în rapoartele financiare au fost utilizate la elaborarea proiectului Legii contabilităţii. Implementarea în practică a acestor recomandări va facilita şi va simplifica substanţial ţinerea contabilităţii pentru diferite tipuri de întreprinderi şi va asigura relevanţa şi credibilitatea informaţiilor contabile.

64

CAPITOLUL 2. ABORDĂRI METODOLOGICE ŞI APLICATIVE PRIVIND CONTABILITATEA VENITURILOR ÎNTREPRINDERII 2.1. Contabilitatea veniturilor din vînzarea bunurilor Veniturile din vînzarea bunurilor cuprind fluxurile brute de avantaje economice obţinute de întreprindere în cursul perioadei de gestiune curente din comercializarea produselor şi mărfurilor, inclusiv a terenurilor, clădirilor şi a altor active deţinute în scopul revînzării. Modul de contabilizare a veniturilor din vînzarea bunurilor este reglementat de SNC 18, aplicabil de la 1 ianuarie 1998 şi explicat în Comentariile cu privire la aplicarea SNC 18 care au intrat în vigoare la 15 aprilie 1999. Aceste acte normative au fost elaborate de către autorul tezei în baza prevederilor IAS 18 «Venituri din activităţi curente» în redacţia din anul 1993. După implementarea SNC 18, a fost aprobată o nouă redacţie a IAS 18, în care sînt specificate unele aspecte noi privind contabilitatea veniturilor din activităţile ordinare (curente) ale întreprinderii, inclusiv a veniturilor din vînzarea bunurilor. În afară de aceasta, pe măsura dezvoltării relaţiilor de piaţă la întreprinderile autohtone au apărut diverse probleme contabile aferente veniturilor nominalizate care nu sînt reglementate sub aspect normativ şi nu sînt abordate suficient în literatura de specialitate. În acest context, considerăm necesară examinarea complexă a problemelor privind recunoaşterea, evaluarea, perfectarea documentară şi înregistrarea în conturile contabile a veniturilor din vînzarea bunurilor în conformitate cu cerinţele reglementărilor contabile internaţionale şi experienţa întreprinderilor autohtone. Problema fundamentală a contabilităţii veniturilor din vînzarea bunurilor constă în recunoaşterea acestora, adică în stabilirea perioadei de gestiune în care veniturile pot fi reflectate în contabilitate şi în rapoartele financiare. Conform paragrafelor 13 şi 16 din SNC 18 [40], veniturile din vînzarea bunurilor trebuie recunoscute la respectarea simultană a următoarelor criterii: a) existenţa unei certitudini întemeiate că avantajele economice aferente tranzacţiei vor fi obţinute de întreprindere; b) posibilitatea evaluării juste a sumei veniturilor; c) transmiterea către cumpărător a dreptului de proprietate asupra bunurilor. Aceste criterii au fost acceptabile la etapa iniţială a reformei contabilităţii în condiţiile trecerii de la contabilitatea de casă la contabilitatea de angajamente a veniturilor şi cheltuielilor. Actualmente, criteriile de recunoaştere a veniturilor prevăzute de SNC 18 nu corespund cerinţelor internaţionale şi trebuie să fie completate şi concretizate. În acest scop, drept bază pot servi criteriile stabilite de IAS 18 [198, p. 969] şi prezentate în figura 2.1.

65

Recunoaşterea veniturilor din vînzarea bunurilor

Întreprinderea a transferat cumpărătorului riscurile şi avantajele semnificative aferente dreptului de proprietate asupra bunurilor

Întreprinderea nu gestionează bunurile ca în cazul deţinerii în proprietate a acestora şi nu deţine controlul efectiv asupra bunurilor

Mărimea veniturilor poate fi evaluată în mod credibil

Avantajele economice asociate tranzacţiei vor fi generate către întreprindere

Cheltuielile aferente tranzacţiei pot fi evaluate în mod rezonabil

Figura 2.1. Criteriile de recunoaştere a veniturilor din vînzarea bunurilor*

*Sursa: Elaborat de autor în baza IAS 18 [198]

Analiza criteriilor sus-menţionate ne permite să concluzionăm că veniturile din vînzarea bunurilor nu pot fi recunoscute în cazul operaţiunilor interne din cadrul întreprinderilor, cum ar fi: transmiterea produselor şi mărfurilor pentru vînzare în magazinele proprii, utilizarea bunurilor pentru necesităţile interne ale întreprinderii etc. Însă această regulă nu se respectă întotdeauna în practică. Astfel, unele întreprinderi de producţie înregistrează transmiterea produselor în magazinele proprii şi, în special, în cele amplasate în alte localităţi ca vînzare de bunuri, ceea ce majorează în mod neargumentat suma totală a veniturilor şi, în consecinţă, denaturează indicatorii din rapoartele financiare. Probleme similare apar în cazurile utilizării produselor şi mărfurilor pentru crearea unor obiecte de mijloace fixe. După părerea noastră, tranzacţiile nominalizate trebuie înregistrate fie ca o corespondenţă internă între subconturile deschise la conturile sintetice de evidenţă a produselor şi mărfurilor, fie ca un transfer direct al acestor bunuri în componenţa mijloacelor fixe. Considerăm că este necesar ca criteriile de recunoaştere a veniturilor din vînzarea bunurilor prevăzute în IAS 18 să fie incluse în SNC 18 şi aplicate în practica contabilă a întreprinderilor autohtone cu luarea în considerare a următoarelor comentarii şi concretizări. Transferul riscurilor şi avantajelor aferente dreptului de proprietate, în cele mai frecvente cazuri, coincide cu transferul titlului legal de proprietate şi cu trecerea bunurilor în posesia cumpărătorului. În opinia noastră, întreprinderea-vînzător trebuie să stabilească de sine stătător data la care riscurile şi avantajele au fost transferate cumpărătorului în conformitate cu circumstanţele

66

tranzacţiei economice concrete şi clauzele contractului de vînzare-cumpărare. În acest context, este important a diviza riscurile în semnificative şi nesemnificative. Dacă întreprinderea păstrează riscurile semnificative aferente dreptului de proprietate asupra bunurilor, tranzacţia nu se consideră ca vînzare, iar veniturile nu trebuie recunoscute. În IAS 18 [198, p. 970] sînt evidenţiate următoarele cazuri principale în care întreprinderea păstrează riscurile semnificative ce decurg din deţinerea dreptului de proprietate asupra bunurilor: • • • • cînd întreprinderea are obligaţii legate de rezultate nesatisfăcătoare, neacoperite de prevederile garanţiilor normale; în momentul în care obţinerea veniturilor dintr-o anumită vînzare este condiţionată de cîştigarea de către cumpărător a veniturilor din vînzarea bunurilor; cînd bunurile sînt livrate, dar trebuie să fie instalate, iar instalarea reprezintă o semnificativă a contractului şi nu a fost încă realizată de către întreprindere; şi dacă cumpărătorul are dreptul de a returna bunurile cumpărate dintr-un motiv specificat în contractul de vînzare-cumpărare şi întreprinderea-vînzător nu este sigură de probabilitatea returnării bunurilor. În cazul în care întreprinderea păstrează doar unele riscuri nesemnificative aferente dreptului de proprietate asupra bunurilor, tranzacţia trebuie considerată vînzare, iar veniturile urmează a fi recunoscute. Mai jos sînt prezentate exemple pentru cazurile în care întreprinderea păstrează riscuri nesemnificative: • întreprinderea păstrează dreptul de proprietate asupra bunurilor doar în scopul asigurării colectării sumei ce i se datorează. Într-un asemenea caz, dacă întreprinderea a transferat riscurile şi avantajele semnificative ce decurg din dreptul de proprietate, tranzacţia urmează a fi considerată vînzare, iar veniturile trebuie recunoscute; • vînzările de bunuri cu amănuntul, cu condiţia de returnare a mijloacelor băneşti, în cazul prezentării reclamaţiilor de către cumpărător. În asemenea situaţii, veniturile sînt recunoscute în momentul vînzării, presupunîndu-se că vînzătorul poate estima suficient de credibil veniturile viitoare şi poate recunoaşte posibilitatea returnărilor pe baza experienţei anterioare şi a altor factori relevanţi. Veniturile trebuie recunoscute numai atunci cînd întreprinderea are o certitudine întemeiată în vederea obţinerii avantajelor economice. În unele situaţii, o atare certitudine survine doar după primirea mijlocului de plată sau înlăturarea incertitudinilor de orice natură. Astfel, la efectuarea operaţiunilor de export, pot apărea dificultăţi vizînd obţinerea permisiunii unei autorităţi guvernamentale străine privind vînzarea bunurilor şi/sau repatrierea mijloacelor valutare din parte

67

exportul acestora. În acest caz, veniturile nu pot fi recunoscute pînă în momentul obţinerii permisiunii corespunzătoare. Astfel de situaţii apar frecvent în practica economică a întreprinderilor autohtone. De exemplu, în anul 2006 autorităţile guvernamentale din Federaţia Rusă au interzis vînzarea produselor vinicole ale întreprinderilor din Republica Moldova, inclusiv a produselor aflate deja pe teritoriul acestei ţări. Însă, întreprinderile autohtone au recunoscut veniturile din aceste tranzacţii conform contabilităţii de angajamente în momentul livrării bunurilor, ceea ce a condiţionat pierderi considerabile, inclusiv sub formă de amenzi şi penalităţi pentru neachitarea la timp a impozitelor şi a altor plăţi la buget. După părerea noastră, în această situaţie riscurile semnificative privind bunurile livrate nu au fost transmise cumpărătorilor şi, prin urmare, tranzacţiile de vînzare-cumpărare trebuie anulate şi/sau amînate pînă la soluţionarea problemelor specificate. Veniturile nu urmează a fi recunoscute atunci cînd cheltuielile aferente tranzacţiilor nu pot fi evaluate în mod rezonabil sau cînd există probabilitatea că cheltuielile suportate nu vor fi recuperate. În primul caz mijloacele de plată primite trebuie contabilizate ca datorii, iar în al doilea caz – cheltuielile suportate de întreprindere urmează a fi recunoscute ca pierderi ale perioadei de gestiune curente. Dacă rezultatul tranzacţiei efectuate nu poate fi determinat cu un grad înalt de certitudine, veniturile nu sînt recunoscute decît în mărimea cheltuielilor suportate care au fost sau, probabil, vor fi recuperate de cumpărători. În conformitate cu paragraful 15 din SNC 18, veniturile din vînzarea bunurilor se recunosc pe fiecare tranzacţie [40]. Însă, în anumite circumstanţe veniturile pot fi recunoscute pe componentele distincte ale unei tranzacţii. De exemplu, dacă preţul de vînzare al bunului cuprinde o sumă determinată, care este necesară pentru deservirea ulterioară a acesteia, veniturile referitoare la această parte a preţului nu se înregistrează în momentul vînzării, ci pe măsura ce sînt prestate serviciile de deservire a bunurilor vîndute. În alte cazuri, dimpotrivă, recunoaşterea veniturilor se efectuează concomitent pentru două sau mai multe tranzacţii independente. Acest lucru este condiţionat de faptul că suma veniturilor pe o operaţiune nu poate fi determinată cu certitudine, fără a lua în considerare tranzacţiile precedente sau viitoare. Astfel, dacă întreprinderea comercializează bunuri şi, concomitent, încheie acorduri privind cumpărarea ulterioară a acestora peste o perioadă determinată, veniturile trebuie să fie recunoscute simultan pe ambele tranzacţii, deoarece nu fiecare tranzacţie are un efect comercial independent. Evaluarea veniturilor din vînzarea bunurilor se efectuează la valoarea justă a mijlocului de plată primit sau de primit care, în conformitate cu paragraful 6 din SNC 18, se stabileşte în baza unui acord încheiat între vînzător şi cumpărător şi cuprinde suma la care poate fi tranzacţionat un activ sau decontată o datorie, de bunăvoie, între părţi independente, informate şi interesate în cazul 68

în care preţul este determinat obiectiv [40]. În practica contabilă autohtonă şi străină, apar probleme referitoare la stabilirea valorii juste a bunurilor vîndute, în special, în cazurile în care acestea sînt vîndute la preţuri mai joase decît valoarea lor de intrare (costul efectiv). Astfel, economiştii din Federaţia Rusă, Semenihina V. [102] şi Sotnikova L. [252], consideră că valoarea justă nu poate fi mai mică decît valoarea de intrare (costul efectiv) a bunurilor vîndute. În acest context, autorii menţionaţi propun ca reevaluarea bunurilor să fie efectuată înaintea vînzării acestora, iar diferenţa aferentă să fie decontată la cheltuielile perioadei de gestiune curente. Este de remarcat, că reevaluarea bunurilor înaintea vînzării acestora este efectuată şi de unele întreprinderi autohtone la cererea autorităţilor de control, în special, a organelor teritoriale de statistică. După părerea noastră, reevaluarea bunurilor înainte de vînzarea acestora nu este justificată din următoarele considerente. În primul rînd, în actele legislative şi normative în vigoare, reevaluarea bunurilor înaintea vînzării acestora nu este prevăzută. Prin urmare, această reevaluare nu este obligatorie pentru întreprinderi. În al doilea rînd, în condiţiile economiei de piaţă, vînzarea bunurilor la un preţ mai jos decît valoarea de intrare a acestora este foarte răspîndită, deoarece în cazul tranzacţiilor comerciale mereu apare riscul că bunurile procurate sau confecţionate vor fi vîndute la preţuri reduse sau, în genere, nu vor fi comercializate. De aceea, reevaluarea bunurilor înaintea fiecărei vînzări a acestora este complicată sub aspect tehnic şi nerentabilă din punct de vedere economic. În al treilea rînd, vînzarea bunurilor fără reevaluarea prealabilă a acestora corespunde practicilor internaţionale şi asigură obţinerea unor informaţii veridice privind veniturile, cheltuielile şi rezultatele financiare. În baza acestor informaţii proprietarii, investitorii şi alţi utilizatori trebuie să ia deciziile manageriale şi economice corespunzătoare, inclusiv cele referitoare la modificarea politicii de marketing, îmbunătăţirea managementului întreprinderii etc. În al patrulea rînd, legislaţia actuală nu prevede limitări referitoare la reducerea preţurilor bunurilor vîndute. Preţurile de vînzare se stabilesc autonom de către fiecare întreprindere, pornind de la conjunctura pieţei, şi pot fi mai mari sau mai joase decît valoarea de intrare a bunurilor. Generalizînd argumentele prezentate mai sus, considerăm că valoarea justă trebuie să fie determinată în baza valorii de piaţă a bunurilor în momentul livrării acestora. Totodată, în cazul vînzării bunurilor la preţuri mai joase decît valoarea lor de intrare apar probleme fiscale referitoare la înregistrarea TVA şi calcularea venitului impozabil. Conform art. 97 alin. (4) din Codul fiscal, valoarea impozabilă a livrărilor de bunuri nu poate fi mai mică decît cheltuielile de producere a lor sau decît preţul de procurare al mărfurilor livrate, sau decît valoarea în vamă a mărfurilor importate [2]. Din această prevedere rezultă că, dacă bunurile sînt vîndute la un preţ mai jos decît valoarea de intrare a acestora, TVA aferentă diferenţei dintre valoarea 69

de vînzare a bunurilor şi valoarea de intrare a acestora urmează a fi restabilită la decontările cu bugetul şi înregistrată în componenţa cheltuielilor perioadei de gestiune curente. Veniturile şi cheltuielile din vînzarea bunurilor la preţuri mai joase decît valoarea lor de intrare se iau în calcul la determinarea rezultatului fiscal în funcţie de faptul dacă cumpărătorul este sau nu persoană interdependentă, care, în conformitate cu art. 5 pct. 12) din Codul fiscal, se consideră orice membru al familiei contribuabilului sau persoana care controlează contribuabilul, este controlat de contribuabil sau se află împreună cu acesta sub controlul unui terţ [2]. Dacă bunurile au fost vîndute la preţuri reduse cumpărătorilor care nu sînt persoane interdependente, veniturile şi cheltuielile sînt recunoscute în scopuri fiscale în acelaşi mod, ca şi în contabilitatea financiară. La vînzarea bunurilor către cumpărători, care sînt persoane interdependente, diferenţa dintre valoarea de vînzare şi valoarea de intrare a bunurilor comercializate, precum şi suma TVA aferentă nu vor fi recunoscute ca deduceri în scopuri fiscale. Veniturile din vînzarea bunurilor urmează a fi înregistrate în contabilitate doar în cazul existenţei unui document justificativ, cum ar fi: factura de expediţie, factura fiscală, bonul maşinii de casă şi control sau a altui document prevăzut de legislaţia în vigoare. Informaţiile din documentele primare aferente vînzărilor de bunuri trebuie să fie generalizate în conturile contabile. În acest scop, în Planul de conturi actual este prevăzut contul 611 «Venituri din vînzări» la care pot fi deschise următoarele subconturi: «Venituri din vînzarea produselor» şi «Venituri din vînzarea mărfurilor». Pentru unificarea modului de colectare a informaţiilor în conturile contabile la întreprinderile care desfăşoară diferite tipuri de activităţi de bază, propunem să se modifice denumirea contului 611 din «Venituri din vînzări» în «Cifra de afaceri». Modul de reflectare a operaţiunilor de vînzare a bunurilor în conturile contabile depinde de metoda evaluării curente a bunurilor nominalizate. În conformitate cu paragraful 19 din SNC 2 «Stocurile de mărfuri şi materiale», evaluarea curentă a bunurilor poate fi efectuată la valoarea de intrare sau prin metoda vînzărilor cu amănuntul la preţuri de vînzare, cu evidenţierea adaosului comercial [27]. Metoda concretă de evaluare curentă a bunurilor se alege de către fiecare întreprindere de sine stătător şi se reflectă în politica de contabilitate a acesteia. După părerea noastră, metoda de evaluare a bunurilor la valoarea de intrare este mai justificată, deoarece aplicarea acesteia nu necesită formule contabile suplimentare de corectare şi asigură veridicitatea indicatorilor din rapoartele financiare. În cazul utilizării acestei metode, veniturile din vînzarea bunurilor urmează a fi înregistrate prin următoarea formulă contabilă: debit unul din conturile 221, 223, 227, 241 etc., credit contul 611. Concomitent trebuie reflectată suma TVA aferentă valorii de vînzare a bunurilor comercializate prin înregistrarea: debit unul din conturile 221, 223, 227, 241 etc., credit contul 534. 70

Metoda de evaluare curentă a bunurilor la preţuri de vînzare poate fi aplicată la întreprinderile de comerţ, precum şi la întreprinderile de producţie care comercializează produse prin magazine proprii. Această metodă, care a fost preluată din sistemul contabil precedent, contravine practicilor internaţionale şi principiilor contabile fundamentale. În cadrul metodei nominalizate sînt posibile două variante de contabilizare a tranzacţiilor aferente vînzării bunurilor cu utilizarea contului 821 «Adaos comercial» sau contului 846 «Încasări din vînzarea mărfurilor cu amănuntul». Prima variantă prevede calcularea adaosului comercial aferent bunurilor stocate şi contabilizarea acestuia în contul omonim 821, cu decontarea pe măsura vînzării bunurilor în creditul unuia din conturile 216 «Produse», 217 «Mărfuri». Unii autori autohtoni – Stratulat N. [253, p. 17], Zaharcenco I. [271, p. 31–33] – propun a se utiliza în cazul evaluării curente a bunurilor la preţuri de vînzare cu amănuntul, în afară de contul 821, şi contul 825 «Taxa pe valoarea adăugată în valoarea de vînzare a mărfurilor», care nu este prevăzut în Planul de conturi actual. În opinia noastră, această propunere nu este argumentată din punct de vedere metodologic şi conduce la majorarea nejustificată a valorii bunurilor aflate în stoc, ceea ce contravine criteriilor de recunoaştere şi regulilor de evaluare a activelor prevăzute de reglementările contabile naţionale şi internaţionale. În plus, utilizarea contului 825 este complicată sub aspect tehnic şi necesită un volum considerabil de lucru contabil, în special, în cazurile în care procurările şi vînzările de bunuri au loc în ani de gestiune diferiţi. Varianta a doua este aplicabilă în cazul vînzărilor cu achitarea în numerar. În timpul perioadei de gestiune (lunii) suma încasărilor (inclusiv TVA) din vînzarea bunurilor se reflectă în creditul contului 846. Înregistrările în debitul acestui cont se efectuează doar la finele perioadei de gestiune, în cazul recunoaşterii veniturilor din vînzări şi reflectării sumei TVA. La utilizarea variantei nominalizate, considerăm necesară întocmirea următoarelor formule contabile principale: 1) la suma încasărilor din vînzarea bunurilor cu achitarea în numerar: debit contul 241, credit contul 846; 2) la suma veniturilor din vînzarea bunurilor recunoscute la finele perioadei de gestiune: debit contul 846, credit contul 611; 3) la suma TVA aferentă valorii bunurilor vîndute: debit contul 846, credit contul 534. În cazul aplicării variantelor sus-menţionate de evidenţă a tranzacţiilor de vînzare a bunurilor, se întocmesc şi alte formule contabile care au fost elaborate de către autorul tezei şi sînt expuse în anexa 7. Modul de contabilizare a veniturilor din comercializarea bunurilor examinat mai sus este aplicabil în cazul vînzărilor obişnuite. Totodată, în practica economică apar diverse tranzacţii 71

specifice de vînzare a bunurilor, din care principalele sînt următoarele: vînzările cu disconturi (reduceri de preţ); vînzările combinate; vînzările pe credit; vînzările cu livrări amînate; vînzările în consignaţie; vînzările barter. Vînzările cu disconturi au la bază diferite motive, cum ar fi accelerarea achitării bunurilor vîndute; procurarea unei cantităţi mari de bunuri; efectuarea unor măsuri speciale (vînzări sezoniere, vînzări de bunuri al căror termen de valabilitate expiră etc.); învechirea morală a bunurilor, de exemplu, a computerelor, telefoanelor mobile; promovarea pe piaţă a noilor tipuri de produse şi mărfuri; comercializarea noilor modele de bunuri cu scopul efectuării cercetărilor de marketing etc. În opinia noastră, contabilitatea tranzacţiilor de vînzare a bunurilor cu disconturi trebuie ţinută în funcţie de tipul acestora, care, după momentul acordării lor, pot fi subdivizate în disconturi comerciale şi disconturi aferente decontărilor accelerate. Disconturile comerciale se acordă în momentul livrării bunurilor şi, de regulă, se exprimă în cote procentuale faţă de preţurile stabilite în cataloagele de vînzări şi listele de preţuri sau în sumă fixă. În acest caz, considerăm că veniturile trebuie recunoscute în acelaşi mod ca şi pentru vînzările obişnuite, adică la data livrării bunurilor către cumpărători. Evaluarea acestor venituri urmează a fi efectuată în baza valorii juste (de vînzare) a bunurilor diminuată cu suma disconturilor acordate. Astfel, dacă discontul se acordă în momentul vînzării bunurilor, venitul trebuie evaluat la valoarea de vînzare a acestora diminuată cu suma reducerii acordate. De exemplu, vînzătorul unui produs cu un preţ unitar de 1 000 lei şi cu un discont comercial de 10% va înregistra venituri în sumă de 900 lei. Disconturile comerciale se utilizează doar pentru a se ajunge la preţul negociat şi nu se înregistrează în contabilitatea financiară. Disconturile aferente decontărilor accelerate se acordă, de regulă, pentru achitarea rapidă a bunurilor vîndute. Această practică sporeşte lichiditatea întreprinderii-vînzător prin reducerea sumelor creanţelor comerciale. Astfel, în practica economică autohtonă şi internaţională, sînt frecvente cazurile de vînzare a bunurilor cu disconturi, de exemplu, de 10%, în cazul achitării bunurilor în curs de 7 zile, de 5% – în curs de 15 zile etc. În cazul acordării acestor disconturi, apar probleme referitoare la recunoaşterea şi evaluarea veniturilor care nu sînt reglementate sub aspect normativ. După părerea noastră, veniturile din astfel de vînzări trebuie recunoscute la data livrării bunurilor în baza facturilor de expediţie sau facturilor fiscale cu menţiunea „10/7”, „5/15” etc. Totodată, sînt posibile două variante de evaluare a veniturilor din vînzarea bunurilor cu disconturi aferente decontărilor accelerate: 1) la valoarea de vînzare a bunurilor, inclusiv discontul acordat; 2) la valoarea de vînzare a bunurilor diminuată cu suma discontului acordat. Sîntem de părere că mai corectă este prima variantă, deoarece în momentul vînzării nu se 72

poate stabili cu certitudine dacă cumpărătorul va profita sau nu de discontul acordat. Însă, venitul trebuie recunoscut la data livrării bunurilor. De remarcat faptul că, în literatura de specialitate problemele contabilităţii disconturilor aferente decontărilor accelerate sînt tratate în mod diferit. Astfel, unii autori – Needles B., Anderson H., Caldwell J. [160, p. 184], Lapiţchi L. [238, p. 15–16] – recomandă de a contabiliza disconturile nominalizate respectiv într-un cont al contabilităţii financiare şi/sau de gestiune. După părerea noastră, aceste recomandări nu pot fi aplicate în practica contabilă a întreprinderilor autohtone, deoarece complică considerabil procesul contabil şi generează probleme la calcularea indicatorilor din rapoartelor financiare şi declaraţiile fiscale. Alţi cercetători – Anthony R., Reece J. – admit posibilitatea reflectării disconturilor aferente decontărilor accelerate în componenţa cheltuielilor [71, p. 86]. Considerăm că această recomandare nu este justificată suficient, deoarece, prin esenţa lor economică disconturile reprezintă diminuări (corectări) de venituri, şi nu majorări de cheltuieli. Pentru contabilizarea disconturilor aferente decontărilor accelerate, propunem introducerea unui cont extrabilanţier – 948 «Disconturi acordate», care nu este prevăzut în Planul de conturi actual, dar poate fi introdus de către întreprindere de sine stătător. În debitul contului 948 se recomandă a înregistra suma disconturilor acordate, iar în credit – suma disconturilor decontate (anulate) în legătură cu achitarea creanţelor şi/sau expirarea termenului de beneficiere de disconturi. Considerăm că contul 948 este necesar pentru obţinerea informaţiilor privind atît suma totală a disconturilor acordate, cît şi suma disconturilor de care au beneficiat cumpărătorii, ceea ce este foarte important în scopuri de analiză şi control. La aplicarea contului 948 disconturile vor fi reflectate în contabilitatea financiară doar în cazurile în care cumpărătorii au beneficiat de acestea, adică creanţele au fost achitate în termenele stabilite. Contabilitatea disconturilor acordate trebuie organizată în funcţie de faptul, dacă anul livrării bunurilor şi anul achitării acestora coincid sau nu. În cazul în care livrarea bunurilor cu disconturi acordate şi achitarea lor au avut loc în acelaşi an de gestiune suma disconturilor urmează a fi înregistrată ca diminuare (stornare) simultană a creanţelor şi a veniturilor din vînzări. Dacă livrarea şi achitarea bunurilor au avut loc în ani diferiţi, considerăm rezonabilă reflectarea disconturilor ca o corectare a rezultatelor anilor precedenţi constatate în anul curent şi a creanţelor comerciale. Modul de contabilizare a tranzacţiilor de vînzare cu disconturi aferente decontărilor accelerate este ilustrat prin următorul exemplu. Exemplul 2.1. La 20 decembrie 2006 întreprinderea „Plai” S.R.L. a vîndut produse în valoare de 35 600 lei (fără TVA) cu condiţia „5/15”. Cumpărătorul a beneficiat de discontul acordat achitînd creanţele prin mijloace băneşti la 30 decembrie 2006 (varianta I) şi la 3 ianuarie 2007 (varianta II). 73

În baza datelor din acest exemplu la vînzător trebuie întocmite formulele contabile şi calculele prezentate în tabelul 2.1. Tabelul 2.1 Formule contabile pentru operaţiunile de vînzare a produselor cu disconturi* Nr. crt. 1. 2. 3. 4 5. Conţinutul operaţiunii Reflectarea valorii de vînzare (fără TVA) a produselor comercializate Calcularea TVA aferentă valorii de vînzare a produselor comercializate (35 600 lei x 20%) Reflectarea sumei discontului acordat din valoarea de vînzare totală a produselor [(35 600 lei + 7 120 lei) x 5%] Încasarea mijloacelor băneşti de la cumpărător (35 600 lei + 7 120 lei – 2 136 lei) Reflectarea sumei discontului (fără TVA) de care a beneficiat cumpărătorul (35 600 lei x 5%): - varianta I - varianta II Corectarea sumei TVA aferentă discontului (1 780 lei x 20%) Decontarea sumei discontului din evidenţa extrabilanţieră

*Sursa: Elaborat de autor

Conturi corespondente debit credit 35 600 221 611 7 120 2 136 40 584 221 948 242 534 221

Suma, lei

6. 7.

(1 780) 1 780 (356) 2 136

221 331 221 -

611 221 534 948

În cazul tranzacţiilor combinate, care includ vînzarea bunurilor şi prestarea serviciilor (de exemplu, instalarea şi/sau deservirea bunurilor vîndute), veniturile trebuie recunoscute după instalarea şi controlul bunurilor recepţionate de către cumpărător. Veniturile din aceste tranzacţii cuprind două elemente principale: 1) veniturile din vînzarea bunurilor care trebuie evaluate la valoarea justă a mijlocului de plată primit sau de primit; 2) veniturile din prestarea serviciilor care pot fi determinate în baza: volumului efectiv al serviciilor prestate; corelaţiei procentuale a volumului efectiv al serviciilor prestate la o dată prestabilită faţă de volumul total al acestora prevăzut de contract sau corelaţiei procentuale a cheltuielilor suportate la o dată prestabilită faţă de suma totală a acestora prevăzută de contract. Contabilitatea veniturilor din tranzacţiile combinate este ilustrată prin următorul exemplu. Exemplul 2.2. În luna martie 2007 firma “Zorile” S.R.L. a vîndut companiei “Stejar” S.A. utilaj, cu condiţia instalării acestuia. Valoarea justă a utilajului (fără TVA) constituie 260 000 lei, iar valoarea serviciilor de instalare a acestuia – 24 500 lei. Instalarea utilajului a fost finalizată şi acceptată de către cumpărător în luna mai 2007. 74

În baza datelor din exemplu, la firma „Zorile” S.R.L., veniturile trebuie recunoscute în luna mai 2007 în suma totală de 284 500 lei, inclusiv din vînzarea bunurilor – 260 000 lei şi din prestarea serviciilor – 24 500 lei. Vînzările cu livrări amînate apar în cazul tranzacţiilor de comercializare a utilajului complicat, precum şi la vînzarea bunurilor care necesită condiţii speciale de transportare şi de păstrare. De exemplu, vînzarea carburanţilor şi lubrifianţilor, inclusiv sub formă de tichete, a produselor vinicole în partide mari, substanţelor chimice etc. În cazul acestor vînzări bunurile sînt livrate treptat cumpărătorului. Modul de contabilizare a veniturilor din tranzacţiile nominalizate nu este reglementat sub aspect normativ. Totodată, IAS 18 prevede recunoaşterea veniturilor din vînzări “facturate, dar nelivrate” [198, p. 975] în cazul respectării simultane a următoarelor condiţii: a) este probabil că se va efectua livrarea bunurilor; b) la data recunoaşterii vînzării, bunurile sînt disponibile, identificate şi pregătite pentru livrare cumpărătorului; c) cumpărătorul confirmă în mod clar instrucţiunile de amînare a livrării; şi d) se respectă condiţiile uzuale de plată. După părerea noastră, condiţiile nominalizate din IAS 18 trebuie să fie incluse în SNC 18 şi implementate în practica contabilă a întreprinderilor din Republica Moldova. Totodată, la aplicarea acestor reguli trebuie luat în considerare faptul că veniturile nu pot fi recunoscute în cazul în care nu există decît intenţia de a achiziţiona sau de a produce bunurile pentru a fi livrate. În acelaşi timp, considerăm că pentru întreprinderile autohtone tranzacţiile aferente vînzărilor cu livrări amînate trebuie să cuprindă două operaţiuni distincte: 1) vînzarea bunurilor care urmează a fi contabilizată în acelaşi mod, ca şi tranzacţiile obişnuite; 2) primirea bunurilor vîndute în custodie care, în opinia noastră, trebuie să fie reflectate în contul extrabilanţier 921 «Valori în mărfuri şi materiale primite în custodie». Vînzarea bunurilor pe credit prevede acordarea de către vînzător a unui împrumut comercial. Veniturile din aceste tranzacţii cuprind două elemente: 1) veniturile din vînzarea bunurilor care urmează a fi recunoscute în momentul livrării şi evaluate la valoarea justă a acestora; 2) veniturile sub formă de dobînzi care reprezintă diferenţa dintre veniturile din vînzarea bunurilor sau serviciilor şi suma nominală a încasărilor viitoare. Aceste venituri trebuie recunoscute pe măsura survenirii termenelor de plată a dobînzilor stabilite în contractele de vînzare-cumpărare. În cazul vînzărilor de bunuri pe credit, suma totală a veniturilor urmează a fi determinată prin actualizarea încasărilor viitoare utilizînd o rată a dobînzii implicită, care poate fi determinată 75

luînd ca bază: rata predominantă pentru un instrument similar al unui emitent cu acelaşi rating sau o rată a dobînzii care actualizează valoarea nominală a instrumentului financiar la preţul curent de vînzare a bunurilor. Conform Planului de conturi actual, dobînzile, inclusiv cele aferente vînzărilor pe credit, urmează a fi contabilizate în componenţa veniturilor din activitatea de investiţii sau financiară a întreprinderii, ceea ce, în opinia noastră, nu este corect, fiindcă aceasta conduce la reflectarea veniturilor din una şi aceeaşi tranzacţie (vînzarea bunurilor) în diferite conturi. Considerăm că este necesar a contabiliza dobînzile aferente vînzărilor de bunuri pe credit într-un subcont separat «Dobînzi aferente facturilor comerciale» deschis la contul sintetic 611. Vînzarea bunurilor în consignaţie se efectuează în baza contractului de comision, conţinutul şi modul de întocmire a căruia sînt stabilite în art. 1061 din Codul civil [1] şi în paragraful 4 din Regulile comerţului de consignaţie [14]. Contractul de comision prevede tranzacţii prin care o parte (comisionar) se obligă să încheie acte juridice în nume propriu, dar din contul celeilalte părţi (comitent), iar aceasta – să plătească o remuneraţie (comision). Actualmente, modul de contabilizare a vînzărilor în consignaţie nu este reglementat în mod special de actele normative în vigoare şi nu este suficient abordat în literatura de specialitate. Totodată, aceste tranzacţii sînt foarte răspîndite în practică şi se aplică atît în cazul recepţionării bunurilor atît de la cetăţeni – persoane fizice, cît şi de la întreprinderi. Veniturile din vînzarea bunurilor în consignaţie sînt recunoscute de comitent care, în opinia noastră, trebuie să efectueze următoarele operaţiuni: • • • • • • • reflectă valoarea de bilanţ a bunurilor transmise comisionarului într-un subcont distinct «Bunuri transmise în consignaţie», deschis, respectiv, la contul 216 sau contul 217; ţine evidenţa creanţelor comisionarului aferente bunurilor transmise în consignaţie în contul extrabilanţier 946 «Creanţe contingente» (la valoarea prevăzută în contractul de comision); recunoaşte veniturile din vînzări şi decontează valoarea de bilanţ a bunurilor pe măsură ce acestea sunt comercializate efectiv cumpărătorilor; calculează TVA aferentă valorii de vînzare a bunurilor comercializate efectiv cumpărătorilor; reflectă cheltuielile aferente vînzării bunurilor în conformitate cu condiţiile contractuale; decontează creanţele comisionarului privind bunurile vîndute şi/sau returnate; înregistrează bunurile nevîndute şi returnate de către comisionar ca o corespondenţă internă între subconturile deschise la conturile sintetice 216 sau 217. Pentru contabilizarea tranzacţiilor de vînzare a bunurilor în consignaţie propunem să se întocmească formulele contabile prezentate în anexa 8.

76

De menţionat că, în conformitate cu politica de contabilitate, comitentul poate să contabilizeze creanţele comisionarului privind vînzarea bunurilor în consignaţie într-un subcont distinct «Creanţe ale comisionarilor» deschis la contul 221. În cazul variantei menţionate, la transmiterea bunurilor în consignaţie propunem să se întocmească următoarele formule contabile: 1) la valoarea de vînzare (fără TVA) a bunurilor transmise în consignaţie: debit contul 221, credit contul 515; 2) la suma TVA aferentă valorii de vînzare a bunurilor transmise la consignaţie: debit contul 221, credit contul 535; 3) la suma veniturilor aferente bunurilor comercializate efectiv cumpărătorilor: debit contul 515, credit contul 611. Tranzacţiile barter cuprind operaţiunile aferente schimburilor de bunuri şi/sau servicii. Modul de recunoaştere şi de evaluare a veniturilor din aceste tranzacţii este reglementat de paragraful 12 din SNC 18 [40] care prevede următoarele reguli: • schimbul de bunuri sau servicii similare ca natură şi valoare nu se consideră tranzacţie generatoare de venituri. De exemplu, în cazul schimbului de confecţii cu aceeaşi valoare, dar de diferite mărimi şi/sau culori, efectuat între magazine, veniturile nu se recunosc, fiindcă astfel de operaţiuni nu generează avantaje economice pentru întreprindere; • schimbul de bunuri sau servicii diferite (operaţiuni pe bază de barter) se consideră tranzacţie ce generează venituri. În acest caz, veniturile se evaluează la valoarea justă a bunurilor sau serviciilor primite, ajustată cu suma mijloacelor băneşti sau a echivalentelor acestora transferate. Dacă valoarea justă a bunurilor sau serviciilor primite nu poate fi determinată cu un grad înalt de certitudine, veniturile se evaluează la valoarea justă a bunurilor sau serviciilor cedate, ajustată cu suma mijloacelor băneşti sau a echivalentelor acestora transferate. Regulile de recunoaştere şi de evaluare a veniturilor din tranzacţiile barter conţinute în SNC 18 au fost preluate din reglementările contabile internaţionale înainte de implementarea titlului III „Taxa pe valoarea adăugată” al Codului fiscal. În opinia noastră, aceste reguli nu pot fi aplicate integral în practica contabilă a întreprinderilor autohtone, deoarece tranzacţiile barter reprezintă un transfer al dreptului de proprietate şi, în majoritatea cazurilor, constituie livrări impozabile cu TVA. În scopul evitării problemelor fiscale, considerăm că este necesară divizarea tranzacţiilor nominalizate în trei operaţiuni distincte: 1) vînzarea bunurilor cu recunoaşterea şi evaluarea veniturilor în modul stabilit pentru tranzacţiile obişnuite; 2) procurarea bunurilor şi serviciilor cu calcularea valorii acestora în modul stabilit de reglementările contabile naţionale în vigoare; 77

3) decontarea reciprocă a creanţelor şi datoriilor aferente tranzacţiilor barter. Informaţiile generale privind veniturile din vînzarea bunurilor, trebuie reflectate cu total cumulativ de la începutul anului în Raportul de profit şi pierdere, de regulă, în componenţa veniturilor din activităţile de bază. În anexa la acest raport, precum şi în nota explicativă urmează a fi prezentate metodele, aplicate pentru evidenţa veniturilor nominalizate, precum şi suma fiecărui element semnificativ de venit. În cazul în care vînzarea bunurilor nu constituie activitatea de bază a întreprinderii, veniturile din comercializarea acestora trebuie înregistrate în componenţa altor venituri aferente activităţilor ordinare ale întreprinderii. 2.2. Contabilitatea veniturilor din prestarea serviciilor Veniturile din prestarea serviciilor cuprind fluxurile brute de avantaje economice aferente serviciilor executate altor întreprinderi şi persoane terţe, în termenele convenite, conform condiţiilor contractuale. Acestea rezultă, de exemplu, din serviciile de transport, reparaţie, intermediere, consultanţă, tratament medical, agrement-sport, cercetări ştiinţifice şi proiectare-experimentare, instalare a utilajului, telefonie, turism etc. În unele surse bibliografice, serviciile sînt delimitate de lucrări. Astfel, în opinia economistului rus Vereşceaghin S., prin servicii se înţeleg activităţile ale căror rezultate nu au întruchipare materială, dar care se vînd şi se consumă în procesul desfăşurării acestor activităţi [194, p. 97], iar prin lucrări – activităţile ale căror rezultate au întruchipare materială şi care pot fi vîndute [194, p. 95]. După părerea noastră, din punct de vedere contabil, delimitarea serviciilor de lucrări nu este rezonabilă, deoarece aceste noţiuni au un conţinut economic similar şi, prin urmare, trebuie contabilizate în acelaşi mod. Această afirmaţie este argumentată şi prin faptul că, în reglementările contabile internaţionale şi în practica de evidenţă a întreprinderilor din ţările cu economie dezvoltată, noţiunile de servicii şi lucrări se utilizează ca sinonime. Modul general de contabilizare a veniturilor din prestarea serviciilor este reglementat de prevederile SNC 18 şi explicat în Comentariile cu privire la aplicarea SNC 18. Unele probleme ale contabilităţii veniturilor nominalizate sînt abordate în lucrările cercetătorilor autohtoni şi străini Tuhari T. [209], Zaharcenco I. [271], Anthony R., Reece J. [71], Feleagă N. [105], Gray C., Needles B. [128], Pântea I., Deaconu A. [120] etc. Totodată, aspectele aferente recunoaşterii, evaluării, perfectării documentare şi înregistrării în conturile contabile a veniturilor din prestarea serviciilor, în diferite situaţii concrete nu sînt reglementate în mod normativ şi nu sînt abordate suficient în literatura de specialitate.

78

În conformitate cu paragraful 19 din SNC 18, veniturile din prestarea serviciilor se recunosc în baza contabilităţii de angajamente, pe măsura efectuării acestora pe fiecare tranzacţie sau pe stadiile distincte ale acesteia [40]. Însă, în SNC 18, nu sînt specificate criteriile concrete de recunoaştere a veniturilor sus-menţionate şi modul de aplicare a acestora. În acest context, considerăm rezonabil a se conduce de criteriile de recunoaştere a veniturilor din prestarea serviciilor care sînt stabilite de IAS 18 [198, p. 971] şi prezentate în figura 2.2. Recunoaşterea veniturilor din prestarea serviciilor

Mărimea veniturilor poate fi evaluată în mod credibil

Este probabil ca avantajele economice asociate tranzacţiei să fie generate către întreprindere

Stadiul de execuţie a tranzacţiei la data de raportare poate fi evaluat în mod rezonabil

Cheltuielile apărute pe parcursul tranzacţiei şi necesare pentru finalizarea acesteia pot fi evaluate în mod rezonabil

Figura 2.2. Criteriile de recunoaştere a veniturilor din prestarea serviciilor*

*Sursa: Elaborat de autor în baza IAS 18 [198]

Comparînd criteriile de recunoaştere a veniturilor din prestarea serviciilor cu cele din vînzarea bunurilor, concluzionăm că, în principal, acestea sînt aceleaşi (avantaje economice probabile şi evaluarea rezonabilă a veniturilor şi cheltuielilor implicate), existînd diferenţe doar de natura venitului: - pentru veniturile din vînzarea bunurilor, este important transferul riscurilor şi al avantajelor semnificative, precum şi al gestiunii, respectiv al controlului bunurilor; - pentru veniturile din prestarea serviciilor, nu este prevăzut transferul riscurilor şi al avantajelor semnificative, deoarece, în cazul contractelor de prestare a serviciilor dreptul de proprietate asupra rezultatului acestora nu trece de la antreprenor la beneficiar. Astfel, în cazul primirii unui bun pentru reparaţie care aparţine clientului, executorul nu obţine dreptul de proprietate asupra acestuia în timpul efectuării reparaţiei. Bunul reparat se restituie clientului, al cărui drept de proprietate nu a fost întrerupt sau suspendat. Totuşi, în unele situaţii, în special, la executarea lucrărilor de cercetări ştiinţifice şi de proiectare-experimentare, executorul are dreptul, în conformitate cu prevederile legislaţiei în vigoare şi condiţiile contractuale, să utilizeze rezultatele obţinute pentru necesităţi proprii. Însă, aceasta nu înseamnă că la executor apare dreptul de proprietate asupra rezultatelor serviciilor prestate. Acesta poate deţine doar dreptul de utilizare a rezultatelor menţionate, inclusiv în cazul executării altor contracte similare. 79

Evaluarea veniturilor din prestarea serviciilor se efectuează, de regulă, în mărimea valorii acestora (fără TVA), care este stipulată în contract şi confirmată prin documentul primar justificativ. Considerăm că evaluarea acestor venituri poate fi credibilă doar în cazul în care întreprinderea a convenit cu celelalte părţi participante la tranzacţie asupra următoarelor elemente: a) drepturile fiecărei părţi care au putere juridică şi se referă la prestarea şi primirea serviciilor; b) compensaţia presupusă; c) metodele şi condiţiile de plată. În scopul evaluării corecte a veniturilor din prestarea serviciilor, întreprinderea, de asemenea, trebuie să dispună de sisteme eficiente de previziune şi de gestiune financiară internă. În cazurile necesare, întreprinderea poate revizui estimările veniturilor din prestarea serviciilor pe măsura executării acestora. În această situaţie mărimea venitului recunoscut iniţial se corectează. Totodată, trebuie de avut în vedere faptul că necesitatea unor asemenea revizuiri nu poate fi considerată nerespectare a criteriilor de recunoaştere a veniturilor din prestarea serviciilor. În unele situaţii, apare necesitatea ajustării sumei veniturilor după prestarea serviciilor către beneficiari, de exemplu, în cazul reducerii preţurilor la serviciile necalitative. După părerea noastră, astfel de ajustări pot fi efectuate doar atunci cînd prestarea serviciilor şi reducerea preţurilor la acestea au avut loc în acelaşi an de gestiune. Dacă reducerea preţurilor la serviciile prestate s-a produs în anii următori, mărimea veniturilor nu trebuie ajustată, iar suma reducerilor urmează a fi raportată la cheltuielile perioadei de gestiune curente sau la diminuarea provizioanelor constituite anterior. Această afirmaţie rezultă din necesitatea respectării conceptului contabilităţii de angajamente şi a principiului concordanţei veniturilor şi cheltuielilor. Veniturile din tranzacţiile de prestare a serviciilor trebuie să fie confirmate prin documente primare. În practica contabilă a întreprinderilor autohtone, în acest scop, se aplică diverse tipuri de documente primare, dintre care, principalele sînt: procesele-verbale de prestare a serviciilor confirmate de către beneficiari, facturile fiscale – în cazurile în care prestarea serviciilor este considerată livrare impozabilă cu TVA, bonurile maşinilor de casă şi control – la vînzarea serviciilor cu achitarea în numerar etc. Veniturile din prestarea serviciilor confirmate prin documente primare urmează a fi reflectate în conturile contabile. Actualul Plan de conturi nu conţine decît formule contabile cu caracter general aferente veniturilor nominalizate şi prevede înregistrarea acestora într-un subcont distinct 6113 „Venituri din servicii prestate” al contului 611. În opinia noastră, subcontul menţionat poate fi aplicat doar în cazurile în care întreprinderea prestează servicii omogene care constituie activitatea de bază a acesteia. Dacă întreprinderea prestează diverse tipuri de servicii, considerăm necesară deschiderea la contul 611 a următoarelor subconturi: „Venituri din prestarea serviciilor de 80

reparaţie”; „Venituri din prestarea serviciilor de instalare şi deservire a bunurilor vîndute”; „Venituri din ambalarea, încărcarea, descărcarea bunurilor”; „Venituri din prestarea serviciilor de transport” etc. Contabilizarea separată a veniturilor pe tipuri de servicii va asigura obţinerea informaţiilor necesare pentru analiză, control, luarea deciziilor manageriale, precum şi pentru calcularea indicatorilor din rapoartele financiare ale întreprinderii. În cazul în care prestarea serviciilor nu constituie activitatea de bază a întreprinderii propunem contabilizarea veniturilor din acestea într-un subcont distinct care urmează a fi deschis la contul 624 „Ale venituri aferente activităţilor ordinare”. Indiferent de conturile de evidenţă aplicate, veniturile din prestarea serviciilor urmează a fi înregistrate concomitent cu majorarea creanţelor şi/sau a mijloacelor băneşti. Corectarea veniturilor sus-menţionate se va reflecta ca diminuare a acestora. În aceste cazuri, considerăm necesară întocmirea formulelor contabile care sînt prezentate în tabelul 2.2. Tabelul 2.2 Formule contabile de bază pentru evidenţa veniturilor din prestarea serviciilor* Conturi corespondente debit credit 1. Reflectarea valorii serviciilor (fără TVA) prestate altor întreprinderi şi 221, 223, 611 sau persoane cu achitarea ulterioară 229 624 2. Reflectarea valorii serviciilor (fără TVA) prestate angajaţilor 227 611 sau întreprinderii 624 3. Încasarea mijloacelor băneşti în numerar în casierie (fără TVA) din 241 611 sau prestarea serviciilor 624 4. Reflectarea veniturilor din prestarea serviciilor, obţinute în perioadele 515 611 sau anterioare. 624 5. Stornarea sumei reducerii preţurilor (fără TVA) la serviciile prestate 221, 223, 611 sau 229, 539 624 6. Reflectarea sumei reducerii preţurilor (fără TVA) la serviciile prestate 712, 538 822 Nota la operaţiunile 5-6. Formula contabilă pentru operaţiunea 5 se recomandă să fie întocmită în cazul în care prestarea serviciilor şi reducerea preţurilor la acestea au avut loc în acelaşi an de gestiune, iar formula contabilă pentru operaţiunea 6 – dacă tranzacţiile nominalizate au aut loc în ani de gestiune diferiţi Conţinutul operaţiunii

*Sursa: Elaborat de autor

Nr. crt.

Modul de recunoaştere, evaluare, perfectare documentară şi înregistrare în conturile contabile a veniturilor din prestarea serviciilor expus mai sus poate fi aplicat în cazul tranzacţiilor obişnuite. Totodată, la contabilizarea veniturilor menţionate, trebuie luaţi în considerare următorii factori principali: durata prestării serviciilor; natura tranzacţiilor de prestare a serviciilor; modul de achitare a serviciilor prestate; posibilitatea recuperării cheltuielilor aferente serviciilor prestate.

81

Serviciile se prestează în conformitate cu clauzele stipulate în contract în cursul uneia sau mai multor perioade de gestiune. În funcţie de durata prestării serviciilor, pot fi evidenţiate două metode principale de contabilizare a veniturilor: 1) metoda prestării efective; 2) metoda procentului de finalizare. Metoda prestării efective se recomandă pentru aplicare în cazul în care termenul de prestare a serviciilor nu depăşeşte durata unei perioade de gestiune. La utilizarea acestei metode veniturile din prestarea serviciilor se recunosc şi se reflectă în contabilitate după încheierea tranzacţiei în modul expus în următorul exemplu. Exemplul 2.3. Firma “Strungarul” S.R.L. execută lucrări de instalare a utilajului electric, recepţionate de clienţi numai după finalizarea integrală a acestora. În trimestrul II al anului 2007, firma a prestat şi a predat clienţilor, conform procesului-verbal, servicii în valoare de 147 000 lei (inclusiv TVA). În exemplul de faţă, firma “Strungarul” S.R.L. trebuie să recunoască venitul după instalarea efectivă a utilajului şi recepţionarea acestuia de către clienţi în sumă de 122 500 lei [147 000 – (147 000 : 6)] şi să-l reflecte prin următoarea formulă contabilă: debit unul din conturile 221, 223, 229, credit contul 611. Metoda procentului de finalizare este aplicabilă în cazurile în care serviciile, potrivit unuia şi aceluiaşi contract, sînt prestate în decursul mai multor perioade de gestiune. În cadrul metodei menţionate, veniturile se recunosc pe stadii distincte ale tranzacţiei, în funcţie de procentul de finalizare a acesteia, adică în perioadele de gestiune în care are loc prestarea efectivă a serviciilor. Această metodă este recomandată şi de SNC 11 „Contractele de construcţie”, pentru recunoaşterea veniturilor din lucrările de construcţie-montaj [35]. Recunoaşterea veniturilor în baza metodei procentului de finalizare se admite la respectarea următoarelor criterii: a) momentul încheierii tranzacţiei sau a unui stadiu distinct al acesteia poate fi determinat cu un grad înalt de certitudine la data întocmirii rapoartelor financiare; b) cheltuielile suportate în procesul tranzacţiei şi cele necesare pentru încheierea acesteia pot fi determinate în mod credibil. În funcţie de natura tranzacţiilor de prestare a serviciilor, mărimea veniturilor poate fi determinată în baza unuia din următoarele procedee: a) volumului efectiv al serviciilor prestate; b) ponderii volumului efectiv al serviciilor prestate în volumul total al serviciilor de executat; c) ponderii cheltuielilor suportate la o dată prestabilită în totalul cheltuielilor prevăzute de contract. 82

Modul de aplicare practică a procedeelor metodei procentului de finalizare a tranzacţiilor de prestare a serviciilor este ilustrat prin exemplele 2.4–2.6. Exemplul 2.4. Întreprinderea aplică procedeul volumului efectiv al serviciilor prestate. În luna ianuarie 2007, firma de reparaţie-construcţie “Constructorul” S.R.L. a încheiat cu compania “Stejar” S.A. un contract de executare a reparaţiei capitale a clădirilor secţiilor de producţie. Valoarea totală a lucrărilor de reparaţii (fără TVA), determinată în baza tarifelor prevăzute de contract, constituie 840 000 lei. În trimestrul I al anului 2007 au fost executate lucrări de reparaţii în suma totală de 126 000 lei (fără TVA). În exemplul de faţă, venitul firmei “Constructorul” S.R.L. pentru trimestrul I al anului 2007 se determină, luînd ca bază volumul efectiv al lucrărilor executate, şi constituie 126 000 lei. Exemplul 2.5. Întreprinderea aplică procedeul ponderii volumului efectiv al serviciilor prestate în volumul total al serviciilor. În luna ianuarie 2007 firma “Montor” S.R.L. a încheiat cu fabrica „Steaua” S.A. un contract de instalare a utilajului în decurs de 12 luni cu valoarea totală de 324 000 lei (fără TVA). În trimestrul I al anului 2007 firma a îndeplinit 18% din volumul total de lucrări prevăzute de contract. În exemplul de faţă, firma “Montor” S.R.L. trebuie să recunoască venitul în trimestrul I al anului 2007 în sumă de 58 320 lei (324 000 x 18%). Exemplul 2.6. Întreprinderea aplică procedeul ponderii cheltuielilor suportate la o dată prestabilită în totalul cheltuielilor prevăzute de contract. În luna ianuarie 2007, firma “Alina” S.R.L. a încheiat cu fabrica de confecţii “Ionel” S.A. un contract anual privind deservirea utilajului vîndut. Valoarea totală a contractului se cifrează la 192 000 lei (fără TVA). Suma totală a cheltuielilor constituie, conform contractului, 164 000 lei. În trimestrul I al anului 2007, firma “Alina” S.R.L. a suportat cheltuieli în sumă de 38 000 lei. În exemplul 2.6, mărimea venitului firmei “Alina” S.R.L. în trimestrul I al anului 2007 trebuie calculată prin înmulţirea corelaţiei procentuale a cheltuielilor suportate în cursul trimestrului în raport cu suma totală prevăzută de contract – 23,18% [(38 000 : 164 000) x 100] cu mărimea totală a venitului prevăzut de contract (192 000 lei) şi constituie 44 506 lei (23,18% x 192 000). Indiferent de procedeul metodei procentului de finalizare aplicat, veniturile recunoscute trebuie înregistrate prin următoarea formulă contabilă: debit unul din conturile 221, 223, 229, credit contul 611 sau contul 624. Dacă serviciile sînt executate prin intermediul unui număr nedeterminat de operaţiuni în cursul unei perioade de timp prestabilite, care nu pot fi repartizate pe stadii, veniturile trebuie recunoscute în baza metodei liniare, dacă nu există dovezi că alte metode identifică mai corect stadiul de finalizare a tranzacţiei. Această situaţie este ilustrată prin următorul exemplu. 83

Exemplul 2.7. În luna mai 2007, firma “Riscom” S.R.L. a încheiat cu compania “Stejar” S.A. un contract privind deservirea şi reparaţia computerelor acesteia în curs de doi ani. Valoarea totală a serviciilor prevăzute de contract constituie 240 600 lei (fără TVA). Serviciile se prestează uniform pe parcursul perioadei stabilite în contract. În acest exemplu, mărimea veniturilor firmei „Riscom” S.R.L. se determină în baza metodei liniare şi, în luna mai 2007, constituie 10 025 lei (240 600 lei : 24 luni). Aceste venituri se reflectă prin formula contabilă următoare: debit unul din conturile 221, 223, 229, credit contul 611. În practica economică pot apărea situaţii cînd una dintre operaţiunile (stadiile) de prestare a serviciilor este mai importantă decît celelalte operaţiuni. În aceste cazuri, recunoaşterea veniturilor trebuie amînată pînă la executarea acestei operaţiuni. De exemplu, compania de transport, care, de asemenea, efectuează ambalarea, încărcarea, transportarea şi predarea încărcăturilor va recunoaşte veniturile din prestarea serviciilor doar după predarea acestora beneficiarilor. Dacă rezultatul unei tranzacţii de prestare a serviciilor nu poate fi determinat cu un grad înalt de certitudine, veniturile urmează a fi recunoscute doar în mărimea cheltuielilor suportate care au fost sau, posibil, vor fi recuperate de către beneficiari. Această situaţie este ilustrată pin următorul exemplu. Exemplul 2.8. În luna ianuarie 2007, biroul de avocaţi a încheiat cu compania “Stejar” S.A. un contract privind apărarea intereselor acesteia în procesul de judecată, care era prevăzut pentru luna mai 2007. Conform condiţiilor contractuale, în cazul în care procesul va fi cîştigat în instanţa judecătorească, valoarea serviciilor va constitui 48 300 lei, în caz contrar, compania “Stejar” S.A. va recupera biroului de avocaţi doar cheltuielile suportate efectiv în limitele prevăzute de contract — 35 200 lei. Compania „Stejar” S.A. a pierdut procesul în instanţa judecătorească. În acest exemplu, biroul de avocaţi nu trebuie să recunoască veniturile obţinute decît în suma cheltuielilor suportate efectiv – 35 200 lei şi le va înregistra prin următoarea formulă contabilă: debit contul 221, credit contul 611. Rezultatul tranzacţiilor de prestare a serviciilor este nul. De remarcat, că în practica internaţională pentru cazul prevăzut în exemplu se permite (utilizînd un plan de conturi specific) înregistrarea concomitentă a veniturilor şi cheltuielilor prin următoarea formulă contabilă: debit contul „Costul lucrărilor”, credit contul „Venituri din lucrări” [120, p. 196]. Considerăm că, această înregistrare nu poate fi aplicată la întreprinderile autohtone, deoarece, în acest caz, nu se respectă principiul necompensării veniturilor şi cheltuielilor şi se încalcă regulile de funcţionare a conturilor contabile. În cazul în care rezultatul tranzacţiei nu poate fi determinat cu un grad suficient de exactitate şi există probabilitatea că cheltuielile suportate nu vor fi recuperate, veniturile din prestarea serviciilor nu trebuie recunoscute, iar consumurile aferente tranzacţiei se înregistrează drept cheltuieli ale perioadei de gestiune curente. 84

Situaţiile de contabilizare a veniturilor din prestarea serviciilor expuse mai sus sînt prevăzute în mod general în SNC 18. Însă, în practica contabilă a întreprinderilor autohtone, apar şi alte tranzacţii de prestare a serviciilor, care generează venituri din abonamente, taxe de instruire (şcolarizare), sub formă de comisioane etc. Modul de evidenţă a veniturilor din aceste tranzacţii nu este reglementat, în mod special, sub aspect normativ. Abonamentele se vînd, de regulă, cu achitarea în avans pentru serviciile de agrement-sport, tratament medical etc. După părerea noastră, veniturile din abonamente trebuie contabilizate în funcţie de caracterul acestora: nerambursabil sau rambursabil. În cazul în care abonamentele sînt nerambursabile, sumele încasate din vînzarea acestora trebuie reflectate în componenţa veniturilor anticipate, cu decontarea ulterioară la veniturile perioadei curente de gestiune, pe măsura prestării serviciilor. Această modalitate de contabilizare este condiţionată de principiul concordanţei şi rezultă din paragraful 14 din SNC 18, conform căruia veniturile şi cheltuielile ce fac obiectul uneia şi aceleiaşi tranzacţii sau operaţiuni economice sînt constatate în aceeaşi perioadă de gestiune [40]. Decontarea sumelor încasate din vînzarea abonamentelor la veniturile perioadei de gestiune curente se efectuează, de regulă, prin metoda liniară sau prin altă metodă stabilită în politica de contabilitate a întreprinderii. Modul de contabilizare a veniturilor din abonamente este ilustrat în următorul exemplu. Exemplul 2.9. Firma „Fitness-Centre” S.R.L. prestează servicii de agrement-sport cu achitarea prin abonamente lunare şi anuale. În luna mai 2007 au fost încasate de la clienţi mijloace băneşti în numerar în sumă de 136 950 lei (inclusiv TVA), din care 22 950 lei – pentru 51 de abonamente de probă lunare cu valoarea unitară de 450 lei şi 114 000 lei – pentru 30 abonamente anuale cu valoarea unitară de 3 800 lei. Cheltuielile firmei legate nemijlocit de prestarea acestor servicii în cursul lunii mai au constituit 25 600 lei şi au fost contabilizate în prealabil în contul 811 „Activităţi de bază”. În baza datelor prezentate în exemplu, suma veniturilor firmei „Fitness-Centre” S.R.L. pe luna mai 2007 constituie 27 042 lei [22 950 – (22 950 : 6 )] + [114 000 – (114 000 : 6)] : 12 luni , iar operaţiunile economice trebuie să fie reflectate prin următoarele formule contabile: 1) la suma mijloacelor băneşti (fără TVA) încasate din vînzarea abonamentelor lunare şi anuale – 114 125 lei [136 950 – (136 950 : 6)]: debit contul 241, credit contul 515; 2) la suma TVA aferentă încasărilor din vînzarea abonamentelor – 22 825 lei (136 950 : 6): debit contul 241, credit contul 534; 3) la suma veniturilor recunoscute în luna mai 2007: debit contul 515, credit contul 611; 4) la suma cheltuielilor aferente prestării serviciilor în luna mai 2007: debit contul 711, credit contul 811. 85

Dacă abonamentele au un caracter rambursabil, adică, conform condiţiilor contractuale, valoarea abonamentelor vîndute şi neutilizate urmează a fi restituită clienţilor, mijloacele băneşti încasate din vînzarea acestora trebuie înregistrate, după părerea noastră, ca avansuri primite. Astfel, utilizînd datele din exemplul 2.9, să presupunem că abonamentele privind serviciile de agrementsport sînt rambursabile. În acest caz, considerăm că este necesar să se întocmească următoarele formule contabile: 1) la suma mijloacelor băneşti (inclusiv TVA) încasate din vînzarea abonamentelor lunare şi anuale – 136 950 lei: debit contul 241, credit contul 523; 2) la suma TVA aferentă valorii abonamentelor vîndute – 22 825 lei: debit contul 225, credit contul 534; 3) la valoarea (fără TVA) serviciilor prestate – 27 042 lei: debit unul din conturile 221, 223, 229, credit contul 611; 4) la suma TVA de la valoarea serviciilor prestate – 5 408 lei (27 042 x 20%): debit unul din conturile 221, 223, 229, credit contul 534; 5) la suma cheltuielilor aferente prestării serviciilor în luna mai 2007 – 25 600 lei: debit contul 711, credit contul 811; 6) la suma avansurilor trecută în contul achitării creanţelor – 32 450 lei (27 042 + 5 408): debit contul 523, credit unul din conturile 221, 223, 229; 7) la suma TVA aferentă avansurilor decontate (formula contabilă de stornare) – (5 408 lei): debit contul 225, credit contul 534. La încasarea mijloacelor băneşti din vînzarea abonamentelor trebuie luat în considerare faptul că, potrivit art. 108 alin. (4) din Codul fiscal, pentru servicii, data livrării se consideră data prestării serviciului, data eliberării facturii fiscale sau data la care plata se efectuează subiectului impozabil, parţial sau în întregime, în dependenţă de ce are loc mai înainte [2]. Înregistrarea TVA aferentă abonamentelor vîndute în modul expus mai sus, este posibilă în cazul în care factura fiscală se eliberează lunar, pe măsura prestării serviciilor. În cazul restituirii valorii abonamentelor neutilizate, propunem întocmirea următoarelor formule contabile: 1) la valoarea abonamentelor neutilizate restituită clienţilor: debit contul 523, credit unul din conturile 241, 242; 2) la suma TVA aferentă valorii abonamentelor neutilizate (formula contabilă de stornare): debit contul 225, credit contul 534. Taxele de instruire (şcolarizare) se încasează, de regulă, la începutul semestrului sau anului de învăţămînt. În opinia noastră, veniturile din aceste taxe urmează a fi contabilizate în acelaşi mod, ca şi veniturile din abonamente. 86

Veniturile sub formă de comision apar la comisionar în cele mai frecvente cazuri la efectuarea vînzărilor de bunuri în consignaţie. După părerea noastră, în cazul acestor vînzări, comisionarul trebuie să efectueze următoarele operaţiuni: • • • • • • contabilizează mărfurile primite de la comitent în contul extrabilanţier 923 «Mărfuri primite în consignaţie» (la valoarea prevăzută în contract); reflectă datoriile faţă de comitent pentru mărfurile efectiv vîndute cumpărătorilor; calculează TVA aferentă valorii mărfurilor vîndute (ţinînd cont de comision); trece în cont TVA aferentă valorii mărfurilor vîndute pe măsura primirii facturilor fiscale de la comitenţi; recunoaşte veniturile sub formă de comision şi le reflectă în contul 611; contabilizează cheltuielile aferente vînzării bunurilor în consignaţie în contul 811 şi le decontează la finele lunii în contul 711. În Planul de conturi actual nu sînt prevăzute formule contabile aferente tranzacţiilor de vînzare de bunuri în consignaţie. În acest context, pentru contabilizarea tranzacţiilor specificate propunem utilizarea contului 846 «Încasări din vînzarea mărfurilor cu amănuntul». În creditul contului 846 trebuie reflectată suma încasărilor (inclusiv TVA şi comisionul) din vînzarea mărfurilor în cursul lunii, iar în debit – datoriile faţă de comitent, calcularea TVA aferentă valorii de vînzare a bunurilor şi recunoaşterea veniturilor sub formă de comision la sfîrşitul lunii. Veniturile aferente vînzării bunurilor în consignaţie urmează a fi contabilizate în contul 611, în cadrul căruia recomandăm să se deschidă un subcont separat „Venituri sub formă de comision”. Aceste venituri trebuie înregistrate în contabilitate în conformitate cu principiul concordanţei, adică concomitent cu cheltuielile aferente vînzării bunurilor în consignaţie. De remarcat că acest principiu nu se respectă la majoritatea întreprinderilor autohtone care efectuează vînzări de bunuri în consignaţie. În contabilitatea acestor întreprinderi se înregistrează doar veniturile din tranzacţiile sus-menţionate, iar cheltuielile aferente nu se evidenţiază separat. Această situaţie denaturează indicatorii din rapoartele financiare şi generează probleme fiscale. În acest context, propunem a reflecta în cursul lunii cheltuielile aferente vînzărilor în consignaţie în debitul contului 811 în corespondenţă cu creditul conturilor 211, 227, 531, 532, 533, 535 etc. La finele lunii aceste cheltuieli trebuie decontate în debitul contului 711 la care urmează a fi deschis un subcont separat „Costul serviciilor aferente vînzărilor de bunuri în consignaţie”. Conturile 611 şi 711 pot fi aplicate în cazul în care comerţul în consignaţie constituie activitatea de bază a întreprinderii. Dacă întreprinderea desfăşoară concomitent mai multe tipuri de activităţi de bază, ponderea cheltuielilor aferente comerţului de consignaţie trebuie determinată prin calcul, în baza repartizării sumei totale a

87

cheltuielilor proporţional cu cantitatea, valoarea bunurilor vîndute sau într-un alt mod stabilit în politica de contabilitate a întreprinderii. Schema integrală a formulelor contabile care trebuie întocmite la comisionar în cazul vînzărilor de bunuri în consignaţie a fost elaborată de către autorul tezei şi este prezentată în anexa 9. Unii specialişti autohtoni (de exemplu, Zaharcenco I.) propun altă schemă de înregistrare a operaţiunilor de vînzare a bunurilor în consignaţie cu aplicarea contului 516 „Alte datorii financiare pe termen scurt” [271, p. 32]. După părerea noastră, varianta de evidenţă a operaţiunilor susmenţionate cu aplicarea contului 846 este mai simplă şi corespunde conceptelor şi principiilor contabile fundamentale. Totodată, în activitatea practică sînt posibile şi alte scheme de contabilizare a operaţiunilor de vînzare a bunurilor în comerţul de consignaţie. Întreprinderea este în drept să aplice, în conformitate cu politica de contabilitate, acea variantă de evidenţă care îi convine, cu condiţia respectării cerinţelor reglementărilor contabile naţionale şi asigurării autenticităţii indicatorilor din rapoartele financiare. În acest caz, se va ţine cont de faptul că, potrivit capitolului I «Dispoziţii generale» din Planul de conturi, utilizarea de către întreprinderi a conturilor din clasa 8 «Conturi ale contabilităţii de gestiune» nu este obligatorie. Datele aferente veniturilor din prestarea serviciilor, înregistrate în contul sintetic 611 şi în subconturile acestuia, urmează a fi generalizate în Raportul de profit şi pierdere şi în anexa la acesta. În plus, întreprinderea trebuie să prezinte în notă explicativă metodele de recunoaştere şi de evaluare a veniturilor nominalizate aplicate pe parcursul anului de gestiune. 2.3. Contabilitatea veniturilor din utilizarea activelor întreprinderii de către terţi Utilizarea activelor întreprinderii de către terţi generează venituri sub formă de dobînzi, redevenţe şi dividende, ale căror componenţa şi mod de contabilizare sînt reglementate: în practica contabilă a întreprinderilor autohtone – de prevederile SNC 18 «Venitul», SNC 25 «Contabilitatea investiţiilor», SNC 27 «Rapoartele financiare consolidate şi contabilitatea investiţiilor în întreprinderile fiice» şi SNC 28 «Contabilitatea investiţiilor în întreprinderile asociate»; în practica contabilă internaţională – de prevederile IAS 18 «Venituri din activităţi curente», IAS 27 «Situaţii financiare consolidate şi individuale», IAS 28 «Investiţii în entităţile asociate» şi IAS 39 «Instrumente financiare: recunoaştere şi evaluare». Unele aspecte ale contabilităţii veniturilor din dobînzi, redevenţe şi dividende sînt abordate în lucrările savanţilor autohtoni şi străini: Bucur V. [84], Ţurcanu V. [92], Feleagă N. [105], Gray S., Needles B. [128], Greyning H. [124], Palii V. [179], Pântea I., Deaconu A. [120], Raffournier B. [190]. 88

Totodată, lipsesc investigaţiile complexe aferente problemelor contabilizării tranzacţiilor generatoare de venituri nominalizate în diferite situaţii concrete. De aceea, considerăm necesară examinarea problemelor sus-menţionate şi formularea recomandărilor de soluţionare a acestora pentru fiecare dintre elementele de venituri rezultate din utilizarea activelor întreprinderii de către persoanele terţe. Dobînzile, de regulă, apar în cazul acordării împrumuturilor, depunerii mijloacelor băneşti la conturile bancare de depozit, procurarea obligaţiunilor şi altor titluri de datorii. Recunoaşterea veniturilor din dobînzi se efectuează în baza contabilităţii de angajamente la respectarea anumitor criterii generale şi specifice care sînt stabilite în paragrafele 13 şi 26 din SNC 18 [40]. Astfel, criteriile generale de recunoaştere a veniturilor din dobînzi sînt cele valabile pentru orice tip de venituri, inclusiv din vînzarea bunurilor, respectiv din prestarea serviciilor, expuse anterior, şi anume: avantaje economice probabile şi evaluare credibilă a mărimii veniturilor. Criteriile specifice prevăd recunoaşterea dobînzilor ca venituri pe baza corelaţiei temporale (în funcţie de timpul scurs), care ia în considerare venitul real din activ. Aceasta înseamnă că veniturile din dobînzi trebuie să fie recunoscute în cursul perioadelor de gestiune, în care mijloacele băneşti şi/sau alte active s-au aflat în folosinţa terţilor. Evaluarea veniturilor din dobînzi se efectuează în conformitate cu clauzele contractului încheiat între proprietarul şi beneficiarul de active transmise în folosinţă temporară, ţinînd cont de prevederile actelor normative în vigoare. Astfel, conform paragrafului 27 din SNC 18, veniturile sub formă de dobînzi includ suma amortizării oricărui tip de rabat (discont), adaos sau a altei diferenţe dintre valoarea de intrare a activului şi valoarea acestuia la data stingerii [40]. După părerea noastră, la evaluarea veniturilor din dobînzi, trebuie să se ţină seamă de aceşti factori importanţi: suma mijloacelor băneşti şi/sau valoarea activelor transmise în folosinţă terţilor; mărimea şi tipul ratei dobînzii (fixă sau variabilă); tipul activului transmis în folosinţă terţilor; durata de utilizare a activului transmis terţilor. Actualmente, în practica contabilă a întreprinderilor din Republica Moldova, se aplică două metode principale de evaluare a veniturilor din dobînzi: 1) metoda dobînzii simple; 2) metoda dobînzii capitalizate. Prima metodă poate fi utilizată în cazul în care rata dobînzii se aplică faţă de una şi aceeaşi sumă în cursul duratei de utilizare a activului de către terţi. Cînd este folosită această metodă, suma veniturilor din dobînzi se repartizează uniform pe perioade de gestiune. Metoda a doua se recomandă pentru evaluarea veniturilor din dobînzile care se capitalizează, adică se includ în suma (valoarea) activelor transmise în folosinţă terţilor. La aplicarea acestei 89

metode, drept bază pentru calcularea dobînzilor serveşte valoarea viitoare (aşteptată) a activului transmis în folosinţă terţilor care poate fi determinată după formula: VVA = Vi x (1 + d)n, unde (1) VVA – valoarea viitoare (aşteptată) a activului transmis în folosinţă terţilor; Vi – valoarea contabilă iniţială a activului transmis în folosinţă terţilor; d – rata dobînzii; n – numărul de ani ai duratei de utilizare a activului de către terţi. Modul de calculare a veniturilor din dobînzi în condiţiile aplicării metodelor sus-menţionate este abordat detaliat în literatura de specialitate [115, p. 90–93; 120, p. 105–109; 273, p. 220–223]. De menţionat că modul de recunoaştere şi de evaluare a veniturilor din dobînzi stabilit în SNC 18 poartă un caracter general şi nu corespunde prevederilor IAS 18, potrivit cărora dobînzile trebuie recunoscute ca venituri în baza metodei dobînzii efective [198, p. 973]. Această situaţie creează dificultăţi la contabilizarea veniturilor nominalizate, în special, la întreprinderile mari şi companiile cu capital străin care aplică IFRS. În opinia noastră, metoda dobînzii efective trebuie inclusă în SNC 18 şi recomandată pentru utilizare de către întreprinderile autohtone. Caracteristica şi modul de aplicare a metodei nominalizate sînt descrise în IAS 39 [198, p.1757–1758]. Conform metodei specificate, suma veniturilor se calculează în baza ratei efective a dobînzii care actualizează exact fluxurile viitoare preconizate ale plăţilor sau sumelor de mijloace băneşti primite pe durata de utilizare a activelor de către terţi. La calcularea ratei dobînzii efective, întreprinderea trebuie să estimeze viitoarele fluxuri de mijloace băneşti luînd în considerare toate condiţiile contractuale de utilizare a activelor transmise terţilor (spre exemplu, plata în avans, opţiunile call şi alte opţiuni similare). Totodată, pierderile viitoare eventuale nu se iau în calcul. Dobînzile recunoscute ca venituri trebuie să fie atribuite la tipul corespunzător de activitate a întreprinderii. Actualmente, dobînzile aferente mijloacelor băneşti din conturile de depozit, obligaţiunilor şi altor titluri de valoare de datorii se înregistrează ca venituri din activitatea de investiţii sau financiară, ceea ce nu este corect, în special, pentru fondurile de investiţii, instituţiile financiare şi alte întreprinderi la care transmiterea activelor terţilor pentru utilizare reprezintă activitate de bază. Considerăm că clasificarea veniturilor din dobînzi trebuie să fie efectuată în funcţie de faptul dacă operaţiunile de transmitere a activelor în folosinţă terţilor constituie sau nu constituie activitatea de bază a întreprinderii. În primul caz veniturile din operaţiunile menţionate trebuie înregistrate ca venituri din activitatea de bază, iar în al doilea caz – ca venituri financiare. Recunoaşterea şi evaluarea veniturilor din dobînzi se efectuează în baza documentelor primare care, după părerea noastră, trebuie să includă: notele de contabilitate, extrasele de cont, proceseleverbale de primire-predare a titlurilor de valoare, extrasele din registrele obligaţiunilor etc. 90

Informaţiile din documentele primare se generalizează în conturile contabile. În acest scop, Planul de conturi actual prevede aplicarea conturilor 621 şi/sau 622, ceea ce creează dificultăţi la calcularea indicatorilor financiari şi fiscali. Pentru simplificarea modului de acumulare şi de prezentare a informaţiilor privind veniturile din dobînzi, propunem a contabiliza aceste venituri pe un cont separat 611 „Cifra de afaceri” la care pot fi deschise următoarele subconturi: „Venituri din dobînzi aferente împrumuturilor acordate”; „Venituri din dobînzi aferente conturilor bancare de depozit”; „Venituri din dobînzi aferente titlurilor de datorii”; „Alte venituri din dobînzi”. Această recomandare este aplicabilă, în primul rînd, întreprinderilor specializate, a căror activitate de bază o constituie tranzacţiile generatoare de venituri sub formă de dobînzi. Dacă tranzacţiile menţionate nu constituie activitatea de bază a întreprinderii, considerăm că dobînzile trebuie contabilizate ca venituri financiare în contul omonim 622. Înregistrarea în contabilitate a veniturilor din dobînzi se efectuează în termenele prevăzute de contractele de împrumut, prospectele de emisiune a obligaţiunilor şi de alte documente aferente transmiterii activelor în folosinţă terţilor. Totodată, în unele situaţii considerăm rezonabilă reflectarea sumei totale a dobînzilor la începutul perioadei de utilizare a activelor întreprinderii de către terţi ca venituri anticipate, cu decontarea ulterioară la veniturile perioadei de gestiune curente, pe măsura survenirii termenelor de achitare prevăzute în contractul încheiat cu beneficiarul activului corespunzător. După părerea noastră, în acest caz, este necesară întocmirea următoarelor formule contabile: 1) la suma dobînzii care urmează să fie achitată în cursul primului an de gestiune: debit contul 228, credit contul 515; 2) la suma dobînzii care trebuie achitată în anii de gestiune următori: debit contul 134, credit contul 422; 3) la suma dobînzii calculate, aferentă lunii curente sau altui termen de achitare prevăzut în contractul de utilizare a activelor: debit contul 515, credit contul 611 (dacă tranzacţiile de transmitere a activelor în folosinţă terţilor constituie activitatea de bază a întreprinderii) sau contul 622 (dacă tranzacţiile sus-menţionate nu constituie activitatea de bază a întreprinderii). La contabilizarea dobînzilor trebuie să fie respectat principiul prudenţei, care nu admite supraevaluarea veniturilor. Aplicarea acestui principiu este necesară, în special, la recunoaşterea veniturilor din dobînzi aferente obligaţiunilor şi altor titluri de datorii procurate de la alte întreprinderi şi persoane în a căror valoare sînt incluse dobînzile neplătite. Conform paragrafului 28 din SNC 18, se recunoaşte ca venituri numai acea parte a dobînzilor, care se referă la perioada de după procurarea titlurilor de datorii, iar cealaltă parte a dobînzilor, inclusă în valoarea de intrare a titlurilor de valoare, se raportează la diminuarea acesteia [40]. De exemplu, dacă întreprinderea procură obligaţiuni la un preţ care include dobînzile calculate, se consideră ca venituri numai dobînzile referitoare la perioada 91

de după procurarea obligaţiunilor. Suma dobînzilor aferentă perioadei pînă la procurarea obligaţiunilor nu se consideră venituri, ci se raportează la diminuarea valorii de intrare a obligaţiunilor. Această situaţie este ilustrată prin următorul exemplu. Exemplul 2.10. În luna aprilie 2007, fondul de investiţii „Invest-Prim” S.A. a procurat 2 500 de obligaţiuni la preţul 17 lei pentru o obligaţiune, care cuprinde cota dobînzilor calculate pe trei luni (ianuarie, februarie, martie). Valoarea nominală a unei obligaţiuni constituie 15 lei, rata anuală a dobînzii – 12%. În baza datelor din acest exemplu, suma totală a dobînzilor calculate pe anul de gestiune constituie 4 500 lei (2 500 buc. x 15 lei x 12%), din care trebuie recunoscută ca venituri suma de 3 375 lei [(2 500 buc. x 15 lei x 12% x 9 luni) : 12 luni], iar suma rămasă de 1 125 lei (4 500 – – 3 375) urmează a fi raportată la diminuarea valorii de intrare a obligaţiunilor cumpărate. De remarcat că, Planul de conturi actual nu prevede formulele contabile referitoare la tranzacţiile de procurare a titlurilor de valoare cu dobînzi incluse şi de calculare a veniturilor aferente. După părerea noastră, la efectuarea acestor tranzacţii este necesar să se întocmească următoarele formule contabile de bază care sînt prezentate în tabelul 2.3 cu utilizarea datelor din exemplul 2.10. Tabelul 2.3 Formule contabile pentru evidenţa veniturilor din dobînzi aferente obligaţiunilor* Nr. crt. 1. 2. 3. 4. Conţinutul operaţiunii Înregistrarea valorii de intrare a obligaţiunilor procurate (2 500 buc. x 17 lei) Reflectarea sumei totale a dobînzilor pe anul 2007 Recunoaşterea veniturilor din dobînzi aferente anului 2007 Diminuarea valorii de intrare a obligaţiunilor procurate cu suma nedecontată a dobînzilor calculate

*Sursa: Elaborat de autor

Suma, lei 42 500 4 500 3 375 1 125

Conturi corespondente debit credit 131 521 228 515 515 515 611 133

În conformitate cu politica de contabilitate, întreprinderea poate înregistra suma diminuării valorii de intrare a obligaţiunilor nemijlocit în creditul unuia din conturile – 131 sau 132. Totuşi, considerăm că este mai corectă înregistrarea tranzacţiei nominalizate în contul 133, deoarece, în acest caz, în contabilitate şi în rapoartele financiare, vor fi reflectate informaţiile aferente atît valorii de intrare a obligaţiunilor, cît şi sumei diminuării acesteia cu mărimea dobînzilor aferente perioadei pînă la procurarea titlurilor de valoare nominalizate. Redevenţele reprezintă încasările din tranzacţiile de transmitere în folosinţă terţilor a drepturilor de utilizare a activelor nemateriale (brevete, mărci de fabrică, drepturi de autor,

92

programe informatice etc.). La contabilizarea tranzacţiilor generatoare de venituri sub formă de redevenţe, considerăm că trebuie să se acorde atenţie următoarelor aspecte de bază: 1. Reflectarea în conturile contabile a operaţiunilor privind acordarea dreptului de utilizare a activelor nemateriale trebuie efectuată în baza contractelor de licenţă încheiate între titularul de drepturi şi beneficiar (licenţă exclusivă, neexclusivă, deschisă), contractelor de autor (cesiunea drepturilor exclusive, neexclusive de utilizare a operelor de ştiinţă, literatură, artă), contractelor de concesiune comercială şi altor contracte similare încheiate în conformitate cu legislaţia Republicii Moldova. Pentru evidenţa operaţiunilor de transmitere (transfer, cesiune) a drepturilor de utilizare a activelor nemateriale în cadrul conturilor sintetice 111 şi 113, propunem să fie deschise, respectiv, următoarele subconturi distincte: «Active nemateriale acordate în folosinţă temporară» şi «Amortizarea activelor nemateriale acordate în folosinţă temporară». 2. Activele nemateriale transmise în folosinţă temporară, cu condiţia păstrării titlului de proprietate, trebuie reflectate în Bilanţul contabil al întreprinderii-titular de drepturi, iar la întreprinderea-beneficiar acestea urmează a fi înregistrate într-un cont extrabilanţier distinct. 3. Pentru operaţiunile efectuate conform contractelor de licenţă, de autor şi de concesiune comercială, urmează a fi întocmite procese-verbale de primire-predare a activelor nemateriale în baza cărora, în contabilitatea întreprinderii-titular de drepturi se reflectă acordarea dreptului de utilizare a activelor nemateriale corespunzătoare. 4. Plata pentru transmiterea (primirea) drepturilor de utilizare a activelor nemateriale poate fi stabilită sub formă de sumă unică fixă, defalcări din încasări sau printr-o altă metodă stipulată în contractul încheiat cu beneficiarul de active . 5. Întreprinderea-titular de drepturi trebuie să reflecte redevenţele ca venituri din vînzări (în cazul în care acordarea drepturilor de utilizare a obiectelor de active nemateriale constituie activitatea de bază a întreprinderii) sau ca venituri financiare (în cazul în care acordarea drepturilor de utilizare a unor atare obiecte nu constituie activitatea de bază a întreprinderii). Redevenţele urmează a fi recunoscute ca venituri în baza contabilităţii de angajamente, în conformitate cu condiţiile acordului încheiat între proprietarul şi beneficiarul de active nemateriale. Astfel, în cazul transferului drepturilor de utilizare a activelor nemateriale pe o perioadă prestabilită, recunoaşterea venitului sub formă de redevenţe se efectuează în baza metodei liniare, pe durata acţiunii acordului contractat, în modul expus în următorul exemplu. Exemplul 2.11. Firma „Program-Con” S.R.L. elaborează programe informatice şi, în ianuarie 2007, a transmis companiei „Stejar” S.A. dreptul de utilizare a unei programe de contabilitate pe o perioadă de 5 ani. Suma totală a veniturilor, potrivit contractului încheiat, constituie 35 000 lei şi se va achita la finele fiecărui an în sume egale. 93

Conform datelor din exemplul de faţă, venitul anual din redevenţe, inclusiv pentru anul 2007, va constitui 7 000 lei (35 000 lei : 5 ani) şi urmează a fi înregistrat prin următoarea formulă contabilă: debit unul din conturile 221, 228, credit contul 611. În cazul transferului drepturilor de utilizare a activului nematerial pentru o plată fixă şi pe un termen nelimitat, redevenţele trebuie recunoscute ca venituri în momentul transferării acestor drepturi. Cu alte cuvinte, o atare operaţiune se consideră ca vînzare a activelor nemateriale şi este ilustrată prin următorul exemplu. Exemplul 2.12. Utilizînd datele din exemplul 2.11, presupunem că dreptul de utilizare a programului de contabilitate a fost transmis companiei „Stejar” S.A. pe un termen nelimitat de timp. În baza datelor din acest exemplu, veniturile sub formă de redevenţe trebuie recunoscute în sumă de 35 000 lei, în ianuarie 2007, adică în momentul transmiterii programului companiei „Stejar” S.A. cu întocmirea următoarei formule contabile: debit unul din conturile 221, 228, credit contul 611. În cazul în care obţinerea redevenţelor depinde de evenimentele viitoare, veniturile se recunosc numai atunci cînd există posibilitatea primirii plăţii, de regulă, după producerea evenimentului. De exemplu, în cazul transferului drepturilor de autor editurii, cu condiţia primirii plăţii, în funcţie de vînzarea efectivă a cărţilor editate, redevenţele se recunosc ca venituri, pe măsura vînzării cărţilor. La recunoaşterea şi evaluarea veniturilor sub formă de redevenţe apar şi alte operaţiuni, care, după părerea noastră, trebuie înregistrate în conturile contabile în modul prezentat în anexa 10. Dividendele reprezintă sumele calculate în urma repartizării profitului net după impozitare între proprietari (acţionari, asociaţi, participanţi), în conformitate cu cota de participaţie a acestora în capitalul statutar. Acestea se recunosc ca venituri în perioada de gestiune în care au fost anunţate, adică atunci cînd a fost stabilit dreptul proprietarilor de a le încasa. Recunoaşterea şi evaluarea veniturilor sub formă de dividende se efectuează în baza deciziei adunării proprietarilor privind repartizarea profitului, notelor de contabilitate şi altor documente primare, prevăzute de actele normative în vigoare. În opinia noastră, la contabilizarea veniturilor din dividende trebuie luaţi în considerare următorii doi factori principali: 1) tipul acţiunilor procurate; 2) metoda de evaluare curentă a investiţiilor. Întreprinderea poate procura acţiuni cu dividende neincluse sau incluse în valoarea acestora. Dacă dividendele nu sînt incluse în valoarea acţiunilor procurate, veniturile urmează a fi recunoscute în sumă totală stabilită de către adunarea proprietarilor. În cazul în care dividendele sînt incluse în valoarea acţiunilor, suma totală a dividendelor, anunţată pentru anul de gestiune, trebuie repartizată între perioada de pînă la/după procurarea acestora. În această situaţie, urmează a fi 94

recunoscute ca venituri doar dividendele aferente perioadei după procurarea acţiunilor. Conform principiului prudenţei dividendele calculate pînă la procurare nu urmează a fi recunoscute ca venituri, ci trebuie raportate la diminuarea valorii de intrare a acţiunilor. Modul de contabilizare a tranzacţiilor aferente procurării acţiunilor cu dividende incluse şi de recunoaştere a veniturilor aferente este ilustrat în următorul exemplu. Exemplul 2.13. În luna mai 2006, firma „Speranţa” S.R.L. a procurat de la fabrica „Zorile” S.A. 1 500 de acţiuni preferenţiale la un preţ unitar de 12 lei. Valoarea nominală a unei acţiuni constituie 10 lei. Dividendele aferente acţiunilor preferenţiale pe anul 2006 sînt anunţate în proporţie de 18 % din valoarea nominală a acestora. În baza datelor din exemplu, suma totală a dividendelor calculate pe anul 2006 va constitui 2 700 lei (1 500 lei x 10 lei x 18%), din care ca venituri trebuie recunoscută suma de 1 800 lei [(1 500 lei x 10 lei x 18% x 8 luni) : 12 luni], adică partea dividendelor aferentă perioadei ulterioare procurării acţiunilor (din luna mai pînă în luna decembrie). Partea rămasă a dividendelor constituie 900 lei (2 700 – 1 800) şi nu se recunoaşte ca venituri, dar se consideră ca reducere a valorii de intrare a acţiunilor procurate. În contabilitatea firmei „Speranţa” S.R.L., trebuie întocmite următoarele formule contabile: 1) la suma totală a dividendelor calculate – 2 700 lei: debit contul 228, credit contul 515; 2) la suma dividendelor aferente perioadei de după procurarea acţiunilor preferenţiale – 1 800 lei: debit contul 515, credit unul din conturile 611, 622; 3) la suma dividendelor aferente perioadei de pînă la procurarea acţiunilor preferenţiale – 900 lei: debit contul 515, credit contul 133. Dacă repartizarea dividendelor între perioadele de pînă la/după procurarea acţiunilor este dificilă sau poate fi efectuată numai convenţional, se recunoaşte ca venituri doar acea parte a dividendelor care nu depăşeşte valoarea acţiunilor procurate. De menţionat că modul de contabilizare a veniturilor din utilizarea activelor de către terţi este condiţionat de metoda evaluării curente a investiţiilor, acceptată de întreprindere. În conformitate cu prevederile SNC 25, 27 şi 28, întreprinderea poate aplica una din cele două metode de evaluare curentă a investiţiilor: 1) metoda punerii în echivalenţă (repartizării proporţionale); 2) metoda valorii. Primă metodă se recomandă pentru evaluarea investiţiilor în întreprinderile asociate şi fiice. Esenţa acestei metode constă în reflectarea iniţială a investiţiilor la valoarea de intrare, care, ulterior, se majorează sau se diminuează cu suma cotei investitorului în profitul sau pierderea întreprinderii asociate/fiice după data achiziţionării investiţiilor. Dividendele primite efectiv de la întreprinderea 95

asociată/fiică diminuează valoarea de bilanţ a investiţiilor. La aplicarea metodei punerii în echivalenţă trebuie de avut în vedere faptul că conform paragrafului 4 din SNC 28, se consideră asociată întreprinderea asupra căreia investitorul are o influenţă notabilă, adică deţine investiţii în proporţie de 20–50% din capitalul statutar al întreprinderii investite [46], iar în conformitate cu paragraful 5 din SNC 27, întreprindere-fiică se consideră întreprinderea controlată de către întreprinderea-mamă care, de regulă, deţine peste 50% din capitalul statutar al acesteia [45]. Metoda a doua este preferabilă, preponderent, pentru evaluarea investiţiilor în părţi nelegate sau în întreprinderile asociate/fiice în cazul în care investiţiile sînt procurate în scopul comercializării, sau cînd întreprinderile menţionate funcţionează în condiţiile unor restricţii pe termen îndelungat, care reduc esenţial capacitatea acestora de a transfera mijloace băneşti investitorului. În cazul utilizării acestei metode investitorul trebuie să reflecte investiţiile în întreprinderea asociată/fiică la valoarea de intrare, care, ulterior, nu se modifică. Veniturile din dividende se recunosc pe măsura obţinerii cotei în profitul net acumulat al întreprinderii asociate/fiice, care este înregistrat după data achiziţionării investiţiilor. Modul de contabilizare a veniturilor din investiţii în cazul aplicării metodei punerii în echivalenţă şi metodei valorii este ilustrat în următorul exemplu. Exemplul 2.14. În anul 2006 întreprinderea „Plai” S.R.L. a procurat acţiuni în valoare de 148 500 lei de la fabrica „Floare” S.A., ceea ce constituie 35% din capitalul statutar al acesteia. La finele anului 2006 fabrica „Floare” S.A. a anunţat dividende în sumă de 74 000 lei, din care efectiv au fost achitate cu mijloace băneşti în proporţie de 60%. În baza datelor din exemplu, întreprinderea „Plai” S.R.L. trebuie să întocmească formulele contabile prezentate în tabelul 2.4. Tabelul 2.4 Formule contabile pentru evidenţa veniturilor sub formă de dividende* Nr. crt. 1. 2. 3. Conţinutul operaţiunii Suma, lei Conturi corespondente metoda punerii în metoda valorii echivalenţă debit credit debit credit 132 522 132 522 133 242 611 sau 622 133 228 242 611 sau 622 228

Reflectarea valorii de intrare a acţiunilor 148 500 procurate Calcularea dividendelor din acţiunile 25 900 procurate (74 000 lei x 35%) Încasarea dividendelor (25 900 lei x 60%) 15 540

*Sursa: Elaborat de autor

La contabilizarea veniturilor din utilizarea activelor întreprinderii de către terţi trebuie luate în considerare şi aspectele fiscale ale acestora. Astfel, în conformitate cu art. 18 din Codul fiscal, 96

dobînzile, redevenţele şi dividendele reflectate în contabilitate ca venituri, indiferent de tipul lor, se includ în venitul impozabil din activitatea de întreprinzător [2]. În afară de aceasta, calcularea redevenţelor, precum şi a dobînzilor aferente contractelor de arendă finanţată se consideră ca livrare impozabilă cu TVA. Totodată, potrivit art. 103 alin. (11) din Codul fiscal, veniturile din dobînzi obţinute de către locatori în baza unor contracte de leasing financiar nu sînt considerate ca obiecte impozabile cu TVA [2]. În opinia noastră, impozitarea cu TVA a dobînzilor aferente arendei finanţate nu este justificată, deoarece din punct de vedere economic arenda finanţată nu se deosebeşte de leasingul financiar. În practica internaţională arenda, inclusiv cea finanţată, se consideră ca un tip de leasing şi nu se evidenţiază ca un obiect contabil şi fiscal separat. De aceea considerăm că pentru dobînzile din contractele de arendă finanţată este necesar să se aplice aceleaşi reguli fiscale (inclusiv referitoare la TVA) ca şi pentru dobînzile din contractele de leasing financiar. Informaţiile referitoare la veniturile din dobînzi, redevenţe şi dividende, în funcţie de caracterul lor, trebuie înregistrate în rapoartele financiare în componenţa veniturilor din activităţile de bază sau din activităţile financiare ale întreprinderii. În acest caz suma fiecărei categorii semnificative de venit recunoscută în cursul anului de gestiune urmează să fie reflectată distinct în rapoartele sus-menţionate. De asemenea, întreprinderea trebuie să elucideze în notă explicativă metodele şi variantele aplicate de evidenţă a veniturilor din utilizarea activelor de către terţi. 2.4. Contabilitatea altor venituri În procesul desfăşurării activităţii economico-financiare, în afară de veniturile din vînzarea bunurilor, prestarea serviciilor şi utilizarea activelor de către terţi, întreprinderea poate obţine şi alte venituri care, în fond, rezultă din următoarele fapte economice: decontarea datoriilor cu termenul de prescripţie expirat; reflectarea rezultatelor inventarierii; aplicarea şi decontarea amenzilor, penalităţilor, despăgubirilor şi altor sancţiuni pecuniare; înregistrarea diferenţelor de curs valutar şi de sumă favorabile; calcularea compensaţiilor pentru recuperarea pierderilor din evenimentele extraordinare; determinarea impozitului pe profit etc. Modul de contabilizare a veniturilor sus-menţionate nu este reglementat în mod special sub aspect normativ şi examinat suficient în literatura de specialitate. Totodată, la contabilizarea acestor venituri apar multiple probleme specifice referitoare la componenţa, recunoaşterea, evaluarea, perfectarea documentară, înregistrarea în conturile contabile şi aprecierea consecinţelor fiscale ale acestora, care sînt abordate sub aspect teoretic şi aplicativ în paragraful de faţă. Veniturile din decontarea datoriilor cu termenul de prescripţie expirat se înregistrează în cazurile în care întreprinderea nu-şi achită în termenele stabilite angajamentele de plată faţă de furnizori, cumpărători, locatori (arendatori), investitori, fondatori, angajaţi, buget şi alţi creditori. 97

Aceste datorii se depistează, de regulă, cu ocazia inventarierii şi trebuie să fie decontate la venituri atît în contabilitatea financiară, cît şi în scopuri fiscale. În practica contabilă a întreprinderilor autohtone recunoaşterea veniturilor din decontarea datoriilor se efectuează după expirarea termenului de prescripţie al acestora, stabilit de legislaţie. Totodată, după părerea noastră, veniturile specificate pot fi recunoscute înaintea expirării termenului de prescripţie în cazurile în care se respectă criteriile generale de recunoaştere a veniturilor, adică atunci cînd este probabilă obţinerea avantajelor economice, iar suma acestor avantaje poate fi determinată în mod credibil. Termenul de prescripţie este stabilit în articolele 267–283 din Codul civil şi, de regulă, constituie 3 ani. Pentru anumite tranzacţii (de exemplu, în cazul amenzilor, penalităţilor, defectelor construcţiilor) pot fi stabilite şi alte termene de prescripţie cu o durată de la 6 luni pînă la 5 ani [1]. La determinarea termenelor de prescripţie, trebuie să se ţină cont de faptul că acestea pot fi suspendate sau întrerupte. Astfel, termenul de prescripţie poate fi suspendat în următoarele cazuri intentarea acţiunii este imposibilă din motive de forţă majoră; executarea obligaţiilor este amînată (moratoriu); creditorul sau debitorul face parte din rîndul forţelor armate în caz de război; creditorul este incapabil sau este limitat în capacitatea de exerciţiu şi nu are un reprezentant legal, cu excepţia cazurilor în care creditorul are capacitate de exerciţiu procesuală; este suspendat actul normativ care reglementează raportul juridic litigios; activitatea autorităţilor judecătoreşti de a căror competenţă ţine soluţionarea litigiului dintre părţi este suspendată. Termenul de prescripţie poate fi întrerupt în cazul intentării unei acţiuni în modul stabilit de legislaţie sau în cazul în care întreprinderea săvîrşeşte acţiuni din care rezultă că recunoaşte datoria, cum ar fi: stingerea parţială a datoriei; achitarea dobînzii pentru depăşirea termenului de plată; adresarea către creditor cu rugămintea de amînare a plăţii; semnarea actului de verificare a datoriei; înaintarea cererii privind trecerea în cont a decontărilor reciproce. Astfel, sub aspect teoretic, termenele de prescripţie pot fi prelungite pe o perioadă de timp nedeterminată. În acest scop, întreprinderea trebuie să recunoască datoriile corespunzătoare cel puţin o dată în trei ani. Actualmente, evaluarea veniturilor din decontarea datoriilor cu termenul de prescripţie expirat se efectuează în mod diferit. Unele întreprinderi evaluează veniturile nominalizate la suma datoriilor decontate, inclusiv TVA, iar altele – la suma datoriilor fără TVA. În opinia noastră, veniturile din decontarea datoriilor cu termenul de prescripţie expirat trebuie să fie evaluate în modul următor: • • la suma datoriilor decontate (fără TVA) – în cazul în care suma TVA a fost trecută în cont la apariţia datoriilor şi urmează a fi restabilită la decontările cu bugetul; la suma datoriilor decontate (inclusiv TVA) – în cazul în care suma TVA nu a fost trecută în cont la apariţia datoriilor şi nu trebuie să fie restabilită la decontările cu bugetul. 98

Operaţiunile de decontare a datoriilor cu termenul de prescripţie expirat trebuie să fie perfectate prin documente primare şi generalizate în registrele contabile. În practica contabilă a întreprinderilor autohtone în cazul decontării datoriilor nominalizate, se întocmesc diferite documente şi registre, ceea ce creează dificultăţi considerabile la determinarea rezultatului financiar şi a celui fiscal. După părerea noastră, ca bază informaţională de decontare a datoriilor cu termenul de prescripţie expirat, pot servi: procesul-verbal al comisiei de inventariere; listele de inventariere a datoriilor; balanţele de verificare; notele informative; ordinul (dispoziţia) conducătorului întreprinderii; notele de contabilitate. Informaţiile din documentele şi registrele contabile specificate urmează a fi generalizate în conturi şi reflectate prin formule contabile. De menţionat, că Planul de conturi actual nu conţine recomandări concrete privind înregistrarea în conturile contabile a operaţiunilor de decontare a datoriilor cu termenul de prescripţie expirat. Ca rezultat, în practica contabilă a întreprinderilor autohtone, operaţiunile nominalizate se contabilizează în mod diferit şi nu întotdeauna corect. Această situaţie conduce la reflectarea eronată a datoriilor decontate şi nu asigură veridicitatea şi credibilitatea informaţiilor contabile care servesc drept bază pentru calcularea rezultatelor financiar şi fiscal. La majoritatea întreprinderilor, decontarea datoriilor cu termenul de prescripţie expirat se înregistrează ca diminuare a datoriilor şi majorare a veniturilor din activitatea operaţională şi/sau neoperaţională a întreprinderii. Prin urmare, veniturile din aceste tranzacţii se înregistrează în diferite conturi, ceea ce complică substanţial modul de calculare a indicatorilor financiari şi generează probleme fiscale. În acest context, propunem să se contabilizeze veniturile din decontarea datoriilor cu termenul de prescripţie expirat în componenţa veniturilor financiare. În acest scop, la contul sintetic 622 urmează a fi deschis un subcont distinct „Venituri din decontarea datoriilor cu termenul de prescripţie expirat”. Argumentăm această propunere prin faptul că, indiferent de tipul datoriilor, esenţa economică a veniturilor rezultate din decontarea acestora este identică. În unele cazuri, datoriile care au fost anterior decontate în legătură cu expirarea termenului lor de prescripţie pot fi restabilite şi achitate creditorilor. Considerăm că aceste tranzacţii trebuie înregistrate ca majorare concomitentă a cheltuielilor financiare şi a datoriilor corespunzătoare. La decontarea datoriilor cu termenul de prescripţie expirat apar multiple probleme fiscale care, în principal, se referă la: includerea sumelor datoriilor decontate în componenţa venitului impozabil; înregistrarea TVA aferentă datoriilor decontate şi restabilite. În conformitate cu art. 18 lit. j) din Codul fiscal, datoriile decontate cu termenul de prescripţie expirat se recunosc ca venituri, cu excepţia situaţiilor cînd cauza formării datoriilor este insolvabilitatea întreprinderii [2]. Considerăm că, la determinarea venitului impozabil nu este 99

necesară efectuarea anumitor corectări, deoarece suma datoriilor decontate se recunoaşte ca venituri atît în scopuri contabile, cît şi fiscale, şi se ia în calcul la determinarea profitului (pierderii) pînă la impozitare. Totodată, în cazul restabilirii datoriilor decontate anterior în legătură cu expirarea termenelor de prescripţie, sumele acestora urmează a fi recunoscute ca deduceri în scopuri fiscale. Această afirmaţie rezultă din faptul că, la restabilirea datoriilor decontate anterior, întreprinderea suportă cheltuieli din activitatea de întreprinzător, care, conform art. 24 alin. (1) din Codul fiscal, trebuie să fie deduse la calcularea venitului impozabil [2]. TVA aferentă datoriilor decontate în legătură cu expirarea termenului de prescripţie al acestora urmează a fi restabilită la decontările cu bugetul, deoarece, în cazul decontării datoriilor nu se respectă cerinţele art. 102 alin. (1) din Codul fiscal, potrivit cărora întreprinderii i se permite trecerea în cont doar a sumei TVA achitată sau care urmează a fi achitată furnizorilor-plătitori ai TVA. În condiţiile actuale suma TVA aferentă datoriilor decontate se reflectă prin una din două variante: 1) cu semnul minus în Registrul de evidenţă a procurărilor; 2) cu semnul plus în Registrul de evidenţă a livrărilor. În opinia noastră, mai corectă este prima variantă, deoarece în cazul decontării datoriilor cu termenul de prescripţie expirat, are loc ajustarea sumei TVA trecută anterior în cont, şi nu calcularea suplimentară a acesteia. Indiferent de varianta aplicată, în registrele de evidenţă a procurărilor şi livrărilor trebuie să se indice numerele facturilor fiscale, perfectate în perioada în care au fost efectuate procurările de bunuri şi servicii corespunzătoare. De asemenea, sumele ajustate urmează a fi reflectate în Declaraţia privind TVA întocmită pentru perioada de gestiune (luna) în care datoriile au fost decontate. Sîntem de părere că TVA trebuie să fie restabilită la decontările cu bugetul doar în cazul în care aceasta a fost trecută în cont şi nu a fost achitată la apariţia datoriilor, adică la decontarea datoriilor care includ TVA. Astfel, TVA nu urmează a fi restabilită la decontarea datoriilor aferente: avansurilor primite, deoarece TVA din suma avansurilor se calculează şi se achită la încasarea acestora; bunurilor importate, deoarece TVA de la valoarea acestor bunuri se achită la buget la perfectarea declaraţiilor vamale; creditelor bancare şi împrumuturilor, sumelor deponente, dividendelor calculate şi a altor datorii, pentru care TVA nu a fost calculată şi trecută în cont. La restabilirea datoriilor decontate anterior în legătură cu expirarea termenului de prescripţie, apare întrebarea referitoare la trecerea în cont a sumei TVA aferentă acestor datorii. Însă, în Codul fiscal nu este prevăzută posibilitatea trecerii în cont a sumei TVA specificate, ceea ce condiţionează probleme pentru întreprinderi. În opinia noastră, TVA aferentă sumelor datoriilor 100

restabilite este pasibilă trecerii în cont, deoarece în acest caz, ea urmează a fi achitată furnizorilor şi, astfel, corespunde condiţiilor de trecere în cont, prevăzute de art. 102 din Codul fiscal [2]. Modul de contabilizare a veniturilor din decontarea datoriilor cu termenul de prescripţie expirat este ilustrat în următorul exemplu. Exemplul 2.15. În noiembrie 2003, întreprinderea „Plai” S.R.L. a procurat de la firma „Struguraş” S.A. mărfuri cu valoarea de cumpărare (inclusiv TVA) de 18 000 lei. Conform condiţiilor contractuale, achitarea mărfurilor trebuia efectuată pînă la 30 noiembrie 2003. Însă datoriile faţă de firma „Struguraş” S.A. nu au fost achitate din cauza situaţiei financiare nefavorabile a întreprinderii „Plai” S.R.L. În urma inventarierii efectuate în decembrie 2006, conducătorul întreprinderii „Plai” S.R.L. a hotărît să deconteze datoriile faţă de firma „Struguraş” S.A. în legătură cu expirarea termenului de prescripţie. Însă, în martie 2007, situaţia financiară a întreprinderii „Plai” S.R.L. s-a ameliorat considerabil şi s-a decis să achite datoriile faţă de furnizori, inclusiv în proporţie de 60% din cele care au fost decontate anterior. În baza datelor din exemplu, la întreprinderea „Plai” S.R.L. trebuie să fie întocmite formulele contabile prezentate în tabelul 2.5. Tabelul 2.5 Formule contabile pentru evidenţa veniturilor din decontarea datoriilor cu termenul de prescripţie expirat* Nr. crt. 1. 2. 3. 4. 5. 6. Conţinutul operaţiunii noiembrie 2003 Reflectarea valorii de cumpărare (fără TVA) a mărfurilor achiziţionate [8 000 lei – (18 000 lei : 6)] Trecerea în cont a TVA aferentă valorii mărfurilor achiziţionate (18 000 lei : 6) decembrie 2006 Decontarea datoriilor (fără TVA) faţă de firma „Struguraş” S.A. în legătură cu expirarea termenului de prescripţie Stornarea TVA anterior trecută în cont aferentă sumei datoriilor decontate martie 2007 Restabilirea datoriilor (fără TVA) faţă de firma „Struguraş” S.A. decontate anterior (15 000 lei x 60%) Reflectarea TVA aferentă datoriilor restabilite, decontate anterior (9 000 lei x 20%)

*Sursa: Elaborat de autor

Suma, lei

Conturi corespondente debit credit 217 534 521 534 722 534 521 521 622 521 521 521

15 000 3 000 15 000 (3 000) 9 000 1 800

101

În tabelul 2.6 sînt expuse doar formulele contabile principale privind decontarea şi restabilirea datoriilor cu termenul de prescripţie expirat. Schema integrală comparativă a formulelor contabile aferente decontării şi restabilirii datoriilor sus-menţionate, întocmite conform Planului de conturi actual şi variantei propuse de autorul tezei este prezentată în anexa 11. Veniturile din rezultatele inventarierii cuprind două elemente principale: valoarea de piaţă a plusurilor de active, inclusiv din resortarea stocurilor; suma prejudiciului material cauzat de către persoanele vinovate. Unele aspecte ale contabilităţii veniturilor rezultate din inventarierea activelor sînt examinate în lucrările specialiştilor autohtoni: Tostogan P., Gherman V. [266, p. 15–37], Stratulat N. [254, p. 31–55]. Totodată, cercetările efectuate denotă că majoritatea întreprinderilor comit erori la contabilizarea veniturilor nominalizate. În acest context, în teză este elaborată metodologia contabilităţii veniturilor din rezultatele inventarierii care corespunde principiilor contabile fundamentale şi prevederilor legislaţiei în vigoare. Recunoaşterea veniturilor din plusurile de active trebuie efectuată la data constatării lor. Pentru evaluarea acestor venituri este necesară luarea în considerare a tipurilor de active constatate plus cu ocazia inventarierii. Astfel, plusurile de active nemateriale şi materiale pe termen lung, de stocuri de materiale şi mărfuri, de titluri de valoare şi alte investiţii trebuie evaluate la valoarea de piaţă la data cînd plusurile au fost constatate, iar plusurile de mijloace şi documente băneşti – la suma nominală. Veniturile din plusurile de active constatate la inventariere urmează a fi înregistrate în contabilitate în baza procesului-verbal al comisiei de inventariere, bonurilor de intrare a bunurilor, dispoziţiilor de încasare a mijloacelor băneşti şi a altor documente stabilite de reglementările contabile în vigoare şi politica de contabilitate a întreprinderii. De menţionat că, la inventarierea activelor pe termen lung, pot fi depistate obiecte necontabilizate de active nemateriale şi de mijloace fixe aflate în exploatare sau puse în funcţiune pînă la finele anului de gestiune. Pentru astfel de obiecte, în afară de listele de inventariere şi balanţele de verificare, este necesar să se întocmească procese-verbale de primire-predare a activelor respective. Actualmente, plusurile de active pe termen lung constatate la inventariere se înregistrează ca venituri din activitatea de investiţii în contul omonim 621, iar plusurile de active curente – ca alte venituri operaţionale în contul 612. Considerăm rezonabilă reflectarea plusurilor tuturor tipurilor de active în componenţa veniturilor financiare într-un subcont distinct „Venituri din plusurile de active constatate la inventariere” deschis la contul sintetic 622, deoarece veniturile specificate au aceeaşi sursă de obţinere şi esenţă economică. În plus, aplicarea unui singur cont va simplifica şi va facilita calcularea indicatorilor financiari şi fiscali. 102

Veniturile din recuperarea prejudiciului material apar în cazurile în care sînt depistate persoanele vinovate de comiterea lipsurilor de bunuri constatate la inventariere. În conformitate cu principiul prudenţei, veniturile menţionate urmează a fi recunoscute doar în cazul existenţei angajamentului de plată al persoanei vinovate sau a deciziei instanţei judecătoreşti. Evaluarea veniturilor din recuperarea prejudiciului material trebuie efectuată, în funcţie de tipul bunurilor constatate lipsă şi/sau deteriorate. Astfel, conform paragrafului 107 din Regulamentul privind inventarierea, în cazul lipsurilor (deteriorărilor) de active neuzurabile suma veniturilor se determină în baza preţurilor de piaţă ale acestora la data constatării lipsurilor [61]. Suma prejudiciului privind lipsurile (deteriorările) de mijloace fixe trebuie calculată, ţinînd cont de gradul de uzură al acestora. Această regulă este prevăzută în art. 341 alin. (2) din Codul muncii [3]. Totodată, în unele cazuri valoarea de piaţă a bunurilor constatate lipsă poate fi mai mică decît valoarea contabilă a acestora. În această situaţie, suma prejudiciului material, după părerea noastră, trebuie să fie determinată în mărimea valorii contabile a bunurilor nominalizate. În opinia noastră, veniturile din recuperarea prejudiciului material trebuie înregistrate ca venituri financiare în funcţie de modalitatea recuperării acestui prejudiciu de persoanele vinovate: benevol sau forţat (prin instanţa judecătorească). În conformitate cu art. 343 alin. (1) din Codul muncii, salariatul vinovat de cauzarea unui prejudiciu material angajatorului, îl poate recupera benevol, integral sau parţial [3]. Totodată, se permite recuperarea prejudiciului material prin achitarea în rate, dacă salariatul şi angajatorul au ajuns la un acord în acest sens. În acest caz, salariatul trebuie să prezinte angajatorului un angajament scris privind recuperarea benevolă a prejudiciului, cu indicarea termenelor concrete de achitare. Contabilitatea decontărilor cu persoanele vinovate privind recuperarea benevolă a prejudiciului material trebuie ţinută în funcţie de faptul dacă acestea sînt sau nu angajaţi ai întreprinderii. Dacă persoana vinovată este angajat al întreprinderii, decontările sus-menţionate urmează a fi contabilizate prin contul 227, subcontul 2274 «Creanţe pe termen scurt privind recuperarea daunei materiale». În cazul în care persoana vinovată nu este salariat al întreprinderii, decontările privind recuperarea prejudiciului material trebuie să fie reflectate într-un subcont distinct deschis în cadrul contului 229. Modul de contabilizare a veniturilor din recuperarea benevolă a prejudiciului material este ilustrat în următorul exemplu. Exemplul 2.16. În noiembrie 2007, la întreprinderea „Spectru” S.R.L. în urma inventarierii au fost depistate lipsuri de materiale a căror valoare de bilanţ constituie 4 800 lei, iar valoarea de piaţă (fără TVA) – 5 400 lei. Lipsurile au fost comise din vina magazionerului care a întocmit un angajament de plată privind reţinerea sumei prejudiciului material în mărime de 960 lei din salariul lunar începînd cu 1 decembrie 2007. 103

În baza datelor din exemplul de faţă este necesar să se întocmească formulele contabile prezentate în tabelul 2.6 cu divizarea sumelor prejudiciului cauzat între veniturile perioadei de gestiune curente şi veniturile anticipate. În acest context considerăm că suma prejudiciului material poate fi reflectată în componenţa veniturilor anticipate doar în cazul în care în angajamentul de plată al persoanei vinovate sînt indicate termenele concrete de recuperare a prejudiciului material. În caz contrar, suma prejudiciului material urmează a fi înregistrată integral ca venituri financiare ale anului de gestiune curent. Tabelul 2.6 Formule contabile pentru evidenţa veniturilor din recuperarea benevolă a prejudiciului material* Nr. crt. Conţinutul operaţiunii Suma, lei 4 800 Conturi corespondente debit credit 722 211

1. Decontarea valorii de bilanţ a materialelor constatate lipsă la inventariere 2. Reflectarea sumelor prejudiciului material în mărimea valorii de piaţă (fără TVA) a lipsurilor de materiale care urmează a fi recuperate: - în anul de gestiune curent [960 lei – (960 lei : 6)] - în anul de gestiune următor (5 400 lei – 800 lei) 3. Reflectarea TVA de la suma totală a prejudiciului material recunoscut de către persoana vinovată (5 400 lei x 20%) 4. Reţinerea din salariul lunar al persoanei vinovate a sumei prejudiciului material

*Sursa: Elaborat de autor

800 4 600 1 180 960

227 227 227 531

622 515 534 227

Conform art. 344 alin. (2) din Codul muncii, recuperarea forţată a prejudiciului material prin instanţa judecătorească se efectuează în cazurile în care persoana vinovată nu-şi recunoaşte vina şi suma care urmează a fi reţinută depăşeşte salariul mediu lunar al acesteia sau a fost omis termenul de o lună prevăzut pentru emiterea ordinului de recuperare a prejudiciului material [3]. Actualmente, contabilitatea tranzacţiilor generatoare de venituri din recuperarea prejudiciului material prin instanţa judecătorească nu este reglementată sub aspect normativ şi se ţine de către întreprinderi în mod diferit. În acest context, propunem două variante de contabilizare a acestor tranzacţii cu aplicarea unui cont extrabilanţier sau a unui cont al contabilităţii financiare. Varianta de evidenţă a tranzacţiilor privind recuperarea forţată a prejudiciului material trebuie selectată de fiecare întreprindere de sine stătător şi reflectată în politica de contabilitate a acesteia. În cazul utilizării primei variante, evidenţa decontărilor privind recuperarea prejudiciului material trebuie ţinută prin contul extrabilanţier 946 „Creanţe contingente”. În debitul acestui cont

104

urmează a fi reflectate creanţele contingente ale persoanelor vinovate privind recuperarea prejudiciului aferent reclamaţiilor prezentate, dar nerecunoscute, iar în credit – decontarea (anularea) acestor creanţe conform deciziei instanţei judecătoreşti. În cazul aplicării variantei a doua, decontările privind recuperarea prejudiciului material se recomandă a fi înregistrate în contul 227, subcontul «Creanţe contingente pe termen scurt privind recuperarea prejudiciului material» care nu este prevăzut în Planul de conturi actual, însă, poate fi introdus de către întreprindere de sine stătător. Indiferent de varianta de evidenţă a decontărilor cu persoanele vinovate, veniturile din recuperarea forţată a prejudiciului material nu trebuie recunoscute decît după luarea deciziei de către instanţa judecătorească şi evaluate în suma prevăzută de aceasta. În continuare, vom ilustra în baza unui exemplu modul de contabilizare a veniturilor din recuperarea prejudiciului material prin instanţa judecătorească, în cazul aplicării contului extrabilanţier 946. Exemplul 2.17. În noiembrie 2006, la efectuarea inventarierii mijloacelor fixe a fost depistată lipsa unui utilaj a cărui valoare de intrare constituie 6 300 lei, iar suma uzurii acumulate – 2 500 lei. Utilajul lipsă a fost constatat din vina şefului secţiei care a refuzat să recupereze prejudiciul material. Litigiul a fost soluţionat prin instanţa judecătorească care în martie 2007 a luat decizia de încasare de la şeful secţiei a sumei prejudiciului material în mărime de 4 560 lei. Prejudiciul a fost recuperat integral în martie 2007 cu mijloace băneşti în numerar. În baza datelor din acest exemplu, urmează a fi întocmite formulele contabile prezentate în tabelul 2.7, în care sînt expuse doar formulele contabile principale referitoare la înregistrarea veniturilor din recuperarea forţată a prejudiciului material în cazul aplicării contului extrabilanţier. Schemele integrale şi complexe ale formulelor contabile privind operaţiunile de recuperare benevolă şi forţată a prejudiciului material nominalizate au fost elaborate de către autorul tezei şi sînt expuse detaliat în lucrarea „Corespondenţa conturilor contabile conform prevederilor S.N.C. şi Codului fiscal” [161, p. 376–385]. Veniturile din amenzi, penalităţi, despăgubiri şi alte sancţiuni pecuniare apar în cazul încălcării de către terţi a condiţiilor contractelor, anulării deciziilor organelor de control de către instanţele judecătoreşti sau organele ierarhic superioare. Actualmente, actele normative nu stabilesc reguli clare privind evidenţa acestor venituri. În practica contabilă a întreprinderilor autohtone veniturile sus-menţionate, de regulă, se înregistrează pe măsura încasării mijloacelor băneşti, adică în baza contabilităţii de casă, ceea ce, după părerea noastră, nu este corect şi contravine conceptelor şi principiilor contabile fundamentale. Considerăm rezonabilă contabilizarea veniturilor din sancţiunile pecuniare în conformitate cu contabilitatea de angajamente, adică la data calculării lor care este 105

prevăzută în contracte sau în alte documente. Suma veniturilor trebuie să fie determinată, conform condiţiilor contractelor încheiate anterior, acordurilor în scris ale persoanelor vinovate, deciziilor instanţelor judecătoreşti, şi perfectată prin nota de contabilitate. Tabelul 2.7 Formule contabile pentru evidenţa veniturilor din recuperarea forţată a prejudiciului material* Nr. crt. 1. 2. 3. 4. Conturi corespondente debit credit noiembrie 2006 (pînă la luarea deciziei de către instanţa judecătorească) Reflectarea valorii de bilanţ a utilajului constatat lipsă la 3 800 722 123 inventariere (6 300 lei – 2 500 lei) Decontarea sumei uzurii acumulate a utilajului 2 500 124 123 Restabilirea sumei TVA aferentă valorii de bilanţ a 760 713 534 utilajului trecută în cont anterior (3 800 lei x 20%) Reflectarea sumei (inclusiv TVA) creanţelor contingente 4 560 946 aferente recuperării prejudiciului material previzionat (3 800 lei + 760 lei) martie 2007 (după luarea deciziei de către instanţa judecătorească) Reflectarea creanţelor (fără TVA) persoanei vinovate 3 800 227 622 privind recuperarea prejudiciului material adjudecat conform deciziei instanţei judecătoreşti Calcularea TVA de la suma prejudiciului material 760 227 534 adjudecat conform deciziei instanţei judecătoreşti Decontarea sumei creanţelor contingente privind reclamaţiile 4 560 946 adjudecate Decontarea sumei TVA raportată la cheltuieli în perioada 760 534 331 depistării lipsei utilajului Achitarea creanţelor privind recuperarea prejudiciului 4 560 241 227 material cu mijloace băneşti în numerar Conţinutul operaţiunii Suma, lei

5. 6. 7. 8. 9.

*Sursa: Elaborat de autor

În conformitate cu Planul de conturi în vigoare, sumele sancţiunilor calculate sînt considerate ca alte venituri operaţionale, ceea ce, în opinia noastră nu este corect, deoarece, prin esenţa lor economică, sancţiunile nu se referă la activitatea operaţională a întreprinderii. Considerăm că este rezonabilă înregistrarea sumelor sancţiunilor calculate în componenţa veniturilor financiare. În acest scop, propunem deschiderea la contul 622 a unui subcont distinct «Venituri din amenzi, penalităţi şi despăgubiri» şi înregistrarea sumelor veniturilor din sancţiunile specificate prin următoarea formulă contabilă: debit unul din conturile 223, 227, 228, 229, credit contul 622. În unele situaţii sancţiunile calculate pot fi decontate (anulate) în conformitate cu deciziile organelor abilitate de legislaţie. În opinia noastră, aceste sancţiuni urmează a fi contabilizate în funcţie de perioada (anul) de gestiune în

106

care acestea au fost aplicate şi decontate (anulate). Astfel, sancţiunile calculate şi decontate în cursul unuia şi aceluiaşi an de gestiune nu trebuie să afecteze veniturile perioadei de gestiune curente. Aceste sancţiuni urmează a fi contabilizate ca diminuare (stornare) concomitentă a cheltuielilor financiare (debitul contului 722) şi a datoriilor faţă de organele de asigurări sociale şi medicale, buget şi alţi creditori (creditul unuia din conturile 533, 534, 539). Este de remarcat faptul, că unii autori autohtoni, de exemplu, Cauş-Ţapu L. [229, p. 32] propun ca sumele sancţiunilor decontate (anulate) în anul de gestiune în care acestea au fost aplicate, să fie contabilizate nu ca o corectare (diminuare) a cheltuielilor, ci ca o majorare a veniturilor. Considerăm această propunere nejustificată, deoarece aplicarea practică a acesteia conduce la încălcarea principiului prudenţei, adică la supraevaluarea veniturilor perioadei de gestiune curente. În cazul în care sancţiunile au fost calculate şi decontate (anulate) în diferiţi ani de gestiune, în contabilitate sumele acestora trebuie reflectate ca diminuare a datoriilor (debitul unuia din conturile 533, 534, 539) şi majorare a veniturilor financiare (creditul contului 622). De menţionat că unele întreprinderi înregistrează sancţiunile decontate (anulate) ca o corectare a rezultatelor anilor precedenţi (în contul 331), ceea ce nu este justificat, deoarece în acest cont trebuie să fie reflectate doar rezultatele faptelor economice care au avut loc în anii precedenţi şi pentru care există documente ce justifică efectuarea faptelor respective în aceşti ani. În situaţia în care sancţiunile aplicate anterior sînt decontate (anulate) în anii următori, sumele acestora constituie, în opinia noastră, venituri financiare, deoarece documentul (actul organului abilitat) care confirmă faptul economic (decontarea/anularea sancţiunilor) este întocmit în anul de gestiune curent. Veniturile din diferenţele de curs valutar şi de sumă favorabile apar în cazurile efectuării operaţiunilor în valută străină şi/sau unităţi convenţionale. Modul de contabilizare a diferenţelor de curs valutar este stabilit de SNC 21 „Efectele variaţilor cursurilor valutare”, conform căruia aceste diferenţe rezultă din reflectarea în contabilitate şi rapoartele financiare a aceloraşi operaţiuni în valută străină la diferite cursuri de schimb valutar, precum şi din recalcularea activelor şi datoriilor în valute străine la data întocmirii bilanţului [42]. Diferenţele de curs se determină la data întocmirii rapoartelor financiare, la ieşirea (cheltuirea) mijloacelor băneşti şi achitarea creanţelor şi datoriilor contabilizate în valută străină conform cursurilor valutare stabilite de Banca Naţională a Moldovei (BNM). Unele aspecte contabile şi fiscale aferente tranzacţiilor în valută străină şi diferenţelor de curs valutar sînt abordate în lucrările specialiştilor autohtoni – Bucur V., Grabarovschi L. [226], Zaharcenco I. [272] şi străini – Abaşina A. [65], Hahonova N. [133], Kavtoreeva Ia. [139]. Totodată, lipsesc investigaţiile referitoare la modalitatea de recunoaştere a diferenţelor de curs valutar favorabile ca venituri ale perioadei de gestiune curente. După părerea noastră, la apariţia diferenţelor 107

nominalizate trebuie luat în considerare faptul că nu toate tipurile acestora pot fi înregistrate în componenţa veniturilor. Astfel, conform paragrafului 9 din SNC 21, trebuie reflectate ca venituri numai diferenţele de curs aferente operaţiunilor curente, adică acelea care se referă la procurarea sau vînzarea bunurilor şi serviciilor contra valută străină, primirea sau acordarea creditelor şi împrumuturilor în valută străină şi alte tranzacţii exprimate în valută străină. Diferenţele aferente capitalului nevărsat trebuie înregistrate ca majorare şi/sau diminuare a capitalului suplimentar [42]. Diferenţele de curs valutar favorabile aferente operaţiunilor curente trebuie să fie perfectate printr-o notă de contabilitate şi înregistrate ca majorare simultană a activelor şi/sau diminuare a datoriilor exprimate în valută străină (debitul conturilor 131, 132, 134, 136, 221, 223, 224, 227, 228, 229, 231, 232, 241, 243, 244, 411, 413, 421, 423, 424, 511, 513, 514, 521, 522, 523, 537, 539) şi ca majorare a veniturilor financiare (creditul contului 622). În acest caz, propunem întocmirea formulelor contabile prezentate în anexa 12. Diferenţele de sumă favorabile apar în cazul efectuării operaţiunilor privind procurarea (vînzarea) activelor şi/sau serviciilor cu rezidenţii Republicii Moldova, cînd valoarea unor astfel de active şi/sau servicii este stabilită în unităţi convenţionale sau în valută străină. Posibilitatea exprimării datoriilor băneşti pe teritoriul Republicii Moldova în valută străină este prevăzută în art. 583 din Codul civil [1] şi se aplică pe larg în practică, în special, în cazul leasingului, arendei şi locaţiunii bunurilor. Totodată, aspectele contabile şi fiscale ale acestor diferenţe nu sînt reglementate de actele normative actuale. În opinia noastră, diferenţele de sumă urmează a fi contabilizate la data achitării creanţelor şi a datoriilor privind operaţiunile sus-menţionate. Considerăm rezonabilă contabilizarea diferenţelor nominalizate în acelaşi mod ca şi diferenţele de curs valutar, adică ca o creştere/diminuare a creanţelor/datoriilor (debitul conturilor 131, 132, 134, 136, 221, 223, 224, 227, 228, 229, 231, 232, 411, 413, 421, 423, 424, 511, 513, 514, 521, 522, 523, 537, 539) şi ca o majorare a veniturilor financiare (creditul contului 622). Această recomandare rezultă din art. 16 al Legii contabilităţii [4], paragraful 28 din SNC 5 [30] şi paragraful 13 din Comentariile cu privire la aplicarea SNC 1 [48], potrivit cărora întreprinderea, în lipsa procedeului contabil necesar pentru ea, este în drept să elaboreze de sine stătător un astfel de procedeu, pornind de la cerinţele şi regulile prevăzute în actele normative privind problemele similare sau conexe. Diferenţele de sumă urmează a fi contabilizate în mod similar ca şi diferenţele de curs valutar în conformitate cu prevederile SNC 21. În acelaşi timp, considerăm că diferenţele de sumă nu trebuie recalculate la finele perioadei de gestiune, deoarece mijloacele valutare nu sînt utilizate efectiv la efectuarea tranzacţiilor. În plus, dacă apar aceste diferenţe, este necesară corectarea sumelor TVA aferentă creanţelor şi datoriilor contabilizate în unităţi convenţionale şi/sau în valută străină. Această necesitate este condiţionată de faptul că creanţele şi datoriile specificate 108

apar în cazul efectuării tranzacţiilor cu întreprinderile autohtone, şi nu cu cele străine, ca în cazul apariţiei diferenţelor de curs valutar. De menţionat că unii autori autohtoni – Zaharcenco I. [272, p. 22–23], Dima M. [268, p. 27–29] – propun a înregistra diferenţele de sumă ca o corectare a valorii activelor procurate. Aceste propuneri sînt preluate din literatura de specialitate din Federaţia Rusă şi, în opinia noastră, nu sînt justificate şi contravin conceptelor şi principiilor fundamentale şi, în primul rînd, principiului prudenţei care nu permite supraevaluarea activelor. Mai mult decît atît, recomandările autorilor nominalizaţi conduc la încălcarea regulilor de determinare a valorii de intrare a activelor procurate care urmează a fi stabilită la data depozitării stocurilor şi punerii în funcţiune a activelor pe termen lung. După părerea noastră, diferenţele de sumă favorabile trebuie să fie decontate integral la venituri, deoarece prin esenţa lor economică, ele sînt similare diferenţelor de curs valutar care, conform paragrafului 16 din SNC 21, se constată ca venituri ale perioadei de gestiune curente [42]. Evaluarea veniturilor din diferenţele favorabile de sumă trebuie efectuată în conformitate cu condiţiile contractuale sau în baza cursurilor valutare stabilite de BNM. Aceste diferenţe se recomandă să fie perfectate printr-o notă de contabilitate şi reflectate prin formulele contabile prezentate în anexa 13. În viziunea noastră, diferenţele de curs valutar şi de sumă favorabile decontate în contabilitatea financiară la venituri nu urmează a fi ajustate la calcularea rezultatului fiscal, deoarece, conform art. 44 alin. (7) din Codul fiscal, în scopuri fiscale pot fi aplicate metodele contabilităţii financiare [2]. Veniturile extraordinare includ compensaţiile obţinute de întreprindere pentru recuperarea pierderilor (pagubelor) din accidente, incendii, calamităţi naturale, exproprieri, modificări ale legislaţiei şi alte evenimente extraordinare. Actualmente, componenţa şi modul de contabilizare a acestor venituri nu sînt suficient reglementate sub aspect normativ. După părerea noastră, veniturile extraordinare trebuie să includă următoarele elemente: • • • compensaţiile sub formă de mijloace băneşti şi/sau active nebăneşti primite cu titlu gratuit de la terţi pentru acoperirea pierderilor din evenimentele extraordinare; valoarea realizabilă netă a bunurilor materiale obţinute la ieşirea (casarea parţială) a activelor în urma evenimentelor extraordinare; despăgubirile de asigurare calculate şi/sau primite de la companiile de asigurări pentru acoperirea pierderilor din evenimentele extraordinare;

109

•

compensaţiile (în expresie bănească sau naturală) calculate şi/sau primite de la persoanele vinovate de pierderea (deteriorarea) totală sau parţială a bunurilor din cauza accidentelor, incendiilor şi altor evenimente excepţionale;

•

veniturile din modificarea legislaţiei în vigoare (sumele datoriilor faţă de bugetul public, anulate în legătură cu amnistia fiscală; valoarea activelor legalizate etc.). Recunoaşterea veniturilor extraordinare trebuie efectuată conform contabilităţii de

angajamente la respectarea criteriilor generale, adică atunci cînd întreprinderea are o certitudine întemeiată în obţinerea veniturilor şi acestea pot fi evaluate în mod credibil. Este de menţionat că aceste criterii nu întotdeauna sînt respectate în practică. În majoritatea cazurilor întreprinderile recunosc veniturile extraordinare în baza contabilităţii de casă, adică pe măsură primirii mijloacelor băneşti şi/sau a altei forme de compensare de la companiile de asigurări, autorităţile publice şi alte întreprinderi şi persoane fizice. Această situaţie denaturează indicatorii financiari şi influenţează negativ rezultatul fiscal al întreprinderii. Evaluarea veniturilor extraordinare trebuie efectuată la sumele prevăzute în calculele companiilor de asigurări, precum şi la valoarea justă a activelor primite sau care urmează a fi primite de la terţi în contul acoperirii pierderilor din evenimentele extraordinare. Veniturile extraordinare trebuie contabilizate doar în cazul existenţei documentelor care confirmă faptul producerii evenimentului extraordinar şi primirea (calcularea) compensaţiilor pentru acoperirea pierderilor din aceste evenimente. Actualmente, actele normative în vigoare nu stabilesc nomenclatorul acestor documente. În opinia noastră, drept documente ce confirmă evenimentele extraordinare pot servi: • • • • • • actele comisiilor de lichidare a consecinţelor calamităţilor naturale – în cazul cutremurelor de pămînt, secetelor, inundaţiilor, uraganelor, eroziunii solurilor, epizootiilor etc.; actele serviciului antiincendiar de stat – în cazul incendiilor; actele poliţiei rutiere şi/sau hotărîrile instanţelor judecătoreşti – în cazul accidentelor rutiere; actele poliţiei şi/sau hotărîrile instanţelor judecătoreşti – în cazul furturilor bunurilor; actele şi calculele organelor de asigurări – la determinarea sumelor despăgubirilor de asigurare; procesele-verbale de casare a obiectelor de mijloace fixe (mijloace de transport) – la lichidarea (casarea) acestora şi la determinarea valorii realizabile nete a bunurilor materiale obţinute în urma casării acestor obiecte; • • deciziile organelor autorizate – la exproprierea bunurilor; certificatele eliberate de organele fiscale şi casele de asigurări sociale teritoriale – la anularea datoriilor ca urmare a amnistiei fiscale;

110

• • • •

cererile confirmate de organele fiscale teritoriale, facturile fiscale, facturile de expediţie, notele de contabilitate – la legalizarea capitalului; actele experţilor (evaluatorilor) independenţi – la evaluarea mărimii pagubelor din pierderea parţială a bunurilor; acordul persoanelor vinovate şi/sau hotărîrile instanţelor judecătoreşti – în cazul pierderii bunurilor din vina angajaţilor întreprinderii sau altor persoane; ordinele de plată, facturile de expediţie şi alte documente – la primirea compensaţiilor de la terţi pentru acoperirea pierderilor din evenimentele extraordinare. În afară de documentele sus-menţionate tranzacţiile generatoare de venituri extraordinare

trebuie perfectate prin documente, care confirmă compensaţiile calculate (primite): facturi de expediţie, facturi fiscale, ordine de plată, dispoziţii de încasare etc. Informaţiile din documentele primare menţionate urmează a fi generalizate în conturile contabile. În acest scop, conform Planului de conturi, este destinat contul omonim 623 la care sînt prevăzute subconturile 6231 «Compensaţii primite pentru recuperarea pierderilor din calamităţi naturale» şi 6232 «Alte venituri excepţionale». Pentru facilitarea procesului de acumulare a informaţiilor privind veniturile extraordinare considerăm că este necesar să se introducă o grupă de conturi distinctă 63 „Venituri extraordinare”, cu evidenţierea următoarelor conturi sintetice: 631 „Venituri din compensaţii pentru recuperarea pierderilor din calamităţi” şi 632 „Venituri din alte evenimente extraordinare”. Necesitatea introducerii conturilor nominalizate de evidenţă a veniturilor extraordinare este condiţionată de prevederile legislaţiei fiscale care stabileşte diferite modalităţi de luare în calcul a veniturilor extraordinare la determinarea rezultatului impozabil. Astfel, conform art. 20 lit.d3) din Codul fiscal, sumele primite de către persoanele fizice şi juridice ca despăgubire pentru prejudiciul ce le-a fost cauzat ca urmare a unei acţiuni ilegale (inacţiuni) ori ca urmare a unor calamităţi naturale sau tehnogene, cataclisme, epidemii, epizootii nu se includ în venitul impozabil [2]. De remarcat că, în actualul Planul de conturi sînt prezentate doar formulele contabile generale privind înregistrarea şi decontarea veniturilor extraordinare care nu asigură obţinerea informaţiei necesare pentru întocmirea rapoartelor financiare şi a declaraţiilor fiscale. În acest context, autorul tezei a elaborat o schemă integrală şi complexă de contabilizare a veniturilor extraordinare, care este prezentată în anexa 14. Veniturile din impozitul pe profit apar în cazul în care întreprinderea suportă pierderi fiscale. Actualmente, veniturile specificate nu se evidenţiază separat în contabilitate, ci se înregistrează ca diminuare a cheltuielilor privind impozitul pe profit. Această situaţie creează dificultăţi pentru întreprinderi, în special atunci, cînd veniturile nominalizate sînt semnificative.

111

De menţionat că veniturile din impozitul pe profit condiţionează apariţia activelor amînate care sînt recunoscute pentru toate diferenţele temporare deductibile, în măsura în care există probabilitatea că acestea vor fi recuperate din veniturile impozabile viitoare. În acest caz trebuie luat în considerare faptul că activul amînat nu se recunoaşte dacă acesta apare din constatarea iniţială a unui activ sau a unei datorii într-o tranzacţie care nu este o fuziune de întreprinderi şi în momentul tranzacţiei nu afectează rezultatul contabil şi fiscal. Planul ce conturi actual nu prevede un cont separat pentru evidenţa veniturilor din impozitul pe profit. În prezent, sumele acestor venituri se reflectă în contul 731 „Cheltuieli (economii) privind impozitul pe venit”, ceea ce nu este corect, deoarece prin esenţa lor economică, sumele nominalizate reprezintă venituri şi trebuie înregistrate într-un cont din clasa 6 „Conturi de venituri”. În acest scop, propunem să se introducă o grupă separată de conturi 64 „Venituri din impozitul pe profit”, cu evidenţierea următoarelor conturi sintetice: 641 „Venituri din impozitul pe profit curent” şi 642 „Venituri din impozitul pe profit amînat”. Calcularea veniturilor din impozitul pe profit urmează a fi înregistrată ca majorare a activelor amînate şi a veniturilor respective. Decontarea acestor venituri trebuie efectuată la finele anului de gestiune în acelaşi mod ca şi decontarea altor venituri, adică în corespondenţă cu debitul contului de evidenţă a rezultatului net al perioadei de gestiune curente. Informaţiile privind veniturile rezultate din faptele economice, examinate în paragraful de faţă, trebuie reflectate în Raportul de profit şi pierdere, în anexa la acesta şi în notă explicativă în componenţa veniturilor din activităţile ordinare şi din evenimente extraordinare în funcţie de tipul şi caracterul semnificativ al acestora.

112

CAPITOLUL 3. ABORDĂRI METODOLOGICE ŞI APLICATIVE PRIVIND CONTABILITATEA CHELTUIELILOR ÎNTREPRINDERII 3.1. Contabilitatea cheltuielilor aferente bunurilor vîndute Vînzarea bunurilor generează diverse cheltuieli care, în opinia noastră, pot fi divizate în două grupe principale costul vînzărilor şi cheltuielile comerciale. Componenţa şi modul general de contabilizare a cheltuielilor aferente vînzării bunurilor sînt reglementate de prevederile SNC 3 care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1998. Unele aspecte contabile şi fiscale ale cheltuielilor specificate sînt abordate în lucrările autorilor autohtoni şi străini: Bucur V. [92], Frecăuţeanu A. [116], Tuhari T. [263], Zlatina N. [92], Adamov N [68], Astahov V. [69], Hendrixen A., Van Breda M. [134], Needles B., Anderson N., Caldwell J. [160] etc. Totodată, lipsesc investigaţiile complexe privind componenţa, modul de recunoaştere, evaluare, perfectare documentară şi înregistrare în conturi a cheltuielilor privind vînzarea bunurilor în diferite situaţii concrete. În acest context, considerăm necesară examinarea problemelor privind contabilizarea cheltuielilor nominalizate şi formularea recomandărilor de soluţionare a acestora în concordanţă cu normele internaţionale. Conform paragrafului 28 din SNC 3, costul vînzărilor reprezintă suma consumurilor care au devenit cheltuieli ca rezultat al vînzării produselor şi mărfurilor [28]. Componenţa costului vînzărilor diferă, în funcţie de tipul bunurilor fabricate sau procurate de către întreprindere în scopul revînzării. Astfel, costul vînzărilor produselor comercializate include: consumurile directe de materiale, consumurile directe privind retribuirea muncii (ţinînd cont de contribuţiile de asigurări sociale şi primele de asistenţă medicală) şi consumurile indirecte de producţie aferente produselor vîndute, iar costul vînzărilor mărfurilor – valoarea de bilanţ a acestora care se determină în felul următor: la valoarea soldului stocurilor de mărfuri la începutul perioadei de gestiune se adaugă valoarea achiziţiilor nete de mărfuri în perioada de gestiune şi se scade valoarea soldului stocurilor de mărfuri la finele perioadei de gestiune. De menţionat că componenţa costului vînzărilor bunurilor comercializate, prevăzută în SNC 3, poartă un caracter general, nu corespunde cerinţelor actuale de dezvoltare a întreprinderilor autohtone şi nu ia în considerare metodele de evaluare curentă a bunurilor aplicate de întreprindere. Recunoaşterea costului vînzărilor trebuie efectuată în baza conceptului contabilităţii de angajamente şi a principiului concordanţei în aceeaşi perioadă de gestiune în care au fost recunoscute veniturile din vînzarea bunurilor corespunzătoare. În acest caz, trebuie să fie respectate criteriile generale de recunoaştere a cheltuielilor, adică probabilitatea diminuării avantajelor

113

economice ale întreprinderii, posibilitatea evaluării credibile şi justificarea documentară a acestora. Modul de evaluare a costului vînzărilor nu este abordat special în literatura de specialitate. Ca urmare, în practica contabilă a întreprinderilor autohtone acest indicator se calculează în mod diferit, ceea ce influenţează negativ relevanţa şi credibilitatea informaţiilor şi generează probleme fiscale la determinarea venitului impozabil, aplicarea TVA şi calcularea altor taxe şi plăţi la buget. După părerea noastră, la evaluarea costului vînzărilor bunurilor comercializate trebuie luaţi în considerare următorii trei factori principali: 1) metoda de evaluare curentă a bunurilor acceptată de întreprindere; 2) metoda de evidenţă a stocurilor aplicată de întreprindere; 3) unităţile de măsură a bunurilor utilizate la procurarea şi vînzarea acestora. În conformitate cu paragrafele 22–25 din SNC 2 «Stocurile de mărfuri şi materiale», întreprinderea poate aplica una din următoarele metode de evaluare curentă a costului vînzărilor bunurilor comercializate: de identificare, prima intrare – prima ieşire (FIFO), ultima intrare – prima ieşire (LIFO), costului mediu ponderat [27]. La selectarea şi aplicarea metodelor de evaluare curentă a bunurilor vîndute considerăm că este rezonabil să se acorde atenţie următoarelor aspecte principale: • evaluarea bunurilor vîndute în baza diferitelor metode este condiţionată de variaţiile preţurilor pe parcursul anului de gestiune. Astfel, loturile identice de bunuri pot fi cumpărate la preţuri diferite. De asemenea, poate fi diferit şi costul efectiv al produselor fabricate, deoarece, la confecţionarea acestora, de regulă, sînt utilizate materiale procurate la preţuri diferite. În cazul vînzării bunurilor, deseori este complicat să se identifice care anume din acestea au fost vîndute şi care încă se află în stoc. În acest context, costul vînzărilor bunurilor se stabileşte în baza unor anumite ipoteze pe care sînt bazate metodele de evaluare curentă a acestora; • metoda de evaluare curentă a bunurilor se stabileşte pentru fiecare tip sau grupă a acestora. În acest caz, trebuie să fie luate în considerare particularităţile activităţii întreprinderii, cererea de bunuri pe piaţă, nivelul inflaţiei, efectele financiare şi fiscale ale metodei, precum şi costurile implementării acesteia. Astfel, metoda de identificare poate fi aplicată la întreprinderile cu producţie individuală şi în serii mici, precum şi în unităţile de comerţ a căror activitate presupune procurarea şi vînzarea mărfurilor scumpe. Metodele FIFO, LIFO şi costului mediu ponderat este raţional să fie aplicate la întreprinderile care dispun de un sortiment mare şi variat de bunuri; • în cazul utilizării metodelor FIFO şi LIFO apare necesitatea organizării evidenţei analitice a stocurilor nu numai pe tipurile acestora, ci şi pe loturile intrate, ceea ce majorează considerabil volumul de lucru contabil; 114

•

metodele selectate de către întreprindere urmează a fi stabilite în politica de contabilitate a acesteia. În acest caz, se va ţine cont de conceptul permanenţei metodelor, adică metodele alese se vor aplica în mod consecvent în cursul anului de gestiune, precum şi de la un an de gestiune la altul;

•

metoda de identificare se bazează pe costul curent al bunurilor, iar celelalte trei metode – pe ipoteze privind fluxul estimat al costurilor care poate fi identic sau nu cu fluxul real al bunurilor. Modul de aplicare a metodelor de evaluare curentă a bunurilor vîndute este explicat detaliat în

baza unor exemple concrete în diferite surse bibliografice [92, 108, 111, 115, 160, 273]. În paragraful de faţă sînt examinate avantajele şi dezavantajele fiecăreia din metodele nominalizate, precum şi modalităţile de utilizare a acestora în practica contabilă a întreprinderilor autohtone. Metoda de identificare trebuie să fie aplicată pentru evaluarea bunurilor care, de regulă, nu sînt reciproc substituibile şi a produselor fabricate şi destinate unor proiecte speciale, de exemplu, în cazul vînzării automobilelor, imobilelor, obiectelor de lux, operelor de artă etc. Avantajul principal al acestei metode constă în asigurarea unui grad înalt de veridicitate a costului vînzărilor, deoarece acesta se stabileşte separat pentru fiecare unitate a bunului comercializată. Totodată, în opinia noastră, metoda de identificare are următoarele dezavantaje principale: în unele cazuri, este dificil şi incomod să se ţină evidenţa cumpărării şi vînzării unor bunuri individuale; la comercializarea mai multor bunuri de aceeaşi natură identificarea bunului vîndut devine arbitrară şi, prin urmare, întreprinderea îşi poate majora sau reduce rezultatul financiar, decontînd la vînzări bunurile cu valoarea de bilanţ (costul efectiv) mai mare sau mai mică. Metoda FIFO se bazează pe ipoteza că bunurile primele intrate sînt şi primele ieşite, de aceea evaluarea bunurilor vîndute se efectuează în aceeaşi consecutivitate. Această metodă este preferabilă în cazurile în care preţurile bunurilor vîndute înregistrează o reducere permanentă. Metoda FIFO poate fi utilizată de către orice întreprindere, indiferent de fluxul real al bunurilor, deoarece ipoteza se face în legătură cu fluxul costurilor (valorii de intrare), şi nu al bunurilor. Avantajul acestei metode constă în faptul că soldurile bunurilor la finele perioadei de gestiune se evaluează la valoarea de intrare (costul efectiv) a ultimelor loturi de bunuri procurate (fabricate) şi, prin urmare, sînt mai aproape de consumurile reale. În condiţiile de inflaţie, metoda FIFO asigură cel mai înalt nivel al profitului net. Aceasta se lămureşte prin faptul că întreprinderile majorează, de regulă, preţurile de vînzare a bunurilor, fără luarea în considerare a faptului că acestea au fost procurate pînă la creşterea preţurilor. În cazul diminuării preţurilor, se urmăreşte un proces invers. Dezavantajul principal al metodei FIFO se referă la faptul că aceasta amplifică efectele modificărilor preţurilor asupra rezultatului net al întreprinderii. 115

Metoda LIFO se bazează pe ipoteza că ultimele bunuri intrate sînt primele ieşite, de aceea evaluarea bunurilor comercializate se efectuează în aceeaşi consecutivitate. Această metodă este rezonabil să fie aplicată în condiţiile creşterii continue a preţurilor la bunurile vîndute. În acest caz, costul vînzărilor bunurilor comercializate în cursul perioadei de gestiune se evaluează la valoarea de intrare a ultimelor loturi de bunuri procurate (confecţionate), iar soldul bunurilor la finele perioadei de gestiune se evaluează la valoarea de intrare a primelor loturi de stocuri intrate. Efectul metodei LIFO constă în evaluarea stocului la cel mai vechi preţ şi includerea în costul bunurilor vîndute a costului celor mai recente bunuri cumpărate. Această estimare, bineînţeles, nu corespunde cu mişcarea efectivă a bunurilor întreprinderilor. Metoda LIFO are unele avantaje şi asigură determinarea corectă a rezultatului net, în cazul în care costurile curente ale bunurilor sînt corelate cu preţurile de vînzare, indiferent de faptul care din unităţile fizice de bunuri sînt vîndute. Atunci cînd se înregistrează o creştere sau o reducere a preţurilor, metoda LIFO contribuie la stabilirea costului bunurilor vîndute cît mai aproape de nivelul preţului în momentul vînzării acestor bunuri. În acest context, metoda LIFO tinde să stabilească o mărime mai mică a rezultatului net în cursul perioadelor inflaţioniste şi o valoare mai mare a rezultatului net în perioadele cu deflaţie, comparativ cu celelalte metode de evaluare a stocurilor. Totodată, metoda LIFO are mai multe dezavantaje, dinre care principalele sînt următoarele. În primul rînd, în cazul utilizării metodei LIFO stocurile de bunuri se evaluează şi se reflectă în bilanţ la preţurile primelor intrări care, de regulă, diferă esenţial de valoarea curentă a bunurilor respective. Această situaţie denaturează anumiţi indicatori, cum ar fi fondul de rulment sau lichiditatea curentă, care trebuie interpretaţi cu precauţie. În al doilea rînd, multe întreprinderi, în special, cele transnaţionale pot efectua tranzacţii în ţările în care nu este permisă aplicarea metodei LIFO. În aceste cazuri utilizarea metodei LIFO nu va asigura comparabilitatea informaţiilor din rapoartele financiare ale întreprinderilor nominalizate. În al treilea rînd, inflaţia nu are efecte asupra tuturor tipurilor de bunuri. Astfel, preţurile la bunurile care sînt supuse învechirii morale, de exemplu, la computere, telefoane mobile şi alte mărfuri electronice, de regulă, se diminuează pe măsura apariţiei modele mai noi şi performante. În al patrulea rînd, aplicarea metodei LIFO influenţează negativ mărimea unor indicatori importanţi ce caracterizează rezultatele activităţii economico-financiare a întreprinderii şi, în primul rînd, a profitului pe o acţiune. De remarcat că, metoda LIFO nu este prevăzută în IAS 2 „Stocuri” şi, prin urmare, nu se recomandă pentru aplicare la întreprinderile care utilizează reglementările contabile internaţionale. De asemenea, această metodă nu este utilizată pe larg în practica mondială. Conform rezultatelor sondajului a 213 companii din SUA, 73% din acestea consideră că aplicarea metodei LIFO nu este 116

convenabilă, 12% – este complicată, iar restul respondenţilor au corelat imposibilitatea aplicării metodei nominalizate cu cheltuielile considerabile, apariţia problemelor fiscale şi influenţa negativă a acestei metode asupra mărimii profitului întreprinderii [134, p. 355]. Din motivele sus-menţionate considerăm nerezonabilă aplicarea metodei LIFO la întreprinderile autohtone. Această afirmaţie se argumentează şi prin faptul că în art. 4 din Legea contabilităţii se menţionează că reglementările contabile naţionale trebuie să corespundă prevederilor IFRS [4]. Prin urmare, metodele de evidenţă care nu corespund IFRS, inclusiv metoda LIFO, urmează a fi excluse din reglementările contabile naţionale. Metoda costului mediu ponderat prevede că costul bunurilor ieşite şi al celor rămase la finele perioadei de gestiune se determină în baza costului mediu ponderat al unităţilor similare aflate în stoc la începutul perioadei de gestiune şi procurate sau fabricate de întreprindere în cursul acestei perioade. Această metodă este preferabilă în cazul fluctuaţilor considerabile ale preţurilor la bunurile vîndute în cursul perioadei de gestiune. Costul mediu ponderat poate fi calculat pentru o anumită perioadă de timp sau pe măsura intrării lotului ordinar de stocuri. În acest scop, valoarea de intrare totală a bunurilor disponibile pentru vînzare se împarte la numărul total de unităţi ale acestora. Utilizarea metodei costului mediu ponderat diminuează efectele creşterii sau descreşterii preţurilor la bunurile vîndute, deoarece valoarea de bilanţ a stocului final al acestora este influenţată de toate preţurile aferente stocului iniţial şi bunurilor procurate pe parcursul perioadei de gestiune. Totodată, metoda nominalizată are şi unele dezavantaje, din care principalul constă în faptul că nu se ia în considerare influenţa preţurilor recente asupra stocului de bunuri la finele perioadei de gestiune. Analiza critică a metodelor de evaluare curentă a bunurilor ne permite să concluzionăm că fiecare din acestea prezintă anumite avantaje şi dezavantaje, şi nici una nu poate fi considerată cea mai bună sau perfectă. Factorii principali care trebuie luaţi în considerare la alegerea metodei de evaluare a bunurilor se referă la efectele fiecărei metode asupra indicatorilor financiari şi fiscali. În acest context, trebuie avut în vedere faptul că, potrivit art. 46 alin. (3) din Codul fiscal, în scopuri fiscale metodele de evidenţă curentă a stocurilor, inclusiv a costului vînzărilor mărfurilor şi produselor se aplică de către contribuabili în conformitate cu legislaţia privind contabilitatea [2]. În afară de metodele de evaluare curentă a bunurilor, asupra mărimii costului vînzărilor acestora influenţează şi metoda de evidenţă a stocurilor. În literatura de specialitate străină [134, 143, 160] şi în practica internaţională sînt specificate două metode principale de evidenţă a stocurilor: continuă şi periodică. De menţionat că, în unele surse bibliografice, de exemplu, în manualul „Principiile de bază ale contabilităţii”, elaborat de autorii americani Needles B., Anderson H., Caldwell J., aceste metode sînt prezentate sub următoarele denumiri: sistemul de inventariere periodică (inventar 117

intermitent) şi sistemul de inventariere continuă (inventar permanent) [160, p. 190]. Considerăm că denumirea „metodă de evidenţă a stocurilor” este mai corectă, deoarece caracterizează nu numai modul de inventariere a stocurilor, ci şi modalităţile de calculare a costului vînzărilor şi de înregistrare a acestuia în conturile contabile. În cazul aplicării metodei de evidenţă continuă a stocurilor, cantitatea şi costul fiecărui tip sau grupă de bunuri se calculează şi se înregistrează în contabilitate pe măsura vînzării lor. După părerea noastră, această metodă are multiple avantaje, inclusiv principalele:: evidenţa detaliată a fiecărui tip de bunuri este utilă în cazul analizei solicitărilor cumpărătorilor, precum şi la alegerea timpului şi cantităţii comenzilor repetate de bunuri; calcularea efectivă a stocurilor de bunuri poate fi utilizată în scopuri de control al veridicităţii acestora. Diminuarea stocurilor din cauza alterării sau sustragerii poate fi identificată separat, dar nu ascunsă în costul bunurilor vîndute; rapoartele financiare pot fi întocmite fără efectuarea în prealabil a inventarierii bunurilor. Metoda de evidenţă continuă a stocurilor asigură obţinerea unei informaţii mai relevante şi credibile pentru toate categoriile de utilizatori. Totodată, aplicarea metodei nominalizate necesită organizarea unei evidenţe analitice a bunurilor nu numai pe tipurile acestora, ci şi pe loturile de bunuri procurate (confecţionate) şi vîndute, ceea ce complică considerabil procesul de evidenţă şi majorează volumul de lucru contabil, mai ales, în condiţiile prelucrării manuale a informaţiei. Metoda de evidenţă periodică a stocurilor este mai simplă şi se aplică pe larg la întreprinderile din ţările cu economie dezvoltată. Tradiţional, această metodă este utilizată de către întreprinderile care comercializează mărfuri de mică valoare în cantităţi mari sau care confecţionează produse omogene dintr-un asortiment redus de materiale (farmacii, magazine de piese auto, magazine universale, firme agricole etc.). Necesitatea aplicării metodei nominalizate este condiţionată de dificultăţile şi costul ridicat al evidenţei tranzacţiilor aferente cumpărării (fabricării) şi vînzării fiecărui articol de bunuri. Potrivit acestei metode, costul vînzărilor se determină doar la finele perioadei de gestiune, după inventarierea stocurilor de bunuri, prin următoarea formulă: Cv = Si + Vi – Sf, unde Cv – costul bunurilor vîndute; Si – stocul bunurilor la începutul perioadei de gestiune; Vi – valoarea bunurilor intrate în cursul perioadei de gestiune; Sf – stocul bunurilor la finele perioadei de gestiune. După părerea noastră, metoda de evidenţă periodică a stocurilor are un şir de neajunsuri şi nu poate fi recomandată pentru aplicare întreprinderilor autohtone, din mai multe motive. 118 (2)

În primul rînd, la utilizarea acestei metode, costul bunurilor vîndute se supraevaluează în mod neargumentat. Această afirmaţie se argumentează prin faptul că nu toate bunurile ieşite sînt, de regulă, vîndute. Multe întreprinderi înregistrează pierderi importante de stocuri din cauza alterărilor, furturilor din locurile de comercializare şi sustragerilor de către persoanele gestionare. Dacă se aplică metoda nominalizată, pierderile sus-menţionate se includ în costul vînzărilor bunurilor şi nu vor putea fi identificate. Mai mult decît atît, în unele situaţii, bunurile se consumă pentru necesităţile interne ale întreprinderii, cum ar fi: crearea de mijloace fixe, utilizarea în scopuri de reclamă, fabricarea produselor, prestarea serviciilor etc. Aceste ieşiri diminuează direct mărimea stocului final de bunuri şi, de asemenea, conduc la supraevaluarea costului bunurilor vîndute. În al doilea rînd, aplicarea metodei de evidenţă periodică nu asigură furnizarea informaţiilor detaliate privind stocurile de bunuri la o anumită dată, ceea ce influenţează negativ controlul integrităţii şi utilizării raţionale a acestora. În al treilea rînd, sistemele moderne de codificare (marcare) electronică a fiecărui articol de bunuri prin conectarea maşinilor de casă şi control la un calculator, permite actualizarea datelor privind stocurile de bunuri la orice dată şi, prin urmare, facilitează aplicarea metodei de evidenţă continuă a stocurilor care este mai performantă şi asigură controlul asupra mişcării bunurilor. Actualmente, metoda de evidenţă periodică a stocurilor nu este prevăzută în actele normative din Republica Moldova. Însă, o dată cu intrarea în vigoare a Legii contabilităţii şi a implementării IFRS, utilizarea metodei specificate de către întreprinderile autohtone va fi posibilă din punct de vedere juridic. În unele cazuri asupra mărimii costului bunurilor vîndute poate influenţa unitatea de măsură a acestora. Această situaţie apare atunci cînd anumite tipuri de bunuri sînt procurate folosind unele unităţi de măsură, dar se vînd cu alte unităţi de măsură. De exemplu, materialul lemnos poate fi exprimat în metri cubi (steri) – la procurare şi metri liniari – la vînzare, carburanţii şi lubrifianţii, respectiv, în kilograme şi litri etc. Este de remarcat că problemele sus-menţionate nu sînt reglementate sub aspect normativ şi abordate în literatura de specialitate. După părerea noastră, costul vînzărilor bunurilor trebuie să fie calculat în baza acelor unităţi de măsură care sînt indicate în documentele de însoţire ale furnizorului sau în calculaţiile costurilor produselor fabricate (kilograme, litri, bucăţi etc.). Dacă, însă, bunurile procurate sînt exprimate în unităţi de măsură mari, dar se vînd în unităţi mai mici, acestea urmează a fi înregistrate în unităţi mai mici. De exemplu, dacă, conform facturii fiscale a furnizorului, au fost procurate 5 tone de ciment, iar vînzarea acestora se exprimă în kilograme, cimentul trebuie să fie reflectat în evidenţa analitică în cantitate de 5 000 kilograme. În cazul în care bunurile sînt procurate în unele unităţi de măsură (de exemplu, metri cubi), 119

dar se vînd în alte unităţi de măsură (metri liniari sau kilograme, litri) este necesară ţinerea concomitentă a evidenţei în ambele unităţi de măsură. Dacă ţinerea acestei evidenţe este neraţională din punct de vedere economic sau imposibilă din punct de vedere tehnic, considerăm rezonabil de a transfera bunurile dintr-o unitate de măsură în alta. În acest scop, trebuie să se utilizeze coeficienţi speciali, stabiliţi în funcţie de tipul bunurilor, şi să se întocmească un document primar – Procesulverbal de transferare a bunurilor dintr-o unitate de măsură în alta. Actualmente, formularul-tip al unui astfel de document lipseşte, de aceea întreprinderea este în drept să elaboreze documentul nominalizat în formă liberă, ţinînd cont de cerinţele faţă de documentele primare conform legislaţiei în vigoare. Formularul procesului-verbal sus-menţionat, modul lui de întocmire şi de transferare a bunurilor dintr-o unitate de măsură în alta, sînt elaborate de autorul tezei şi prezentate în anexa 15. Calcularea costului vînzărilor bunurilor comercializate trebuie să fie justificată prin documente primare. De regulă, la întreprinderile autohtone, acest indicator se determină într-o notă de contabilitate (calculaţie) care serveşte ca document primar, cu condiţia că conţine elementele obligatorii prevăzute de legislaţie. Totodată, trebuie luat în considerare faptul că, potrivit paragrafului 29 din SNC 3, indicatorul costului vînzarilor la întreprinderile de producţie se determină printr-un calcul special bazat pe datele calculaţiei costului produselor fabricate în perioada de gestiune, ţinînd cont de modificarea stocurilor iniţial şi final de produse finite [28]. Conform Planului de conturi în vigoare, pentru generalizarea informaţiei privind costul vînzărilor, este destinat contul 711 «Costul vînzărilor» la care pot fi deschise subconturi separate pentru evidenţa vînzării bunurilor pe grupele acestora, cum ar fi: 7111 «Costul produselor vîndute» şi 7112 «Costul mărfurilor vîndute». Contul 711 funcţionează după aceleaşi reguli, ca şi alte conturi de evidenţă a cheltuielilor. În cursul perioadei de gestiune în debitul acestui cont se reflectă cu total cumulativ de la începutul anului costul (valoarea) produselor (mărfurilor) comercializate, care se calculează în baza uneia din metodele de evaluare curentă a bunurilor examinate mai sus. În acest caz, este necesară întocmirea formulei contabile: debit contul 711, credit unul din conturile 216, 217. De menţionat faptul că, în practica economică se efectuează tranzacţii de vînzare a produselor nemijlocit din secţiile activităţilor de bază şi/sau auxiliare ale întreprinderii, fără predarea acestora la depozite. În această situaţie, apare problema de reflectare în conturi a tranzacţiilor sus-menţionate care, actualmente, nu este reglementată sub aspect normativ. După părerea noastră, costul efectiv al produselor comercializate nemijlocit din secţii trebuie să fie înregistrat prin următoarea formulă contabilă: debit contul 711, credit unul din conturile 811, 812. Aplicarea contului 216 în astfel de cazuri nu este rezonabilă şi nici obligatorie. Costul vînzărilor bunurilor vîndute se ajustează în cazurile returnării produselor (mărfurilor) de la cumpărători şi corectării erorilor comise la contabilizarea acestora. În acest caz, trebuie luat în 120

considerare faptul că această ajustare poate fi admisă doar în cazul în care vînzarea şi returnarea produselor (mărfurilor), precum şi comiterea şi corectarea erorilor au avut loc în acelaşi an de gestiune. La ajustarea costului vînzărilor bunurilor returnate sau în cazul majorării eronate a acestuia în cursul anului de gestiune urmează a fi întocmită următoarea formulă contabilă de stornare: debit contul 711, credit unul din conturile 216, 217. Dacă costul vînzărilor bunurilor a fost diminuat în mod eronat, diferenţa respectivă trebuie reflectată în aceeaşi corespondenţă a conturilor, însă, cu înregistrare obişnuită. Modul de contabilizare a costului vînzărilor expus mai sus poate fi aplicat în cazul utilizării metodei de evidenţă continuă a stocurilor. Dacă întreprinderea aplică metoda de evidenţă periodică a stocurilor, utilizarea contului 711 în timpul perioadei de gestiune nu este necesară. Înregistrările în debitul contului 711 trebuie efectuate doar la finele perioadei de gestiune după inventarierea stocurilor în corespondenţă cu creditul unuia din conturile 216, 217. În procesul vînzării bunurilor apar şi alte cheltuieli care formează grupa cheltuielilor comerciale a căror contabilitate se ţine sub aspect general în acelaşi mod, ca şi evidenţa altor elemente de cheltuieli. Totodată, după părerea noastră, la contabilizarea cheltuielilor susmenţionate, este necesar să se ia în considerare momentul efectuării lor. După acest criteriu propunem clasificarea cheltuielilor comerciale în trei grupe: 1) cheltuieli iniţiale care sînt efectuate pînă la comercializarea bunurilor (încheierea contractelor, inclusiv detaşarea angajaţilor, asigurarea bunurilor, pregătirea reclamei etc.); 2) cheltuieli curente care sînt efectuate nemijlocit în procesul comercializării bunurilor (încărcarea, transportarea, vînzarea, păstrarea etc.); 3) cheltuieli ulterioare care sînt efectuate după comercializarea bunurilor (reparaţia şi deservirea cu garanţie a bunurilor vîndute, returnarea şi reducerea preţurilor la bunurile vîndute etc.). Indiferent de grupa la care se referă, cheltuielile comerciale trebuie să fie recunoscute în baza contabilităţii de angajamente şi respectării criteriilor generale care au fost examinate anterior. Pentru generalizarea informaţiilor privind cheltuielile comerciale, este destinat contul omonim 712. Înregistrările în acest cont urmează a fi efectuate în conformitate cu principiul concordanţei veniturilor şi cheltuielilor. Astfel, considerăm că cheltuielile nominalizate urmează a fi contabilizate în funcţie de caracterul lor: rambursabil sau nerambursabil. În primul caz, cheltuielile iniţiale trebuie înregistrate ca avansuri acordate, iar în al doilea caz – ca cheltuieli anticipate cu decontarea ulterioară în debitul contului 712 pe măsura comercializării bunurilor la care acestea se referă. Cheltuielile comerciale curente urmează a fi înregistrate în debitul contului 712 în corespondenţă cu creditul conturilor de evidenţă a stocurilor, datoriilor faţă de buget, organele de asigurări sociale şi medicale, angajaţi, furnizori şi alţi creditori. 121

Cheltuielile ulterioare se recomandă să fie contabilizate, în prealabil, în unul din conturile contabilităţii de gestiune, cum ar fi, de exemplu, contul 812 «Activităţi auxiliare» sau contul 822 «Returnarea şi reducerea preţurilor la mărfurile vîndute» cu decontarea în debitul contului 712 la finele perioadei de gestiune. În Planul de conturi actual nu sînt prevăzute decît formulele contabile principale aferente cheltuielilor comerciale. Însă în practica contabilă a întreprinderilor autohtone apar multiple tranzacţii privind cheltuielile specificate a căror mod de reflectare în conturile contabile nu este reglementat sub aspect normativ şi abordat suficient în literatura de specialitate. În acest context, autorul tezei a elaborat o schemă integrală şi complexă de formule contabile pentru evidenţa cheltuielilor comerciale care este prezentată în anexa 16. Cheltuielile aferente bunurilor vîndute, înregistrate în conturile contabile 711 şi 712, trebuie generalizate în rapoartele financiare în următorul mod. Sumele totale ale costului vînzărilor (rulajul contului 711) şi cheltuielilor comerciale (rulajul contului 712) urmează a fi reflectate în rînduri distincte din Raportul de profit şi pierdere, iar sumele componentelor acestor indicatori – în anexa la raportul nominalizat şi în nota explicativă la rapoartele financiare anuale. În acest caz se va ţine cont de principiul pragului de semnificaţie, precum şi de tranzacţiile neobişnuite care au fost efectuate la întreprindere în cursul anului de gestiune. 3.2. Contabilitatea cheltuielilor din returnarea şi reducerea preţurilor la bunurile vîndute În practica economică, deseori apar operaţiuni de returnare şi de reducere a preţurilor la bunurile (produsele, mărfurile, materialele şi alte stocuri) vîndute anterior cumpărătorilor. Condiţiile returnării şi reducerii preţurilor la bunuri, de regulă, se stabilesc în contractul de cumpărare-vînzare. Dacă, însă, în contract nu sînt stipulate astfel de condiţii, cumpărătorul este în drept, conform art. 774–784 din Codul civil [1], să restituie bunurile vînzătorului în următoarele cazuri: • • • • • bunurile sînt primite într-o cantitate mai mică decît cea prevăzută în contract; asortimentul bunurilor primite şi preţurile la acestea nu corespund celor stipulate în contract; bunurile primite sînt necalitative şi vînzătorul a respins remedierea defectelor; bunurile primite nu includ toate părţile componente şi vînzătorul, în termen rezonabil, nu a executat revendicările cumpărătorului privind completarea bunurilor; bunurile care trebuie ambalate sînt primite fără ambalaj sau în ambalaj defectuos. Revendicările privind defectele bunurilor trebuie înaintate vînzătorului imediat după depistarea acestora, dar nu mai tîrziu de termenul stabilit în contractul de cumpărare-vînzare. Dacă

122

în contract termenul nu este stabilit, revendicările în cauză pot fi înaintate conform art. 783 din Codul civil în cel mult 6 luni din ziua predării bunului, iar în privinţa imobilelor – în cel mult un an [1]. În cazul în care pentru bunuri este stabilit termenul de garanţie, revendicările privind defectele depistate pot fi înaintate în cursul termenului de garanţie a bunului. Operaţiunile de returnare şi de reducere a preţurilor la bunurile vîndute generează diverse probleme contabile şi fiscale care sub aspect general sînt abordate în unele lucrări ale cercetătorilor autohtoni şi străini: Apostu A. [221], Bajerean E. [222], Harea R. [129], Tuhari T. [262], Anhtony A., Reece J. [71], Filipenko E. [235], Sapronova S., Ilina T. [250], Vereşceaghin S. [194] etc. Totodată, în literatura de specialitate şi în actele normative actuale nu sînt concretizate componenţa, modul de recunoaştere, evaluare, perfectare documentară şi înregistrare în conturi a cheltuielilor din operaţiunile sus-menţionate, în funcţie de perioada de gestiune în care bunurile au fost returnate, sursa de recuperare a pierderilor din returnarea bunurilor, gradul de utilitate a acestora şi variantele de decontări între cumpărători şi vînzători. Cercetările efectuate demonstrează că în practica de evidenţă a întreprinderilor autohtone, tranzacţiile de returnare şi de reducere a preţurilor la bunurile vîndute în majoritatea cazurilor se contabilizează incorect, ceea ce influenţează negativ veridicitatea şi comparabilitatea informaţiilor contabile şi creează dificultăţi considerabile în cazul calculării rezultatului financiar şi a celui fiscal. Pentru unificarea, simplificarea şi facilitarea modului de acumulare a informaţiilor necesare pentru întocmirea rapoartelor financiare şi a declaraţiilor fiscale autorul tezei a elaborat metodologia de contabilizare a operaţiunilor de returnare şi de reducere a preţurilor la bunurile vîndute care corespunde conceptelor şi principiilor contabile fundamentale, normelor internaţionale şi prevederilor legislaţiei în vigoare. Este de menţionat, că în actele normative în vigoare şi în literatura de specialitate, nu este stabilită componenţa cheltuielilor din returnarea şi reducerea preţurilor la bunurile vîndute. După părerea noastră, aceste cheltuieli trebuie să cuprindă următoarele elemente principale: • • • • diferenţa dintre valoarea de vînzare (fără TVA) şi valoarea realizabilă netă a bunurilor returnate şi /sau suma reducerilor de preţ aferente bunurilor necalitative; cheltuielile legate de comercializarea şi returnarea bunurilor; valoarea serviciilor de expertiză comercială, de asigurare şi de păstrare a bunurilor returnate; suma amenzilor, penalităţilor, despăgubirilor şi a altor sancţiuni calculate pentru nerespectarea clauzelor contractelor de vînzare-cumpărare a bunurilor returnate. Recunoaşterea cheltuielilor din returnarea şi reducerea preţurilor la bunurile vîndute trebuie efectuată în baza contabilităţii de angajamente, cu respectarea criteriilor generale stabilite pentru

123

toate categoriile de cheltuieli, adică în cazurile diminuării avantajelor economice ale întreprinderii, posibilităţii evaluării credibile şi justificării documentare a sumei acestora. În baza studierii literaturii de specialitate şi a practicii contabile a întreprinderilor din alte ţări, au fost propuse două metode de recunoaştere a cheltuielilor nominalizate: 1) recunoaşterea cheltuielilor în perioada de gestiune în care bunurile au fost livrate. În acest caz, concomitent cu recunoaşterea veniturilor şi cheltuielilor aferente vînzării bunurilor, întreprinderea trebuie să constituie provizioane pentru returnarea şi reducerea preţurilor la bunurile vîndute, care se înregistrează ca majorare concomitentă a cheltuielilor comerciale şi a datoriilor calculate pe termen scurt. La returnarea şi/sau reducerea preţurilor acestor bunuri, pierderile aferente vor fi reflectate ca diminuare simultană cu aceeaşi sumă a provizioanelor şi creanţelor comerciale; 2) recunoaşterea cheltuielilor în perioada în care au avut loc returnarea bunurilor şi/sau reducerea preţurilor acestora. Această metodă prevede includerea în componenţa cheltuielilor a sumei efective a pierderilor din returnarea şi reducerea preţurilor la bunurile vîndute în perioada în care aceste tranzacţii au avut loc. În opinia noastră, prima metodă este mai corectă, deoarece aplicarea ei asigură respectarea conceptului contabilităţii de angajamente şi a principiului concordanţei, precum şi un grad mai înalt de veridicitate şi credibilitate a indicatorilor financiari. Însă, utilizarea acestei metode generează probleme fiscale, fiindcă, în conformitate cu art. 31 din Codul fiscal, provizioanele constituite, inclusiv cele aferente cheltuielilor privind returnarea şi/sau reducerea preţurilor la bunurile vîndute, nu sînt recunoscute ca deduceri la calcularea venitului impozabil [2]. Evaluarea cheltuielilor aferente returnării şi/sau reducerii preţurilor la bunurile vîndute anterior cumpărătorilor urmează a fi efectuată conform condiţiilor stipulate în contractele de vînzare-cumpărare şi sumelor confirmate documentar. Considerăm că este necesar ca bunurile returnate să fie evaluate la costul vînzărilor, adică la valoarea de bilanţ sau costul efectiv la care acestea au fost decontate din bilanţ. O astfel de modalitate de evaluare este condiţionată de faptul că la returnarea bunurilor contractul de cumpărare-vînzare se reziliază şi, respectiv, operaţiunile care apar în acest caz trebuie anulate. La returnarea de la cumpărători a bunurilor necalitative, deseori apare problema privind reducerea valorii acestora, care la moment nu este reglementată prin acte normative. Unii autori străini, de exemplu, Vereşceaghin S. [194], Filipenko E. [235], propun ca bunurile returnate să fie contabilizate la valoarea redusă, adică să se efectueze reevaluarea acestora înainte de reflectarea lor în conturile contabile, iar diferenţele din reevaluarea bunurilor – să fie decontate la cheltuielile perioadei de gestiune curente. În opinia noastră, aceste propuneri nu sînt argumentate suficient şi nu 124

pot fi aplicate în practica contabilă a întreprinderilor din Republica Moldova, deoarece, în astfel de cazuri, vor apărea probleme la calcularea indicatorilor financiari şi fiscali. Considerăm că reducerea valorii bunurilor returnate trebuie efectuată la vînzător nu în momentul returnării acestora, ci la întocmirea rapoartelor financiare şi doar în cazurile în care valoarea de bilanţ (costul efectiv) a bunurilor returnate depăşeşte valoarea realizabilă netă a acestora. Diferenţa care apare în acest caz urmează a fi înregistrată ca majorare a altor cheltuieli operaţionale şi diminuare a valorii de bilanţ (costului efectiv) a bunurilor returnate. În cazul evaluării bunurilor la valoarea realizabilă netă se va ţine cont de faptul că diferenţa decontată în contabilitatea financiară la cheltuieli va fi recunoscută ca deducere în scopuri fiscale pe măsura vînzării bunurilor ale căror preţuri au fost reduse. Operaţiunile de returnare şi de reducere a preţurilor la bunurile vîndute trebuie să fie perfectate prin documente primare. Modul de întocmire a acestor documente este stabilit sub aspect general în Comunicatul Ministerului Finanţelor al Republicii Moldova «Privind modul de perfectare documentară a ajustării valorii impozabile a livrării impozabile, prevăzută prin art. 98 al Codului fiscal» [55], potrivit căruia, la returnarea şi reducerea preţurilor bunurilor vîndute, trebuie întocmite următoarele documente primare: procesul-verbal de returnare (modificare a preţurilor) a bunurilor, factura de expediţie şi factura fiscală. Modul de documentare a returnărilor de bunuri, aplicat de către întreprinderile autohtone şi recomandat de actele normative în vigoare, nu este perfect şi necesită simplificare şi perfecţionare. Astfel, nu sînt stabilite formularele-tip ale proceselor-verbale de returnare (modificare a preţurilor) a bunurilor, ceea ce creează dificultăţi pentru întreprinderi, în special, în cazul prelucrării computerizate a informaţiilor. În acest context, considerăm că documentele nominalizate trebuie să fie întocmite în formă liberă şi să corespundă cerinţelor legislaţiei în vigoare înaintate faţă de documentele primare. De asemenea, comunicatul menţionat recomandă întocmirea a două documente primare (factura de expediţie şi factura fiscală) pentru una şi aceeaşi operaţiune, ceea ce, în opinia noastră, nu este rezonabil. Considerăm că operaţiunile de returnare şi de reducere a preţurilor bunurilor vîndute pot fi perfectate printr-un singur document primar – factura fiscală sau factura de expediţie, avînd menţiunea „returnarea bunurilor”, întocmită de către cumpărător cu statut de întreprindere. Aceasta va reduce considerabil volumul de lucru contabil, va exclude dublarea informaţiilor şi va simplifica modul de întocmire a registrelor contabile şi fiscale. Documentele primare de evidenţă a returnărilor de bunuri servesc drept bază pentru generalizarea informaţiilor în conturi şi întocmirea formulelor contabile. Conform Planului de conturi în vigoare, operaţiunile de returnare şi de reducere a preţurilor la bunurile vîndute urmează a fi înregistrate doar în contul 822 «Returnarea şi reducerea preţurilor la mărfurile vîndute», care în opinia 125

noastră, nu trebuie aplicat în toate cazurile. Astfel, dacă vînzarea şi returnarea (reducerea preţurilor) bunurilor au avut loc în acelaşi an de gestiune, considerăm rezonabil ca vînzătorul să storneze toate formulele contabile care reflectă comercializarea bunurilor returnate şi să înregistreze pierderile din returnarea acestora în componenţa cheltuielilor comerciale. Argumentăm această afirmaţie prin faptul că, în asemenea situaţii, tranzacţiile de vînzare-cumpărare se anulează şi, prin urmare, veniturile şi cheltuielile recunoscute anterior trebuie să fie corectate. În cazurile în care vînzarea şi returnarea (reducerea preţurilor) bunurilor au avut loc în ani de gestiune diferiţi, operaţiunile privind returnarea bunurilor necalitative urmează a fi reflectate în contul 822 sau în alt cont de gestiune stabilit de întreprindere. În această situaţie, în funcţie de varianta acceptată în politica de contabilitate, pierderile definitive din returnarea bunurilor vîndute pot fi decontate la cheltuielile comerciale, înregistrate ca pierderi din rebuturi sau recuperate din contul provizioanelor pentru returnarea şi reducerea preţurilor bunurilor vîndute care au fost constituite anterior. Modul de contabilizare a operaţiunilor privind returnarea şi/sau reducerea preţurilor bunurilor este condiţionat de varianta de decontări între vînzători şi cumpărători. În practică economică sînt posibile următoarele variante aferente decontărilor nominalizate: 1) restituirea valorii bunurilor necalitative; 2) înlocuirea bunurilor necalitative cu altele noi; 3) remedierea defectelor (reparaţia) bunurilor necalitative; 4) reducerea preţurilor la bunurile necalitative. În cazul variantei 1, considerăm că vînzătorul trebuie: să întocmească şi să semneze împreună cu cumpărătorul procesul-verbal de returnare a bunurilor; să completeze factura fiscală după primirea de la cumpărător a facturii de expediţie, în care se reflectă nomenclatorul complet al bunurilor returnate; să efectueze înscrierea respectivă cu semnul minus în Registrul de evidenţă a livrărilor; să întocmească formulele contabile aferente operaţiunilor de returnare a bunurilor necalitative şi de restituire a valorii acestora, în funcţie de faptul dacă perioada de livrare coincide sau nu cu perioada de returnare a bunurilor. Modul de contabilizare a tranzacţiilor de returnare a bunurilor în cazul restituirii valorii acestora este ilustrat prin următorul exemplu. Exemplul 3.1. În luna iunie 2007, fabrica de mobilă „Stejaur” S.A. a comercializat 10 seturi de mobilă pentru oficiu. Valoarea de vînzare (fără TVA) a unui set de mobilă constituie 3 600 lei, iar costul efectiv – 2 500 lei. În iulie 2007, la asamblarea mobilei, cumpărătorul a depistat 126

3 seturi de mobilă necalitativă care au fost returnate vînzătorului. Valoarea serviciilor de transport (fără TVA) aferente returnării mobilei constituie 900 lei. În baza datelor din exemplu la vînzător – fabrica de mobilă „Stejaur” S.A. trebuie întocmite formulele contabile prezentate în tabelul 3.1. Tabelul 3.1 Formule contabile pentru evidenţa cheltuielilor din returnarea şi restituirea valorii bunurilor necalitative* Nr. crt. Conturi corespondente debit credit 1 2 3 4 5 iunie 2007 (vînzarea mobilei şi încasarea mijloacelor băneşti de la cumpărător) 1. Reflectarea valorii (fără TVA) mobilei vîndute (3 600 lei x 10 set.) 36 000 221 611 2. Calcularea TVA de la valoarea mobilei vîndute (36 000 lei x 20%) 7 200 221 534 3. Decontarea costului efectiv a mobilei vîndute (2 500 lei x 10 set.) 25 000 711 216 4. Încasarea mijloacelor băneştii pentru mobila vîndută 43 200 242 221 (36 000 lei + 7 200 lei) iulie 2007 (returnarea mobilei şi restituirea valorii acesteia cumpărătorului) 5. Stornarea valorii (fără TVA) mobilei returnate (3 600 lei x 3 set.) (10 800) 539 611 6. Stornarea TVA aferentă valorii bunurilor returnate de la (2 160) 539 534 cumpărători (10 800 lei x 20%) 7. Stornarea costului vînzărilor bunurilor returnate de la cumpărători (7 500) 711 216, 217 (2 500 lei x 3 set.) 8. Transferarea mijloacelor băneşti cumpărătorilor pentru mobila 12 960 539 242 necalitativă returnată de către acesta (10 800 lei + 2 160 lei) 9. Reflectarea valorii (fără TVA) a serviciilor de transport aferente 900 712 521 returnării mobilei 10. Trecerea în cont a TVA aferentă valorii serviciilor prestate la 180 534 521 returnarea mobilei necalitative (900 lei x 20%)

*Sursa: Elaborat de autor

Conţinutul operaţiunii

Suma, lei

În tabelul 3.1 sînt expuse doar formulele contabile aferente operaţiunilor de returnare a bunurilor vîndute, întocmite în cazul în care vînzarea bunurilor şi returnarea acestora au avut loc întrun an de gestiune. Schema integrală de formule contabile privind restituirea valorii necalitative a bunurilor returnate în ani de gestiune diferiţi, care urmează să fie întocmite de către întreprindere, a fost elaborată de autorul tezei şi este prezentată în anexa 17. La aplicarea variantei 2, adică în cazul înlocuirii bunurilor necalitative cu altele noi, vînzătorul trebuie: să întocmească aceleaşi documente primare, ca şi la restituirea valorii bunurilor menţionate; să reflecte returnarea bunurilor necalitative de la cumpărători ca corectare (ajustare) a veniturilor din vînzări şi a costului vînzărilor acestora; 127

-

să înregistreze livrarea bunurilor noi în schimbul celor necalitative ca o vînzare obişnuită; să contabilizeze diferenţele apărute în urma înlocuirii bunurilor necalitative cu altele mai scumpe sau mai ieftine. Operaţiunile de returnare a bunurilor necalitative şi de înlocuire a acestora cu altele noi se

propune să fie înregistrate prin formulele contabile prezentate în tabelul 3.2. Tabelul 3.2 Formule contabile pentru evidenţa cheltuielilor din returnarea bunurilor necalitative şi înlocuirea acestora cu altele noi* Nr. crt. 1. 2. 3. 4. Conţinutul operaţiunii Conturi corespondente debit credit 539 611 539 534 711 216, 217 712 211, 539, 812 etc. 534 521, 522, 539 221, 223, 611 229 221, 223, 534 229 711 216, 217

Stornarea valorii (fără TVA) bunurilor returnate de la cumpărători Stornarea TVA aferentă valorii bunurilor returnate de la cumpărători Stornarea costului vînzărilor bunurilor returnate de la cumpărători Reflectarea cheltuielilor aferente returnării bunurilor necalitative (încărcarea, descărcarea, transportarea etc.) 5. Trecerea în cont a TVA aferentă valorii serviciilor prestate de întreprinderile terţe la returnarea bunurilor necalitative 6. Reflectarea valorii de vînzare (fără TVA) a bunurilor noi livrate în schimbul celor necalitative 7. Calcularea TVA aferentă valorii de vînzare a bunurilor noi livrate în schimbul celor necalitative 8. Decontarea valorii de bilanţ a bunurilor noi livrate în schimbul celor necalitative 9. Compensarea reciprocă a creanţelor şi datoriilor aferente operaţiunilor 539 221, 223, de returnare a bunurilor şi de schimb a acestora cu altele noi 229 10. Încasarea mijloacelor băneşti de la cumpărători în contul achitării 241 sau 221, 223, diferenţei dintre valoarea bunurilor returnate şi a celor noi 242 243 229 11. Transferarea mijloacelor băneşti cumpărătorilor în contul achitării 539 241, 242, diferenţei dintre valoarea bunurilor returnate şi a celor noi 243, 244 Notă la operaţiunile 10-11. Formula contabilă pentru operaţiune 10 trebuie întocmită în cazul în care bunurile necalitative au fost înlocuite cu altele mai scumpe, iar pentru operaţiunea 11 – cu altele mai ieftine.

*Sursa: Elaborat de autor

Varianta 3 prevede remedierea (reparaţia) bunurilor necalitative care se admite în conformitate cu art.768 din Codul civil [1], de regulă, în cazul depistării defectelor la bunurile vîndute în cursul termenului de garanţie al acestora. De remarcat că, potrivit legislaţiei în vigoare, vînzătorul suportă toate cheltuielile de returnare a bunurilor necalitative şi de reparaţie a acestora. Modul de contabilizare a operaţiunilor de reparaţie a bunurilor necalitative depinde de locul executării lucrărilor de reparaţie: nemijlocit la cumpărător, la vînzător sau la o întreprindere terţă specializată. În cazul efectuării reparaţiei bunurilor necalitative nemijlocit la cumpărător operaţiunile respective se 128

reflectă numai în contabilitatea vînzătorului. Cumpărătorul nu trebuie să contabilizeze operaţiunile specificate. Dacă reparaţia bunurilor necalitative se efectuează la vînzător sau la o întreprindere terţă, bunurile respective trebuie transmise acestora. În astfel de cazuri dreptul de proprietate asupra bunurilor rămîne la cumpărător, iar vînzătorul primeşte aceste bunuri în custodie. Cheltuielile de reparaţie a bunurilor necalitative pot fi înregistrate ca cheltuieli comerciale, pierderi din rebuturi sau pot fi recuperate din contul provizioanelor constituite anterior. Modul de decontare a cheltuielilor aferente reparaţiei bunurilor returnate se alege de fiecare întreprindere de sine stătător şi se reflectă în politica de contabilitate a acesteia. La reparaţia bunurilor necalitative primite de la cumpărător vînzătorul trebuie: să înregistreze bunurile primite într-un cont extrabilanţier: 921 „Valori în mărfuri şi materiale primite în custodie” sau 926 «Bunuri necalitative primite pentru reparaţie» în baza facturilor de expediţie ale cumpărătorilor; să contabilizeze consumurile aferente reparaţiei bunurilor returnate în contul 812 – în cazul în care reparaţia bunurilor returnate se efectuează de către o subdiviziune specială (de reparaţie) a întreprinderii sau în contul 251 – atunci cînd reparaţia bunurilor returnate se efectuează în secţiile activităţii de bază ale întreprinderii sau de către întreprinderi terţe; să restituie bunurile reparate cumpărătorilor cu întocmirea facturilor de expediţie şi decontarea acestora din contabilitatea extrabilanţieră. De remarcat că contul 926 nu este prevăzut în Planul de conturi actual. Însă, conform prevederilor capitolului I „Dispoziţii generale” din Planul de conturi, întreprinderea stabileşte de sine stătător nomenclatorul conturilor extrabilanţiere, în funcţie de particularităţile activităţii şi necesităţile informaţionale ale acesteia. La returnarea de la cumpărători a bunurilor necalitative şi remedierea defectelor (reparaţia) acestora propunem să se întocmească formulele contabile prezentate în tabelul 3.3. Varianta 4 prevede reducerea preţurilor la bunurile necalitative care se admite în conformitate cu art. 771 din Codul civil în mărimea echivalentă cu cheltuielile necesare pentru remedierea defectelor constatate [1]. În cadrul acestei variante, vînzătorul trebuie să efectueze următoarele operaţiuni: întocmeşte şi semnează împreună cu cumpărătorul procesul-verbal de modificare a preţurilor la bunuri care se consideră document primar, cu condiţia că include elementele obligatorii prevăzute de legislaţia în vigoare; completează factura fiscală la suma reducerii preţurilor bunurilor necalitative; înregistrează suma TVA aferentă reducerii preţurilor bunurilor necalitative cu semnul minus în Registrul de evidenţă a livrărilor; 129

-

reflectă operaţiunile de reducere a preţurilor bunurilor necalitative în conturile contabile. În acest caz, urmează a fi luat în considerare faptul dacă vînzarea şi reducerea preţurilor la bunuri au fost efectuate în acelaşi an sau în ani de gestiune diferiţi. Tabelul 3.3 Formule contabile pentru evidenţa cheltuielilor aferente remedierii defectelor (reparaţiei) bunurilor necalitative*

Nr. Conţinutul operaţiunii Conturi corespondente crt. debit credit 1. Primirea de la cumpărători a bunurilor necalitative pentru 921 sau 926 – reparaţie 2. Reflectarea consumurilor aferente reparaţiei bunurilor returnate 812 sau 251 211, 213, 539 de către cumpărători etc. 3. Trecerea în cont a TVA aferentă valorii serviciilor prestate de 534 521, 522, 539 către întreprinderile terţe la reparaţia bunurilor necalitative 4. Decontarea costului efectiv al lucrărilor de reparaţie a bunurilor necalitative: la cheltuielile comerciale 712 812 sau 251 la pierderile din rebuturi 714 812 sau 251 pe seama provizioanelor constituite anterior 538 812 sau 251 5. Returnarea bunurilor reparate cumpărătorilor – 921 sau 926

*Sursa: Elaborat de autor

Schema integrală a formulelor contabile care urmează a fi întocmite în cazul reducerii preţurilor la bunurile vîndute a fost elaborată de autorul tezei şi este expusă în tabelul 3.4. În practica contabilă apar unele particularităţi la returnarea bunurilor în cazul utilizării maşinilor de casă şi control. Modul de efectuare a acestor returnări este stabilit de Legea privind protecţia consumatorilor [7] şi de Regulamentul cu privire la modul de exploatare a maşinilor de casă şi control [62]. După părerea noastră, contabilitatea operaţiunilor de returnare a bunurilor vîndute cu achitarea în numerar trebuie ţinută în funcţie de data returnării acestora. Astfel, bunurile pot fi returnate: • • în ziua procurării acestora, adică pînă la închiderea schimbului şi imprimarea bonului dării de seamă fiscale zilnice; sau în următoarele zile, adică după reflectarea încasărilor zilnice în registrul maşinii de casă şi control şi în registrul de casă. În cazul returnării bunului în ziua procurării acestuia, considerăm că vînzătorul trebuie: • să primească de la cumpărător bonul de casă sau alt document care confirmă procurarea şi achitarea bunului;

130

•

să perfecteze bonul de primire a bunurilor returnate în două exemplare, un exemplar al bonului se anexează la raportul privind mişcarea bunurilor, iar al doilea exemplar se transmite cumpărătorului;

•

să elibereze cumpărătorului din casieria operaţională a întreprinderii mijloacele băneşti pentru bunurile returnate. Drept temei pentru restituirea sumelor băneşti serveşte bonul de casă eliberat anterior cumpărătorului care trebuie să fie semnat de persoana responsabilă pentru activitatea financiară a întreprinderii;

• •

să întocmească la finele schimbului actul privind sumele de mijloace băneşti restituite cumpărătorilor (clienţilor) pentru bunurile returnate; să reflecte suma totală a mijloacelor băneşti achitate cumpărătorilor pentru bunurile returnate în ziua procurării acestora în Registrul maşinii de casă şi control. Tabelul 3.4 Formule contabile pentru evidenţa cheltuielilor aferente reducerii preţurilor la bunurile vîndute*

Nr. crt.

1. 2. 3.

4. 5. 6. 7.

Conturi corespondente debit credit Situaţia А. Vînzarea şi reducerea preţurilor la mărfuri au fost efectuate în acelaşi an de gestiune Stornarea sumei reducerii preţurilor (fără TVA) la bunurile necalitative 539 611 Stornarea TVA aferentă sumei reducerii preţurilor la bunurile 539 534 necalitative Transferarea mijloacelor băneşti cumpărătorilor pentru bunurile ale 539 241, 242, căror preţuri au fost reduse 243, 244 Situaţia В. Vînzarea şi reducerea preţurilor la bunuri au fost efectuate în ani de gestiune diferiţi Reflectarea sumei reducerii preţurilor (fără TVA) la bunurile 822 539 necalitative Stornarea TVA aferentă sumei reducerii preţurilor la bunurile 539 534 necalitative Transferarea mijloacelor băneşti cumpărătorilor pentru bunurile ale 539 241, 242, căror preţuri au fost reduse 243, 244 Decontarea

sumei reducerii preţurilor la bunurile vîndute: la cheltuielile comerciale 712 822 pe seama provizioanelor constituite anterior 538 822 Conţinutul operaţiunii

*Sursa: Elaborat de autor

La returnarea bunurilor în ziua procurării acestora nu se întocmesc formule contabile, întrucît veniturile din vînzări şi sumele TVA se reflectă în conturile contabile cu scăderea sumelor restituite cumpărătorilor în mod operativ.

131

Dacă cumpărătorul a returnat bunurile după ziua procurării acestora, vînzătorul trebuie: • • • • • să primească de la cumpărător cererea în scris privind returnarea bunurilor şi restituirea valorii acestora; să perfecteze bonul de primire a bunurilor returnate în acelaşi mod, ca şi în cazul returnării bunurilor în ziua procurării acestora; să întocmească dispoziţia de plată cu indicarea în mod obligatoriu a datelor de identificare ale cumpărătorului; să elibereze cumpărătorilor din casieria principală a întreprinderii mijloacele băneşti pentru bunurile returnate; să opereze rectificări în contabilitate şi să ajusteze datoriile faţă de buget privind TVA. Operaţiunile privind returnarea bunurilor la vînzător se reflectă în conturile contabile (în funcţie de varianta efectuării decontărilor cu cumpărătorul) în modul expus mai sus. În activitatea practică pot apărea operaţiuni de returnare a bunurilor calitative care, în opinia noastră, nu afectează veniturile şi cheltuielile vînzătorului, deoarece aceste returnări urmează a fi înregistrate ca intrări obişnuite de bunuri. La returnarea şi reducerea preţurilor bunurilor vîndute apar probleme fiscale privind recunoaşterea pierderilor aferente returnărilor de bunuri ca deduceri la calcularea venitului impozabil şi înregistrarea TVA aferentă bunurilor returnate. În conformitate cu prevederile titlului II „Impozitul pe venit” al Codului fiscal, se permite deducerea cheltuielilor ordinare şi necesare, achitate sau suportate de contribuabil pe parcursul anului fiscal, exclusiv în cadrul activităţii de întreprinzător. Pierderile condiţionate de returnarea bunurilor apar în procesul desfăşurării activităţii de întreprinzător şi trebuie să fie recunoscute ca deduceri la calcularea venitului impozabil. De menţionat, însă, că această regulă se aplică numai în cazul în care cheltuielile au fost suportate efectiv şi sînt confirmate documentar. Suma provizioanelor constituite pentru acoperirea pierderilor din returnarea şi reducerea preţurilor bunurilor nu este recunoscută ca deducere, ci se înregistrează ca majorare a venitului impozabil. Potrivit prevederilor titlului III „Taxa pe valoarea adăugată” al Codului fiscal, se permite trecerea în cont a sumei TVA aferentă valorii de vînzare a bunurilor returnate în baza facturilor fiscale. Informaţiile ce se conţin în facturile menţionate trebuie să fie reflectate cu semnul minus în Registrul de evidenţă a livrărilor, fiind luate în considerare la întocmirea Declaraţiei privind TVA. Cheltuielile din returnarea şi reducerea preţurilor la bunurile vîndute trebuie reflectate distinct în rapoartele financiare doar în cazurile în care sumele acestora depăşesc pragul de semnificaţie, stabilit de către întreprindere. În alte situaţii, cheltuielile nominalizate se iau în calcul la

132

determinarea mărimii costului vînzărilor şi/sau sumei cheltuielilor comerciale care se reflectă în Raportul de profit şi pierdere, anexa la acesta şi în nota explicativă. Metodologia de contabilizare a operaţiunilor de returnare a bunurilor vîndute propusă de către autorul tezei nu necesită introducerea unor modificări esenţiale în actele legislative şi normative în vigoare şi poate fi aplicată în practica de evidenţă a întreprinderilor autohtone, indiferent de apartenenţa ramurală, domeniul de activitate şi forma de organizare juridică a acestora. 3.3. Contabilitatea cheltuielilor privind serviciile prestate În procesul de prestare a serviciilor apar diverse cheltuieli, componenţa şi modul general de contabilizare a cărora sînt reglementate de prevederile SNC 3. Unele probleme aferente contabilităţii cheltuielilor sus-menţionate sînt abordate în lucrările savanţilor autohtoni şi străini – Bucur V. [74, 92], Abramova N. [66], Anthony R., Reece J. [71], Feleagă N. [105], Pântea I., Deaconu A. [120], Nikonov A. [167], Semenihina V. [193], Vereşceaghin S. [194], etc. Totodată, lipsesc investigaţiile complexe aferente componenţei, recunoaşterii, evaluării, perfectării documentare şi înregistrării în conturile contabile a cheltuielilor privind serviciile prestate. În acest context, autorul tezei a elaborat metodologia contabilităţii cheltuielilor nominalizate care este condiţionată de următorii factori principali: momentul prestării serviciilor; tipul întreprinderilor prestatoare de servicii; durata prestării serviciilor; destinaţia serviciilor; tipul de activitate a întreprinderii. După părerea noastră, în funcţie de momentul efectuării, cheltuielile privind serviciile prestate pot fi convenţional divizate în trei grupe: 1) cheltuieli iniţiale; 2) cheltuieli curente; 3) cheltuieli ulterioare. Prima grupă include cheltuielile care apar pînă la prestarea serviciilor, se referă la încheierea contractelor, efectuarea cercetărilor de marketing, a acţiunilor de reclamă şi includ comisioanele, onorariile pentru servicii juridice şi de alt gen, salariile angajaţilor încadraţi în tranzacţiile nominalizate, cheltuielile de detaşare a acestora etc. Cheltuielile specificate trebuie recunoscute şi reflectate în contabilitate în perioada în care vor fi recunoscute veniturile aferente serviciilor prestate, adică în baza principiului concordanţei. Prin urmare, cheltuielile iniţiale înregistrate înainte de recunoaşterea veniturilor urmează a fi contabilizate ca cheltuieli anticipate şi/sau ca avansuri acordate, cu decontarea ulterioară la cheltuielile perioadei de gestiune curente. Cheltuielile curente apar nemijlocit în procesul prestării serviciilor şi formează costul vînzării acestora care, conform paragrafului 16 din SNC 3, cuprinde: consumurile de materiale, 133

consumurile privind retribuirea muncii şi consumurile indirecte de producţie [28]. În opinia noastră, componenţa nominalizată a costului vînzărilor privind serviciile prestate are un caracter general şi nu ia în considerare particularităţile anumitor categorii de întreprinderi prestatoare de servicii. Astfel, în funcţie de tipul serviciilor prestate, pot fi evidenţiate trei categorii principale de întreprinderi: 1) întreprinderi de deservire a populaţiei; 2) întreprinderi de construcţii şi reparaţii; 3) întreprinderi de prestare a serviciilor profesionale. Prima categorie cuprinde firmele de agrement-sport, frizeriile, curăţătoriile, cabinetele stomatologice şi alte instituţii medicale etc. Aceste întreprinderi consumă doar materiale auxiliare şi, de regulă, nu au producţie neterminată. Considerăm că costul vînzărilor serviciilor prestate de către întreprinderile nominalizate trebuie să cuprindă salariile angajaţilor (cu contribuţiile de asigurări sociale şi medicale), valoarea materialelor auxiliare consumate şi uzura (amortizarea) activelor pe termen lung utilizate nemijlocit în activitatea de bază. Categoria a doua include întreprinderile de construcţie-montaj, reparaţie şi deservire tehnică a automobilelor şi altor tipuri de mijloace fixe. La aceste întreprinderi procesul de prestare a serviciilor este mai complicat şi, de regulă, există servicii în curs de execuţie. În costul vînzărilor serviciilor întreprinderilor nominalizate urmează a fi incluse toate componentele prevăzute de SNC 3, adică consumurile de materiale, consumurile privind retribuirea muncii, consumurile indirecte de producţie. Totodată, considerăm că este discutabilă problema privind includerea în costul serviciilor de reparaţie a valorii pieselor de schimb utilizate. După părerea noastră, valoarea pieselor de schimb utilizate nu trebuie inclusă în costul vînzărilor serviciilor, ci înregistrată ca vînzare de bunuri cu recunoaşterea şi evaluarea cheltuielilor în modul expus în paragraful 3.1 din prezenta teză. Această afirmaţie se argumentează prin următoarele: în majoritatea cazurilor întreprinderile de reparaţii utilizează piesele de schimb care aparţin beneficiarilor sau sînt procurate de la terţi; în unele situaţii valoarea pieselor de schimb depăşeşte substanţial costul serviciilor prestate. Includerea valorii pieselor de schimb în costul serviciilor prestate majorează în mod neargumentat indicatorii din rapoartele financiare ale întreprinderilor şi influenţează negativ deciziile manageriale şi economice ale utilizatorilor de informaţii contabile. Categoria a treia include firmele juridice, de consultanţă (contabilă, fiscală etc.), de marketing, de instruire, de evaluare etc. La aceste întreprinderi, de regulă, nu se consumă materiale, iar cheltuielile curente, trebuie să includă salariile (cu contribuţiile de asigurări sociale şi medicale) angajaţilor, cheltuielile de detaşare, pentru convorbiri telefonice etc. 134

Cheltuielile ulterioare apar după prestarea serviciilor şi cuprind: cheltuielile de reclamă, de remaniere a lucrărilor executate necalitativ şi alte cheltuieli care nu pot fi incluse direct în costul serviciilor prestate. După părerea noastră, aceste cheltuieli trebuie să fie contabilizate în componenţa cheltuielilor comerciale în mod direct sau prin constituirea provizioanelor. Serviciile pot fi prestate în decursul uneia sau a mai multor perioade de gestiune. În cazul în care serviciile sînt prestate într-o perioadă de gestiune, costul acestora trebuie calculat, de regulă, după finalizarea tranzacţiei. Dacă serviciile se prestează pe parcursul a mai multor perioade, cheltuielile se recomandă să fie recunoscute pe stadii (etape) de finalizare a tranzacţiei concomitent cu recunoaşterea veniturilor din aceste stadii. Serviciile pot fi prestate atît terţilor, cît şi subdiviziunilor structurale din cadrul întreprinderii. În primul caz, costul serviciilor urmează a fi recunoscut şi contabilizat pe măsura prestării şi recepţionării serviciilor de către terţi în baza principiului concordanţei, adică concomitent cu veniturile aferente serviciilor nominalizate. În al doilea caz, costul serviciilor trebuie decontat la cheltuielile perioadei curente de gestiune (comerciale, generale şi administrative, extraordinare etc.) pe măsura prestării lor. Aceste cheltuieli nu pot fi corelate în mod direct cu veniturile întreprinderii. Contabilitatea cheltuielilor privind serviciile prestate este condiţionată şi de faptul la care activitate a întreprinderii – de bază sau auxiliară – acestea se referă. În cazul în care prestarea serviciilor constituie activitatea de bază a întreprinderii, consumurile aferente acestora urmează a fi contabilizate, în prealabil, în contul 811, cu decontarea ulterioară pe măsura prestării serviciilor în debitul unuia din conturile de evidenţă a cheltuielilor: 711, 712, 713, 714, 721, 722, 723, 731 etc. Dacă prestarea serviciilor nu este activitate de bază, consumurile aferente pot fi reflectate în contul 812 – în cazul în care serviciile (în special, cele de reparaţie şi de deservire tehnică) sînt prestate de către o subdiviziune (secţie) separată a întreprinderii sau în conturile 112, 121, 251, 712, 713, 714, 813, 538 etc. – în cazul în care reparaţia este efectuată de către angajaţi nemijlocit la locul de exploatare a mijloacelor fixe. Modul de contabilizare a cheltuielilor aferente serviciilor prestate expus mai sus are un caracter general şi poate fi aplicat de toate întreprinderile prestatoare de servicii. Totodată, în cazul prestării anumitor tipuri de servicii apar multiple probleme contabile care nu sînt reglementate sub aspect normativ şi nu sînt abordate suficient în literatura de specialitate. În particular, aceasta se referă la serviciile de reparaţie a mijloacelor fixe primite în leasing operaţional (arendă, locaţiune). Modul de efectuare a reparaţiei bunurilor menţionate şi de recuperare a cheltuielilor aferente, de regulă, se stabileşte în contractul de leasing (locaţiune/arendă). Dacă în contractele respective aceste prevederi lipsesc, trebuie aplicat modul de repartizare a obligaţiilor privind 135

reparaţia şi întreţinerea bunurilor stabilit de legislaţia în vigoare. Astfel, potrivit art. 251 din Codul civil [1] şi art. 13 din Legea cu privire la leasing [5], în condiţiile de leasing locatarul suportă toate cheltuielile aferente întreţinerii şi efectuării reparaţiei curente a bunului. În cazul locaţiunii locatarul este obligat conform art. 242 şi 245 din Codul civil să acopere cheltuielile de folosire şi întreţinere în stare normală a bunurilor şi să efectueze reparaţia curentă a acestora, iar locatorul trebuie să efectueze reparaţia capitală a acestora [1]. În mod similar trebuie recuperate cheltuielile pentru reparaţia şi întreţinerea mijloacelor fixe arendate. Actualmente, modul de contabilizare a cheltuielilor de reparaţie a bunurilor primite în leasing operaţional (arendă, locaţiune) nu este suficient reglementat de actele normative în vigoare şi abordat în literatura de specialitate autohtonă. În acest context, în teză este elaborată metodologia contabilizării cheltuielilor specificate care depinde de varianta de efectuare a reparaţiei bunurilor şi de recuperare a cheltuielilor de reparaţie. În activitatea practică sînt posibile diferite variante de efectuare a reparaţiei bunurilor care constituie obiectul leasingului operaţional (locaţiunii/arendei) şi de recuperare a cheltuielilor de reparaţie, inclusiv principalele fiind: • • reparaţia se efectuează de către locatar (arendaş) pe cont propriu; reparaţia se efectuează de către locatar (arendaş) din contul plăţii pentru leasing (locaţiune/arendă). În cazul efectuării reparaţiei bunurilor pe contul locatarului (arendaşului), cheltuielile de reparaţie se reflectă doar în contabilitatea acestuia, iar la locator (arendator) nu se întocmesc formule contabile. După părerea noastră, cheltuielile de reparaţie trebuie să fie contabilizate în contul 251 – dacă reparaţia se efectuează în antrepriză sau de către angajaţi nemijlocit la locul exploatării bunurilor sau în unul din conturile 811 sau 812 – dacă reparaţia se efectuează în regie proprie de către secţiile de bază şi/sau auxiliare ale întreprinderii. Considerăm că în condiţiile acestei variante locatarul (arendaşul) trebuie să efectueze următoarele operaţiuni: • înregistrează cheltuielile efective de reparaţie în conturile contabilităţii financiare sau de gestiune. În acest caz se recomandă întocmirea următoarelor formule contabile: 1) la suma consumurilor efective de reparaţie efectuată în regie proprie: debit unul din conturile 251, 811, 812 şi creditul conturilor 211, 213, 214, 531, 533, 535, 539 etc.; 2) la valoarea lucrărilor de reparaţie (fără TVA) executate în antrepriză: debit contul 251, credit unul din conturile 521, 522, 539; 3) la suma TVA aferentă valorii serviciilor de reparaţie executate în antrepriză: debit contul 534, credit unul din conturile 521, 522, 539;

136

•

reflectă valoarea realizabilă netă a pieselor de schimb şi a altor materiale foste în folosinţă, obţinute în urma reparaţiei bunurilor prin formula contabilă: debit contul 211, credit unul din conturile 251, 811, 812; După finalizarea lucrărilor de reparaţie cheltuielile aferente acestora trebuie decontate în

modul stabilit în politica de contabilitate a întreprinderii. În opinia noastră, aceste cheltuieli pot fi decontate la consumurile/cheltuielile perioadei de gestiune curente (în funcţie de locul exploatării bunurilor) sau capitalizate, adică înregistrate ca un obiect de inventar distinct de mijloace fixe. Decontarea cheltuielilor de reparaţie la consumurile/cheltuielile perioadei de gestiune curentă trebuie reflectată prin formula contabilă: debit unul din conturile 712, 713, 714, 813, credit unul din conturile 251, 811, 812. Conturile 712, 713 şi 813 se recomandă pentru aplicare în cazurile în care bunurile primite în leasing (arendă, locaţiune) se exploatează în anumite scopuri concrete, iar contul 714 – dacă bunurile sînt utilizate în diferite scopuri: de producţie, administrative, comerciale etc. Totodată, indiferent de natura conturilor aplicate, la acestea trebuie deschise subconturi separate de evidenţă a cheltuielilor nominalizate care sînt necesare pentru simplificarea calculului sumei totale a cheltuielilor de reparaţie a bunurilor primite în leasing operaţional (arendă, locaţiune) în scopuri contabile şi fiscale. La capitalizarea consumurilor aferente reparaţiei, urmează a fi întocmită următoarea formulă contabilă: debit contul 123, credit unul din conturile 251, 811, 812. În acest caz, considerăm că locatarul (arendaşul) trebuie: să deschidă un subcont distinct «Investiţii în mijloace fixe primite conform contractului de arendă operaţională (leasing, locaţiune)» la contul 123; să stabilească termenele de decontare a unor astfel de investiţii şi metoda de calculare a uzurii acestora în acelaşi mod ca şi pentru obiectele de mijloace similare proprii. Este de remarcat că unii autori – Bucur V. [74, p. 34], Nikonov A. [167, 59] – propun ca suma capitalizată a consumurilor de reparaţie (modernizare) a bunurilor primite în leasing (arendă) să fie reflectată în componenţa activelor nemateriale. În opinia noastră, această recomandare nu poate fi aplicată la etapa actuală la întreprinderile autohtone, deoarece contravine prevederilor actelor normative în vigoare. În plus, implementarea acestei recomandări va genera probleme fiscale referitoare la deducerea cheltuielilor de reparaţie a bunurilor specificate. De asemenea, considerăm că este rezonabil să se contabilizeze consumurile ca un obiect separat de mijloace fixe cu calcularea şi deducerea uzurii acestora în acelaşi mod ca şi pentru obiectele de mijloace fixe proprii. Modul de contabilizare a cheltuielilor privind reparaţia bunurilor primite în arendă operaţională este ilustrat în exemplul 3.2.

137

Exemplul 3.2. Întreprinderea „Spicul” S.R.L. arendează încăperi pentru oficiu de la firma „Floare” S.A. pe care în luna mai 2007 le-a reparat pe cont propriu. Cheltuielile de reparaţie au constituit 9 500 lei, inclusiv: valoarea materialelor – 5 200 lei; valoarea (fără TVA) serviciilor prestate de către terţi – 4 300 lei. În urma reparaţiei au fost obţinute materiale de construcţie vechi a căror valoare realizabilă netă constituie 240 lei. Conform politicii de contabilitate a întreprinderii „Spicul” S.R.L., consumurile de reparaţie se reflectă în prealabil în contul 251 cu decontarea la cheltuieli în mărime de 15% din plata de arendă anuală care constituie 18 600 lei (fără TVA). Suma rămasă a cheltuielilor se capitalizează şi se înregistrează ca un obiect separat de mijloace fixe. În baza datelor din acest exemplu, arendaşul trebuie să întocmească formulele contabile prezentate în tabelul 3.5. Tabelul 3.5 Formule contabile pentru evidenţa cheltuielilor de reparaţie a bunurilor din contul arendaşului* Nr. crt. 1. 2. 3. 4. 5. 6. Conţinutul operaţiunii Decontarea valorii materialelor consumate pentru reparaţia încăperilor arendate Reflectarea valorii (fără TVA) lucrărilor de reparaţie a încăperilor arendate executate în antrepriză Trecerea în cont a TVA aferentă valorii lucrărilor de reparaţie a încăperilor arendate executate în antrepriză (4 300 lei x 20%) Reflectarea valorii realizabile nete a materialelor de construcţie foste în folosinţă, obţinute în urma reparaţiei încăperilor arendate Decontarea costului efectiv al lucrărilor de reparaţie a încăperilor arendate la cheltuielile curente (18 600 lei x 15%) Capitalizarea consumurilor aferente reparaţiei încăperilor arendate (9 260 lei – 2 790 lei)

*Sursa: Elaborat de autor

Suma, lei 5 200 4 300 860 240 2 790 6 470

Conturi corespondente debit credit 251 211 251 534 211 713 123 521 521 251 251 251

Conform art. 27 alin. (9) lit. b) din Codul fiscal, se permite deducerea cheltuielilor aferente reparaţiei mijloacelor fixe utilizate de întreprindere în activitatea de întreprinzător în baza contractului de leasing operaţional (locaţiune/arendă), care, conform contractului nominalizat, sînt suportate de către locatar (arendaş). Deducerea cheltuielilor în cauză se permite în limita a 15% din plata pentru leasing (locaţiune/arendă) aferente perioadei fiscale [2]. Suma depăşirii cheltuielilor de reparaţie a unor astfel de bunuri se consideră ca investiţii în mijloace fixe şi se constată ca deduceri prin uzura calculată în scopul impozitării în anii următori. Potrivit art. 26 alin. (7) lit. c) din Codul fiscal,

138

calcularea uzurii acestor bunuri se efectuează în modul stabilit pentru categoria de proprietate la care se atribuie mijloacele fixe respective [2]. De menţionat că, în conformitate cu Regulamentul privind evidenţa şi calcularea uzurii mijloacelor fixe în scopuri fiscale, calcularea uzurii aferente sumelor capitalizate ale cheltuielilor de reparaţie a bunurilor primite în leasing operaţional (arendă, locaţiune) se admite doar în limita termenului de acţiune a contractului corespunzător [23]. Considerăm că această prevedere este incorectă şi cauzează pierderi considerabile întreprinderilor, în special, în cazurile în care termenul de leasing (arendă, locaţiune) este mic. De aceea propunem că atît în contabilitate, cît şi în scopuri fiscale calcularea uzurii pentru sumele capitalizate ale cheltuielilor de reparaţie să fie efectuată pe tot termenul de decontare a acestora stabilit de întreprindere. În cazul efectuării reparaţiei bunurilor de către locatar (arendaş) din contul plăţii pentru leasing (locaţiune/arendă), cheltuielile de reparaţie urmează a fi reflectate atît în contabilitatea locatarului (arendaşului), cît şi a locatorului (arendatorului). În acest context, considerăm ca operaţiunile de primire-predare a lucrărilor de reparaţie trebuie să se contabilizeze la locatar (arendaş) ca prestare de servicii, iar la locator (arendator) – ca procurare de servicii. Această propunere se argumentează prin faptul că după esenţa economică predarea serviciilor de reparaţie constituie o vînzare a acestora cu recunoaşterea veniturilor şi cheltuielilor respective. Vom examina mai detaliat modul de contabilizare a operaţiunilor de reparaţie a bunurilor primite în leasing operaţional (arendă, locaţiune) la locatar (arendaş) care, în opinia noastră, trebuie să efectueze următoarele operaţiuni principale: • • contabilizează cheltuielile de reparaţie a bunurilor în unul din conturile 251, 811, 812; înregistrează piesele de schimb şi alte materiale foste în folosinţă, obţinute în urma reparaţiei bunurilor primite în leasing operaţional (arendă, locaţiune). Aceste materiale trebuie reflectate la valoarea realizabilă netă şi contabilizate doar în cazurile în care sînt utile pentru folosirea ulterioară la întreprindere sau pot fi comercializate terţilor, de exemplu, în cazul înlocuirii (demontării) motorului automobilului, procesorului sau monitorului calculatorului etc. Considerăm că materialele obţinute trebuie contabilizate în contul extrabilanţier 921 – dacă materialele urmează a fi restituite locatorului (arendatorului) sau prin formula contabilă: debit contul 211, credit unul din conturile 251, 811, 812 – dacă materialele nu trebuie restituite locatorului (arendatorului); • reflectă operaţiunile de predare a lucrărilor de reparaţie locatorului (arendatorului). În acest caz, trebuie întocmite următoarele formule contabile: 1) la costul efectiv al lucrărilor de reparaţie predate locatorului (arendatorului): debit contul 711 sau contul 724, credit unul din conturile 251, 811, 812,

139

2) la valoarea de vînzare a lucrărilor de reparaţie predate locatorului (arendatorului): debit unul din conturile 221, 223, 229, credit contul 611 sau contul 624, 3) la suma TVA aferentă valorii de vînzare a lucrărilor de reparaţie predate locatorului (arendatorului): debit unul din conturile 221, 223, 229, credit contul 534; • calculează plata pentru leasing (arendă, locaţiune) şi TVA aferentă acesteia cu întocmirea următoarelor formule contabile: 1) la suma plăţii (fără TVA) pentru leasing (arendă, locaţiune) aferentă perioadei de gestiune curente (în funcţie de locul exploatării bunurilor: debit conturile 121, 122, 712, 713, 714, 813 etc., credit unul din conturile 521, 522, 539, 2) la suma TVA aferentă plăţii pentru leasing (arendă, locaţiune): debit contul 534, credit unul din conturile 521, 522, 539; • reţine impozitul pe venit în mărime de 5% din suma plăţii de arendă şi locaţiune achitată. Este de remarcat că, potrivit art. 90 alin. (2) lit. a) din Codul fiscal [2], această sumă se reţine doar din valoarea lucrărilor de reparaţie a bunurilor primite în locaţiune şi arendă. În cazul reparaţiei bunurilor primite în leasing, un astfel de impozit nu se reţine. În conformitate cu paragraful 59 din Instrucţiunea cu privire la reţinerea impozitului pe venit la sursa de plată [58], reţinerea impozitului pe venit în mărime de 5% se efectuează în momentul achitării serviciilor, indiferent de forma de decontare (prin virament, în numerar, prin barter etc.). În documentele care confirmă achitarea serviciilor, suma reţinută ca parte a impozitului în mărime de 5% se reflectă într-un rînd separat. În această situaţie, achitarea plăţii pentru locaţiune (arendă) se efectuează prin prestarea serviciilor de reparaţie şi, ca urmare, operaţiunea se consideră tranzacţie-barter. Astfel, locatorul (arendaşul) trebuie să reţină impozitul pe venit în mărime de 5% în momentul achitării plăţii pentru locaţiune/arendă, adică la predarea locatorului (arendatorului) a lucrărilor de reparaţie, şi să-l reflecte în factura fiscală. În cazul în care suma impozitului pe venit în mărime de 5% reţinut la sursa de plată depăşeşte suma calculată a plăţii pentru locaţiune/arendă, în contul 521 sau în conturile 522, 539 se formează solduri debitoare, care la finele perioadei de gestiune, trebuie decontate la majorarea creanţelor prin formula contabilă de corectare: debit unul din conturile 221, 223, 229, credit unul din conturile 521, 522, 539; • reflectă compensarea reciprocă a creanţelor şi datoriilor aferente valorii lucrărilor de reparaţie şi plăţii pentru leasing (arendă, locaţiune) prin formulă contabilă următoare: debit unul din conturile 521, 522, 539, credit unul din conturile 221, 223, 229. Modul de contabilizare a operaţiunilor de reparaţie a bunurilor din contul plăţii arendă operaţională este ilustrat prin următorul exemplu. 140

Exemplul 3.3. La 1 martie 2007, întreprinderea „Plai” S.R.L. a primit în arendă operaţională de la firma „Mărgăritar” S.A. un autoturism cu plata lunară de 800 lei (fără TVA) care se foloseşte pentru comercializarea mărfurilor. În martie 2007 arendaşul a efectuat reparaţia automobilului cu scopul menţinerii acestuia în stare normală de funcţionare. Cheltuielile de reparaţie au constituit 3 800 lei, inclusiv: valoarea pieselor de schimb – 2 500 lei şi valoarea (fără TVA) lucrărilor de reparaţie executate în antrepriză – 1 300 lei. În urma reparaţiei au fost obţinute piese de schimb vechi în valoare de 350 lei care conform contractului de arendă, trebuie să fie restituite arendatorului. În baza datelor din acest exemplu, propunem să se întocmească formulele contabile prezentate în tabelul 3.6. Tabelul 3.6 Formule contabile pentru evidenţa cheltuielilor de reparaţie a bunurilor din contul plăţii de arendă* Nr. crt. 1. Conţinutul operaţiunii Suma, lei 2 500 1 300 260 350 3 800 3 800 760 350 800 160 200 Conturi corespondente debit credit 251 211 251 534 921 711 sau 724 229 229 – 712 534 521 521 521, 522, 539 – 251 611 sau 624 534 921 521 521 534

Decontarea valorii de bilanţ a pieselor de schimb consumate la reparaţia autoturismului arendat 2. Reflectarea valorii lucrărilor de reparaţie (fără TVA) a autoturismului arendat executate în antrepriză 3. Trecerea în cont a TVA aferentă valorii lucrărilor de reparaţie executate în antrepriză (1 300 lei x 20%) 4. Înregistrarea pieselor de schimb foste în folosinţă, obţinute în urma reparaţiei autoturismului arendat 5. Decontarea costului efectiv al lucrărilor de reparaţie predate arendatorului 6. Reflectarea valorii de vînzare (fără TVA) a lucrărilor de reparaţie a autoturismului arendat 7. Calcularea TVA aferentă valorii de vînzare a lucrărilor de reparaţie predate arendatorului (3 800 lei x 20%) 8. Restituirea arendatorului pieselor de schimb foste în folosinţă, obţinute în urma reparaţiei autoturismului arendat 9. Calcularea plăţii (fără TVA) pentru arenda autoturismului 10. Trecerea în cont a TVA aferentă plăţii de arendă calculate î (800 lei x 20%) 11. Reţinerea impozitului pe venit în mărime de 5% din valoarea (fără TVA) lucrărilor de reparaţie şi a plăţii de arendă [(3 800 lei + 800 lei) : 23]. Numărul 23 reprezintă coeficientul de calculare a sumei impozitului pe venit reţinut din avansuri 12. Compensarea reciprocă a creanţelor şi datoriilor aferente valorii lucrărilor de reparaţie şi plăţii pentru arenda autoturismului (800 lei + 160 lei – 200 lei)

*Sursa: Elaborat de autor

760

521

229

141

Conform art. 27 alin. (8) lit. a) din Codul fiscal, deducerea cheltuielilor de reparaţie efectuate din contul plăţii pentru leasing (arendă, locaţiune) se permite la locator (arendator) în limita a 15% din baza valorică a categoriei respective de proprietate la începutul anului [2]. În afară de variantele de efectuare a reparaţiei bunurilor examinate mai sus, în activitatea practică sînt posibile cazuri în care reparaţia bunurilor se efectuează de către locator (arendator) pe cont propriu sau din contul locatarului (arendaşului), precum şi situaţii în care cheltuielile de reparaţie se recuperează în comun: şi de către locator (arendator), şi de către locatar (arendaş) – în proporţia stabilită în contract. Contabilizarea cheltuielilor de reparaţie a bunurilor nominalizate se efectuează, de regulă, în acelaşi mod, ca şi pentru mijloacele fixe proprii. Informaţiile privind cheltuielile aferente serviciilor prestate urmează a fi reflectate în rapoartele financiare în funcţie de faptul dacă aceste servicii constituie sau nu activitatea de bază a întreprinderii. În primul caz, cheltuielile nominalizate urmează a fi înregistrate în componenţa costului vînzărilor, iar în al doilea caz – ca alte cheltuieli ale activităţilor ordinare. 3.4. Contabilitatea altor cheltuieli Activitatea economico-financiară a întreprinderii generează, în afară de cheltuieli aferente vînzării bunurilor şi prestării serviciilor şi alte cheltuieli care, în principal, rezultă din decontarea creanţelor compromise; acordarea facilităţilor fiscale; înregistrarea lipsurilor şi pierderilor constatate la inventariere; aplicarea amenzilor, penalităţilor, despăgubirilor şi altor sancţiuni pecuniare; înregistrarea diferenţelor nefavorabile de curs valutar şi de sumă; producerea evenimentelor excepţionale; calcularea impozitului pe profit şi din alte fapte economice. Contabilitatea cheltuielilor sus-menţionate prevede soluţionarea aceloraşi probleme ca şi în cazul cheltuielilor examinate în paragrafele precedente ale prezentului capitol şi anume: recunoaşterea, evaluarea, perfectarea documentară, înregistrarea în conturile contabile şi aprecierea consecinţelor fiscale. Cheltuielile privind creanţele compromise apar în cazul decontării creanţelor al căror termen de prescripţie a expirat, care nu au acoperire garantată şi nu pot fi încasate de la debitori. Modul de contabilizare a creanţelor specificate depinde de metoda de evidenţă a acestora aplicată de către întreprindere. Actualmente, în practica contabilă a întreprinderilor din Republica Moldova se utilizează două metode de evidenţă a creanţelor compromise: directă şi a provizioanelor. Metoda de evidenţă a creanţelor compromise si-o alege fiecare întreprindere de sine stătător şi se stabileşte în politica de contabilitate a acesteia. În cazul aplicării metodei directe, cheltuielile privind creanţele compromise trebuie recunoscute în perioada de gestiune în care creanţele au fost decontate. Creanţele nominalizate, de

142

regulă, se decontează la expirarea termenului de prescripţie stabilit de legislaţie. Totodată, în anumite situaţii, de exemplu, în cazul cînd debitorii nu-şi pot onora obligaţiile din cauza falimentării, insolvabilităţii, decesului etc., creanţele pot fi decontate şi pînă la expirarea termenului de prescripţie. În cazul utilizării metodei provizioanelor, recunoaşterea cheltuielilor privind creanţele compromise se efectuează în perioada constituirii provizioanelor, adică pe măsura vînzării bunurilor şi prestării serviciilor. După părerea noastră, această metoda este mai justificată, deoarece aplicarea ei asigură respectarea conceptului contabilităţii de angajamente şi a principiului concordanţei veniturilor şi cheltuielilor, precum şi un grad mai înalt de veridicitate a informaţiilor contabile. Totodată, considerăm că metoda provizioanelor nu poate fi aplicată decît la decontarea creanţelor comerciale compromise. Evaluarea cheltuielilor privind creanţele compromise trebuie efectuată în felul următor: • • la suma creanţelor compromise decontate – în cazul în care întreprinderea aplică metoda directă; la suma provizioanelor constituite – în cazul în care întreprinderea aplică metoda provizioanelor. La aplicarea metodei directe, cheltuielile privind creanţele compromise se evaluează la suma nominală, de regulă, fără TVA. Însă, dacă cheltuielile nominalizate nu se recunosc ca deduceri în scopuri fiscale, suma TVA urmează a fi înregistrată ca cheltuieli ale perioadei în care creanţele compromise au fost decontate. În cazul utilizării metodei provizioanelor, cheltuielile privind creanţele compromise pot fi evaluate în baza cotei pierderilor privind creanţele compromise stabilite: • • în raport cu unul din indicatorii acceptaţi în politica de contabilitate: veniturile din vînzări, suma totală a creanţelor comerciale neachitate la data întocmirii rapoartelor financiare etc.; pe grupe de creanţe formate după termenele de achitare a acestora. Tranzacţiile de decontare a creanţelor compromise trebuie să fie perfectate prin documente primare şi generalizate în registre contabile, nomenclatorul şi modul de întocmire a cărora nu sînt reglementate sub aspect normativ. În opinia noastră, ca bază informaţională de decontare a creanţelor compromise pot servi: procesul-verbal al comisiei de inventariere; listele de inventariere a creanţelor; balanţele de verificare; notele informative; ordinul (dispoziţia) conducătorului întreprinderii; notele de contabilitate. Documentele primare de evidenţă a decontării creanţelor compromise servesc drept bază pentru generalizarea informaţiilor în conturi şi întocmirea formulelor contabile. Operaţiunile de decontare a creanţelor compromise urmează a fi înregistrate în conturile contabile, în funcţie de faptul dacă întreprinderea constituie sau nu constituie provizioane aferente acestor creanţe.

143

În cazul constituirii provizioanelor, creanţele compromise decontate trebuie reflectate prin următoarea formulă contabilă: debit contul 222, credit unul din conturile 221, 223, 229. Dacă întreprinderea nu constituie provizioane, creanţele compromise decontate se înregistrează ca majorare a cheltuielilor perioadei de gestiune curente şi diminuare a creanţelor, cu întocmirea formulei contabile: debit unul din conturile 712, 714, 721, 722, credit unul din conturile 221, 223, 227, 228, 229. Generalizînd cele expuse mai sus, concluzionăm că cheltuielile din decontarea creanţelor compromise se reflectă în diferite conturi, ceea ce creează dificultăţi pentru întreprinderi şi nu asigură comparabilitatea informaţiilor contabile. Pentru înlăturarea neajunsurilor sus-menţionate, propunem ca cheltuielile din decontarea creanţelor sus-menţionate, indiferent de tipul acestora, să fie contabilizate în componenţa cheltuielilor financiare. În acest scop, la contul 722 urmează a fi deschis un subcont separat „Cheltuieli din decontarea creanţelor compromise”. Este de menţionat că creanţele compromise decontate nu trebuie să fie anulate, ci reflectate în contul extrabilanţier 941 „Creanţe ale debitorilor insolvabili trecute la pierderi” pe parcursul perioadei stabilite de legislaţie sau de politica de contabilitate a întreprinderii (de regulă, 5 ani). În debitul contului 941 trebuie reflectate suma creanţelor compromise decontate, iar în credit – excluderea creanţelor din evidenţa extrabilanţieră în legătură cu expirarea termenului stabilit sau în cazul încasării (restabilirii) creanţelor compromise decontate anterior. Înregistrarea creanţelor compromise decontate într-un cont extrabilanţier este necesară pentru a urmări posibilitatea de încasare a sumelor decontate în cazul ameliorării situaţiei financiare a debitorilor. La restabilirea (stingerea) creanţelor compromise decontate anterior, sumele acestora trebuie să fie recunoscute ca venituri ale perioadei în care creanţele au fost restabilite (încasate). Schema integrală de contabilizare a tranzacţiilor privind decontarea şi restabilirea creanţelor compromise, elaborată de autorul tezei, este prezentată în anexa 18. De remarcat că, la decontarea cheltuielilor privind creanţele compromise, apar multiple probleme fiscale care, în special, se referă la componenţa şi modul de deducere a acestora în scopuri fiscale şi la calcularea TVA aferentă. Astfel, conform art. 5 pct. 32) din Codul fiscal, cheltuielile privind creanţele compromise recunoscute în contabilitate se iau în calcul la determinarea rezultatului fiscal doar în baza actului instanţei judecătoreşti sau al Departamentului de executare a deciziilor judecătoreşti, potrivit căruia perceperea creanţei nu este posibilă [2]. După părerea noastră, prevederile menţionate ale Codului fiscal nu pot fi aplicate în practică, deoarece instanţele judecătoreşti acceptă foarte rar astfel de decizii. Ca urmare, întreprinderile nu au posibilitatea de a recunoaşte cheltuielile privind creanţele compromise în scopuri fiscale, ceea ce nu este justificat sub aspect metodologic din mai multe considerente. 144

În primul rînd, sumele creanţelor (fără TVA) au fost iniţial recunoscute de către întreprinderi ca venituri şi luate în calcul la determinarea rezultatelor contabil şi fiscal ale perioadei în care au fost vîndute bunurile, prestate serviciile, calculate plăţile de leasing (arendă, locaţiune) etc. În al doilea rînd, creanţele compromise ale unei întreprinderi corespund datoriilor cu termenul de prescripţie expirat ale altor întreprinderi care, conform art. 18 din Codul fiscal, trebuie să fie incluse integral în componenţa venitului impozabil [2]. În al treilea rînd, modul actual de deducere a creanţelor compromise în scopuri fiscale contravine cerinţelor economiei de piaţă în condiţiile căreia persistă permanent riscul apariţiei unor astfel de creanţe. În al patrulea rînd, imposibilitatea deducerii creanţelor compromise în scopuri fiscale limitează considerabil volumul vînzărilor pe credit, ceea ce influenţează negativ situaţia financiară a întreprinderilor şi ritmurile creşterii economice a Republicii Moldova în ansamblu. Pentru soluţionarea acestei probleme, după părerea autorului, este necesar să fie modificate prevederile Codului fiscal şi să se permită deducerea creanţelor compromise nu în baza deciziei instanţei judecătoreşti, ci în suma efectivă, care să nu depăşească plafonul stabilit în mod analog, ca şi pentru alte cheltuieli limitate, adică în cote procentuale faţă de venitul impozabil, volumul vînzărilor nete sau alţi indicatori. Această recomandare se argumentează şi prin faptul că un astfel de mod de decontare a creanţelor compromise se aplică în unele ţări membre ale CSI, în special, în Federaţia Rusă. Mai mult decît atît şi în condiţiile sistemului contabil şi fiscal precedent care a funcţionat pînă la 1 ianuarie 1998 (data intrării în vigoare a titlurilor I şi II din Codul fiscal) se permitea constituirea unui provizion privind creanţele compromise în mărime de 2% din profitul pînă la impozitare. În cazul restabilirii creanţelor decontate anterior ca fiind compromise suma lor urmează a fi raportată la diminuarea venitului impozabil doar în cazul cînd acestea au fost trecute la cheltuieli în contabilitatea financiară, dar nu au fost recunoscute ca deducere în scopuri fiscale. Această modalitate de reflectare a creanţelor decontate anterior ca compromise este prevăzută în art. 48 din Codul fiscal, potrivit căruia în cazul în care contribuabilului i se restituie pe parcursul anului fiscal cheltuielile, pierderile sau datoriile compromise deduse anterior, suma restituită se ia în calcul şi se include în venitul brut al întreprinderii pe anul în care ea a fost încasată [2]. În conformitate cu art. 116 alin. (2) din Codul fiscal, TVA aferentă sumei creanţelor compromise decontate anterior ca compromise urmează a fi calculată (restabilită la decontările cu bugetul) doar la achitarea creanţei menţionate [2]. În acest caz, considerăm că TVA aferentă operaţiunilor menţionate trebuie restabilită la decontările cu bugetul doar atunci cînd aceasta a fost trecută în cont la decontarea creanţei compromise. Dacă la decontarea creanţei compromise TVA nu a fost trecută în cont, ci 145

atribuită la cheltuielile perioadei de gestiune curente, suma creanţei compromise (inclusiv TVA) încasate urmează a fi reflectată în contabilitatea financiară ca majorare a veniturilor din activităţile ordinare ale întreprinderii, adică în creditul unuia din conturile 612, 621, 622 etc. Conform art. 13 din Codul fiscal, întreprinderile autohtone pot beneficia de anumite facilităţi fiscale, care reprezintă elemente luate în considerare la estimarea obiectului impozabil, la determinarea cuantumului impozitului sau taxei, precum şi la încasarea acestuia [2]. Aceste facilităţi pot fi acordate sub următoarele forme: scutire parţială sau totală de impozit sau taxă; scutire parţială sau totală de plata impozitelor sau taxelor; cote reduse ale impozitelor sau taxelor; reducere a obiectului impozabil; amînări ale termenului de achitare a impozitelor sau taxelor; eşalonări ale obligaţiei fiscale. Facilităţile fiscale au diferite scopuri, din care principalele sînt următoarele: susţinerea unor categorii de întreprinderi (gospodării ţărăneşti, întreprinderi mici, cooperative de întreprinzător, rezidenţi ai zonelor antreprenoriatului liber etc.); atragerea investiţiilor străine; crearea locurilor de muncă suplimentare; procurarea sau construcţia mijloacelor fixe şi altor active materiale pe termen lung; dezvoltarea anumitor sectoare ale economiei naţionale (agricultura, sistemul financiar-bancar) şi tipuri de activităţi (producţia, proiectarea şi programarea sistemelor informaţionale etc.). Componenţa, modul şi condiţiile de aplicare a facilităţilor fiscale sînt reglementate de prevederile Codului fiscal, legilor pentru punerea în aplicare a titlurilor Codului fiscal şi altor acte normative. Particularităţile aplicării facilităţilor fiscale în diferite situaţii sînt examinate în lucrările specialiştilor autohtoni: Cauş L., Cebanu S. [230,], Popa T., Sivac O. [245], Şpac G., Griciuc P. [258]. Totodată, problemele contabile ale facilităţilor fiscale nu sînt abordate în actele normative şi în literatura de specialitate. Ca urmare, în practica de evidenţă a întreprinderilor autohtone aceste probleme se soluţionează în mod diferit. Astfel, la unele întreprinderi facilităţile fiscale nu se înregistrează în contabilitate, iar la alte întreprinderi se contabilizează ca subvenţii de stat. Această situaţie nu corespunde principiilor contabile fundamentale şi nu asigură veridicitatea şi comparabilitatea informaţiilor din rapoartele financiare. În opinia noastră, facilităţile fiscale trebuie să fie contabilizate, indiferent de tipul şi condiţiile de acordare a acestora din următoarele motive. În primul rînd, înregistrarea faptelor economice este o condiţie obligatorie prevăzută de Legea contabilităţii şi de alte reglementări contabile naţionale. În al doilea rînd, conform legislaţiei în vigoare, facilităţile fiscale se acordă în cazul respectării anumitor condiţii pe parcursul unor termene stabilite. De exemplu, facilitatea pentru proiectarea şi programarea sistemelor informaţionale se acordă pe parcursul a 5 perioade fiscale consecutive, în cazul în care agentul economic respectă cumulativ următoarele condiţii: achită integral în momentul acordării facilităţii toate obligaţiile fiscale şi alte plăţi la bugetul public naţional şi nu încalcă 146

termenele de achitare a plăţilor menţionate pe parcursul întregii perioade de aplicare a facilităţii; nu a beneficiat şi/sau nu beneficiază de alte tipuri de facilităţi fiscale; ponderea venitului din realizarea programelor constituie mai mult de 50% din venitul din vînzări. În cazul încălcării condiţiilor susmenţionate facilităţile fiscale se anulează, iar întreprinderii i se aplică sancţiuni fiscale. De aceea, pornind de la principiul prudenţei, facilităţile fiscale trebuie să fie înregistrate în contabilitate pînă la expirarea termenului de acordare a acestora. Considerăm că facilităţile fiscale nu pot fi contabilizate ca subvenţii de stat, deoarece ele nu corespund definiţiei acestei noţiuni, stabilite în paragraful 6 din SNC 20 „Contabilitatea subvenţiilor şi publicitatea informaţiei aferente asistenţei de stat” [41]. Mai mult decît atît, includerea facilităţilor fiscale în componenţa subvenţiilor majorează neargumentat mărimea capitalului propriu şi denaturează conţinutul informaţiilor contabile prezentate acţionarilor, investitorilor, creditorilor, autorităţilor publice şi altor categorii de utilizatori. După părerea noastră, facilităţile fiscale trebuie să fie contabilizate ca cheltuieli, fiindcă corespund definiţiilor acestor noţiuni formulate în reglementările contabile naţionale în vigoare. Aceste cheltuieli trebuie recunoscute în perioada în care aceste facilităţi au fost acordate sau anulate. Evaluarea cheltuielilor aferente facilităţilor fiscale urmează a fi efectuată în funcţie de tipul şi condiţiile de aplicare a acestora prevăzute de actele legislative corespunzătoare. De exemplu, suma facilităţilor fiscale aferente procurării activelor materiale pe termen lung se determină în mărime de 50% din volumul investiţiilor efectuate în aceste scopuri. Suma facilităţilor acordate pentru crearea locurilor de muncă suplimentare se calculează prin înmulţirea numărului de lucrători angajaţi suplimentar cu salariul mediu anual pe ţară etc. La anularea facilităţilor fiscale, suma cheltuielilor trebuie să fie majorată cu mărimea amenzilor, penalităţilor şi altor sancţiuni fiscale aplicate. Operaţiunile aferente acordării, anulării şi decontării facilităţilor fiscale urmează a fi perfectate prin documente primare care servesc drept bază de contabilizare a acestora. În actele normative în vigoare nu sînt prevăzute formularele documentelor primare privind operaţiunile cu facilităţile fiscale. Considerăm că la efectuarea operaţiunilor nominalizate trebuie să fie întocmite note de contabilitate în formă liberă care se vor considera documente primare doar în cazurile în care vor conţine elementele obligatorii prevăzute de legislaţia în vigoare. Informaţiile privind facilităţile fiscale şi reflectate prin documente primare trebuie generalizate în conturile contabile. Planul de conturi în vigoare nu reglementează modul de contabilizare a facilităţilor fiscale. După părerea noastră, pentru evidenţa facilităţilor fiscale întreprinderea poate aplica un cont extrabilanţier separat (varianta I) sau un cont al contabilităţii financiare (varianta II). Considerăm că varianta de evidenţă a facilităţilor fiscale urmează a fi aleasă de către fiecare întreprindere de sine stătător şi reflectată în politica de contabilitate a acesteia. 147

La aplicarea variantei I trebuie luate în considerare următoarele aspecte de bază: • evidenţa facilităţilor fiscale se va ţine în contul extrabilanţier 947 «Facilităţi fiscale» în debitul căruia trebuie reflectată suma facilităţilor fiscale primite, iar în credit – suma facilităţilor fiscale anulate sau decontate. În cadrul contului 947 pot fi deschise subconturi separate pentru evidenţa facilităţilor pe tipuri şi pe ani de acordare a acestora; • • sumele facilităţilor fiscale primite nu se iau în calcul la determinarea cheltuielilor şi datoriilor privind impozitul pe profit; sumele facilităţilor fiscale anulate se înregistrează în conturile contabilităţii financiare ca majorare concomitentă a pierderilor anilor precedenţi, constatate în anul de gestiune curent, şi a datoriilor faţă de buget, precum şi în creditul contului 947; • • sumele penalităţilor şi altor sancţiuni aferente facilităţilor fiscale anulate se recunosc ca cheltuieli financiare ale perioadei de gestiune în care sancţiunile au fost aplicate; sumele facilităţilor fiscale decontate la expirarea termenului lor de acordare nu se recunosc ca venituri, ci doar se decontează din creditul contului 947. La utilizarea variantei II este necesar să se acorde atenţie următoarelor aspecte: • • • • • • operaţiunile privind facilităţile fiscale se înregistrează în conturile contabilităţii financiare; sumele facilităţilor fiscale primite se iau în calcul la determinarea mărimii cheltuielilor şi datoriilor privind impozitul pe profit; sumele facilităţilor fiscale primite pînă la anulare sau decontare se reflectă ca datorii pe termen scurt (în unul din conturile 514, 535) sau pe termen lung (în contul 423); sumele facilităţilor anulate se reflectă ca diminuare a datoriilor preliminate şi/sau a datoriilor privind finanţările şi încasările cu destinaţie specială şi ca majorare a datoriilor faţă de buget; sumele penalităţilor şi altor sancţiuni aferente facilităţilor fiscale anulate se recunosc ca alte cheltuieli operaţionale ale perioadei de gestiune în care sancţiunile au fost aplicate; sumele facilităţilor fiscale decontate se recunosc ca venituri ale anului în care au expirat termenele de acordare a facilităţilor stabilite de legislaţia în vigoare. În cazul aplicării variantelor I şi II propunem reflectarea operaţiunilor privind acordarea, anularea şi decontarea facilităţilor fiscale prin formulele contabile prezentate în anexa 19. Conform art. 20 lit. z) din Codul fiscal, sumele facilităţilor fiscale aferente impozitului pe venit nu se includ în venitul impozabil [2]. Această regulă nu se referă, însă, la facilităţile aferente altor impozite şi plăţi (TVA, accize, impozitul funciar etc.), ceea ce, după părerea noastră, nu este corect, deoarece toate facilităţile au acelaşi conţinut economic şi, prin urmare, acestea trebuie contabilizate şi impozitate în mod identic.

148

Cheltuielile aferente lipsurilor şi pierderilor din deteriorarea bunurilor apar cu ocazia inventarierii acestora. Recunoaşterea cheltuielilor nominalizate trebuie efectuată conform principiului prudenţei în perioada în care inventarierea bunurilor a fost efectuată. Evaluarea acestor bunurilor urmează a fi evaluate în felul următor: • pentru mijloacele fixe, activele nemateriale şi alte active pe termen lung, lipsă sau deteriorate complet – la valoarea de bilanţ a acestora (valoarea de intrare/reevaluată minus sumele uzurii, amortizării, epuizării calculate); • • pentru stocurile de mărfuri şi materiale lipsă sau deteriorate complet – la valoarea de bilanţ (costul efectiv, valoarea de intrare sau valoarea realizabilă netă); pentru bunurile deteriorate parţial – la suma pierderilor efective stabilite de comisia de inventariere sau experţii independenţi. Lipsurile şi pierderile din deteriorarea bunurilor se reflectă în contabilitate în baza documentelor primare. Actualmente, actele normative în vigoare nu stabilesc în mod clar nomenclatorul acestor documente. După părerea noastră, în calitate de documente primare pot servi procesul-verbal al comisiei de inventariere; balanţele de verificare; procesele-verbale de casare a activelor pe termen lung (activelor nemateriale, mijloacelor fixe, titlurilor de valoare); nota de contabilitate. În conformitate cu Planul de conturi actual lipsurile şi pierderile din deteriorarea bunurilor trebuie reflectate în conturile contabile în funcţie de tipul acestora. Astfel, lipsurile şi pierderile aferente activelor pe termen lung se recunosc ca cheltuieli din activitatea de investiţii şi se reflectă în contul omonim 721, iar lipsurile şi pierderile din deteriorarea activelor curente – ca alte cheltuieli operaţionale şi se înregistrează în contul cu aceeaşi denumire 714. După părerea noastră, această situaţie influenţează negativ veridicitatea informaţiilor contabile şi creează dificultăţi în cazul utilizării acestora pentru luarea deciziilor manageriale şi economice de către utilizatorii rapoartelor financiare. În acest context, considerăm rezonabilă contabilizarea cheltuielilor sus-menţionate, indiferent de faptul la care tipuri de active acestea se referă în componenţa cheltuielilor financiare. Pentru aceasta la contul 722 trebuie prevăzut un subcont separat „Cheltuieli aferente rezultatelor inventarierii activelor şi datoriilor”. Considerăm că este rezonabil ca în acest subcont să fie înregistrate şi pierderile tehnologice (în limita normelor perisabilităţii naturale), aferente bunurilor inventariate. Este de remarcat că unii autori autohtoni – Stratulat N. [254], Tostogan P., Gherman V. [266] – recomandă înregistrarea pierderilor tehnologice apărute la întreprinderile de producţie la majorarea consumurilor (contul 811 şi/sau contul 813) sau la micşorarea provizioanelor constituite anterior în aceste scopuri. În opinia noastră, o astfel de abordare nu este argumentată suficient, întrucît lipsurile şi pierderile valorilor materiale corespund integral noţiunii „cheltuieli” cuprinsă în Bazele conceptuale, adică reprezintă diminuări de avantaje economice ale întreprinderii şi pot fi 149

evaluate în mod credibil. În afară de aceasta, decontarea lipsurilor şi pierderilor menţionate la consumuri conduce la: majorarea valorii stocurilor (materialelor, producţiei în curs de execuţie etc.), ceea ce este în contradicţie cu principiul prudenţei; corectarea suplimentară la calcularea venitului impozabil, întrucît, în scopuri fiscale, lipsurile şi pierderile în limitele normelor perisabilităţii naturale urmează a fi deduse integral, iar în contabilitate vor fi recunoscute ca cheltuieli numai la suma aferentă bunurilor vîndute. În opinia noastră, pierderile rezultate din lipsurile şi deteriorările bunurilor urmează a fi reflectate ca cheltuieli ale perioadei curente de gestiune, indiferent de cauze şi existenţa persoanelor vinovate. Această propunere rezultă din necesitatea respectării principiului prudenţei şi simplificării modului de evaluare a cheltuielilor nominalizate atît în scopuri contabile, cît şi în scopuri fiscale. În urma inventarierii pot fi depistate obiecte de active pe termen lung deteriorate care nu pot fi reparate şi/sau restabilite. Considerăm că pierderile aferente casării acestor obiecte urmează a fi înregistrate în componenţa cheltuielilor perioadei de gestiune curente şi perfectate prin documente referitoare la consumurile de materiale, prestarea serviciilor, calcularea salariilor etc. Cheltuielile aferente lipsurilor şi deteriorărilor bunurilor trebuie să fie reflectate prin formulele contabile, care sînt elaborate de autorul tezei în baza Planului de conturi în vigoare şi a conturilor propuse, şi prezentate în anexa 20. La constatarea lipsurilor şi pierderilor din deteriorarea bunurilor trebuie de ţinut cont şi de aspectele fiscale ale acestora, printre care menţionăm următoarele: • • lipsurile şi pierderile de mijloace fixe la calcularea venitului impozabil nu se deduc, ci se corectează în conformitate cu art. 27 alin. (2) din Codul fiscal [2]; lipsurile de stocuri de materiale şi mărfuri în limitele normelor perisabilităţii naturale se recunosc ca deduceri, întrucît acestea se califică ca cheltuieli ordinare şi necesare suportate de întreprindere în scopul desfăşurării activităţii de întreprinzător. Conform art. 20 din Codul fiscal pentru deducerea unor atare lipsuri şi pierderi, normele perisabilităţii naturale trebuie să fie aprobate anual de conducătorii întreprinderilor [2]. În afară de aceasta, potrivit paragrafului 113 din Regulamentul privind inventarierea, normele menţionate pot fi aplicate doar în cazul constatării lipsurilor efective [61]; • • TVA trecută anterior în cont privind lipsurile de valori materiale în limitele normelor perisabilităţii naturale nu trebuie să fie restabilită la decontările cu bugetul; lipsurile de bunuri peste normele perisabilităţii naturale stabilite, precum şi pierderile aferente deteriorării lor nerecunoscute de persoanele vinovate şi neadjudecate de instanţa

150

judecătorească sau la care nu au fost stabilite persoanele vinovate nu se recunosc ca deduceri. Suma TVA privind astfel de lipsuri şi pierderi trecută anterior în cont se restabileşte la decontările cu bugetul şi se decontează la cheltuielile perioadei de gestiune curente. La calcularea venitului impozabil această sumă a TVA nu se permite spre deducere; • lipsurile de bunuri peste normele perisabilităţii naturale stabilite, precum şi pierderile legate de deteriorarea acestora, la care au fost identificate persoanele vinovate, trebuie să fie recuperate de aceste persoane. Astfel de lipsuri se recunosc ca deduceri cu condiţia că acestea au fost reflectate ca cheltuieli, iar sumele de recuperare a prejudiciului material – ca venituri, în acelaşi an de gestiune. Dacă lipsurile şi pierderile din deteriorarea bunurilor au fost reflectate în contabilitate ca cheltuieli într-un an, iar sumele de recuperare a prejudiciului material – ca venituri în alt an (aceasta se întîmplă, de exemplu, în cazul în care gestionarul nu-şi recunoaşte vina şi litigiul privind recuperarea prejudiciului material se soluţionează prin instanţa judecătorească), la calcularea venitului impozabil pe anul corespunzător sumele unor astfel de cheltuieli şi venituri se supun ajustării; • TVA de la valoarea bunurilor constatate lipsă (deteriorate) urmează a fi restabilită la decontările cu bugetul, întrucît, conform art. 102 alin. (4) din Codul fiscal, suma TVA achitată sau care urmează a fi achitată pe valorile materiale, serviciile procurate care nu sînt folosite pentru desfăşurarea activităţii de întreprinzător, precum şi pe valorile materiale procurate care în procesul activităţii de întreprinzător au fost sustrase sau au constituit pierderi supranormative conform legislaţiei, nu se trece în cont şi se raportează la cheltuielile perioadei [2]. Cheltuielile din amenzi, penalităţi, despăgubiri şi alte sancţiuni pecuniare apar în cazurile nerespectării de către întreprindere a prevederilor legislaţiei în vigoare şi a condiţiilor stipulate în contractele comerciale. În literatura de specialitate străină [71, 79, 124] sînt recomandate trei variante de contabilizare a cheltuielilor specificate: 1) ca majorare a pierderilor nete ale perioadei de gestiune curente; 2) ca corectare a rezultatelor anilor precedenţi; 3) ca majorare a cheltuielilor perioadei de gestiune curente. Sîntem de părere că sumele sancţiunilor pecuniare calculate trebuie înregistrate ca cheltuieli ale perioadei de gestiune curente, indiferent de tipul sancţiunilor şi perioada (anul) la care acestea se referă. Considerăm că aceste sancţiuni urmează a fi înregistrate în contabilitate doar în cazul în care întreprinderea le recunoaşte sau cînd există decizia organului de control şi/sau a instanţei judecătoreşti. Actualmente, pentru evidenţa cheltuielilor privind sancţiunile aplicate este destinat contul 714, ceea ce, în opinia noastră, nu este corect, deoarece prin esenţa lor economică cheltuielile sus-menţionate nu se referă la activitatea operaţională a întreprinderii. În acest context, propunem 151

contabilizarea cheltuielilor aferente sancţiunilor pecuniare într-un subcont separat 7225 „Cheltuieli privind amenzile, penalităţile şi despăgubirile”, deschis la contul 722. Calcularea sumelor sancţiunilor pecuniare trebuie reflectată prin formula contabilă: debit contul 722, credit unul din conturile: 531, 533, 534, 539. În cazul în care sancţiunile aplicate au fost anulate (decontate) în conformitate cu legislaţia în vigoare, precum şi prin deciziile instanţelor judecătoreşti şi ale altor organe abilitate urmează a fi întocmită formula contabilă: debit unul din conturile: 531, 533, 534, 539, credit contul 622. De remarcat faptul, că cheltuielile privind sancţiunile pecuniare pot fi recuperate de către întreprindere benevol sau prin instanţa judecătorească. În ultimul caz apar suplimentar cheltuieli de judecată care, în opinia noastră, trebuie să fie contabilizate ca cheltuieli financiare ale întreprinderii. Totodată, unii specialişti autohtoni, de exemplu, Rabei S., propun înregistrarea cheltuielilor de judecată (inclusiv taxa de stat, serviciile avocaţilor etc.) în componenţa cheltuielilor anticipate, cu decontarea ulterioară la alte creanţe [249, p. 33–34]. După părerea noastră, această propunere nu este argumentată şi contravine principiului prudenţei, deoarece, în cazul aplicării ei, cheltuielile de judecată se contabilizează, pînă la luarea deciziei de către instanţa judecătorească în componenţa activelor, ceea ce conduce la supraevaluarea nejustificată a acestora. În conformitate cu art. 30 din Codul fiscal, penalităţile şi amenzile privind impozitele, taxele şi alte plăţi obligatorii la buget nu se recunosc ca deduceri la calcularea venitului impozabil. Totodată, potrivit art. 18 din Codul fiscal, venitul obţinut ca urmare a anulării majorărilor de întîrziere şi a sancţiunilor fiscale nu se consideră ca sursă de venit neimpozabilă [2]. Cheltuielile privind amenzile, penalităţile şi alte sancţiuni, calculate pentru nerespectarea clauzelor stipulate în contractele economice trebuie recunoscute ca deduceri în scopuri fiscale în baze generale. Această afirmaţie se argumentează prin faptul că cheltuielile sus-menţionate sînt generate de activitatea de întreprinzător a întreprinderii. Cheltuielile privind diferenţele de curs valutar şi de sumă nefavorabile apar în cazurile efectuării tranzacţiilor exprimate în valută străină şi/sau în unităţi convenţionale. În conformitate cu paragraful 14 din SNC 21, diferenţele nefavorabile de curs valutar aferente tranzacţiilor curente urmează a fi înregistrate ca cheltuieli din activitatea financiară [42]. În acest scop, la contul 722 este prevăzut un subcont separat 7223 „Cheltuieli privind diferenţele de curs şi de sumă”. Însă, Planul de conturi actual nu cuprinde toate formulele contabile aferente tranzacţiilor nominalizate. După părerea noastră, diferenţele de curs valutar nefavorabile urmează a fi înregistrate ca o majorare a cheltuielilor financiare şi diminuare a creanţelor sau majorare a datoriilor prin formulele contabile prezentate în anexa 21.

152

Actualmente, modul de contabilizare şi de impozitare a cheltuielilor din diferenţele de sumă nefavorabile nu sînt reglementate sub aspect normativ. Considerăm că aceste diferenţe urmează a fi înregistrate în acelaşi mod ca şi diferenţele de curs valutar nefavorabile, adică în componenţa cheltuielilor activităţii financiare ale întreprinderii. În acest scop, propunem deschiderea la subcontul 7223 „Cheltuieli privind diferenţele de curs şi de sumă” a unui cont de gradul III „Cheltuieli privind diferenţele nefavorabile de sumă”. Totodată, este necesar de luat în considerare faptul că, spre deosebire de diferenţele de curs valutar, în cazul diferenţelor de sumă trebuie să se efectueze corectările corespunzătoare ale sumelor TVA. La reflectarea diferenţelor de sumă nefavorabile propunem întocmirea formulelor contabile care sînt prezentate în tabelul 3.7. Tabelul 3.7 Formule contabile pentru evidenţa cheltuielilor aferente diferenţelor nefavorabile de sumă* Nr. crt. Conţinutul operaţiunii Corespondenţa conturilor debit credit 131, 132 134 136, 224 221, 223 227 228 229 231, 232 413 421 423 424, 523 513 514 521, 522 537 539 534 534

1. Reflectarea diferenţelor de sumă nefavorabile aferente creanţelor privind: împrumuturile acordate pe termen lung 722 creanţele pe termen lung 722 avansurile pe termen lung şi scurt acordate 722 facturile comerciale 722 decontările cu personalul 722 veniturile calculate (redevenţele, ratele de leasing, plăţile de arendă etc.) 722 decontările cu alţi creditori 722 împrumuturile acordate pe termen scurt 722 2. Reflectarea diferenţelor de sumă nefavorabile aferente datoriilor privind: împrumuturile pe termen lung primite 722 datoriile de arendă (leasing) pe termen lung 722 finanţările şi încasările cu destinaţie specială pe termen lung 722 avansurile pe termen lung şi scurt primite 722 împrumuturile pe termen scurt primite 722 cota-parte curentă a datoriilor pe termen lung 722 datoriile pe termen scurt aferente facturilor comerciale 722 datoriile faţă de fondatori (participanţi) 722 alte datorii pe termen scurt 722 3. Stornarea TVA aferentă diferenţelor de sumă nefavorabile privind 221, 223, creanţele 228, 229 4. Reflectarea TVA de la diferenţele de sumă nefavorabile privind datoriile 521, 522, 539

*Sursa: Elaborat de autor

După părerea noastră, diferenţele de curs valutar şi de sumă nefavorabile trebuie recunoscute integral ca deduceri în scopuri fiscale, deoarece, după esenţa lor economică, acestea reprezintă cheltuieli legate de desfăşurarea activităţii de întreprinzător a întreprinderii. 153

Cheltuielile extraordinare apar ca rezultat al evenimentelor sau operaţiunilor rare şi netipice, nelegate de activitatea economico-financiară (ordinară) a întreprinderii, cum ar fi: calamităţile naturale, perturbările politice, modificările legislaţiei, exproprierea activelor etc. Actualmente, componenţa acestor cheltuieli nu este reglementată sub aspect normativ. În opinia noastră, cheltuielile extraordinare trebuie să includă următoarele elemente principale: valoarea de bilanţ a bunurilor ieşite (distruse, casate, expropriate etc.) ca rezultat al accidentelor, incendiilor, calamităţilor naturale şi altor evenimente extraordinare; pierderile din modificarea legislaţiei în vigoare; valoarea prejudiciilor (defectelor) din deteriorarea bunurilor în urma evenimentelor extraordinare; cheltuielile legate de prevenirea şi/sau lichidarea consecinţelor evenimentelor extraordinare; pierderile din stoparea activităţii de bază a întreprinderii în urma evenimentelor excepţionale; TVA trecută anterior în cont aferentă valorii de bilanţ a bunurilor nimicite în urma evenimentelor extraordinare etc. Recunoaşterea cheltuielilor extraordinare trebuie efectuată în baza conceptului contabilităţii de angajamente, adică în perioada în care evenimentele extraordinare au avut loc. Cheltuielile nominalizate urmează a fi evaluate la suma pierderilor efective rezultate din evenimentele extraordinare şi confirmate documentar prin actele comisiilor de lichidare a consecinţelor calamităţilor naturale, serviciului antiincendiar de stat, organelor de poliţie şi/sau judecătoreşti, calculele companiilor de asigurări, procesele-verbale de casare a mijloacelor fixe, actele experţilor (evaluatorilor) independenţi şi alte documente ce confirmă evenimentul extraordinar. Cheltuielile extraordinare se înregistrează în conturile contabile în baza informaţiilor din documentele primare justificative. În acest scop, Planul de conturi actual prevede contul 723 „Pierderi excepţionale” la care sînt prevăzute următoarele subconturi: 7231 «Pierderi din calamităţi naturale»; 7232 «Pierderi din perturbări politice» şi 7233 «Pierderi din modificarea legislaţiei ţării». De menţionat că, în Planul de conturi în vigoare sînt prezentate doar formulele contabile principale aferente cheltuielilor extraordinare care nu asigură obţinerea informaţiilor necesare pentru întocmirea rapoartelor financiare şi luarea deciziilor manageriale, precum şi completarea declaraţiilor fiscale. De aceea, pentru evidenţa acestor cheltuieli considerăm necesară introducerea unei grupe de conturi sintetice separate 73 „Cheltuieli extraordinare”, care trebuie să cuprindă două conturi sintetice – 731 „Cheltuieli privind calamităţile” şi 732 „Cheltuieli privind alte evenimente extraordinare”. Necesitatea introducerii conturilor nominalizate este condiţionată de particularităţile acumulării informaţiilor privind cheltuielile extraordinare în scopuri contabile şi fiscale. În cazul apariţiei, corectării şi decontării cheltuielilor extraordinare propunem întocmirea formulelor contabile prezentate în anexa 22.

154

Cheltuielile privind impozitul pe profit includ suma totală a cheltuielilor privind impozitul pe profit luate în considerare la calcularea profitului (pierderii) net al perioadei de gestiune. Componenţa, criteriile de recunoaştere şi modul de evaluare a acestor cheltuieli sînt reglementate de SNC 12 „Contabilitatea impozitului pe venit” [36], prevederile căruia nu corespund în deplină măsură cerinţelor şi normelor acceptate în practica mondială. În opinia noastră, perfecţionarea contabilităţii impozitului pe profit a întreprinderilor din Republica Moldova trebuie să fie efectuată pe două direcţii principale: 1) delimitarea domeniului de aplicare a SNC 12; 2) stabilirea modului de calculare şi contabilizare a impozitelor amînate. În condiţiile actuale prevederile SNC 12 sînt obligatorii pentru toate întreprinderile, inclusiv pentru cele din sectorul micului business, ceea ce nu este rezonabil din următoarele considerente: 1) obţinerea informaţiilor referitoare la cheltuieli privind impozitul pe profit implică un volum considerabil de lucru contabil şi nu este rentabilă din punct de vedere economic pentru majoritatea întreprinderilor micului business, deoarece se încalcă echilibrul dintre beneficiu şi cost. Acest echilibru reprezintă o limită a informaţiei relevante şi credibile, stabilită în paragraful 40 din Bazele conceptuale, şi prevede că avantajele (beneficiile) obţinute de pe urma informaţiei trebuie să depăşească costul acesteia [25]; 2) întreprinderile micului business care ţin contabilitatea conform SNC 62 “Contabilitatea în partidă simplă” pot recunoaşte şi evalua veniturile şi cheltuielile în baza regulilor fiscale. În acest caz, nu apare necesitatea calculării cheltuielilor privind impozitul pe profit, deoarece mărimea acestora coincide cu suma impozitului determinată în baza legislaţiei fiscale. În baza cele expuse mai sus, considerăm că, pentru întreprinderile micului business, contabilizarea cheltuielilor privind impozitul pe profit nu trebuie să fie obligatorie. Cheltuielile nominalizate pot fi înregistrate în mod facultativ, conform prevederilor politicii de contabilitate a întreprinderii. Impozitele amînate reprezintă sumele impozitului pe profit, plătibile sau recuperabile în perioadele viitoare privind diferenţele temporare; pierderile fiscale reportate sau neutilizate; creditele fiscale reportate sau neutilizate. În SNC 12 nu este prevăzut modul de contabilizare a impozitelor nominalizate. Totodată, conform IAS 12 „Impozitul pe profit”, aceste impozite trebuie să fie contabilizate în baza metodei datoriei bilanţiere, care se concentrează asupra diferenţelor temporare şi condiţionează apariţia datoriilor şi creanţelor amînate privind impozitul pe profit [198, p. 833–834]. Diferenţele temporare constituie diferenţele dintre baza fiscală a unui element şi valoarea sa contabilă şi pot fi delimitate în următoarele forme: 155

-

diferenţe temporare impozabile, care vor genera sume impozabile în perioadele viitoare, sau diferenţe temporare deductibile, care vor genera sume deductibile din venitul impozabil, plătibil în perioadele viitoare. Problemele fundamentale ale contabilităţii datoriilor amînate privind impozitul pe profit

constau în recunoaşterea şi evaluarea lor, adică în stabilirea perioadei de gestiune şi a sumei acestora care urmează a fi reflectate în Bilanţul contabil. În conformitate cu IAS 12, recunoaşterea datoriilor amînate se admite pentru toate diferenţele temporare impozabile, cu excepţia cazurilor în care acestea rezultă din: • fondul comercial, a cărui amortizare nu este deductibilă în scopuri fiscale; sau • recunoaşterea iniţială a unui activ sau a unei datorii într-o tranzacţie care: nu constituie o fuziune de întreprinderi, şi în momentul realizării tranzacţiei nu afectează nici rezultatul contabil şi nici cel fiscal.

La evaluarea datoriilor amînate privind impozitul pe profit este necesară respectarea următoarelor reguli: • • • • datoriile sînt evaluate ca sume ce urmează a fi plătite (recuperate), utilizîndu-se ratele de impozitare şi respectîndu-se prevederile legislaţiei fiscale în vigoare la data de raportare; soldurile impozitului amînat trebuie să reflecte consecinţele fiscale ale modului de recuperare a activului sau de stingere a datoriei; consecinţele politicii de dividende asupra impozitului pe profit sînt recunoscute concomitent cu recunoaşterea unei datorii de plată a dividendelor; actualizarea impozitelor amînate este interzisă. Considerăm că criteriile de recunoaştere şi modul de evaluare a datoriilor amînate privind impozitul pe profit, stabilite de IAS 12, trebuie să fie incluse în SNC 12 şi aplicate în practica contabilă a întreprinderilor din Republica Moldova. Cheltuielile efective privind impozitul pe profit se determină la finele anului de gestiune, ţinînd cont de diferenţele permanente şi temporare care apar între venitul contabil şi cel impozabil. În practica internaţională şi în literatura de specialitate străină sînt recomandate mai multe modalităţi de evaluare şi de prezentare a impozitului pe profit. Astfel, colectivul de autori din România, sub coordonarea profesorului universitar Ristea M. [117, p. 236–237], propune următoarele forme de prezentare a cheltuielilor privind impozitul pe profit: a repartiza cheltuielile cu impozitul pe profit pentru fiecare activitate desfăşurată de întreprindere (de bază, alte activităţi, extraordinară); a repartiza cheltuielile cu impozitul pe profit pentru totalul rubricilor privind activitatea ordinară şi activitatea financiară şi pentru rubrica „Evenimente extraordinare”; a atribui o singură cifră totalului rubricilor

156

pentru activităţile de exploatare şi cea financiară şi a repartiza impozitul între fiecare post din rubrica „Evenimente extraordinare”, acestea fiind prezentate după scăderea impozitului pe profit; a atribui o singură cifră totalului celor trei rubrici. După părerea autorilor sus-menţionaţi, cea mai pertinentă este metodă a doua. Totuşi, pentru ca informaţia să fie mai utilă, ar trebui ca întreprinderea să precizeze în notele explicative incidenţa fiscală a fiecărui post care este inclus în rubrica „Evenimente extraordinare”. Aceste forme de prezentare a impozitului pe profit rezultă din clasificarea cheltuielilor şi din structura rapoartelor financiare aplicate la întreprinderile din România. În condiţiile Republicii Moldova considerăm că este rezonabil să se calculeze separat cheltuielile privind impozitul pe profit din rezultatul activităţii ordinare şi din evenimentele extraordinare ale întreprinderii. Conform Planului de conturi în vigoare pentru evidenţa cheltuielilor privind impozitul pe profit este destinat contul 731 „Cheltuieli (economii) privind impozitul pe venit”. După cum rezultă din denumire, în contul nominalizat se reflectă, de asemenea, şi economiile (veniturile) privind impozitul pe profit, ceea ce, după părerea noastră, nu este corect, deoarece se încalcă principiul necompensării veniturilor şi cheltuielilor. În acest context, considerăm necesar a delimita cheltuielile privind impozitul pe profit de veniturile aferente acestui impozit prin introducerea unei grupe distincte de conturi 74 „Cheltuieli privind impozitul pe profit” care trebuie să cuprindă două conturi sintetice – 741 „Cheltuieli privind impozitul pe profit curent” şi 742 „Cheltuieli privind impozitul pe profit amînat”. Această divizare va asigura obţinerea informaţiilor necesare pentru determinarea corectă a datoriilor curente şi amînate privind impozitul pe profit. În debitul conturilor 741 şi 742 se recomandă să fie reflectate: sumele impozitului pe profit plătit în rate pe parcursul anului de gestiune; datoriile curente şi amînate privind impozitul pe profit la finele anului de gestiune; anularea (decontarea) activelor amînate privind impozitul pe profit la finele anului de gestiune; stornarea la finele anului de gestiune a sumelor impozitului pe profit achitat în rate. Înregistrările în creditul conturilor 741 şi 742 trebuie efectuate doar la finele anului de gestiune în următoarele cazuri: anularea (decontarea) datoriilor amînate privind impozitul pe profit; decontarea cheltuielilor acumulate privind impozitul pe profit la rezultatul financiar total. Informaţiile referitoare la alte cheltuieli trebuie reflectate în rapoartele financiare în baza aceloraşi principii şi criterii care sînt stabilite pentru toate elementele de cheltuieli. Totodată, considerăm că cheltuielile privind impozitul pe profit şi rezultatul din evenimentele extraordinare urmează a fi prezentate distinct în Raportul de profit şi pierdere. Generalizînd modul de contabilizare a altor cheltuieli, putem concluziona că acesta nu corespunde în deplină măsură cerinţelor internaţionale. În acest context, propunerile autorului vor contribui la perfecţionarea contabilităţii cheltuielilor specificate şi vor asigura un grad înalt de relevanţă şi credibilitate a informaţiilor contabile. 157

CAPITOLUL 4. PARTICULARITĂŢILE CONTABILITĂŢII VENITURILOR ŞI CHELTUIELILOR ÎNTREPRINDERILOR DIN DIFERITE SECTOARE ŞI RAMURI ALE ECONOMIEI NAŢIONALE 4.1. Particularităţi şi direcţii de perfecţionare ale contabilităţii veniturilor şi cheltuielilor întreprinderilor micului business Sectorul micului business ocupă un loc important în economia naţională a Republicii Moldova. După aprecierile unor specialişti, în acest sector funcţionează circa 93% din numărul total de întreprinderi înregistrate, în care sînt încadraţi 29% din numărul total de angajaţi, iar cifra de afaceri a întreprinderilor mici constituie 47% faţă de totalul pe republică [257, p. 26]. Actualmente, în sectorul micului business din Republica Moldova, funcţionează diferite tipuri de întreprinderi care în funcţie de sistemul contabil aplicat pot fi clasificate în grupele prezentate în tabelul 4.1 Tabelul 4.1 Clasificarea întreprinderilor micului business în funcţie de sistemul contabil aplicat* Nr. Tipul crt. întreprinderii 1. Întreprinderi care aplică sistemul contabil în partidă simplă 2. Întreprinderi care aplică sistemul contabil simplificat în partidă dublă Întreprinderi care aplică sistemul contabil complet în partidă dublă Criterii de raportare Întreprinderile care nu depăşesc limitele a două din următoarele trei criterii pentru perioada de gestiune precedentă: • totalul veniturilor din vînzări – 3 milioane lei; • valoarea totală a activelor pe termen lung – 1 milion lei; • numărul mediul scriptic anual al personalului – 9 persoane Întreprinderile care nu depăşesc limitele a două din următoarele trei criterii pentru perioada de gestiune precedentă: • totalul veniturilor din vînzări – 15 milioane lei; • totalul bilanţului contabil – 6 milioane lei; • numărul mediu scriptic anual al angajaţilor – 49 persoane Întreprinderile care: • nu se încadrează în limitele stabilite pentru sistemele contabile în partidă simplă şi simplificat; • nu se consideră agenţi ai micului business în conformitate cu legislaţia în vigoare, indifferent de mărimea indicatorilor economico-financiari: instituţiile publice; întreprinderile care deţin o poziţie dominantă pe piaţă; întreprinderile în al căror capital social cota proprietarului (asociatului, participantului, acţionarului) persoană juridică, care nu este subiect al sectorului întreprinderilor mici şi mijlocii, depăşeşte 35 %; companiile fiduciare şi companiile de asigurări; întreprinderile importatoare de mărfuri supuse accizului; organizaţiile de microfinanţare; casele de schimb valutar şi lombardurile; întreprinderile din domeniul jocurilor de noroc

3.

*Sursa: Elaborat de autor în baza Legii contabilităţii[4]

158

Dezvoltarea întreprinderilor micului business depinde în mare măsură de organizarea contabilităţii veniturilor şi cheltuielilor care este cel mai important, iar pentru anumite categorii de întreprinderi – unicul sector de evidenţă. Actualmente, în literatura de specialitate autohtonă lipsesc investigaţiile complexe referitoare la contabilitatea veniturilor şi cheltuielilor întreprinderilor specificate. Unele aspecte ale contabilităţii întreprinderilor micului business sînt abordate în lucrările savanţilor străini: Borodina V. [81], Karpov V., Karpova A. [140], Kozlova E., Babcenko T., Galanina E. [147], Levadnaia T. [151], Kostiuk D.[150], Needles B., Anderson H., Caldwell J. [160], Fedoseev N. [234], Ialomiţanu Gh. [237] etc. În sursele bibliografice nominalizate, sînt expuse doar aspectele generale ale contabilităţii şi nu se specifică particularităţile contabilităţii veniturilor şi cheltuielilor la întreprinderile micului business. Mai mult decît atît, aspectele contabile sînt abordate în conformitate cu prevederile reglementărilor contabile din ţările respective şi nu pot fi aplicate în mod direct la întreprinderile autohtone. Totodată, cercetările efectuate demonstrează că nivelul actual de ţinere a contabilităţii veniturilor şi cheltuielilor întreprinderilor micului business nu corespunde în deplină măsură cerinţelor internaţionale. În opinia noastră, perfecţionarea contabilităţii veniturilor şi cheltuielilor întreprinderilor sus-menţionate trebuie să fie efectuată pe trei direcţii principale: 1) diversificarea metodelor de recunoaştere şi de evaluare a veniturilor şi cheltuielilor pentru anumite categorii de întreprinderi; 2) simplificarea registrelor de evidenţă a veniturilor şi cheltuielilor şi a modului de reflectare a acestora în conturile contabile; 3) armonizarea regulilor contabile şi fiscale de recunoaştere şi de evaluare a veniturilor şi cheltuielilor. Conform actelor normative în vigoare, recunoaşterea şi evaluarea contabilă a veniturilor şi cheltuielilor întreprinderilor micului business se efectuează în baza conceptului contabilităţii de angajamente în acelaşi mod, ca şi la întreprinderile care nu se raportează la micul business. Aplicarea acestui concept creează multiple probleme pentru întreprinderile mici, în special pentru întreprinzătorii individuali şi gospodăriile ţărăneşti în care proprietarii sînt, concomitent, şi angajaţi ai acestora. După părerea noastră, este necesar să se permită unor categorii de întreprinderi mici să recunoască şi să evalueze veniturile şi cheltuielile în baza contabilităţii de casă, adică în momentul în care au fost efectiv încasate (plătite) mijloacele băneşti sau echivalentele acestora. Această recomandare a fost inclusă în Legea contabilităţii, care va intra în vigoare la 1 ianuarie 2008. De remarcat că în art. 44 alin. (2) din Codul fiscal [2] este stabilită metoda de casă, conform căreia: • venitul este raportat la anul fiscal în care acesta este obţinut în numerar (sau în echivalentul lui) sau sub formă de proprietate materială; 159

•

deducerea se permite în anul fiscal pe parcursul căruia au fost suportate cheltuielile, cu excepţia cazurilor cînd acestea trebuie raportate la un alt an fiscal, în scopul reflectării corecte a venitului. După părerea noastră, în cazul aplicării contabilităţii de casă este necesar să se acorde atenţie

următoarelor aspecte principale: 1) veniturile trebuie recunoscute la data încasării mijloacelor băneşti sau primirii bunurilor şi/sau a drepturilor patrimoniale. De exemplu, livrarea bunurilor şi/sau prestarea serviciilor care nu au fost achitate de către cumpărători (beneficiari) nu trebuie considerate tranzacţii generatoare de venituri. Totodată, avansurile primite de la alte întreprinderi şi persoane urmează a fi incluse în componenţa veniturilor; 2) cheltuielile trebuie recunoscute după achitarea lor efectivă. Astfel, valoarea de bilanţ a materialelor procurate va fi recunoscută ca cheltuieli pe măsura achitării acestora, dar nu în cazul consumului lor efectiv, cum se procedează la aplicarea contabilităţii de angajamente. În mod similar vor fi recunoscute cheltuielile cu salariile, impozitele etc.; 3) uzura obiectelor de mijloace fixe nu trebuie să fie calculată. Valoarea acestor obiecte se recomandă să fie decontată integral la cheltuieli la data punerii lor în funcţiune, cu condiţia că acestea au fost achitate furnizorilor. Considerăm că în Republica Moldova contabilitatea de casă poate fi utilizată de către întreprinderile micului business care: • • • confecţionează produse omogene şi prestează servicii simple (de exemplu, atelierele de confecţionare şi reparaţie a încălţămintei şi îmbrăcămintei, chioşcurile, etc.); aplică sistemul contabil în partidă simplă; au dreptul de a utiliza metoda de casă în scopuri fiscale, conform Codului fiscal. La întreprinderile sus-menţionate perioadele de procurare (fabricare/vînzare) a bunurilor şi serviciilor, de regulă, coincid cu perioadele de încasare (plată) a mijloacelor băneşti sau a altei forme de compensare. Aplicarea contabilităţii de casă, în opinia noastră, este necesară şi justificată din următoarele considerente. În primul rînd, întreprinderile micului business, de regulă, au un termen de activitate de scurtă durată. În practica internaţională acest termen constituie 3–5 ani, după care majoritatea întreprinderilor îşi modifică forma de organizare juridică sau îşi încetează activitatea [241, p. 686]. Prin urmare, la aceste întreprinderi nu poate fi aplicat întotdeauna conceptul continuităţii activităţii. În special, acest aspect trebuie luat în considerare la recunoaşterea şi evaluarea veniturilor şi cheltuielilor aferente contractelor de leasing financiar (arendă finanţată),

160

amortizării activelor nemateriale şi uzurii mijloacelor fixe, provizioanelor constituite etc. În cazurile suspendării activităţii întreprinderilor sus-menţionate şi aplicării contabilităţii de angajamente, apar probleme referitoare la decontarea valorii neamortizate a activelor sus-menţionate, precum şi a veniturilor şi cheltuielilor anticipate. În al doilea rînd, informaţiile privind activitatea întreprinderilor micului business sînt destinate unui cerc restrîns de utilizatori (de regulă, proprietarilor) şi nu necesită prezentări detaliate, după cum este prevăzut pentru întreprinderile mari. În al treilea rînd, contabilitatea de casă se aplică la întreprinderile micului business din alte ţări (Australia, SUA, Federaţia Rusă, Ucraina), şi şi-a demonstrat eficienţa. Recunoaşterea şi evaluarea veniturilor şi cheltuielilor în baza contabilităţii de casă vor diminua considerabil volumul de lucru contabil şi vor facilita calcularea indicatorilor din rapoartele statistice şi declaraţiile fiscale, ceea ce este foarte important pentru întreprinderile cu un volum mic de activitate, în care contabilitatea este ţinută nemijlocit de către conducătorii acestora. La etapa actuală întreprinderile micului business utilizează diverse formulare de registre a căror structură este condiţionată de sistemul contabil aplicat: în partidă simplă, simplificat şi complet. Sistemul contabil se recomandă să fie ales de către fiecare întreprindere de sine stătător pornind de la necesităţile informaţionale şi indicatorii stabiliţi de legislaţia în vigoare. În acest caz, trebuie luat în considerare faptul că indicatorii menţionaţi se vor stabili în baza datelor din rapoartele financiare anuale pe ultimii doi ani succesivi – pentru întreprinderile în funcţiune sau din planul de afaceri – pentru întreprinderile nou-create. Sistemul contabil în partidă simplă este reglementat de SNC 62 „Contabilitatea în partidă simplă” [47] care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2003. În conformitate cu art. 3 din Legea contabilităţii esenţa acestui sistem constă în reflectarea unilaterală a operaţiunii economice conform metodei „intrare-ieşire” [4]. În cazul aplicării sistemului contabil în partidă simplă, întreprinderea trebuie să întocmească documente primare, registre de evidenţă a veniturilor şi cheltuielilor, rapoarte statistice şi declaraţii fiscale (privind impozitul pe venit, TVA etc.). Totodată, utilizarea conturilor contabile şi întocmirea rapoartelor financiare nu este obligatorie. În cadrul sistemului contabil în partidă simplă veniturile şi cheltuielile se contabilizează în Registrul încasărilor (veniturilor) şi plăţilor (consumurilor şi cheltuielilor), care conţine 16 indicatori, se ţine pe fiecare lună sau pe anul de gestiune în întregime şi se completează în baza documentelor primare justificative, fără aplicarea conturilor contabile. În afară de registrul menţionat, întreprinderea trebuie, conform SNC 62, să întocmească suplimentar borderourile de evidenţă a producţiei proprii, decontărilor cu debitorii şi creditorii, mijloacelor fixe şi a obiectelor de mică valoare şi scurtă durată. 161

Sistemul contabil în partidă simplă este prezentat schematic în figura 4.1. Registrul de evidenţă a veniturilor şi cheltuielilor

Documente primare

Rapoarte statistice Declaraţii fiscale

Figura 4.1. Sistemul contabil în partidă simplă*

*Sursa: Elaborat de autor

În opinia noastră, registrele prevăzute în SNC 62 au o structură complicată, iar întocmirea acestora este laborioasă sub aspect contabil şi nu este rentabilă sub aspect economic pentru majoritatea întreprinderilor micului business, deoarece se încalcă echilibrul dintre beneficiu şi cost. Acest echilibru reprezintă o limită a informaţiei relevante şi credibile, stabilită în paragraful 40 din Bazele conceptuale, şi prevede ca avantajele obţinute din informaţii trebuie să depăşească costul acestora [25]. Totodată, registrele nominalizate nu asigură veridicitatea şi plenitudinea informaţiilor contabile necesare pentru întocmirea rapoartelor statistice şi a declaraţiilor fiscale ale întreprinderii corespunzătoare. Ca urmare, registrele menţionate nu se aplică în practică. În special, aceasta se referă la gospodăriile ţărăneşti şi întreprinzătorii individuali nou-creaţi care anterior au activat în baza patentelor de întreprinzător. Această situaţie influenţează în mod negativ încasările impozitelor şi taxelor la bugetele public şi locale şi nu asigură obţinerea informaţiilor necesare pentru calcularea indicatorilor macroeconomici. Pentru simplificarea modului de contabilizare a veniturilor şi cheltuielilor întreprinderilor micului business propunem un nou registru de evidenţă, structura şi modul de întocmire a căruia sînt ilustrate în baza următorului exemplu. Exemplul 4.1. Întreprinderea individuală „Voicu” Î.I. ţine contabilitatea în partidă simplă conform metodei de casă. Activitatea de bază a acestei întreprinderi o constituie confecţionarea şi reparaţia îmbrăcămintei. În luna decembrie 2006 la întreprinderea „Voicu” Î.I. au fost efectuate următoarele tranzacţii care sînt reflectate în registrul prezentat în tabelul 4.2. Spre deosebire de formularul existent, registrul elaborat de către autorul tezei are o structură mai simplă şi conţine indicatori care caracterizează rezultatele activităţii întreprinderii pe perioada de gestiune respectivă. Aceste rezultate se reflectă în col. 4 din registru – în cazul în care întreprinderea obţine profit sau în col. 5 – în cazul în care întreprinderea suportă pierderi. Formularul propus al registrului poate fi utilizat atît la recunoaşterea elementelor de venituri şi cheltuieli conform contabilităţii de angajamente, cît şi la înregistrarea acestora în baza contabilităţii de casă.

162

Tabelul 4.2 Registrul de evidenţă a veniturilor şi cheltuielilor pe anul 2006 la întreprinderea „Voicu” Î.I.* Nr. crt.

1

Data şi numărul documentului primar

2

Conţinutul operaţiunii

3

Venituri, lei

4

Cheltuieli, lei

5

1. 2. 3. 4. 5. 6. 7.

01.12. 03.12., bonul de încasare nr. 27 05.12., dispoziţia de plată nr. 15, factura fiscală 05.12., ordinul de plată nr. 16 06.12., dispoziţiile de plată nr. 38–44 14.12., dispoziţia de încasare nr. 28 31.12., nota de contabilitate nr. 21, ordinul de plată nr. 17 Total (rulaje) la sfîrşitul anului Rezultatul (profit/pierdere)

*Sursa: Elaborat de autor

Total (rulaje) Reparaţia îmbrăcămintei Achiziţionarea materialelor Achitarea impozitului pe venit Plata salariilor Confecţionarea îmbrăcămintei Achitarea plăţii de arendă

58 600 300

46 700 1 860 180 4 280

1 500 600 60 400 53 620 6 780

Registrul de evidenţă a veniturilor şi cheltuielilor se recomandă să fie ţinut pe suport de hîrtie sau în formă electronică. În cazul întocmirii registrului în formă electronică la finele fiecărui trimestru informaţia rezultativă trebuie să fie tipărită pe suport de hîrtie. Paginile registrului trebuie să fie, de asemenea, numerotate şi sigilate prin ştampila şi semnătura conducătorului întreprinderii. Operaţiunile urmează a fi reflectate în registru în mod cronologic în baza documentelor justificative. În afară de registrul nominalizat, întreprinderea poate ţine, după caz, evidenţa separată a mijloacelor fixe şi a activelor nemateriale. Adică, pentru fiecare obiect de mijloc fix şi/sau activ nematerial trebuie să fie întocmită fişa de inventar în care urmează a fi indicate: valoarea de intrare a obiectului, termenul de funcţionare utilă a acestuia, norma uzurii (amortizării), modificarea valorii în urma reconstrucţiei, lichidării parţiale şi altă informaţie aferentă obiectului corespunzător. Aceste informaţii sînt necesare pentru calcularea uzurii (amortizării) în scopuri contabile şi fiscale, precum şi în cazul de trecere a întreprinderii de la sistemul contabil în partidă simplă la sistemul simplificat şi/sau complet în partidă dublă. Sistemul contabil simplificat în partidă dublă este reglementat de SNC 4 „Particularităţile contabilităţii la întreprinderile micului business” [29], care a intrat în vigoare la 9 martie 2000. Acest standard nu are un analog în nomenclatorul standardelor internaţionale, a fost elaborat de către autorul tezei şi se aplică pe larg în practica contabilă a întreprinderilor autohtone. În cazul utilizării sistemului contabil simplificat întreprinderea trebuie:

163

a) să elaboreze şi să aplice un plan de conturi simplificat; b) să utilizeze formulare de registre contabile, recomandate de SNC 4; c) să întocmească rapoarte financiare în volumul şi conform formularelor prevăzute de SNC 4. La aplicarea acestui sistem, trebuie să se ţină cont de faptul că întreprinderile pot să adapteze de sine stătător formularele registrelor contabile la specificul activităţilor lor, precum şi să întocmească registre suplimentare cu condiţia asigurării: • • • • respectării bazei metodologice unice a contabilităţii care prevede aplicarea conceptului contabilităţii de angajamente şi a dublei înregistrări; intercorelaţiei dintre datele contabilităţii analitice şi sintetice; reflectării tuturor faptelor economice în registrele contabile în baza documentelor primare; acumulării şi sistematizării datelor din documentele primare justificative sub aspectul indicatorilor necesari pentru gestiunea şi controlul activităţii economice a întreprinderii, precum şi pentru întocmirea rapoartelor financiare. În SNC 4 autorul tezei recomandă două variante de utilizare a sistemului contabil simplificat: 1) în baza Registrului-jurnal de evidenţă a operaţiunilor economice (în continuare – Registrujurnal); 2) cu aplicarea Borderourilor de evidenţă a operaţiunilor economice pe conturi (grupe de conturi) contabile (în continuare – Borderouri de evidenţă). Prima variantă se recomandă pentru întreprinderile, activitatea cărora nu necesită stocuri mari de resurse materiale, contabilizarea creanţelor şi datoriilor, iar procesul de fabricare şi de vînzare a produselor se încheie în decursul lunii de gestiune. Conform acestei variante, înregistrarea documentelor contabile primare, reflectarea operaţiunilor în conturi şi determinarea rezultatelor financiare se efectuează, de regulă, numai în Registrul-jurnal, iar în cazuri necesare – şi în borderourile de retribuire-plată după schema prezentată în figura 4.2. În cazul aplicării variantei în baza Registrului-jurnal, propunem contabilizarea veniturilor şi cheltuielilor într-un singur cont – 331, care trebuie să fie denumit “Venituri şi cheltuieli”. Utilizarea conturilor din clasele 6 „Venituri” şi 7 „Cheltuieli” ale Planului de conturi, în opinia noastră, nu este rezonabilă. În contul 331 urmează a fi generalizate informaţiile privind veniturile, cheltuielile şi rezultatele financiare ale perioadei de gestiune curente şi ale anilor precedenţi. În acest scop, recomandăm deschiderea la contul nominalizat a următoarelor subconturi: 3311 “Venituri şi cheltuieli ale perioadei de gestiune curente”, 3312 „Utilizarea profitului anului curent” şi 3313 “Profit nerepartizat (pierdere neacoperită) al anilor precedenţi”.

164

Documente contabile primare

Borderouri de retribuire - plată

Registrul-jurnal de evidenţă a operaţiunilor economice

Casieria

înregistrare de bază verificare reciprocă

Rapoarte financiare

Figura 4.2. Sistemul contabil simplificat în baza Registrului-jurnal de evidenţă a operaţiunilor economice*

*Sursa: Elaborat de autor

Subconturile contului 331, recomandate pentru ţinerea evidenţei veniturilor, cheltuielilor şi rezultatelor financiare, urmează a fi aplicate în felul următor. Subcontul 3311 trebuie utilizat pentru evidenţa veniturilor şi cheltuielilor perioadei de gestiune curente cu total cumulativ de la începutul anului. În debitul acestui subcont trebuie să fie înregistrate valoarea de bilanţ (costul efectiv) a bunurilor vîndute şi serviciilor prestate, salariile calculate, cheltuielile pentru detaşări etc. în corespondenţă cu creditul conturilor de evidenţă a produselor, mărfurilor, creanţelor, mijloacelor băneşti, datoriilor etc., iar în credit – încasările (fără TVA) din vînzări, veniturile sub formă plăţilor de arendă (leasing, locaţiune), dobinzilor, dividendelor etc. în corespondenţă cu creditul conturilor de creanţe, mijloace băneşti etc. Diferenţa dintre rulajele debitor şi creditor ale subcontului 3311 reprezintă rezultatul financiar al perioadei de gestiune care, după calcularea impozitului pe venit trebuie decontat în felul următor: profitul în creditul, iar pierderea – în debitul subcontului 3133. Subcontul 3312 serveşte pentru evidenţa profitului anului de gestiune utilizat pentru plata dividendelor, constituirea rezervelor, majorarea capitalului statutar şi în alte scopuri stabilite de fondatorii întreprinderii. În debitul acestui subcont se înregistrează sumele profitului utilizat al anului de gestiune în corespondenţă cu creditul conturilor de evidenţă a capitalului propriu, rezervelor, decontărilor cu fondatorii etc., iar în credit – decontarea acestor sume la reformarea Bilanţului contabil în corespondenţă cu debitul subcontului 3313. Subcontul 3313 se aplică pentru evidenţa rezultatelor nete (după impozitare) ale anilor precedenţi. În creditul acestui subcont se înregistrează profitul nerepartizat şi acoperirea pierderilor anilor precedenţi în corespondenţă cu debitul subconturilor 3311 şi 3312, iar în debit – pierderile

165

neacoperite şi utilizarea profitului anilor precedenţi în corespondenţă cu debitul conturilor de evidenţă a capitalului propriu şi decontărilor cu fondatorii, precum şi cu subconturile de evidenţă a utilizării profitului anului curent şi a rezultatelor financiare ale anilor precedenţi. La finele fiecărui an de gestiune soldul general al contului 331 urmează a fi reflectat în rapoartele financiare simplificate ale întreprinderii micului business. În cazul aplicării contului 331 trebuie de avut în vedere faptul că, în conformitate cu art. 19 din Codul fiscal, utilizarea mărfurilor, producţiei (serviciilor) în scopuri personale, precum şi în contul retribuirii muncii proprietarilor şi angajaţilor întreprinderii se consideră drept tranzacţie de vînzare cu recunoaşterea veniturilor şi cheltuielilor corespunzătoare [2]. Varianta sistemului contabil simplificat cu utilizarea borderourilor de evidenţă se recomandă pentru aplicare întreprinderilor care în procesul de producţie (prestare a serviciilor) suportă cheltuieli materiale şi de muncă considerabile; au stocuri mari de materiale, produse şi mărfuri; efectuează decontări cu debitorii şi creditorii, în special, prin bănci. În cadrul acestei variante propunem următoarele modalităţi de contabilizare a veniturilor şi cheltuielilor cu aplicarea conturilor: prevăzute în Planul de conturi actual: 611 „Venituri din vînzări”, 711 „Costul vînzărilor”, 713 „Cheltuieli generale şi administrative”, 731 „Cheltuieli (economii) privind impozitul pe venit”; propuse de autorul tezei în cazul clasificării veniturilor şi cheltuielilor după: • funcţiile întreprinderii – 611 „Venituri din activităţi ordinare”, 612 „Venituri extraordinare”, 613 „Venituri din impozitul pe profit”; 711 „Cheltuieli ale activităţilor ordinare”, 712 „Cheltuieli extraordinare”, 713 „Cheltuieli privind impozitul pe profit”; • natura economică a cheltuielilor – 611 „Venituri din activităţi ordinare”, 612 „Venituri extraordinare”, 613 „Venituri din impozitul pe profit”;; 711 „Cheltuieli materiale”, 712 „Cheltuieli cu personalul”, 713 „Cheltuieli privind amortizarea (uzura, epuizarea) activelor pe termen lung”, 714 „Cheltuieli extraordinare”, 715 „Cheltuieli privind impozitul pe profit”. Considerăm că modalitatea de aplicare a conturilor contabile trebuie stabilită de către fiecare întreprindere de sine stătător, în funcţie de necesităţile informaţionale, şi reflectată în politica de contabilitate a acesteia. Varianta sistemului contabil simplificat cu utilizarea borderourilor de evidenţă este prezentată schematic în figură 4.3. De menţionat că registrele de evidenţă a veniturilor şi cheltuielilor întreprinderilor micuuli business asigură, în general, obţinerea unei informaţii veridice şi operative necesare tuturor categoriilor de utilizatori. Totodată, aceste registre sînt aplicabile, preponderent, în cazul ţinerii manuale (necomputerizate) a contabilităţii, implică un volum mare de lucru contabil şi necesită un nivel înalt de calificare a lucrătorilor contabili. 166

Documente contabile primare

Fişierul activelor pe termen lung şi a stocurilor Borderourile nr. S-2 – nr.S-13 Balanţa de verificare (şah) nr. S-14

Casieria

Balanţa de verificare a conturilor sintetice nr. S-15 sau Cartea mare

Rapoarte financiare Figura 4.3. Sistemul contabil simplificat cu utilizarea Borderourilor de evidenţă a operaţiunilor economice*

*Sursa: Elaborat de autor

După părerea noastră, la contabilizarea veniturilor şi cheltuielilor trebuie să se ia în considerare metodele moderne de evidenţă aplicate la întreprinderile micului business din alte ţări şi, în primul rînd, metoda general lerger utilizată în SUA [81, 160]. Această metodă corespunde schemei metodologice generale de contabilizare: document primar – registru contabil – registru centralizator – rapoarte financiare şi este aplicabilă atît în cazul prelucrării manuale, cît şi computerizate a informaţiilor. La utilizarea acestei metode (indiferent de sistemul contabil aplicat), pentru fiecare cont se deschide un registru în care se îmbină evidenţa sintetică şi analitică a veniturilor şi cheltuielilor. Formularul registrului contabil de tipul general lerger completat în baza datelor unui exemplu convenţional este prezentat în tabelul 4.3. În opinia noastră, această metodă este simplă şi poate fi recomandată pentru toate tipurile de întreprinderi ale micului business, indiferent de domeniul de activitate şi forma de organizare juridică.

167

Tabelul 4.3 Registrul de evidenţă la contul 331 „Venituri şi cheltuieli”* Documentul primar Data Conţinutul operaţiunii Rulaje la 01.12.2006 Tranzacţii pe decembrie 2006 Livrarea produselor către cumpărători cu achitarea în numerar Returnarea produselor de la cumpărători Decontarea costului produselor vîndute Calcularea plăţii de leasing Calcularea uzurii mijloacelor fixe Ajustarea veniturilor sub formă de recuperare a prejudiciului material înregistrate eronat Rulaje pe luna decembrie Sold la 31.12.2006 Contul corespondent 241 221 216 228 124 227 35 380 33 700 32 200 1 680 2 100 78 000 113 820 Suma, lei debit credit 785 200 856 400 48 900 (5 200)

Factura fiscală Factura de expediţie a cumpărătorului Nota de contabilitate Factura fiscală Nota de contabilitate Nota de contabilitate

03.12. 07.12. 26.12. 10.12. 31.12. 31.12.

*Sursa: Elaborat de autor după Borodina V. [81, p. 223]

Informaţiile contabile reflectate în registrele de evidenţă a veniturilor şi cheltuielilor servesc drept bază pentru calcularea indicatorilor fiscali. Actualul sistem fiscal nu prevede reguli distincte pentru impozitarea întreprinderilor micului business, cu excepţia scutirii integrale de plata impozitului pe venit pe un termen de trei perioade fiscale: • a întreprinderilor al căror număr mediu anual de salariaţi nu depăşeşte 19 persoane şi suma anuală a veniturilor din vînzări, inclusiv a serviciilor prestate, nu depăşeşte suma de 3 milioane lei, indiferent de forma juridică de organizare şi genul de activitate; • • a gospodăriilor ţărăneşti; a cooperativelor de întreprinzător. De menţionat că întreprinderile sus-menţionate sînt scutite de plată, dar nu şi de calcularea impozitelor corespunzătoare. Această situaţie condiţionează calcule complicate şi un volum considerabil de lucru contabil. În special, aceasta se referă la determinarea cheltuielilor privind impozitul pe venit cu aplicarea diferenţelor temporare şi permanente. În scopul simplificării contabilităţii şi impozitării veniturilor şi cheltuielilor întreprinderilor micului business considerăm necesară armonizarea regulilor de contabilitate şi fiscalitate. În acest context, propunem două variante de soluţionare a problemelor nominalizate:

168

1) ţinerea contabilităţii veniturilor şi cheltuielilor în baza regulilor fiscale; 2) introducerea unui sistem simplificat de impozitare a întreprinderilor micului business după modelele prevăzute în alte ţări. În cazul aplicării primei variante întreprinderea trebuie să recunoască şi să evalueze veniturile şi cheltuielile în conformitate cu prevederile legislaţiei fiscale. De exemplu, uzura mijloacelor fixe se propune să fie calculată la finele anului pe categorii de proprietate, iar cheltuielile de detaşare şi reprezentare – în limita normelor prevăzute de actele normative în vigoare. În cadrul acestei variante veniturile neimpozabile şi cheltuielile nedeductibile nu vor fi contabilizate. Varianta recomandată de către autor nu necesită introducerea unor modificări în actele legislative şi normative privind contabilitatea şi fiscalitatea. După părerea noastră, această variantă poate fi recomandată tuturor întreprinderilor micului business, care aplică sistemele contabile în partidă simplă sau simplificat în partidă dublă. Varianta a doua este mai simplă şi mai performantă şi se aplică în unele ţări membre ale UE (de exemplu, în România) şi din CSI (de exemplu, în Federaţia Rusă). După părerea noastră, în Republica Moldova, impozitul unic poate fi introdus pentru întreprinderile care ţin contabilitatea în partidă simplă şi trebuie să înlocuiască următoarele impozite şi taxe: impozitul pe venit din activitatea de întreprinzător; TVA (cu excepţia operaţiunilor de import al mărfurilor); contribuţiile de asigurări sociale şi medicale ale angajatorului; taxele locale. În vederea aplicării variantei propuse, în Codul fiscal trebuie să fie prevăzut un sistem simplificat de impozitare. În cadrul acestui sistem, întreprinderea va alege de sine stătător obiectul de impozitare şi anume: acesteia trebuie să i se acorde dreptul de a calcula impozitul din încasările totale sau din veniturile diminuate cu cheltuielile efectuate. În acest context, considerăm rezonabilă stabilirea unor cote de impozitare distincte. Astfel, pentru întreprinderile care calculează impozitul unic din suma totală a veniturilor, cota impozitului poate să constituie 3–6% din suma totală a acestora, iar pentru întreprinderile care calculează impozitul menţionat din diferenţa dintre venituri şi cheltuieli poate fi aplicată cota impozitului pe venit prevăzută pentru agenţii economici care nu vor aplica sistemul de impozitare simplificat. Totodată, considerăm că impozitul unic nu trebuie să afecteze impozitele şi plăţile referitoare la persoanele fizice (impozitul din salarii şi alte venituri ale angajaţilor, contribuţiile individuale de asigurări sociale şi primele de asistenţă medicală etc.) care urmează a fi calculate şi achitate la bugetele corespunzătoare în baze generale. La aplicarea sistemului simplificat de impozitare întreprinderea va ţine un singur registru de evidenţă a veniturilor şi cheltuielilor în scopuri contabile şi fiscale. Pentru recunoaşterea fiscală a veniturilor şi cheltuielilor este necesar ca registrul nominalizat să fie numerotat, şnuruit şi semnat de către conducătorul întreprinderii şi funcţionarul serviciului fiscal teritorial. 169

Generalizînd cele expuse mai sus, menţionăm că implementarea în practică a recomandărilor privind recunoaşterea şi evaluarea elementelor de venituri şi cheltuieli, simplificarea registrelor şi aplicarea conturilor de evidenţă, precum şi a modului de impozitare a acestor elemente vor diminua substanţial costurile ţinerii contabilităţii şi efectuării calculelor fiscale şi vor amplifica rolul acestora în gestionarea eficientă a întreprinderilor micului business. 4.2. Probleme specifice ale contabilităţii veniturilor şi cheltuielilor în întreprinderile de transport auto Întreprinderile de transport auto efectuează diverse tranzacţii aferente transportării încărcăturilor şi călătorilor, reparaţiei automobilelor, remorcilor şi altor mijloace de transport. Contabilitatea veniturilor şi cheltuielilor din tranzacţiile sus-menţionate se ţine conform normelor metodologice generale stabilite pentru întreprinderile prestatoare de servicii. Totodată, în cadrul întreprinderilor de transport auto apar probleme contabile specifice care, în particular, se referă la veniturile şi cheltuielile rezultate din: • • • consumarea carburanţilor, lubrifianţilor şi lichidelor speciale; exploatarea anvelopelor şi acumulatoarelor; deservirea tehnică a automobilelor şi a altor mijloace de transport. Unele aspecte ale contabilităţii veniturilor şi cheltuielilor din tranzacţiile sus-menţionate sînt abordate în lucrările autorilor autohtoni: Bucur V., Caraman S. [224], Stratulat N., Donciu O. [255, 256], Zaharcenco I. [271] şi străini: Abramova O. [66], Agafonova M. [67], Malîşkin A., Kohtenco N. [240] Soloşenco L.L. [203] etc. Însă, lipsesc investigaţiile complexe referitoare la problemele contabilităţii veniturilor şi cheltuielilor nominalizate. De asemenea, nu toate aspectele aferente contabilităţii veniturilor şi cheltuielilor specifice întreprinderilor de transport auto sînt reglementate sub aspect normativ. Ca urmare, în practica de evidenţă a acestor întreprinderi veniturile şi cheltuielile se înregistrează în mod diferit şi nu întotdeauna corect, ceea ce influenţează negativ veridicitatea şi autenticitatea indicatorilor financiari şi fiscali. Contabilitatea veniturilor şi cheltuielilor aferente consumului de carburanţi, lubrifianţi şi lichide speciale este condiţionată de componenţa, sursele de intrare şi direcţiile de utilizare ale acestora. Carburanţii şi lubrifianţii includ combustibilul (benzină, motorină, gaz lichefiat, gaz natural comprimat) şi materiale lubrifiante (uleiuri de motor, de transmisie şi hidraulice, uleiuri speciale, lubrifianţi plastici), iar lichidele speciale – lichide de frînă, de răcire etc. Intrarea carburanţilor, lubrifianţilor şi lichidelor speciale la întreprinderile de transport auto poate avea loc în urma procurării contra plată de la furnizori şi/sau altor operaţiuni (primirea de la

170

fondatori ca cotă în capitalul statutar al întreprinderii; primirea cu titlu gratuit; înregistrarea plusurilor constatate la inventariere etc.). Procurarea carburanţilor, lubrifianţilor şi lichidelor speciale contra plată de la furnizori se poate efectua sub formă de tichete, cu achitarea prin virament sau în numerar (prin intermediul titularilor de avans – şoferilor). Drept temei pentru înregistrarea în contabilitate a intrării carburanţilor şi lubrifianţilor, indiferent de modul de procurare a acestora, servesc facturile fiscale ale furnizorilor, bonurile maşinilor de casă şi control, precum şi alte documente prevăzute de legislaţia în vigoare. În conformitate cu Planul de conturi actual, pentru generalizarea informaţiei privind existenţa şi mişcarea carburanţilor, lubrifianţilor şi lichidelor speciale este destinat subcontul 2113 «Combustibil» deschis la contul 211 „Materiale”. În opinia noastră, acest subcont poate fi aplicat doar la întreprinderile care dispun de mijloace de transport, dar a căror activitate de bază nu constituie prestarea serviciilor de transport. Considerăm că este necesar ca la întreprinderile de transport auto să fie deschise în cadrul contului 211 următoarele subconturi: 2111 „Carburanţi”, 2112 „Lubrifianţi” şi 2113 „Lichide speciale”. În debitul acestor subconturi urmează a fi reflectate intrarea carburanţilor, lubrifianţilor şi lichidelor speciale, iar în credit – casarea în cazul consumării şi/sau altor ieşiri ale acestora. Evidenţa analitică a carburanţilor, lubrifianţilor şi lichidelor speciale reflectate în subconturile sus-menţionate trebuie ţinută pe tipuri, cantitate, valoare, persoane gestionare (şoferi ai mijloacelor de transport auto) şi pe alte direcţii prevăzute în politica de contabilitate a întreprinderii. În cele mai frecvente cazuri, întreprinderile de transport auto procură carburanţi prin tichete. Pentru contabilizarea acestor tichete, propunem deschiderea la subcontul 2111 „Carburanţi” a două conturi de gradul III: 2111-1 „Tichete pentru carburanţi primite” şi 2111-2 „Tichete pentru carburanţi eliberate spre decontare”. De remarcat că unii specialişti autohtoni, de exemplu, Zaharcenco I. [271, p.29] propun să se contabilizeze tichetele pentru carburanţi într-un cont extrabilanţier separat cu întocmirea unui registru special de evidenţă a tichetelor. Considerăm această propunere nejustificată, deoarece, în conformitate cu legislaţia în vigoare, tichetele se echivalează cu carburanţii procuraţi şi de aceea acestea trebuie să fie înregistrate în contabilitate ca intrări de materiale în subcontul respectiv deschis la contul sintetic 211. La unele întreprinderi autohtone tichetele pentru carburanţi se contabilizează ca documente băneşti. Această practică este preluată din literatura de specialitate din Federaţia Rusă [66, p, 42–45; 67, p. 77–78] şi, în opinia noastră, nu este corectă, deoarece, prin esenţa lor economică, tichetele pentru carburanţi nu pot fi echivalate cu documentele băneşti care cuprind: timbrele taxei de stat, mărcile poştale, biletele de călătorie plătite, biletele de tratament şi odihnă, formularele cu regim special etc.

171

Carburanţii, lubrifianţii şi lichidele speciale, de regulă, se consumă în procesul desfăşurării activităţii de întreprinzător a întreprinderilor de transport auto, iar, în unele cazuri, acestea pot fi vîndute/transmise altor persoane sau casate ca rezultat al lipsurilor constatate la inventariere, al nimicirii în urma accidentelor, calamităţilor naturale şi altor evenimente extraordinare. Decontarea consumului de carburanţi şi lubrifianţi trebuie efectuată în conformitate cu Normele de consum de combustibil şi lubrifianţi [59]. Astfel de norme trebuie stabilite pentru fiecare model, marcă şi modificaţie de automobil exploatată, ţinînd cont de condiţiile de funcţionare a acestora (în raza oraşului, pe traseele interurbane, pe timp de vară sau de iarnă etc.). Consumul de combustibil pentru necesităţile tehnice de garaj şi în alte scopuri gospodăreşti interne, care nu sînt legate nemijlocit de transportarea călătorilor şi încărcăturilor urmează a fi evidenţiate separat şi nu trebuie luate în considerare la stabilirea normelor sus-menţionate. Normele de consum de combustibil la 100 km de parcurs pot fi stabilite în litri de benzină sau motorină, litri de gaz lichefiat sau în alte unităţi de măsură, în funcţie de tipul combustibilului utilizat de automobilul corespunzător. Normele de consum de combustibil şi lubrifianţi prevăzute în actele normative poartă un caracter de recomandare şi pot fi modificate (majorate sau diminuate), în funcţie de factorii rutieri de transport, climaterici sau de alt gen. În cazul în care nu sînt stabilite norme pentru modelele, mărcile şi modificaţiile noi de automobile, întreprinderea este în drept să le elaboreze de sine stătător. Normele concrete de consum de carburanţi şi lubrifianţi urmează a fi elaborate de către întreprindere de sine stătător, aprobate prin ordinul (dispoziţia) conducătorului acesteia şi anexate la politica de contabilitate. În acest scop, poate fi aplicată următoarea formulă recomandată de paragraful 4 din Normele de consum de combustibil şi lubrifianţi [59]: QH = 0,01 x Hs x S x (1 + 0,01 x D), unde QH – consumul normativ de combustibil, litri; Hs – norma de bază a consumului de combustibil la parcursul automobilului, 1/100 km; S – parcursul automobilului, km; D – coeficientul de rectificare (adaosul sumar relativ sau reducerea) faţă de norma în procente. După părerea noastră, normele consumului de carburanţi şi lubrifianţi aprobate la întreprindere trebuie să fie aduse la cunoştinţa tuturor persoanelor responsabile (şoferilor, şefilor de garaje) şi aplicate pentru exercitarea controlului asupra consumului de carburanţi şi lubrifianţi în procesul de exploatare, deservire tehnică şi de reparaţie a mijloacelor de transport. La determinarea venitului impozabil pot apărea probleme referitoare la recunoaşterea cheltuielilor privind consumul de carburanţi şi lubrifianţi în scopuri fiscale. Actualmente, Codul fiscal 172 (3)

nu limitează aceste cheltuieli cu condiţia că ele sînt confirmate documentar, justificate din punct de vedere economic şi consumate în procesul de obţinere a veniturilor, adică în activitatea de întreprinzător. Confirmarea documentară a consumului de carburanţi şi lubrifianţi trebuie asigurată prin întocmirea foilor de parcurs – pentru autocamioane, autoturisme şi autobuze şi a rapoartelor – pentru mijloacele de transport cu destinaţie de producţie care urmează a fi perfectate în conformitate cu instrucţiunile aprobate de către Biroul Naţional de Statistică [88]. În astfel de documente se înregistrează indicaţiile vitezometrului sau numărul de maşină-ore, se indică datele privind consumul de combustibil, precum şi ruta exactă de deplasare care confirmă efectuarea cheltuielilor de transport în cadrul activităţii de întreprinzător, timpul de lucru, staţionările şi alţi indicatori. În funcţie de graficul de lucru al mijloacelor de transport, foaia de parcurs se întocmeşte pentru o zi sau pentru cîteva zile. Totodată, foaia de parcurs următoare se eliberează doar după restituirea celei precedente. Considerăm că evidenţa foilor de parcurs trebuie ţinută într-un registru special care urmează a fi şnuruit, numerotat şi sigilat cu ştampila întreprinderii şi semnătura persoanei împuternicite. Justificarea economică se realizează prin elaborarea normelor rezonabile de consum al carburanţilor şi lubrifianţilor, adică aceste norme trebuie să fie reale şi să corespundă condiţiilor de utilizare a mijloacelor de transport. Consumarea în procesul de obţinere a veniturilor înseamnă că mijloacele de transport se utilizează în activitatea de întreprinzător. Acest fapt trebuie să fie confirmat prin datele privind ruta de mişcare a automobilului, indicată în foile de parcurs. Operaţiunile de procurare şi consum al carburanţilor, lubrifianţilor şi lichidelor speciale se generalizează în conturi prin întocmirea formulelor contabile respective. De menţionat că Planul de conturi actual nu reglementează modul de contabilizare a acestor operaţiuni. După părerea noastră, intrarea carburanţilor, lubrifianţilor şi lichidelor speciale trebuie să fie reflectată în conturile contabile, în funcţie de modul de procurare a acestora, în felul următor: • • ca majorare concomitentă a valorii materialelor şi datoriilor faţă de furnizori – în cazul procurării bunurilor sus-menţionate sub formă de tichete şi cu achitarea prin virament; ca majorare a valorii materialelor şi diminuare a creanţelor faţă de personal în cazul procurării acestor bunuri prin intermediul titularilor de avans (şoferilor). Eliberarea tichetelor pentru carburanţi şoferilor spre decontare urmează a fi înregistrată ca corespondenţă internă între conturile de gradul III deschise la subcontul 2111 „Carburanţi”: debit 2111-2, credit 2111-1. Consumul carburanţilor, lubrifianţilor şi lichidelor speciale confirmat prin documente primare trebuie să fie reflectat ca majorare a consumurilor şi/sau a cheltuielilor perioadei de gestiune curente şi diminuare a valorii de bilanţ a materialelor. Totodată, dacă schimbul uleiului de motor şi a lichidelor 173

speciale se efectuează nemijlocit de către furnizor, considerăm că valoarea acestora poate fi înregistrată ca majorare concomitentă a consumurilor şi/sau cheltuielilor şi a datoriilor faţă de furnizori. În acest caz, aplicarea contului de evidenţă a materialelor nu este rezonabilă, deoarece, momentul procurării bunurilor menţionate coincide cu momentul utilizării acestora. Modul de contabilizare a tranzacţiilor de procurare şi de consumare a carburanţilor este ilustrat în următorul exemplu. Exemplul 4.2. Firma „Trans-Express” S.R.L. utilizează automobilul „Nissan-Primera”1.6 în scopuri administrative în oraşul Chişinău. Norma de bază pentru acest automobil constituie 7,3 litri de benzină „A-95” la 100 km. În decembrie 2006 parcursul efectiv al automobilului confirmat prin foile de parcurs a constituit 1 400 km. Conform dispoziţiei conducătorului firmei, norma de bază de consum a benzinei a fost majorată respectiv cu 15% şi 10% pentru utilizarea automobilului în oraş şi pe timp de iarnă. În luna decembrie au fost procurate tichete pentru 200 litri benzină la preţul de 11,80 lei pentru un litru, din care au fost transmise şoferului tichete pentru 130 litri de benzină. Conform politicii de contabilitate, evidenţa tichetelor pentru benzină se ţine în conturile de gradul III – 2111-1 „Tichete pentru carburanţi procurate” şi 2111-2 „Tichete pentru carburanţi eliberate spre decontare” deschise la subcontul 2111 „Carburanţi” al contului sintetic 211 „Materiale”. În baza datelor din exemplul 4.3 consumul normativ de benzină pentru automobilul „NissanPrimera” va constitui: 127,75 litri [0,01 x 7,3 litri x 1 400 km x (1 + 0,01 + (15% + 10%)]. Operaţiunile de procurare a tichetelor pentru benzină şi de consum a acesteia trebuie să fie reflectate la firma „Trans-Express” prin formulele contabile prezentate în tabelul 4.4. Tabelul 4.4 Formule contabile pentru operaţiunile de procurare şi consumare a benzinei* Nr. crt. 1. 2. 3. 4. Conţinutul operaţiunii Suma, lei Corespondenţa conturilor debit credit 2111-1 521 534 2111-2 713 521 2111-1 2111-2

Reflectarea valorii (fără TVA) tichetelor pentru benzină 2 360 procurate de la furnizori (200 litri x 11,80 lei) Trecerea în cont a TVA aferente valorii (fără TVA) tichetelor 472 pentru benzină procurate de la furnizori (2 360 lei x 20%) Eliberarea tichetelor pentru carburanţi şi lubrifianţi şoferilor 1 534 spre decontare (130 litri x 11,80 lei) Reflectarea consumului de benzină pentru automobilul utilizat 1 507 în scopuri administrative (127,75 litri x 11,80 lei)

*Sursa: Elaborat de autor

174

La calcularea rezultatului fiscal pe anul 2006 cheltuielile privind consumul de benzină în sumă de 1 507 lei vor fi recunoscute integral ca deduceri. În cazul în care consumul efectiv va depăşi suma nominalizată, diferenţa trebuie raportată la majorarea venitului impozabil. În procesul exploatării mijloacelor de transport, sistematic, se efectuează operaţiuni de schimbare şi de deservire a anvelopelor şi acumulatoarelor, care generează un şir de probleme contabile şi fiscale, dintre care, după părerea noastră, cele mai importante sînt următoarele: • • recunoaşterea şi evaluarea anvelopelor şi acumulatoarelor procurate; reflectarea cheltuielilor privind schimbarea şi deservirea a anvelopelor şi acumulatoarelor în scopuri contabile şi fiscale; Problemele nominalizate nu sînt reglementate în mod special de actele normative în vigoare şi nu sînt examinate suficient în literatura de specialitate. Ca urmare, în practică contabilitatea operaţiunilor cu anvelope şi acumulatoare se ţine în mod diferit şi în majoritatea cazurilor incorect. Această situaţie se referă în mod deosebit la întreprinderile care exploatează mijloace de transport cu un grad înalt de uzură şi/sau automobile primite în leasing operaţional (arendă, locaţiune). În acest context, autorul tezei a elaborat metodologia de contabilizare şi impozitare a operaţiunilor cu anvelope şi acumulatoare care: • • • corespunde conceptelor şi principiilor contabile fundamentale, cerinţelor legislaţiei fiscale şi practicilor internaţionale; poate fi aplicată pentru anvelopele şi acumulatoarele utilizate la mijloacele de transport, indiferent de faptul dacă acestea sînt sau nu sînt înregistrate în bilanţul întreprinderii; a fost luată în considerare la elaborarea unor acte normative, în special, a Ordinului Ministerului Finanţelor al Republicii Moldova „Cu privire la modul de contabilizare a cheltuielilor aferente schimbului anvelopelor şi acumulatoarelor la mijloacele de transport” [56]. Contabilitatea operaţiunilor cu anvelope este condiţionată de componenţa, modul de procurare şi de utilizare a acestora. Anvelopele cuprind pneul, camera de aer, banda de jantă şi pot fi procurate împreună cu mijlocul de transport sau separat de acesta. Anvelopele procurate de întreprindere împreună cu mijlocul de transport (montate pe roţi şi setul de rezervă) trebuie să fie incluse în valoarea de intrare a acestuia şi contabilizate în componenţa mijloacelor fixe în contul 123 „Mijloace fixe”, subcontul 1234 «Mijloace de transport». Astfel de anvelope nu se consideră drept obiecte distincte ale contabilităţii şi impozitării şi se decontează la consumuri şi/sau cheltuieli prin calcularea uzurii mijloacelor de transport. În cazul în care anvelopele sînt procurate separat de mijlocul de transport sau demontate la ieşirea mijloacelor de transport (casarea, restituirea locatorului/arendatorului etc.) şi/sau din alte

175

motive se recomandă contabilizarea acestora într-un subcont separat „Anvelope” deschis la contul 211 «Materiale». Un astfel de subcont nu este prevăzut în nomenclatorul subconturilor la contul sintetic 211, însă poate fi introdus de către întreprindere de sine stătător. Pentru evidenţa separată a anvelopelor pe tipurile acestora propunem a se deschide la subcontul «Anvelope» al contului sintetic 211 următoarele conturi de gradul III: «Anvelope noi» şi «Anvelope utilizabile». În literatura de specialitate, unii autori – Malîşkin A., Kohtenko N. – propun a contabiliza anvelopele procurate separat de mijlocul de transport ca obiecte de mică valoare şi scurtă durată [240, p. 14], iar alţii – Stratulat N., Donciu O. – în componenţa altor active curente [256, p. 14–16]. După părerea noastră, aceste propuneri sînt nejustificate sub aspect metodologic şi nu pot fi aplicate în practica contabilă a întreprinderilor autohtone din următoarele considerente. În primul rînd, anvelopele nu îndeplinesc funcţii autonome în procesul desfăşurării activităţii de întreprinzător, ceea ce este caracteristic pentru obiectele de mică valoare şi scurtă durată. În afară de această, în multe cazuri, valoarea individuală a anvelopelor depăşeşte limita stabilită de legislaţia în vigoare (3 000 lei), iar termenul de utilizare – un an. În al doilea rînd, conform paragrafelor 36–37 din SNC 2 valoarea obiectelor de mică valoare şi scurtă durată trebuie să fie decontată la consumuri şi/sau cheltuieli integral (cu diminuarea valorii probabile rămase) în momentul transmiterii acestora în exploatare [27], ceea ce nu este aplicabil pentru anvelope care se exploatează pe parcursul a mai multor perioade de gestiune. În al treilea rînd, contabilizarea anvelopelor în componenţa obiectelor de mică valoare şi scurtă durată şi/sau a altor active curente nu asigură respectarea principiilor contabile fundamentale şi, în primul rînd, a principiilor concordanţei, periodicităţii şi prudenţei. În al patrulea rînd, în cazul contabilizării anvelopelor în componenţa obiectelor de mică valoare şi/sau a altor active curente, se majorează în mod neargumentat suma cheltuielilor perioadei de gestiune în care acestea au fost transmise în exploatare, ceea ce poate genera probleme la calcularea rezultatului fiscal. Pentru evitarea problemelor contabile şi fiscale aferente cheltuielilor privind anvelopele considerăm rezonabilă reflectarea anvelopele în componenţa materialelor cu organizarea evidenţei analitice a acestora pe tipuri, mărimi, modele şi alte direcţii stabilite în politica de contabilitate a întreprinderii. La contabilizarea anvelopelor în componenţa materialelor, evaluarea acestora, în opinia noastră, trebuie efectuată în modul următor: • • anvelopele noi – la valoarea de intrare determinată în conformitate cu paragraful 6 din SNC 2 [27]; anvelopele utilizabile foste în folosinţă – la valoarea calculată, pornind de la parcursul rămas pînă la norma de exploatare stabilită; 176

•

anvelopele neutilizabile demontate de pe mijloacele de transport şi înregistrate ca deşeuri – la valoarea realizabilă netă. Anvelopele procurate separat de mijloacele de transport pot fi utilizate pentru schimbarea

celor uzate sau devenite inutilizabile din alte motive, precum şi pentru schimbarea sezonieră (de vară, de iarnă etc.). În aceste cazuri, trebuie avute în vedere următoarele: • • • anvelopele noi urmează a fi eliberate doar în schimbul anvelopelor demontate de pe mijloacele de transport; anvelopele demontate de pe mijloacele de transport se înregistrează în bonurile de intrări, iar anvelopele eliberate pentru schimbarea celor demontate – în bonurilor de consum; schimbarea anvelopelor uzate cu anvelope noi se efectuează, de regulă, după expirarea parcursului normativ de exploatare. La demontarea anvelopelor uzate de pe mijlocul de transport trebuie să se întocmească procesul-verbal de casare a anvelopelor, în care se indică mărimea, numărul de serie şi modelul fiecărei anvelope, caracterul deteriorării, parcursul efectiv, cauzele neîndeplinirii parcursului normativ. Contabilitatea operaţiunilor de exploatare şi casare a anvelopelor depinde de direcţiile de utilizare a acestora, parcursul normativ şi tipurile de cheltuieli aferente schimbării şi deservirii acestora. În literatura de specialitate şi în practica contabilă a întreprinderilor autohtone şi străine, se întîlnesc patru metode principale de contabilizare a operaţiunilor de decontare a valorii anvelopelor: 1) constituirea provizioanelor pentru uzura şi restaurarea anvelopelor, luînd în considerare normativele stabilite şi parcursul efectiv; 2) diminuarea treptată (calcularea uzurii) a valorii anvelopelor în baza normativelor stabilite şi a parcursului efectiv în mod direct fără constituirea provizioanelor; 3) recunoaşterea valorii anvelopelor şi acumulatoarelor drept consumuri şi/sau cheltuieli în momentul transmiterii acestora în exploatare; 4) înregistrarea valorii anvelopelor ca cheltuieli de reparaţie a mijloacelor de transport. Prima metodă este preluată din sistemul contabil precedent, se aplică pe larg în practica contabilă a întreprinderilor din Federaţia Rusă şi este explicată în lucrările economiştilor ruşi: Abramova N. [66], Agafonova M. [67] şi autohtoni: Bucur V. şi Caraman S. [224]. După părerea noastră, aplicarea acestei metode la întreprinderile autohtone nu este rezonabilă din următoarele considerente: • formarea provizioanelor este condiţionată de calcule complicate şi necesită ajustări ale sumelor consumurilor şi/sau cheltuielilor în cazul casării anticipate sau al utilizării anvelopelor după îndeplinirea parcursului normativ;

177

•

decontarea provizioanelor se efectuează la scoaterea din exploatare a anvelopelor, iar pînă la această dată anvelopele se contabilizează în componenţa stocurilor la valoarea de intrare, ceea ce nu corespunde principiului prudenţei, deoarece valoarea efectivă a anvelopelor la data întocmirii rapoartelor financiare este mai mică decît valoarea de intrare a acestora;

•

deducerea cheltuielilor privind provizioanele nu este permisă în conformitate cu art. 31 din Codul fiscal [2], ceea ce creează dificultăţi suplimentare pentru întreprinderi la determinarea rezultatului fiscal. Metoda a doua constă în casarea treptată a valorii anvelopelor şi decontarea acesteia la

consumurile şi/sau cheltuielile perioadei de gestiune curente, în funcţie de destinaţia şi locul efectiv de utilizare a mijlocului de transport corespunzător. La utilizarea acestei metode valoarea anvelopelor se înregistrează pe toată durata de exploatare a acestora în contul de evidenţă a materialelor care îndeplineşte concomitent şi funcţiile de cont rectificativ, adică de calculare a uzurii. Metoda dată este abordată în lucrările economiştilor ucraineni: Soloşenco L. [203], Malîşkin A. şi Kohtenco N. [240], precum şi a autorilor autohtoni: Bucur V. şi Caraman S. [224], care evidenţiază următoarele avantaje ale acesteia: • • • reflectarea corelaţiei dintre suma consumurilor şi/sau a cheltuielilor şi mărimea avantajelor economice în fiecare perioadă de gestiune; corespunderea principiilor concordanţei şi periodicităţii; simplificarea calculelor, deoarece nu condiţionează constituirea de provizioane şi ajustarea rezultatului contabil la finele perioadei de gestiune. În opinia noastră, această metodă nu este justificată din punct de vedere metodologic, deoarece aplicarea ei prevede calcularea uzurii anvelopelor, ceea ce nu este admisibil pentru materiale a căror valoare trebuie să fie decontată integral la consumuri şi/sau cheltuieli în momentul transmiterii acestora în folosinţă. A treia metodă este cea mai simplă şi se aplică, preponderent, la întreprinderile din ţările cu sistemul contabil anglo-saxon în condiţiile căruia contabilitatea nu este influenţată în mod direct de către fiscalitate. Această metodă prevede decontarea integrală a valorii anvelopelor în momentul transmiterii acestora în exploatare la consumurile şi/sau cheltuielile perioadei curente de gestiune. Prin urmare, faţă de anvelope se aplică aceleaşi reguli ca şi pentru evidenţa altor stocuri. Metoda nominalizată nu este abordată în mod special în literatura de specialitate, dar se examinează în cadrul contabilităţii stocurilor în lucrările savanţilor americani: Needles B., Anderson H., Caldwell J. [160], Anthony P., Reece J. [71]. Aplicarea acestei metode este condiţionată de principiul pragului de semnificaţie, adică în cazul cînd valoarea anvelopelor nu este semnificativă pentru întreprindere.

178

În opinia noastră, pentru întreprinderile de transport auto din Republica Moldova metoda susmenţionată nu poate fi aplicată, deoarece valoarea anvelopelor constituie o pondere importantă în suma totală a cheltuielilor întreprinderilor nominalizate. În plus, la utilizarea metodei specificate nu se respectă principiul concordanţei veniturilor şi cheltuielilor, deoarece recunoaşterea cheltuielilor are loc la transmiterea anvelopelor în exploatare, iar recunoaşterea veniturilor – pe parcursul mai multor perioade de gestiune. Totodată, aplicarea metodei examinate generează probleme fiscale, deoarece, în conformitate cu Codul fiscal, valoarea anvelopelor decontată integral la cheltuieli în contabilitatea financiară nu va fi recunoscută ca deduceri la calcularea venitului impozabil. Metoda a patra prevede decontarea valorii anvelopelor transmise în exploatare în componenţa cheltuielilor de reparaţie a mijloacelor fixe. Această metodă se aplică la întreprinderile din Ucraina şi din alte ţări. În Republica Moldova metoda sus-menţionată a fost utilizată pînă la 1 ianuarie 2005, în conformitate cu Comunicatul Ministerului Finanţelor „Privind deducerea cheltuielilor legate de schimbarea anvelopelor de automobil” [54]. În cadrul acestei metode cheltuielile aferente schimbului de anvelope se considerau deduceri în limita stabilită de Codul fiscal din baza valorică a categoriei respective de mijloace fixe la începutul anului înregistrate în bilanţul întreprinderii. Considerăm că metoda dată are un şir de neajunsuri, din care principalul constă în faptul că ea nu permite deducerea cheltuielilor aferente anvelopelor utilizate la mijloacele de transport primite în leasing operaţional (arendă, locaţiune), care nu sînt înregistrate în bilanţul întreprinderii. Generalizînd cele expuse mai sus, concluzionăm că nici una din metodele de contabilizare a anvelopelor nu poate fi aplicată în mod direct în practica contabilă a întreprinderilor autohtone. În acest context, autorul tezei a propus o metodă nouă de evidenţă a cheltuielilor legate de schimbarea anvelopelor, care prevede decontarea valorii acestora la cheltuielile anticipate curente sau pe termen lung. Aplicarea metodei propuse se argumentează prin faptul că anvelopele au un termen îndelungat de exploatare care se determină în funcţie de parcursul normativ şi, de regulă, generează avantaje economice (venituri) în decursul mai multor perioade de gestiune. De aceea, valoarea anvelopelor nu poate fi decontată integral la consumurile şi/sau cheltuielile perioadei de gestiune curente în momentul eliberării în exploatare, cum se procedează cu alte tipuri de stocuri. La aplicarea metodei propuse, considerăm importantă luarea în considerare a următoarelor aspecte de bază: 1. Valoarea anvelopelor înregistrate în componenţa cheltuielilor anticipate se recomandă să fie decontată la consumurile şi/sau cheltuielile perioadei de gestiune curente în funcţie de parcursul efectiv al acestora. Abordarea dată este condiţionată de principiul concordanţei, potrivit căruia veniturile şi cheltuielile aferente unora şi aceloraşi operaţiuni trebuie să fie contabilizate într-o 179

perioadă de gestiune. Respectarea acestui cît şi în scopuri fiscale.

principiu este obligatorie în cazul recunoaşterii

veniturilor şi cheltuielilor în baza conceptului contabilităţii de angajamente atît în scopuri contabile, 2. Cota curentă a valorii anvelopelor aferentă consumurilor şi/sau cheltuielilor perioadei de gestiune trebuie calculată lunar sau trimestrial după următoarea formulă: Cc = (Va : Pn) х (Pe х Na), unde Cc – cota curentă a valorii anvelopelor; Va – valoarea de intrare a unei anvelope; Pn – parcursul normativ de exploatare a anvelopei; Pe – parcursul efectiv al anvelopei; Na – numărul anvelopelor instalate pe automobil (fără anvelopa de rezervă). Indicatorii din formula pentru calcularea cotei curente a valorii anvelopelor se recomandă a fi determinaţi în modul următor. Valoarea de intrare a unei anvelope (Va) se calculează în baza documentelor primare întocmite la procurarea anvelopelor (facturi de expediţie, facturi fiscale, acte de achiziţie a mărfurilor, bonuri de intrări etc.). Parcursul normativ de exploatare a anvelopei (Pn) se stabileşte de către fiecare întreprindere în conformitate cu Normele de parcurs şi exploatare a anvelopelor pentru mijloacele de transport auto [60]. În opinia noastră, normele de parcurs al anvelopelor trebuie elaborate de către fiecare întreprindere de sine stătător cu luarea în considerare a următorilor factori: termenul de garanţie a anvelopei; gradul de uzură a anvelopelor foste în folosinţă; parcursul mediu efectiv al anvelopelor casate de aceleaşi modele şi dimensiuni; tipul şi gradul de intensitate a utilizării mijlocului de transport; tipul anvelopei (cu cameră, fără cameră etc.); particularităţile regiunii (teritoriului) de exploatare a mijlocului de transport. Normele de parcurs al anvelopelor urmează a fi aprobate prin ordinul (dispoziţia) conducătorului întreprinderii şi pot fi anexate la politica de contabilitate. În cazul în care actele normative nu prevăd norme-tip de parcurs şi exploatare a anvelopelor conducătorul întreprinderii este în drept să pună în aplicare printr-un ordin norme provizorii în baza parcursului mediu al anvelopelor casate. În astfel de cazuri, conform paragrafului 3 din Normele de parcurs al anvelopelor, termenul de valabilitate a normelor menţionate nu va depăşi doi ani. În decursul acestei perioade se va verifica corespunderea semnificaţiei normei stabilite cu norma parcursului statistic mediu al acestui tip-mărime şi model pentru mijlocul de transport auto concret şi concretizarea semnificaţiei normei [60]. (4)

180

Parcursul efectiv al anvelopei (Pe) se determină în baza datelor din foile de parcurs. Pentru fiecare anvelopă s-a propus să se întocmească o Fişă de evidenţă a exploatării anvelopei (în continuare – fişă), în care trebuie să fie reflectate toate deplasările anvelopei din momentul procurării pînă la ieşirea (casarea) acesteia, parcursul efectiv în cursul al lunii (trimestrului), cauzele scoaterii din exploatare (deteriorarea completă, schimbul sezonier) şi alte informaţii necesare pentru exercitarea controlului asupra corectitudinii utilizării şi exploatării anvelopelor. Formularul fişei nominalizate şi modul de completare a acesteia sînt prezentate în anexa 23. Acest formular a fişei tezei poartă un caracter de recomandare. Întreprinderea, după caz, poate să modifice formularul fişei şi să includă în acesta indicatori suplimentari. Numărul de anvelope instalate pe automobil (Na) trebuie determinat în funcţie de caracteristicile tehnice ale mijlocului de transport, fără a ţine cont de anvelopa de rezervă. 3. Valoarea anvelopelor trebuie decontată la consumuri şi/sau cheltuieli în limita parcursului normativ sau pînă la momentul ieşirii acestora din cauza inutilizabilităţii şi din alte motive. La casarea anvelopelor pînă la îndeplinirea parcursului normativ valoarea acestora atribuită neîndeplinirii parcursului normativ, precum şi sumele restabilite ale TVA aferente se reflectă în contabilitatea financiară ca cheltuieli, însă nu se permit spre deducere în scopul impozitării, deoarece astfel de cheltuieli nu sînt necesare şi ordinare pentru întreprindere. În cazul demontării anvelopelor utilizabile după îndeplinirea parcursului normativ valoarea realizabilă netă a acestora trebuie înregistrată ca majorare a veniturilor întreprinderii prin următoarea formulă contabilă: debit contul 211, credit contul 624. 4. Cheltuielile aferente schimbării anvelopelor se determină şi se deduc în scopuri fiscale în acelaşi mod ca şi suma cheltuielilor în contabilitatea financiară. Valoarea anvelopelor decontată la consumuri în contabilitatea financiară (conturile 811, 812, 813 etc.) sau inclusă în valoarea de intrare a activelor procurate (conturile 121, 122, 125, 211, 213, 217 etc.) trebuie constatată ca deduceri în scopul impozitării pe măsura decontării consumurilor la cheltuieli, adică la vînzarea activelor create (procurate), prestarea serviciilor, calcularea uzurii etc.. 5. Cheltuielile aferente schimbării şi deservirii anvelopelor (vulcanizarea, balansarea, reparaţia etc.) se propune să fie decontate în debitul aceloraşi conturi ca şi cota curentă a valorii anvelopelor. Cheltuielile nominalizate se vor permite spre deducere în scopul impozitării în acelaşi mod ca şi în contabilitatea financiară – în baza documentelor justificative. Asupra unor astfel de cheltuieli nu se extinde restricţia privind deducerea cheltuielilor aferente reparaţiei mijloacelor fixe, prevăzută în art. 27 alin. (8) din Codul fiscal [2], deoarece anvelopele nu se consideră ca obiecte de mijloace fixe. Operaţiunile de procurare, exploatare şi casare a anvelopelor reflectate în documentele primare trebuie să fie generalizate în conturi prin întocmirea formulelor contabile. Actualmente, 181

lipsesc reglementările contabile referitoare la înregistrarea în conturi a operaţiunilor nominalizate. Modul de contabilizare a anvelopelor după metoda propusă este ilustrat prin următorul exemplu. Exemplul 4.3. La firma „Trans-Express” S.R.L. se exploatează două automobile: GAZ-52 (autocamion) propriu care se utilizează la transportarea încărcăturilor şi „Opel-Vectra” (autoturism) care este luat în leasing operaţional şi se utilizează în scopuri administrative. În mai 2007, pentru automobilele menţionate au fost procurate şi montate anvelope, informaţiile despre care sînt prezentate în tabelul 4.5. Tabelul 4.5 Informaţii privind anvelopele procurate şi parcursul efectiv al acestora Marca automobilului GAZ-52 Opel-Vectra Numărul de anvelope 6 4 Valoarea unei anvelope (fără TVA), lei 1 050 920 Norma de par- Parcursul efectiv Cauza curs al anve- al anvelopelor, km schimbării lopelor, km anvelopelor 72 000 10 000 Uzura fizică 80 000 15 000 Schimb sezonier

Anvelopele uzate ale autocamionului GAZ-52 au fost demontate după îndeplinirea parcursului normativ şi evaluate la valoarea realizabilă netă de 360 lei. În baza datelor din acest exemplu, în luna mai 2007, la firma „Trans-Express” S.R.L. trebuie să fie întocmite formulele contabile prezentate în tabelul 4.6. La determinarea rezultatului fiscal pe anul 2007, ca deduceri va fi recunoscută în mod direct cota curentă a valorii anvelopelor decontată la cheltuieli în contabilitatea financiară în sumă de 690 lei. Cota valorii anvelopelor înregistrată la consumuri va fi luată în calcul la determinarea rezultatului fiscal pe măsura trecerii consumurilor la cheltuieli din contul 811 în contul 711. În tabelul 4.6 sînt prezentate doar formulele contabile principale aferente tranzacţiilor de transmitere în exploatare şi de casare a anvelopelor. Schemele integrale de contabilizare a tranzacţiilor nominalizate, elaborate de către autorul tezei, sînt expuse în anexa 24. La contabilizarea operaţiunilor de exploatare a anvelopelor este necesar de luat în considerare faptul că pentru anumite tipuri de mijloace de transport, cum ar fi: macaralele auto, încărcătoarele auto, autogrederele, autotururile, tractoarele etc., normele de parcurs ale anvelopelor nu pot fi stabilite în funcţie de parcursul normativ. După părerea noastră, pentru aceste tipuri de mijloace de transport suma cheltuielilor legate de utilizarea anvelopelor trebuie să fie determinată în funcţie de numărul de maşini-ore lucrate, suprafaţa prelucrată şi alţi indicatori care caracterizează modalitatea de exploatare a mijlocului de transport corespunzător.

182

Tabelul 4.6 Formule contabile pentru operaţiunile de procurare, exploatare şi casare a anvelopelor* Nr. Conţinutul operaţiunii Suma, Corespondenţa conturilor crt. lei debit credit 1. Reflectarea valorii (fără TVA) anvelopelor procurate 9 980 211, contul de 521 [(1 050 lei x 6 buc.) + (920 lei x 4 buc.)] gradul III „Anvelope noi” 2. Trecerea în cont a TVA aferentă valorii anvelopelor 1 996 534 521 procurate (9 980 lei x 20%) 3. Reflectarea valorii de bilanţ a anvelopelor montate la 251 şi/sau 141 211, contul automobilele: de gradul III „Anve- GAZ-52 (1 050 lei x 6 buc.) 6 300 lope noi” - „Opel-Vectra” (920 lei x 4 buc.) 3 680 Total 9 980 4. Decontarea cotei curente a valorii anvelopelor montate la automobilele: - GAZ-52 (1 050 lei : 72 000 km x 10 000 km x 6 875 811 251 buc.) - „Opel-Vectra” (920 lei : 80 000 km x x 15 000 km x 690 713 251 4 buc.) 5. Reflectarea valorii realizabile nete a anvelopelor 360 211, contul de 624 utilizabile demontate de pe autocamionul GAZ-52 gradul III „Anvelope utilizabile”

*Sursa: Elaborat de autor

La întreprinderile de transport auto se efectuează, de asemenea, şi operaţiuni de procurare, schimbare şi deservire a acumulatoarelor care, în opinia noastră, trebuie contabilizate în acelaşi mod ca şi operaţiunile similare cu anvelopele. Totodată, cota valorii acumulatoarelor aferentă consumurilor sau cheltuielilor perioadei de gestiune curente urmează a fi determinată, luînd ca bază valoarea de intrare şi termenul de exploatare a acestora care se stabileşte de către fiecare întreprindere de sine stătător, în conformitate cu documentaţia tehnică. În procesul exploatării mijloacelor de transport, sistematic, apar operaţiuni de deservire tehnică a acestora, modul de contabilizare a cărora este condiţionat, în opinia noastră, de doi factori principali: 1) componenţa lucrărilor aferente deservirii tehnice; 2) modul de efectuare a lucrărilor de deservire tehnică. Componenţa lucrărilor aferente deservirii tehnice a mijloacelor de transport nu este reglementată sub aspect normativ. Ca rezultat, în practica contabilă apar probleme privind delimitarea acestor lucrări de reparaţia şi întreţinerea mijloacelor de transport. Acest fapt este foarte important,

183

deoarece cheltuielile aferente deservirii tehnice nu se limitează în scopuri fiscale, iar cheltuielile de reparaţie se recunosc ca deduceri în limita stabilită de art. 27 alin. (8) Codul fiscal [2]. În opinia noastră, deservirea tehnică a mijloacelor de transport trebuie să includă lucrările privind controlul efectuat pentru asigurarea securităţii traficului rutier, precum şi lucrările privind menţinerea stării exterioare, alimentarea cu combustibil, uleiuri şi alte substanţe lichide, iar pentru unele tipuri de transport auto – prelucrarea sanitară a caroseriei; lucrările privind controlul şi diagnosticarea, asigurarea elementelor de fixare, de reglare, de gresare şi alte lucrări privind preîntîmpinarea şi depistarea defectelor. Deservirea tehnică a mijloacelor de transport poate fi efectuată de către întreprinderile terţe, secţiile activităţilor auxiliare ale întreprinderii sau nemijlocit de către angajaţi la locul exploatării mijloacelor de transport. De menţionat că Planul de conturi actual nu conţine formule contabile aferente operaţiunilor de deservire tehnică a mijloacelor de transport. După părerea noastră, în cazul efectuării lucrărilor de deservire tehnică de către întreprinderi şi persoane terţe, valoarea acestora urmează a fi înregistrată ca majorare simultană a consumurilor şi/sau a cheltuielilor perioadei de gestiune curente şi a datoriilor faţă de antreprenori şi alţi creditori. Dacă deservirea tehnică a mijloacelor de transport se efectuează de către secţia de reparaţie, consumurile aferente trebuie acumulate într-un cont de gestiune distinct (de exemplu, contul 812), cu decontarea ulterioară la consumurile şi/sau cheltuielile perioadei de gestiune curente, în funcţie de locul exploatării mijlocului de transport. Consumurile şi/sau cheltuielile aferente deservirii tehnice a mijloacelor de transport efectuate de către angajaţii întreprinderii la locul de exploatare a acestora trebuie contabilizate nemijlocit în debitul conturilor de consumuri/cheltuieli şi creditul conturilor de evidenţă a materialelor, datoriilor faţă de personal, organele de asigurări sociale şi medicale şi alţi creditori etc. Schema complexă şi integrală de formule contabile aferente operaţiunilor de deservire tehnică a mijloacelor de transport a fost elaborată de autorul tezei şi este prezentată în anexa 25. Informaţiile privind veniturile şi cheltuielile întreprinderilor de transport auto trebuie reflectate în rapoartele financiare în acelaşi mod ca şi la alte întreprinderi. Totodată, cheltuielile aferente schimbului de anvelope şi de deservire tehnică a mijloacelor de transport cu o pondere semnificativă în totalul cheltuielilor întreprinderii urmează a fi prezentate distinct în Raportul de profit şi pierdere, în anexa la acesta şi în nota explicativă.

184

4.3. Unele probleme ale contabilităţii veniturilor şi cheltuielilor în companiile de leasing Leasingul reprezintă totalitatea tranzacţiilor prin care locatorul cedează locatarului în schimbul unei plăţi sau serii de plăţi dreptul de posesiune şi utilizare a unui bun pentru o perioadă stabilită de timp. Aspectele juridice ale tranzacţiilor de leasing sînt reglementate de prevederile Codului civil [1] şi Legii cu privire la leasing [5], conform cărora în leasing pot fi transmise orice bunuri mobile sau imobile, cu excepţia: bunurilor scoase din circuitul civil sau a căror circulaţie este limitată prin lege; terenurilor agricole; bunurilor consumptibile; obiectelor proprietăţii intelectuale care nu pot fi cesionate. De remarcat că, în afară de leasing, legislaţia autohtonă actuală prevede şi alte tranzacţii de transmitere în folosinţă temporară a bunurilor, cum ar fi arenda şi locaţiunea. Această situaţie contravine normelor internaţionale şi creează dificultăţi pentru întreprinderi în cazul efectuării, contabilizării şi impozitării tranzacţiilor sus-menţionate. În acest context, considerăm rezonabilă stabilirea în legislaţia în vigoare doar a tranzacţiilor de leasing cu evidenţierea particularităţilor specifice arendei şi/sau locaţiunii. Această afirmaţie rezultă din necesitatea armonizării terminologiei din actele legislative naţionale cu terminologia conţinută în reglementările contabile internaţionale şi se argumentează prin faptul că leasingul, arenda şi locaţiunea au aceeaşi esenţă economică, precum şi prin experienţa altor ţări cu economie de piaţă în care se utilizează numai noţiunea de leasing. În leasing pot fi transmise atît bunurile achiziţionate de la terţi, cît şi bunurile confecţionate în cadrul întreprinderii. În această situaţie apare problema contabilizării bunurilor specificate care, la etapa actuală, nu este reglementată sub aspect normativ. Ca urmare, în companiile de leasing bunurile procurate pentru transmiterea în leasing se contabilizează în multe cazuri ca mărfuri, ceea ce, în viziunea noastră, este nejustificat din următoarele motive: • în conformitate cu paragraful 6 din SNC 2 [27] şi paragraful 6 din SNC 18 [40], mărfuri se consideră activele curente procurate şi predestinate revînzării terţilor. Nici într-un act normativ nu se conţin prevederi, conform cărora mărfurile pot fi transmise în leasing; • vînzarea (inclusiv cu achitarea în rate) şi leasingul se deosebesc esenţial între ele şi sînt reglementate de acte normative diferite. Vînzarea se realizează în baza contractului de cumpărare-vînzare, iar leasingul – în baza contractului de leasing; • actele normative în vigoare stabilesc diferite modalităţi de recunoaştere a veniturilor din vînzarea mărfurilor şi veniturilor din operaţiunile de leasing. Veniturile din vînzarea mărfurilor se recunosc în baza contabilităţii de angajamente la livrarea şi transmiterea către 185

cumpărător a drepturilor de proprietate asupra acestora, iar veniturile din operaţiunile de leasing – pe măsura survenirii termenelor de achitare a ratelor de leasing; • în cazul leasingului operaţional, bunurile se reflectă în bilanţul locatorului cu calcularea uzurii, iar dacă bunurile destinate transmiterii în leasing vor fi contabilizate ca mărfuri, nu este clar cum ar putea fi calculată uzura acestora. Prin urmare, în virtutea motivelor nominalizate, precum şi întru evitarea problemelor privind recunoaşterea veniturilor şi cheltuielilor în contabilitate şi în scopul impozitării, bunurile destinate transmiterii în leasing trebuie reflectate în componenţa mijloacelor fixe sau a obiectelor de mică valoare şi scurtă durată. În opinia noastră, bunurile procurate pentru transmiterea în leasing trebuie înregistrate la intrări în componenţa obiectelor de mijloace fixe în cazul în care valoarea unitară a acestora depăşeşte limita stabilită de legislaţia în vigoare (3 000 lei), iar durata de funcţionare utilă este mai mare de un an. În acest scop, propunem ca la contul 123 să fie deschis un subcont distinct «Mijloace fixe procurate pentru transmiterea în leasing». În cazul în care valoarea unitară a bunurilor procurate nu depăşeşte 3 000 lei, astfel de bunuri urmează a fi contabilizate ca obiecte de mică valoare şi scurtă durată în contul omonim 213. Dacă în leasing se transmite un grup de obiecte omogene (de exemplu, fotolii, mese etc.), acestea pot fi înregistrate de către locator ca un obiect separat de mijloace fixe. Tranzacţiile de leasing generează diverse tipuri de venituri şi cheltuieli, modul general de contabilizare a cărora este determinat de SNC 17 «Contabilitatea arendei (leasingului)» [39]. Acest standard a fost elaborat de autorul tezei în baza IAS 17 «Contracte de leasing», a intrat în vigoare începînd cu 9 aprilie 2000 şi a fost revizuit în anul 2006. Prevederile SNC 17 se extind preponderent asupra locatorilor şi locatarilor pentru care tranzacţiile de leasing nu constituie activitatea de bază. Totodată, după aprobarea în anul 2005 a Legii cu privire la leasing, în Republica Moldova au apărut un şir de companii specializate pentru care tranzacţiile de leasing constituie activitate de bază. Modul de organizare a contabilităţii, inclusiv a veniturilor şi cheltuielilor în companiile nominalizate, nu este reglementat în mod special sub aspect normativ şi nu este suficient abordat în literatura de specialitate autohtonă. Ca urmare, companiile de leasing ţin contabilitatea în mod diferit şi nu întotdeauna corect, ceea ce influenţează negativ asupra veridicităţii indicatorilor din rapoartele financiare şi nu asigură atragerea investiţiilor străine în acest sector important al economiei naţionale. În acest context, autorul tezei a elaborat metodologia de contabilizare a elementelor de venituri şi cheltuieli ale companiilor de leasing, care permite soluţionarea complexă a problemelor privind clasificarea, componenţa, recunoaşterea, evaluarea, perfectarea documentară şi înregistrarea în conturi a elementelor menţionate. Pentru argumentarea acestei metodologii au fost studiate lucrările savanţilor străini: Arbaeva N., Balaşov M. [70], Feleagă N. [105], Gray S., Needles B. [127], Hendrixen S., 186

Van Breda M. [134], Kieso D., Weygandf J., Warfield T. [143, 144], Kovalev V. [145], Medvedev A. [155], Poşerstnik N. [184], Răileanu V. [119], Semcenko J., Dziuba N. [202], Reabova R. [196] etc., precum şi activitatea practică a companiilor de leasing din Republica Moldova şi alte ţări. După părerea noastră, din punct de vedere contabil veniturile şi cheltuielile companiilor de leasing trebuie să fie clasificate în două grupe principale: 1) venituri şi cheltuieli din contractele de leasing; 2) venituri şi cheltuieli din alte fapte economice. Componenţa şi modul de contabilizare a veniturilor şi cheltuielilor din primă grupă sînt condiţionate de tipul (forma) leasingului. În conformitate cu legislaţia în vigoare, în funcţie de nivelul repartizării între locator şi locatar a riscurilor şi avantajelor aferente dreptului de proprietate asupra bunului în regim de leasing, se disting două forme principale de leasing: financiar şi operaţional. La stabilirea formei leasingului trebuie luat în considerare faptul că riscurile includ pierderile potenţiale rezultate din gradul scăzut de utilizare a bunului, de uzura morală şi din variaţiile venitului datorate modificărilor condiţiilor economice, iar avantajele reprezintă estimarea unei activităţi profitabile pe durata contractului de leasing a bunului, precum şi a unor cîştiguri rezultate din creşterea valorii sau din realizarea valorii rămase a bunului transmis în leasing. Clasificarea leasingului trebuie efectuată la începutul contractului de leasing în conformitate cu principiul prevalenţei economicului asupra juridicului, adică pornind mai curînd de la conţinutul tranzacţiei decît de la forma juridică a contractului de leasing. Leasingul financiar are, de regulă, un caracter nereziliabil şi prevede transmiterea părţii predominante din riscurile şi avantajele aferente utilizării şi deţinerii bunurilor de la locator la locatar. În acest caz, este obligatorie respectarea şi reflectarea în contractul de leasing a cel puţin uneia din următoarele condiţii care sînt prevăzute în art. 4 din Legea cu privire la leasing [5] şi paragraful 10 din SNC 17 [39]: • • • • riscurile şi beneficiile aferente dreptului de proprietate asupra bunului obiect al leasingului se transmit locatarului la momentul încheierii contractului de leasing; suma ratelor de leasing constituie cel puţin 90% din valoarea de răscumpărare a bunului transmis în leasing; contractul de leasing prevede expres transferul dreptului de proprietate asupra bunului obiect al leasingului către locatar la expirarea contractului; perioada de leasing depăşeşte 75% din durata de funcţionare utilă a bunului obiect al leasingului. În cadrul leasingului financiar bunurile se reflectă în Bilanţul contabil al locatarului, iar locatorul (compania de leasing) înregistrează transmiterea bunurilor în leasing ca ieşire a acestora.

187

În această situaţie, apare problema contabilizării tranzacţiilor aferente transmiterii bunurilor în leasing financiar care, în literatura de specialitate, este tratată în mod diferit. Astfel, unii autori (Hendrixen S., Van Breda M. [134], Poşerstnik N. [184]) echivalează tranzacţiile sus-menţionate cu vînzările pe credit şi propun decontarea integrală a valorii bunurilor la venituri şi cheltuieli în momentul transmiterii acestora locatarilor. De remarcat că această recomandare se aplică şi în practica contabilă a unor companii de leasing autohtone. În opinia noastră, abordarea menţionată nu este argumentată şi nu asigură respectarea principiilor contabile fundamentale şi, în primul rînd, a principiilor concordanţei şi periodicităţii, deoarece bunurile transmise în leasing generează avantaje economice pe toată durata contractului de leasing, care, de regulă, cuprinde mai multe perioade de gestiune. După părerea altor cercetători (Dumitrean E. [99], Pahone C. [244]), transmiterea bunurilor în leasing trebuie înregistrată în calitate de împrumuturi acordate. Considerăm că această recomandare nu poate fi aplicată în practica companiilor de leasing autohtone, deoarece contravine prevederilor legislaţiei în vigoare. Astfel, conform art. 867 alin. (1) din Codul civil [1], în cazul acordării împrumuturilor o parte (împrumutător) se obligă să dea în proprietate celeilalte părţi (împrumutatul) bani sau alte bunuri fungibile, iar aceasta se obligă să restituie banii în aceeaşi sumă sau bunurile de acelaşi gen, calitate şi cantitate la expirarea termenului pentru care i-au fost date. În cazul în care condiţiile sus-menţionate nu se respectă (de exemplu, la expirarea termenului împrumuturilor se restituie alte active sau se recuperează valoarea activelor primite cu mijloace băneşti), acordarea împrumuturilor în natură se consideră vînzare obişnuită a activelor cu recunoaşterea veniturilor, cheltuielilor şi calcularea TVA. Însă, în condiţiile leasingului financiar bunurile, de regulă, nu se restituie locatorului şi, prin urmare, tranzacţiile aferente nu pot fi considerate drept împrumuturi. Alţi autori (Gray S., Needles B. [127], Răileanu V. [119]) recomandă a reflecta bunurile transmise în leasing financiar ca majorare a creanţelor şi diminuare a valorii bunurilor nominalizate. Această abordare se conţine şi în IAS 17 „Contracte de leasing” [198, p. 947–948]. În opinia noastră, recomandarea nominalizată nu poate fi aplicată în mod direct în practica companiilor de leasing autohtone, deoarece, în conformitate cu principiul necompensării, veniturile şi cheltuielile din contractele de leasing financiar urmează a fi înregistrate separat în contabilitate şi în rapoartele financiare. Veniturile din contractele de leasing financiar (ratele de leasing) trebuie să includă valoarea de răscumpărare a bunurilor transmise în leasing aferentă perioadei de gestiune curente şi dobînda de leasing, iar cheltuielile – valoarea de bilanţ a bunurilor transmise în leasing aferentă perioadei specificate. Recunoaşterea veniturilor şi cheltuielilor din aceste contracte de leasing urmează a fi 188

efectuată în baza contabilităţii de angajamente, pe măsura survenirii termenului de achitare a valorii de răscumpărare a bunurilor obiecte ale leasingului. În acest context, este necesar a lua în considerare faptul că avansurile primite în contul achitării ratelor de leasing se recunosc ca venituri doar la transmiterea bunurilor către locatari. Veniturile şi cheltuielile din leasingul financiar trebuie evaluate în conformitate cu clauzele stipulate în contractul de leasing. În cele mai frecvente cazuri ratele de leasing se achită în sume egale la finele lunii sau a altei perioade stabilite în contract, ceea ce generează probleme privind repartizarea veniturilor între valoarea de răscumpărare a bunurilor şi dobînzilor aferente. Modul de repartizare a veniturilor nominalizate este ilustrat prin următorul exemplu. Exemplul 4.4. În ianuarie 2006 compania „Alfa-Leasing” S.A. a transmis un autocamion în leasing financiar pe un termen de 5 ani. Valoarea de răscumpărare a autocamionului constituie 100 000 lei, iar valoarea de bilanţ – 80 000 lei. Suma totală a ratelor de leasing este de 150 000 lei şi, conform condiţiilor contractuale, se achită la finele fiecărui an în părţi egale cu 30 000 lei. Rata efectivă anuală a dobînzii este de 15,2388%. În baza datelor din exemplu trebuie să se efectueze calculele prezentate în tabelul 4.7. Tabelul 4.7 Calculul repartizării veniturilor din transmiterea autocamionului în leasing* Anul de gestiune

1

Valoarea de răscumpărare nerecuperată, lei

2

Rata dobînzii, %

3

Dobînda, lei

4 (col.2 x col.3)

Ratele de leasing, lei

5

Cota valorii de răscumpărare de achitat, lei

6 (col.5 – col.4)

2006 2007 2008 2009 2010 Total

100 000 85 238 68 227 48 624 26 033

15,2388 15,2388 15,2388 15,2388 15,2388

–

*Sursa: Elaborat de autor

–

15 238 12 989 10 397 7 409 3 967 50 000

30 000 30 000 30 000 30 000 30 000 150 000

14 762 17 011 19 603 22 591 26 033 100 000

Cota-parte a valorii de bilanţ recunoscută ca cheltuieli aferente leasingului financiar se calculează, de regulă, în baza cotei procentuale a valorii de bilanţ a bunurilor faţă de valoarea de răscumpărare a acestora. Astfel, potrivit datelor prezentate în exemplul 4.4, suma cheltuielilor nominalizate va constitui: • • în anul 2006 – 11 810 lei [(80 000 : 100 000) x 14 762]; în anul 2007 – 13 609 lei [(80 000 : 100 000) x 17 011] etc.

189

Tranzacţiile de leasing financiar trebuie să fie perfectate cu documente primare. Actualmente, modul de perfectare documentară a tranzacţiilor sus-menţionate nu este reglementat sub aspect normativ, ceea ce creează dificultăţi pentru companiile de leasing, în special, la calcularea TVA şi a venitului impozabil. După părerea noastră, în cazul efectuării tranzacţiilor de leasing financiar, trebuie aplicate următoarele documente principale: • • facturi de expediţie cu menţiunea „bunuri transmise în leasing” – la transmiterea bunurilor în leasing; facturi fiscale şi note de contabilitate – la expirarea lunii sau altui termen de achitare a ratelor de leasing, stabilit de contract. Informaţiile din documentele primare aferente veniturilor şi cheltuielilor din contractele de leasing financiar trebuie să fie reflectate în conturile contabile în fiecare perioadă de gestiune. Planul de conturi în vigoare nu reglementează în mod special metodica de contabilizare a veniturilor şi cheltuielilor nominalizate. Ca urmare, în practica contabilă a companiilor de leasing aceste venituri şi cheltuieli se contabilizează în mod diferit. Astfel, la majoritatea companiilor de leasing veniturile şi cheltuielile din valoarea de răscumpărare şi de bilanţ a bunurilor transmise în leasing se reflectă respectiv în componenţa veniturilor şi cheltuielilor din activitatea de investiţii (conturile 621 şi 721), iar veniturile din dobînzi – în componenţa veniturilor din activitatea financiară (contul 622). Această situaţie conduce la faptul că multe companii de leasing nu înregistrează venituri şi cheltuieli din activităţile de bază, ceea ce denaturează substanţial informaţiile contabile. După părerea noastră, la începutul termenului de leasing valoarea de răscumpărare (contractuală) a bunurilor transmise în leasing trebuie înregistrată ca majorare a creanţelor şi a veniturilor anticipate, iar valoarea de bilanţ a acestora – ca cheltuieli anticipate şi decontare a valorii de intrare a bunurilor menţionate. Pe măsura survenirii termenelor de achitare a ratelor de leasing cota valorii de răscumpărare a bunurilor urmează a fi reflectată ca venituri din activitatea de bază în contul 611, iar valoarea de bilanţ a bunurilor – ca cheltuieli din această activitate – în contul 711. Considerăm că şi dobînda de leasing trebuie să fie contabilizată în componenţa veniturilor din activităţile de bază ale companiilor de leasing. De asemenea, este rezonabil ca în aceste companii contul 611 să fie denumit «Cifra de afaceri», cu delimitarea veniturilor pe următoarele subconturi: 6111 «Venituri din valoarea de răscumpărare a bunurilor transmise în leasing financiar» şi 6112 «Venituri din dobînzi». La recunoaşterea şi evaluarea veniturilor şi cheltuielilor din contractele de leasing financiar considerăm că este necesar să se întocmească următoarele formule contabile de bază care sînt prezentate în tabelul 4.8 cu utilizarea datelor din exemplul 4.4.

190

Tabelul 4.8 Formule contabile pentru evidenţa veniturilor şi cheltuielilor locatorului aferente tranzacţiilor de leasing financiar* Nr. crt. 1. Conţinutul operaţiunii Reflectarea valorii de răscumpărare (fără TVA) a autocamionului transmis în leasing care urmează a fi achitată: în anul 2006 (30 000 lei – 15 238 lei) în anii 2007–2011 (100 000 lei – 14 762 lei) Înregistrarea TVA aferentă valorii de răscumpărare a autocamionului transmis în leasing care urmează a fi achitată: în anul 2006 (14 762 lei x 20%) în anii 2007–2011 (85 238 lei x 20%) Reflectarea valorii de răscumpărare (inclusiv TVA) a autocamionului transmis în leasing financiar (100 000 lei + 2 952 lei + 17 048 lei) Reflectarea valorii de bilanţ a autocamionului transmis în leasing care urmează a fi decontată la cheltuieli: în anul 2006 [(80 000 lei : 100 000 lei) x 14 762 lei] în anii 2007–2011 (80 000 lei – 11810 lei) Decontarea la venituri a cotei valorii de răscumpărare a autocamionului la finele anului 2006 Calcularea TVA aferentă cotei valorii de răscumpărare a autocamionului transmis în leasing decontată la veniturile anului 2006 Decontarea la cheltuieli a cotei valorii de bilanţ a autocamionului la finele anului 2006 Reflectarea venitului sub formă de dobîndă pe anul 2006 (100 000 lei x 15,2388%) Încasarea mijloacelor băneşti de la locatar în contul achitării creanţelor pe anul 2006 privind: cota valorii de răscumpărare a autocamionului (14 762 lei + 2 952 lei) dobînda de leasing

*Sursa: Elaborat de autor

Suma, lei

Conturi corespondente debit credit 221 134 221 134 953 515 422 535 535 -

14 762 85 238 2 952 17 048 120 000

2.

3. 4.

5. 6. 7. 8. 9.

11 810 68 190 14 762 2 952 11 810 15 238

251 141 515 535 711 228

123 123 611 534 251 611

17 714 15 238

242 242

221 228

În tabelul 4.8 sînt prezentate doar formulele contabile de bază privind veniturile şi cheltuielile rezultate din contractele de leasing financiar. Schema integrală şi complexă a formulelor contabile aferente tranzacţiilor de leasing financiar elaborată de autorul tezei este expusă în anexa 26. De menţionat că dobînda aferentă leasingului financiar, de regulă, se recunoaşte ca venit şi se calculează la finele fiecărei luni sau a altei perioade stabilite în contract. Totodată, în conformitate cu politica de contabilitate, considerăm că compania de leasing poate reflecta suma totală a dobînzilor la începutul termenului de leasing ca venituri anticipate cu decontarea ulterioară 191

la veniturile perioadei de gestiune curente, pe măsura survenirii termenelor de achitare a dobînzilor prevăzute în contractul de leasing. În acest caz, după părerea noastră, trebuie întocmite următoarele formule contabile: 1) la suma dobînzii care urmează a fi achitată în cursul primului an de gestiune: debit contul 228, credit contul 515; 2) la suma dobînzii care urmează a fi achitată în anii de gestiune următori: debit contul 134, credit contul 422; 3) la suma dobînzii calculate aferentă lunii curente sau altui termen de achitare prevăzut în contractul de leasing: debit contul 515, credit contul 611. Conform art. 11 alin. (2) din Legea cu privire la leasing [5], la expirarea contractului de leasing financiar sînt posibile următoarele variante: a) bunul trece în proprietatea locatarului, dacă durata contractului de leasing corespunde cu termenul de amortizare a bunului şi/sau au fost efectuate toate plăţile ce rezultă din obligaţiile contractuale şi dacă au fost executate alte obligaţii, în cazul în care părţile au convenit în acest sens în contract; b) locatarul poate cumpăra bunul la valoarea lui reziduală convenită de părţi; c) contractul poate fi prelungit la ratele de leasing stabilite anterior sau la rate reduse, bunul rămînînd în posesiunea şi folosinţa temporară a locatarului. În unele situaţii, bunurile transmise în leasing financiar pot fi răscumpărate sau returnate de la locatari înainte de expirarea termenului prevăzut de contract. La răscumpărarea anticipată a bunurilor companiile de leasing pot acorda unele rabaturi care, de regulă, se calculează de la cota neachitată a valorii de răscumpărare a bunului răscumpărat. Modul de contabilizare a tranzacţiilor de răscumpărare anticipată a bunurilor obiecte ale leasingului nu este stipulat în actele normative actuale. În opinia noastră, la efectuarea tranzacţiilor sus-menţionate este necesară întocmirea următoarelor formule contabile: 1) la suma rabatului (fără TVA) oferit locatarului pentru răscumpărarea anticipată a bunurilor transmise în leasing: debit contul 711, credit unul din conturile 134, 221; 2) la suma TVA aferentă rabatului oferit pentru răscumpărarea anticipată a bunurilor: debit contul 535, credit unul din conturile 134, 221; 3) la cota neachitată a valorii de răscumpărare a bunurilor: debit unul din conturile 422, 515, credit contul 611; 4) la suma nedecontată a valorii de bilanţ a bunului răscumpărat anticipat de către locatar: debit contul 711, credit unul din conturile 141, 251. În cazul restituirii anticipate a bunurilor transmise în leasing, apare problema corectării 192

ratelor de leasing. După părerea noastră, această corectare trebuie efectuată numai dacă rezilierea contractului de leasing se efectuează în baza înţelegerii comune a locatorului şi locatarului. În acest caz, apare problema determinării valorii bunurilor restituite la care acestea urmează a fi înregistrate în contabilitatea companiilor de leasing. Conform SNC 17, bunurile restituite trebuie contabilizate la valoarea de bilanţ care nu a fost decontată la cheltuielile perioadei de gestiune curente. Totodată, valoarea de bilanţ se decontează la cheltuieli în cursul termenului de leasing care, în majoritatea cazurilor, diferă esenţial de durata de funcţionare utilă a bunului respectiv. De exemplu, în cazul transmiterii în leasing financiar a unui obiect imobil pe un termen de 5 ani durata de funcţionare utilă a acestora poate constitui 100 de ani. În această situaţie apare problema: la care valoare trebuie înregistrate bunurile returnate de la locatari? Acest aspect este abordat în lucrările economistuluicontabil autohton Cauş-Ţapu L., care propune de a include suma corectată a ratelor de leasing în valoarea de bilanţ a bunurilor restituite [229, p. 36]. După părerea noastră, această propunere contravine principiului prudenţei şi conduce la majorarea nejustificată a valorii bunurilor restituite. Considerăm că suma corectării valorii bunurilor trebuie înregistrată ca cheltuieli ale perioadei de gestiune în care a avut loc restituirea bunurilor menţionate. În cazul în care la finele anului de gestiune, valoarea de bilanţ a bunurilor restituite va fi cu mult mai mică decît valoarea lor de piaţă (reală), bunurile pot fi reevaluate în conformitate cu paragraful 37 din SNC 16 «Contabilitatea activelor pe termen lung». Diferenţele din reevaluarea acestor bunuri urmează a fi reflectate în componenţa capitalului propriu cu decontarea la venituri şi/sau cheltuieli în cazul ieşirii (vînzării, casării, transmiterii) bunurilor nominalizate [38]. Dacă contractul de leasing financiar este reziliat din iniţiativa sau din vina locatarului, toate pierderile rezultate din această reziliere trebuie să le suporte locatarul. Leasing operaţional se consideră leasingul în condiţiile căruia riscurile şi avantajele aferente deţinerii şi utilizării bunurilor rămîn pe seama locatarului. În cazul aplicării acestei forme de leasing bunurile se reflectă în Bilanţul contabil al locatorului. Transmiterea bunurilor în leasing şi restituirea acestora de la locatari urmează a fi înregistrată ca corespondenţă internă între subconturile contului 123 şi contului 124. În acest scop, propunem deschiderea la conturile 123 şi 124 a următoarelor subconturi: «Mijloace fixe transmise în leasing operaţional» şi «Uzura mijloacelor fixe transmise în leasing operaţional». Tranzacţiile de leasing operaţional generează venituri sub formă de plăţi de leasing şi cheltuieli care cuprind: uzura, primele de asigurare, cheltuielile de reparaţie a bunurilor şi alte plăţi care, conform condiţiilor contractuale, urmează a fi recuperate de către locator. Recunoaşterea şi evaluarea veniturilor şi cheltuielilor din leasingul operaţional trebuie efectuate în baza contabilităţii de angajamente, în conformitate cu condiţiile contractului de leasing. 193

Veniturile şi cheltuielile din contractele de leasing operaţional se recomandă să fie contabilizate în baza următoarelor documente primare principale: facturi de expediţie, facturi fiscale, note de contabilitate etc. Modul de reflectare a elementelor nominalizate în conturile contabile nu este prevăzut în Planul de conturi actual. După părerea noastră, plăţile de leasing operaţional calculate trebuie înregistrate într-un subcont „Venituri din leasing operaţional” care urmează a fi deschis la contul sintetic 611, iar cheltuielile trebuie colectate în cursul perioadei de gestiune (lunii) în contul 811, cu decontarea la finele perioadei de gestiune în contul 711. În cele mai frecvente cazuri, bunurile transmise în leasing operaţional sînt restituite locatorului. Totodată, în conformitate cu art. 11 alin. (3) din Legea cu privire la leasing [5], la expirarea contractului de leasing operaţional sînt posibile şi alte variante: a) bunul poate fi cumpărat de locatar la preţul convenit de părţi; b) contractul poate fi prelungit de către părţi, bunul rămînînd în posesiunea şi folosinţa temporară a locatarului, la ratele stabilite anterior sau la rate modificate, în funcţie de nivelul inflaţiei şi de evoluţia pieţei, ţinîndu-se cont de regulile echităţii. Modul de contabilizare a veniturilor şi cheltuielilor din contractele de leasing operaţional este ilustrat în exemplul 4.5.. Exemplul 4.5. În noiembrie 2006 compania „Alfa-Leasing” S.A. a transmis întreprinderii „Viitorul” S.R.L. un autoturism în leasing operaţional pe un termen de 15 luni. Valoarea de intrare a autoturismului constituie 150 000 lei, valoarea probabilă rămasă – 10 000 lei, suma uzurii acumulate – 30 000 lei, plata de leasing lunară (fără TVA) – 2 500 lei. Uzura autoturismului se calculează prin metoda casării liniare conform normei anuale de 20%. În decembrie 2006 a fost efectuată în antrepriză reparaţia autoturismului din contul locatorului în valoarea totală (fără TVA) de 5 000 lei. În baza datelor din acest exemplu, în contabilitatea locatorului (companiei „Alfa-Leasing” S.A.) trebuie întocmite formulele contabile prezentate în tabelul 4.9. În cazul leasingului operaţional apar şi alte tranzacţii care, în opinia noastră, trebuie să fie înregistrate prin formulele contabile prezentate în anexa 27. În companiile de leasing, în afară de cheltuielile aferente contractelor de leasing, apar şi alte cheltuieli care sînt nemijlocit legate de activitatea acestora. Acestea cuprind cheltuielile cu personalul încadrat nemijlocit în activitatea de leasing (salarii, contribuţii de asigurări sociale şi medicale, cheltuieli de detaşare etc.); uzura, reparaţia şi întreţinerea mijloacelor fixe utilizate nemijlocit în activitatea de leasing; serviciile comunale; plăţile pentru telefon, internet etc. Cheltuielile nominalizate nu pot fi atribuite în mod direct la contractele de leasing financiar şi/sau operaţional, precum şi la cheltuielile comerciale sau generale ale companiilor de leasing. Actualmente, contabilitatea acestor cheltuieli nu este reglementată sub aspect normativ. După 194

părerea noastră, în cursul lunii cheltuielile aferente activităţii de leasing trebuie să fie contabilizate în contul 811 cu întocmirea următoarei formule contabile: debit contul 811, credit conturile 211, 213, 214, 227, 521, 522, 531, 532, 533, 539 etc. La finele lunii cheltuielile înregistrate în debitul contului 811 urmează a fi decontate în componenţa cheltuielilor perioadei de gestiune curente prin formula contabilă: debit contul 711, credit contul 811. Tabelul 4.9 Formule contabile pentru evidenţa veniturilor şi cheltuielilor locatorului aferente tranzacţiilor de leasing operaţional* Nr. crt.

1.

Conţinutul operaţiunii

Suma, lei 150 000 30 000 2 333 5 000 1 000 7 333 2 500 500 150 000 64 995

Reflectarea valorii de intrare a autoturismului transmis în leasing operaţional 2. Reflectarea uzurii autoturismului transmis în leasing operaţional 3. Calcularea uzurii lunare a autoturismului transmis în leasing operaţional [(150 000 lei – 10 000 lei) x (20% : 12)] 4. Reflectarea valorii (fără TVA) serviciilor de reparaţie a autoturismului transmis în leasing 5. Trecerea în cont a TVA aferentă valorii serviciilor de reparaţie a autoturismului transmis în leasing (5 000 lei x 20%) 6. Decontarea la finele perioadei de gestiune (lunii, trimestrului) a consumurilor aferente reparaţiei şi uzurii autoturismului transmis în leasing (2 333 lei + 5 000 lei) 7. Calcularea plăţilor lunare de leasing (fără TVA) 8. Reflectarea TVA aferentă plăţilor de leasing calculate (2 500 lei x 20%) 9. Înregistrarea valorii de intrare a autoturismului restituit de către locatar la expirarea termenului contractului de leasing 10. Reflectarea uzurii autoturismului restituit de către locatar la expirarea termenului contractului de leasing

*Sursa: Elaborat de autor

Conturi corespondente debit credit 123 123 124 811 811 534 711 228 228 123 124 124 124 521 521 811 611 534 123 124

La contabilizarea veniturilor şi cheltuielilor din tranzacţiile de leasing trebuie luate în considerare şi aspectele fiscale ale acestora. Astfel, conform art. 5 din Codul fiscal, în cazul leasingului financiar, locatarul este tratat ca proprietar al bunurilor primite în leasing [2], iar în cazul leasingului operaţional calitatea de proprietar o are locatorul. Calcularea şi deducerea uzurii mijloacelor fixe care fac obiectul unui contract de leasing se efectuează de către locatar în cazul leasingului financiar şi de către locator în cazul leasingului operaţional. În cadrul unui contract de leasing (financiar sau operaţional) data livrării se consideră data specificată în contract pentru plata ratei de leasing. Potrivit art. 108 din Codul fiscal, în cazul

195

încasării ratei de leasing în avans, data livrării se consideră data încasării avansului [2]. După părerea noastră, această prevedere din Codul fiscal nu este justificată, deoarece prevede calcularea TVA în baza contabilităţii de casă, şi nu a contabilităţii de angajamente, cum este stabilit pentru alte tipuri de livrări impozabile cu TVA. În rapoartele financiare ale companiilor de leasing trebuie să fie prezentate informaţiile semnificative privind veniturile şi cheltuielile rezultate din contractele de leasing financiar şi/sau operaţional, precum şi suma totală a cheltuielilor aferente activităţii de leasing. 4.4. Aspecte problematice ale contabilităţii veniturilor şi cheltuielilor cooperativelor de întreprinzător Cooperativele de întreprinzător reprezintă întreprinderi cu statut de persoană juridică, ai cărei membri sînt persoane juridice şi/sau fizice care practică activitate de întreprinzător. Modul de constituire şi funcţionare a acestor cooperative este reglementat de Legea privind cooperativele de întreprinzător [6]. În funcţie de genul de activitate, se disting mai multe tipuri de cooperative, din care principalele sînt prezentate în figura 4.4. Cooperative de întreprinzător

Cooperative de prelucrare

Cooperative de prestări servicii

Cooperative de economii şi împrumut

Cooperative de asigurare

Figura 4.4. Clasificarea cooperativelor de întreprinzător*

*Sursa: Elaborat de autor în baza Legii privind cooperativele de întreprinzător [6]

În paragraful de faţă sînt examinate particularităţile contabilităţii veniturilor şi cheltuielilor cooperativelor de prestări servicii care au căpătat o răspîndire largă în diferite ramuri ale economiei naţionale şi, în special, în agricultură. Aceste cooperative prestează servicii de transport, de intermediere, de prelucrare a terenurilor, de consultanţă, de comercializare a produselor, mărfurilor şi a altor bunuri atît pentru membrii săi, cît şi pentru întreprinderi şi persoane fizice terţe. În cadrul activităţii cooperativelor de întreprinzător se formează un sistem complex şi diversificat de relaţii cu cumpărătorii şi furnizorii, cu alţi debitori şi creditori. Astfel de relaţii se concretizează în tranzacţii operaţionale interne şi externe care generează anumite elemente de venituri şi cheltuieli. Modul de contabilizare a tranzacţiilor sus-menţionate este reglementat de Indicaţiile metodice privind particularităţile contabilităţii în cooperativele de întreprinzător (în continuare – Indicaţii 196

metodice) [53], care au fost elaborate cu participarea nemijlocită a autorului tezei. Unele aspecte contabile şi fiscale ale tranzacţiilor operaţionale ale cooperativelor de întreprinzător sînt abordate în lucrările autorilor autohtoni: Grabarovschi L., Ţiriulnicova N., Zlatina N. [122], Ţapu L., Ceban S., Sidorenco D., Sturzu I. [137]. În aceste lucrări sînt expuse, în primul rînd, problemele care apar la contabilizarea şi impozitarea operaţiunilor de constituire şi modificare a capitalului social, decontărilor cooperativelor cu furnizorii şi cumpărătorii, precum şi la calcularea venitului impozabil, TVA şi a altor impozite şi taxe. În prezent lipsesc investigaţiile complexe referitoare la particularităţile contabilităţii veniturilor şi cheltuielilor în cooperativele sus-menţionate. După părerea noastră, contabilitatea acestor venituri şi cheltuieli trebuie să fie bazată pe conceptele şi principiile contabile fundamentale care sînt valabile şi obligatorii pentru toate întreprinderile. Totodată, la contabilizarea veniturilor şi cheltuielilor cooperativelor de întreprinzător, apar probleme specifice care, în special, se referă la repartizarea veniturilor şi cheltuielilor între tranzacţiile operaţionale interne şi externe, precum şi la recunoaşterea şi evaluarea veniturilor şi cheltuielilor sub formă de rabaturi (adaosuri) cooperatiste. Necesitatea contabilizării separate a veniturilor şi cheltuielilor pe tranzacţii interne şi externe, în opinia noastră, este condiţionată de doi factori principali: 1) determinarea volumului efectiv de participare a fiecărui membru la relaţiile economice cu cooperativa în perioada de gestiune curentă; 2) beneficierea de facilităţi fiscale prevăzute în conformitate cu legislaţia în vigoare.. În acest context, evidenţa separată a veniturilor şi cheltuielilor pe tranzacţii interne şi externe este actuală şi importantă. Pentru ţinerea acestei contabilităţi considerăm că este necesar să se clarifice noţiunile de tranzacţii interne şi tranzacţii externe. Tranzacţiile interne sînt tranzacţiile realizate în cadrul cooperativei (între cooperativă şi membrii acesteia), iar tranzacţiile externe – tranzacţii între cooperativă şi terţi (persoane juridice şi fizice din afara cooperativei). Contabilitatea veniturilor şi cheltuielilor cooperativei din tranzacţiile externe trebuie ţinută în acelaşi mod ca şi evidenţa veniturilor şi cheltuielilor ale altor întreprinderi. În cazul tranzacţiilor interne apar unele particularităţi care, preponderent, se referă la venituri şi cheltuieli sub formă de rabaturi (adaosuri) cooperatiste care reprezintă reduceri (majorări) la preţurile bunurilor livrate (tarifele pentru serviciile prestate) acordate de cooperativă membrilor săi sau cooperativei de către membrii acesteia. Rabaturile (adaosurile) cooperatiste se aplică şi se aprobă de către organul împuternicit al cooperativei după expirarea anului de gestiune, la respectarea simultană a următoarelor condiţii, stabilite în art. 70 alin. (1) din Legea privind cooperativele de întreprinzător: cooperativa nu are pierderi de bilanţ în anul pentru care se efectuează plata rabaturilor (adaosurilor) cooperatiste; mărimea capitalului propriu al cooperativei 197

nu este mai mică decît mărimea capitalului ei social şi calcularea rabaturilor (adaosurilor) cooperatiste nu schimbă acest raport; cooperativa este solvabilă şi plata rabaturilor (adaosurilor) cooperatiste nu conduce la insolvabilitatea acesteia [6]. Recunoaşterea veniturilor şi cheltuielilor din rabaturile (adaosurile) cooperatiste trebuie efectuată conform contabilităţii de angajamente, în funcţie de momentul acordării lor: pînă la sau după aprobarea raportului financiar anual. Astfel, rabaturile (adaosurile) cooperatiste acordate pînă la aprobarea raportului financiar anual trebuie să fie recunoscute în luna decembrie a anului de raportare, indiferent de perioada în care acestea au fost efectiv acordate. Rabaturile (adaosurile) cooperatiste acordate după aprobarea raportului financiar anual urmează a fi recunoscute în luna în care acestea au fost anunţate de către consiliul cooperativei sau alt organ împuternicit al acesteia. Evaluarea rabaturilor (adaosurilor) cooperatiste se recomandă a fi efectuată în raport cu volumul efectiv de participare a membrului cooperativei la tranzacţiile interne cu aceasta. În acest scop, drept bază pot servi ponderea veniturilor nete ale membrilor cooperativei în volumul total de venituri nete ale acesteia sau alt indicator prevăzut în statutul cooperativei. Modul de evaluare a rabaturilor şi adaosurilor cooperatiste este ilustrat prin exemplul de mai jos. Exemplul 4.6. Cooperativa de întreprinzător “Sărăteni” are 4 fondatori, livrează îngrăşăminte şi prestează servicii de procurare şi de vînzare a porumbului. În cursul anului de gestiune au fost vîndute 1 900 kg de îngrăşăminte la preţul de 25 lei/1 kg şi procurate 1 280 chintale de porumb la preţul de 150 lei pentru un chintal. În luna ianuarie a anului următor (pînă la prezentarea raportului financiar anual), consiliul cooperativei a anunţat rabaturi cooperatiste în mărime de 3 lei la fiecare kilogram de îngrăşăminte şi adaosuri în mărime de 2 lei pentru fiecare chintal de porumb procurat de la membrii cooperativei. Suma totală a rabaturilor cooperatiste constituie 5 700 lei (3 lei x 1 900 kg), iar a adaosurilor – 2 560 lei (2 lei x 1 280 chintale). În baza datelor din exemplu, suma rabaturilor (adaosurilor) pentru fiecare membru al cooperativei trebuie calculate în modul prezentat în tabelul 4.10. Tabelul 4.10 Calculul rabaturilor (adaosurilor) cooperatiste* Denumirea membrului cooperativei Gospodăria ţărănească „Vîlcu” Gospodăria ţărănească „Munteanu” Întreprinderea „Porumbeni” S.R.L. Gospodăria ţărănească “Pruteanu” Total

*Sursa: Elaborat de autor

Ponderea în veniturile nete ale cooperativei, % 35 30 20 15 100

Suma rabaturilor cooperatiste, lei 1 995 1 710 1 140 855 5 700

Suma adaosurilor cooperatiste, lei 896 768 512 384 2 560

198

Rabaturile (adaosurile) cooperatiste se contabilizează în baza calculelor respective, aprobate de către consiliul cooperativei sau alt organ împuternicit al acesteia care se consideră drept documente justificative. Informaţiile din calculele menţionate urmează a fi reflectate în Conturile personale ale membrilor cooperativei care reprezintă registre de evidenţă analitică a veniturilor şi cheltuielilor din tranzacţiile interne ale cooperativei, precum şi a decontărilor cu membrii acesteia. Conturile personale sînt obligatorii atît pentru cooperativă, cît şi pentru membrii acesteia şi trebuie să conţină un şir de indicatori, din care nemijlocit la rabaturi (adaosuri) se referă: datele generalizatoare privind procurările (vînzările) efectuate între cooperativă şi membrul respectiv; ponderea vînzărilor şi procurărilor în cadrul tranzacţiilor interne în volumul total al procurărilor şi vînzărilor cooperativei; suma împrumuturilor acordate (primite); datele privind dividendele şi rabaturile (adaosurile) cooperatiste calculate şi achitate. Informaţiile din conturile personale se utilizează în diferite scopuri, cum ar fi: exercitarea controlului asupra cotelor membrilor cooperativei şi împrumuturilor acordate (primite); urmărirea ponderii vînzărilor şi procurărilor în cadrul tranzacţiilor interne; evaluarea situaţiei privind decontările cu membrii cooperativei; luarea măsurilor oportune privind stingerea creanţelor şi datoriilor cu termenul de prescripţie expirat; calcularea, repartizarea şi achitarea dividendelor şi rabaturilor (adaosurilor) cooperatiste. Operaţiunile privind acordarea rabaturilor (adaosurilor) cooperatiste trebuie reflectate în conturile contabile, în funcţie de momentul acordării lor: pînă la sau după aprobarea raportului financiar anual. De menţionat că în practica contabilă a cooperativelor rabaturile (adaosurile) cooperatiste acordate pînă la aprobarea raportului financiar anual se reflectă în mod diferit. Astfel, unele cooperative înregistrează rabaturile acordate ca majorare simultană a costului vînzărilor sau a altor cheltuieli operaţionale şi a datoriilor faţă de părţile legate, iar adaosurile – ca ajustare a veniturilor din vînzări şi a creanţelor părţilor legate. În alte cooperative rabaturile se contabilizează ca ajustare (diminuare) concomitentă a creanţelor pe termen scurt ale părţilor legate şi a veniturilor din vînzări, iar adaosurile – ca majorare a costului vînzărilor şi a datoriilor faţă de părţile legate. În opinia noastră, mai corectă este contabilizarea rabaturilor ca ajustare a veniturilor din vînzări, iar a adaosurilor – ca majorare a costului vînzărilor. Această afirmaţie se argumentează prin faptul că rabaturile (adaosurile) reprezintă o formă de repartizare a veniturilor (acoperire a pierderilor) cooperativei între membrii acesteia şi, prin urmare, este rezonabilă diminuarea veniturilor şi majorarea cheltuielilor aferente activităţii de bază a cooperativei. Înregistrarea rabaturilor şi adaosurilor în modul expus mai sus corespunde conceptelor şi principiilor contabile fundamentale şi, în primul rînd, principiilor prudenţei şi periodicităţii care au o importanţă deosebită la calcularea indicatorilor din rapoartele financiare. Pentru reflectarea distinctă în contabilitate a veniturilor şi cheltuielilor aferente vînzării mărfurilor (prestării serviciilor) 199

membrilor cooperativei, propunem să se deschidă în cadrul conturilor 611 şi 711 subconturile prezentate în tabelul 4.11. Tabelul 4.11 Nomenclatorul subconturilor de evidenţă a veniturilor din vînzări şi a costului vînzărilor în cooperativele de întreprinzător* Contul 611 „Cifra de afaceri” 6111 „Venituri din vînzarea bunurilor membrilor cooperativei” 6112 „Venituri din vînzarea bunurilor terţilor” 6113 „Venituri din servicii prestate membrilor cooperativei” 6114 „Venituri din servicii prestate terţilor”

*Sursa: Elaborat de autor

Contul 711 „Costul vînzărilor” 7111 „Costul bunurilor vîndute membrilor cooperativei” 7112 „Costul bunurilor vîndute terţilor” 7113 „Costul serviciilor prestate membrilor cooperativei” 7114 „Costul serviciilor prestate terţilor”

Considerăm că este necesar ca rabaturile cooperatiste acordate pînă la prezentarea rapoartelor financiare anuale să fie înregistrate în luna decembrie a anului de raportare prin formula contabilă de stornare: debit contul 223, credit contul 611. În cazul întocmirii formulei contabile nominalizate în contul 223 poate apărea sold creditor. Aceasta are loc atunci cînd rabatul cooperatist se acordă membrului cooperativei care şi-a achitat integral sau parţial datoriile faţă de cooperativă aferente perioadei de gestiune pentru care se acordă rabatul. Conform paragrafului 30 din SNC 5, nu se admite stingerea reciprocă a activelor şi datoriilor [30]. De aceea, la întocmirea rapoartelor financiare ale cooperativei soldul creditor al contului 223 trebuie decontat în creditul contului 522 şi înregistrat în capitolul 5 „Datorii pe termen scurt” din Bilanţul contabil. Adaosurile cooperatiste calculate pînă la aprobarea rapoartelor financiare anuale urmează a fi înregistrate în contabilitate ca majorare a costului vînzărilor şi a datoriilor faţă de părţile legate prin următoarea formulă contabilă cu înregistrare obişnuită: debit contul 711, credit contul 522. Aplicarea conturilor de evidenţă a veniturilor şi cheltuielilor din vînzări este condiţionată de faptul că rabaturile (adaosurile) trebuie să fie reflectate în aceleaşi conturi în care au fost contabilizate veniturile şi cheltuielile din activitatea de bază a cooperativei. Această modalitate de înregistrare a rabaturilor (adaosurilor) cooperatiste rezultă şi din paragraful 41 al Indicaţiilor metodice [53]. În cazurile în care rabaturile (adaosurile) cooperatiste se calculează şi se repartizează după aprobarea rapoartelor financiare anuale, veniturile şi cheltuielile perioadei de gestiune curente nu se afectează. În conformitate cu paragraful 42 din Indicaţiile metodice, aceste rabaturi (adaosuri) urmează a fi înregistrate în contabilitatea cooperativei ca corectare a rezultatelor perioadelor precedente în contul omonim 331 [53]. După părerea noastră, această prevedere a Indicaţiilor metodice nu este justificată, deoarece, în conformitate cu Planul de conturi actual, în contul 331 200

trebuie înregistrate doar elementele de venituri şi cheltuieli aferente anilor precedenţi, cu condiţia că există documentele primare justificative [52]. În cazul repartizării rabaturilor (adaosurilor) cooperatiste după aprobarea rapoartelor financiare anuale, documentul justificativ – decizia organului împuternicit al cooperativei – se întocmeşte în următorul an. De aceea considerăm rezonabilă reflectarea rabaturilor (adaosurilor) cooperatiste specificate ca diminuare a profitului anilor precedenţi şi ca majorare a datoriilor faţă de membrii cooperativei prin următoarea formulă contabilă: debit contul 332, credit contul 522. Această propunere se justifică şi prin faptul că, după închiderea conturilor de venituri şi cheltuieli şi reformarea Bilanţului contabil al cooperativei, rezultatul financiar al acesteia s-a decontat în contul 332. De remarcat, că pentru membrii cooperativei rabaturile reprezintă diminuări ale cheltuielilor, iar adaosurile – majorări ale veniturilor din activităţile de bază. Prin urmare, în contabilitatea membrilor cooperativei rabaturile trebuie înregistrate ca ajustare a cheltuielilor aferente activităţilor de bază şi a datoriilor faţă de părţile legate, iar adaosurile – ca majorare a creanţelor părţilor legate şi a veniturilor din activităţile de bază. Conform paragrafului 43 din Indicaţiile metodice [53], datoriile cooperativei faţă de membrii săi privind rabaturile (adaosurile) cooperatiste calculate pot fi achitate prin: mijloace băneşti; patrimoniu nebănesc; decontarea creanţelor reciproce; transformarea rabaturilor (adaosurilor) calculate membrilor cooperativei în partea cotei acestora sau în împrumuturile acordate cooperativei. În cele mai frecvente cazuri, rabaturile (adaosurile) cooperatiste se achită prin mijloace băneşti cu întocmirea formulei contabile: debit contul 522, credit unul din conturile 241, 242, 244. Achitarea rabaturilor (adaosurilor) cooperatiste prin patrimoniu nebănesc poate fi efectuată cu acordul consiliului cooperativei şi al fiecărui deţinător al cotei şi trebuie reflectată în contabilitate ca o operaţiune de vînzare-cumpărare ordinară. În acest caz, patrimoniul nebănesc trebuie evaluat la valoarea justă (de piaţă) şi impozitat cu TVA în conformitate cu prevederile titlului III „Taxa pe valoarea adăugată” din Codul fiscal. Valoarea de bilanţ a patrimoniului nebănesc transmis în contul achitării rabaturilor (adaosurilor) cooperatiste urmează a fi înregistrată ca majorare a cheltuielilor perioadei de gestiune curente şi ca diminuare a activelor, iar valoarea justă (fără TVA) a acestuia – ca majorare simultană a creanţelor şi a veniturilor perioadei de gestiune curente. Concomitent, trebuie efectuată decontarea reciprocă a creanţelor şi datoriilor cooperativei aferente rabaturilor (adaosurilor) calculate şi achitate prin formula contabilă: debit contul 522, credit contul 223. În unele cooperative formula contabilă sus-menţionată nu se întocmeşte, decontarea datoriilor faţă de membrii cooperativei fiind corelată în mod direct cu recunoaşterea veniturilor din activitatea operaţională şi/sau neoperaţională. Considerăm că în aceste cazuri nu se respectă prevederile 201

Planului de conturi în vigoare, întrucît pentru două tranzacţii economice – reflectarea valorii juste a patrimoniului nebănesc transmis membrilor cooperativei şi achitarea datoriilor faţă de aceştia – se întocmeşte doar o singură formulă contabilă. Această situaţie denaturează în mare măsură indicatorii din Bilanţul contabil, în special, în cazul cînd calcularea şi achitarea rabaturilor (adaosurilor) comerciale se efectuează în perioade de gestiune diferite. În cazul în care membrul cooperativei are datorii faţă de cooperativă, rabaturile (adaosurile) cooperatiste calculate acestuia, prin decizia organului împuternicit al cooperativei confirmată de actul privind decontările reciproce pot fi folosite pentru decontarea creanţelor reciproce cu întocmirea formulei contabile: debit contul 522, credit contul 223. Tranzacţiile de transformare a rabaturilor (adaosurilor) cooperatiste calculate membrilor cooperativei în partea cotei acestora sau în împrumuturile acordate cooperativei trebuie efectuată în baza cererii şi contractului încheiat în formă scrisă. În astfel de situaţii, conform paragrafului 47 din Indicaţiile metodice, rabaturile (adaosurile) cooperatiste se înregistrează în contabilitatea cooperativei ca micşorare a datoriilor faţă de părţile legate şi majorare a altui capital format în acord sau a împrumuturilor de la părţi legate [53] cu întocmirea formulei contabile: debit contul 522, credit unul din conturile 311, 413, 513. În afară de veniturile şi cheltuielile sub formă de rabaturi şi adaosuri cooperatiste, în cooperative pot apărea şi alte elemente specifice de venituri şi cheltuieli, cum ar fi: • • • veniturile din dobînzi aferente cotelor neachitate ale membrilor cooperativei; veniturile din diferenţa dintre valoarea efectivă a aporturilor nebăneşti primite de la fondatori şi suma cotelor acestora în capitalul social al cooperativei; cheltuielile privind penalităţile calculate pentru neachitarea în termenul stabilit a rabaturilor (adaosurilor) cooperatiste. De menţionat că multe cooperative înregistrează veniturile şi cheltuielile specificate pe măsura încasării (plăţii) acestora, adică în baza contabilităţii de casă, ceea ce contravine prevederilor actelor normative în vigoare. După părerea noastră, indiferent de sursa de obţinere, veniturile şi cheltuielile cooperativei trebuie să fie reflectate în baza contabilităţii de angajamente în perioada de gestiune în care acestea au fost calculate fără luarea în considerare a momentului efectiv de încasare sau de plată a mijloacelor băneşti. Această afirmaţie rezultă din faptul că, în conformitate cu legislaţia în vigoare, cooperativele de întreprinzător sînt înregistrate ca persoane juridice şi nu pot aplica contabilitatea de casă atît în scopuri contabile, cît şi fiscale. Veniturile şi cheltuielile specificate mai sus trebuie contabilizate în baza documentelor justificative. Actualmente, actele normative în vigoare nu stabilesc modul de documentare a acestor venituri. După părerea noastră, calcularea veniturilor şi cheltuielilor trebuie perfectată prin nota de 202

contabilitate care se consideră drept document primar, cu condiţia că va conţine elementele obligatorii prevăzute de legislaţia în vigoare. Veniturile din dobînzi aferente cotelor neachitate ale membrilor cooperativei apar în cazurile în care nu se respectă termenele de achitare a cotelor menţionate. Astfel de venituri apar frecvent în cazul depunerilor aporturilor în rate sau achitării cotelor prin patrimoniu nebănesc. Recunoaşterea dobînzilor ca venituri trebuie efectuată după expirarea termenului stipulat în actele de constituire ale cooperativei pentru depunerea aporturilor de către membrii acesteia, iar evaluarea – în modul stabilit de statutul cooperativei. Potrivit paragrafului 20 din Indicaţiile metodice, dobînzile aferente aporturilor în capitalul social al cooperativei neachitate la termenul stabilit trebuie reflectate ca majorare a creanţelor pe termen scurt şi a veniturilor din activitatea de investiţii [53]. În contextul recomandărilor de perfecţionare a Planului de conturi actual, expuse în capitolul 1 al prezentei teze, considerăm că este mai corect a reflecta dobînzile sus-menţionate în componenţa veniturilor financiare ale cooperativei prin formula contabilă: debit contul 228, credit contul 622. Veniturile din diferenţa dintre valoarea efectivă a aporturilor nebăneşti primite de la fondatori şi suma cotelor acestora în capitalul social al cooperativei apar în cazurile în care diferenţele menţionate nu urmează a fi restituite fondatorilor, adică se recunosc ca primire a bunurilor cu titlu gratuit şi trebuie reflectate prin formula contabilă: debit unul din conturile 313, 537, credit contul 622. Cheltuielile privind penalităţile apar cel mai frecvent în cazul în care rabaturile (adaosurile) cooperatiste nu sînt achitate în termenul prevăzut în decizia consiliului cooperativei sau a altui organ împuternicit al acesteia. De regulă, acest termen nu trebuie să depăşească 6 luni. Recunoaşterea cheltuielilor din penalităţi se recomandă să fie efectuată pe măsura calculării lor, iar evaluarea – în baza cotelor procentuale stabilite în statutul cooperativei. În conformitate cu paragraful 48 din Indicaţiile metodice, penalităţile calculate urmează a fi reflectate în componenţa altor cheltuieli operaţionale, ceea ce, în opinia noastră, nu este corect, deoarece penalităţile şi alte sancţiuni pecuniare nu se referă nemijlocit la activitatea de bază a cooperativei. În acest context, propunem ca penalităţile sus-menţionate să fie înregistrate în componenţa veniturilor financiare prin formula contabilă: debit contul 722, credit contul 522. Informaţiile aferente veniturilor şi cheltuielilor cooperativelor de întreprinzător trebuie să fie reflectate în rapoartele financiare în acelaşi mod ca şi la alte întreprinderi, care aplică sistemul contabil simplificat şi/sau complet în partidă dublă. Totodată, în nota explicativă la rapoartele financiare anuale considerăm că este rezonabil să fie prezentate distinct informaţiile privind veniturile (cheltuielile) rezultate din adaosurile (rabaturile) cooperatiste şi din alte tranzacţii interne semnificative ale cooperativei.

203

SINTEZA REZULTATELOR OBŢINUTE În prezenta teză sînt analizate şi dezvoltate noţiunile care formează fundamentul teoretic al contabilităţii veniturilor şi cheltuielilor, şi anume: se aprofundează definiţiile de venituri şi cheltuieli, se propun unele criterii noi de clasificare a acestora. Examinarea problemelor aferente recunoaşterii şi evaluării elementelor de venituri şi cheltuieli a permis elaborarea recomandărilor privind aplicarea conceptelor şi principiilor contabile fundamentale, completarea criteriilor generale şi specifice de recunoaştere şi concretizarea condiţiilor de evaluare a elementelor sus-menţionate în diferite situaţii concrete. În baza cercetării aspectelor metodologice ale contabilităţii diferitelor elemente de venituri şi cheltuieli a fost argumentată necesitatea unor noi abordări aferente elaborării politicii de contabilitate, aplicării documentelor primare, registrelor şi conturilor contabile, precum şi generalizării informaţiilor în rapoartele financiare. Cercetările efectuate au contribuit la fundamentarea recomandărilor privind perfecţionarea contabilităţii veniturilor şi cheltuielilor aferente bunurilor vîndute, serviciilor prestate, utilizării bunurilor de către terţi, decontării datoriilor şi creanţelor cu termenul de prescripţie expirat, rezultatelor inventarierii, facilităţilor fiscale, diferenţelor de curs valutar şi de sumă, evenimentelor extraordinare, impozitului pe profit şi altor fapte economice. A fost elaborată metodologia contabilităţii diferitelor elemente de venituri şi cheltuieli, inclusiv formularele de documente primare, nomenclatorul conturilor contabile şi schemele de formule contabile noi, care permit obţinerea unor informaţii veridice, relevante şi credibile privind veniturile şi cheltuielile întreprinderii necesare pentru evaluarea performanţelor acesteia în concordanţă cu normele internaţionale. În lucrare sînt elucidate particularităţile contabilităţii veniturilor şi cheltuielilor întreprinderilor din diferite sectoare şi ramuri ale economiei naţionale. Pentru prima dată au fost identificate direcţiile de perfecţionare a contabilităţii veniturilor şi cheltuielilor întreprinderilor micului business prin diversificarea metodelor de recunoaştere şi de evaluare a acestora, simplificarea registrelor de evidenţă, armonizarea regulilor contabile şi fiscale. De asemenea, se abordează problemele privind contabilitatea veniturilor şi cheltuielilor aferente exploatării anvelopelor şi deservirii tehnice a mijloacelor de transport auto, tranzacţiilor de leasing, rabaturilor (adaosurilor) cooperatiste şi se stabilesc căile de modernizare a acesteia, luînd în considerare cerinţele internaţionale şi legislaţia actuală a Republicii Moldova. Rezultatele obţinute în urma cercetărilor efectuate au fost utilizate la elaborarea unor acte legislative şi normative în domeniul contabilităţii şi implementate în practica contabilă a întreprinderilor, precum şi în procesul didactic al instituţiilor de învăţămînt cu profil economic.

204

CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI Cercetările efectuate permit formularea următoarelor concluzii şi recomandări. Concluzii 1. Veniturile şi cheltuielile constituie elemente contabile legate direct de determinarea rezultatului activităţii economico-financiare a întreprinderii. Informaţiile despre venituri şi cheltuieli sînt furnizate de către contabilitate care este un proces ciclic continuu constituit din următoarele etape principale: stabilirea componenţei, clasificarea, recunoaşterea, evaluarea, elaborarea politicii de contabilitate, perfectarea documentară, reflectarea în registrele şi conturile contabile, generalizarea în rapoartele financiare a veniturilor şi cheltuielilor. 2. Abordările naţionale şi internaţionale asupra noţiunilor de venituri şi cheltuieli pot fi divizate convenţional în trei grupe care sînt corelate respectiv cu modificarea capitalului propriu, activelor şi datoriilor, efectului (produsului) activităţii întreprinderii. Fiecare grupă de abordări are anumite avantaje şi dezavantaje, însă, nici una din ele nu reflectă corect conţinutul veniturilor şi cheltuielilor întreprinderii. 3. Clasificarea veniturilor şi cheltuielilor pe tipuri de activităţi şi evenimente extraordinare, prevăzută în reglementările contabile actuale şi aplicată la întreprinderile autohtone, poartă un caracter convenţional, are un şir de neajunsuri şi nu stabileşte criterii clare de delimitare a veniturilor şi cheltuielilor aferente activităţilor de bază, ceea ce creează dificultăţi considerabile pentru întreprinderi la calcularea indicatorilor financiari şi fiscali. 4. Din punct de vedere contabil pot fi remarcate două abordări principale privind recunoaşterea veniturilor şi cheltuielilor – ca un procedeu tehnic al contabilităţii şi ca un proces complex de stabilire a perioadei în care veniturile şi cheltuielile pot fi înregistrate în contabilitate şi în rapoartele financiare. În opinia noastră, abordarea recunoaşterii ca un proces este mai corectă şi corespunde cerinţelor economiei de piaţă şi normelor internaţionale. 5. În literatura de specialitate autohtonă şi străină evaluarea este examinată în două maniere diferite: în primul rînd, – ca un criteriu de recunoaştere a elementelor contabile, inclusiv a veniturilor şi cheltuielilor, şi, în al doilea rînd, – ca o etapă separată a exerciţiului contabil prin care se determină sumele veniturilor şi cheltuielilor perioadei de gestiune curente. Sîntem de părerea că examinarea evaluării ca o etapă separată este mai adecvată, deoarece aceasta este corelată nu numai cu recunoaşterea, ci şi cu celelalte etape ale exerciţiului contabil. 6. Relevanţa şi credibilitatea informaţiilor privind elementele de venituri şi cheltuieli depind în mare măsură de procedeele şi metodele de evidenţă a acestora, stabilite în politica de contabilitate, precum şi de perfectarea documentară, reflectarea în registrele şi conturile contabile şi generalizarea

205

în rapoartele financiare a elementelor sus-menţionate. În practica contabilă a întreprinderilor autohtone aceste probleme se soluţionează în mod diferit şi nu întotdeauna corect. 7. Criteriile specifice de recunoaştere şi condiţiile de evaluare a veniturilor din vînzarea bunurilor şi prestarea serviciilor, stabilite în reglementările contabile naţionale, nu corespund în deplină măsură cerinţelor internaţionale. Modul de contabilizare a veniturilor nominalizate este reglementat doar sub aspect general, ceea ce generează probleme contabile şi fiscale la reflectarea tranzacţiilor aferente vînzărilor de bunuri cu disconturi (reduceri de preţ), combinate, pe credit, cu livrări amînate, în consignaţie, pe bază de barter, precum şi prestării diferitelor tipuri de servicii. 8. Utilizarea activelor întreprinderii de către terţi generează venituri sub formă de dobînzi, redevenţe şi dividende, al căror mod de contabilizare nu este suficient reglementat sub aspect normativ şi abordat în literatura de specialitate. Planul de conturi actual conţine doar formule contabile de bază privind veniturile nominalizate, ceea ce complică calcularea indicatorilor financiari ai întreprinderii şi nu asigură comparabilitatea acestora. 9. În procesul activităţii economico-financiare întreprinderea obţine şi alte venituri care sînt condiţionate de decontarea datoriilor cu termenul de prescripţie expirat, de reflectarea plusurilor de inventar şi recuperarea prejudiciului material, de înregistrarea diferenţelor de curs valutar şi de sumă favorabile, de evenimentele extraordinare, de calcularea impozitului pe profit şi de alte fapte economice. Aceste venituri se înregistrează în diferite conturi contabile, ceea ce influenţează negativ relevanţa şi credibilitatea informaţiilor şi generează probleme fiscale aferente calculării obligaţiilor fiscale privind impozitul pe venit şi TVA. 10. Componenţa şi modul de contabilizare a cheltuielilor aferente bunurilor vîndute sînt condiţionate de următorii factori principali: metoda de evaluare curentă a bunurilor, metoda de evidenţă a stocurilor, unităţile de măsură a bunurilor utilizate la procurarea şi vînzarea acestora, momentul efectuării şi natura economică a cheltuielilor. Unele întreprinderi autohtone aplică metoda LIFO de evaluare a stocurilor, care nu este prevăzută în reglementările contabile internaţionale şi influenţează negativ mărimea unor indicatori importanţi ce caracterizează rezultatele activităţii economico financiare a întreprinderii. 11. Actualmente, nu sînt stabilite componenţa cheltuielilor din returnarea şi reducerea preţurilor la bunurile vîndute, precum şi modul de documentare şi de reflectare a acestora în conturile contabile, în funcţie de sursa de recuperare şi varianta de decontări între vînzători şi cumpărători: restituirea valorii bunurilor returnate; înlocuirea bunurilor returnate cu altele noi; remedierea defectelor (reparaţia) bunurilor necalitative; reducerea preţurilor la bunurile vîndute. 12. Cheltuielile privind serviciile prestate pot fi divizate convenţional în trei grupe: iniţiale, curente şi ulterioare. La contabilizarea acestor cheltuieli trebuie luaţi în considerare următorii factori principali: 206

momentul efectuării şi natura economică a cheltuielilor, durata prestării şi destinaţia serviciilor, tipul de activitate a întreprinderii. În practica contabilă actuală apar probleme aferente contabilităţii serviciilor de reparaţie a mijloacelor fixe primite în leasing operaţional (arendă, locaţiune), care nu sînt suficient reglementate sub aspect normativ şi abordate în literatura de specialitate. 13. Activitatea economico-financiară a întreprinderii generează, în afară de cheltuielile aferente vînzării bunurilor şi prestării serviciilor, şi alte cheltuieli care, în principal, rezultă din decontarea creanţelor compromise; acordarea facilităţilor fiscale; înregistrarea lipsurilor şi pierderilor constatate la inventariere; aplicarea amenzilor, penalităţilor, despăgubirilor şi altor sancţiuni pecuniare; înregistrarea diferenţelor de curs valutar şi de sumă nefavorabile; producerea evenimentelor extraordinare; calcularea impozitului pe profit şi din alte fapte economice. Contabilitatea cheltuielilor sus-menţionate se ţine în mod diferit şi nu întotdeauna corect. 14. Nivelul actual al contabilităţii veniturilor şi cheltuielilor întreprinderilor micului business nu corespunde în deplină măsură cerinţelor economiei de piaţă şi normelor internaţionale. Recunoaşterea şi evaluarea contabilă a veniturilor şi cheltuielilor întreprinderilor nominalizate se efectuează doar în baza conceptului contabilităţii de angajamente, ceea ce creează multiple probleme, în special, pentru întreprinzătorii individuali şi gospodăriile ţărăneşti în care proprietarii sînt concomitent şi angajaţi ai acestora. Registrele de evidenţă a veniturilor şi cheltuielilor prevăzute în reglementările contabile actuale au o structură complicată şi necesită simplificare, în funcţie de sistemul contabil utilizat şi metodele moderne aplicate în practica internaţională. 15. În cadrul întreprinderilor de transport auto apar probleme specifice aferente contabilităţii veniturilor şi cheltuielilor rezultate din consumarea carburanţilor, lubrifianţilor şi lichidelor speciale; exploatarea anvelopelor şi acumulatoarelor; deservirea tehnică a automobilelor şi altor mijloace de transport. În literatura de specialitate autohtonă şi străină sînt recomandate diferite modalităţi de soluţionare a problemelor nominalizate care nu corespund practicilor internaţionale şi prevederilor legislaţiei în vigoare. 16. Contabilitatea elementelor de venituri şi cheltuieli ale companiilor de leasing este condiţionată de natura economică a acestor elemente şi forma leasingului: financiar sau operaţional. Modul de contabilizare a veniturilor şi cheltuielilor companiilor de leasing nu este suficient reglementat sub aspect normativ şi abordat în mod complex în literatura de specialitate. Ca urmare, veniturile şi cheltuielile companiilor menţionate se reflectă în diferite conturi contabile, ceea ce denaturează substanţial informaţiile financiare şi generează probleme fiscale. 17. În cooperativele de întreprinzător apar probleme specifice privind repartizarea veniturilor şi cheltuielilor între tranzacţiile operaţionale interne şi externe, înregistrarea rabaturilor (adaosurilor) cooperatiste şi a penalităţilor aplicate pentru nerespectarea termenelor de achitare a acestora, 207

reflectarea diferenţelor dintre valoarea estimativă a aporturilor nebăneşti ale fondatorilor şi cotelor acestora în capitalul social al cooperativei, precum şi a dobînzilor aferente cotelor neachitate. Recomandări 1. Noţiunile de venituri şi cheltuieli trebuie aprofundate prin următoarele definiţii. Astfel, veniturile reprezintă creşteri ale avantajelor economice înregistrate pe parcursul perioadei contabile sub formă de intrări/majorări ale activelor sau diminuări/stingeri ale datoriilor, care au influenţat rezultatul (profitul/pierderea) net al anului de gestiune curent, iar cheltuielile – diminuări ale avantajelor economice înregistrate pe parcursul perioadei contabile sub formă de ieşiri/diminuări ale activelor sau apariţii/creşteri ale datoriilor, care au influenţat rezultatul (profitul/pierderea) net al anului de gestiune curent. 2. Pentru armonizarea contabilităţii cu normele internaţionale şi facilitarea calculării indicatorilor financiari propunem clasificarea veniturilor şi cheltuielilor în următoarele grupe: venituri şi cheltuieli din activităţi ordinare, venituri şi cheltuieli din evenimente extraordinare, venituri şi cheltuieli din impozitul pe profit. Componenţa grupelor nominalizate se recomandă să fie stabilită de către fiecare întreprindere de sine stătător, în funcţie de particularităţile activităţii acesteia şi tipurile faptelor economice generatoare de venituri şi cheltuieli. 3. Recunoaşterea veniturilor şi cheltuielilor trebuie să asigure respectarea anumitor criterii şi să se bazeze pe conceptele şi principiile contabile fundamentale. În acest context, se recomandă următoarele: • divizarea criteriilor de recunoaştere în generale şi specifice; • introducerea justificării documentare ca un criteriu general suplimentar de recunoaştere a veniturilor şi cheltuielilor; • evidenţierea conceptului contabilităţii de angajamente şi a principiilor contabile fundamentale – necompensarea, autonomia întreprinderii, prevalenţa economicului asupra juridicului, periodicitatea şi concordanţa – cu specificarea cazurilor principale de aplicare a acestora la recunoaşterea veniturilor şi cheltuielilor; • armonizarea regulilor de recunoaştere contabilă şi fiscală a veniturilor şi cheltuielilor. 4. Noţiunea de evaluare a veniturilor şi cheltuielilor trebuie concretizată prin următoarea tratare: evaluarea este procedeul de determinare a sumelor veniturilor şi cheltuielilor care urmează a fi reflectate în contabilitate şi generalizate în rapoartele financiare ale perioadei de gestiune curente. Pentru evaluarea credibilă a veniturilor şi cheltuielilor s-a argumentat necesitatea îndeplinirii anumitor condiţii care prevăd selectarea bazei de evaluare; adoptarea conceptului de menţinere a capitalului; stabilirea modelului contabil utilizat; respectarea principiilor contabile fundamentale. Aceste condiţii trebuie să fie stabilit de către fiecare întreprindere de sine stătător în

208

conformitate cu strategia dezvoltării acesteia şi prevederile reglementărilor contabile internaţionale. 5. În scopul soluţionării problemelor metodologice generale ale contabilităţii veniturilor şi cheltuielilor, este raţională realizarea următoarelor măsuri: • structurarea compartimentului politicii de contabilitate referitor la venituri şi cheltuieli în trei secţiuni: dispoziţii generale, procedee şi metode contabile pentru care actele normative prevăd diferite variante, procedee şi metode contabile elaborate de întreprindere de sine stătător; • • • utilizarea documentelor primare întocmite în formă electronică cu semnătură digitală şi interzicerea emiterii mai multor documente justificative pentru unele şi aceleaşi operaţiuni; îmbinarea registrelor contabile şi fiscale aferente veniturilor şi cheltuielilor pentru excluderea dublării informaţiilor şi diminuării volumului de lucru contabil; perfecţionarea planului de conturi în funcţie de tipul întreprinderii. Întreprinderile care vor aplica IFRS trebuie să elaboreze de sine stătător planuri de conturi de lucru. Pentru întreprinderile care vor utiliza SNC propunem să se elaboreze în mod centralizat un plan de conturi general cu caracter de recomandare care va conţine doar clase şi grupe de conturi. Nomenclatorul conturilor sintetice şi subconturilor se recomandă să fie stabilit de către fiecare întreprindere, în funcţie de particularităţile activităţii şi necesităţile informaţionale ale utilizatorilor rapoartelor financiare; • anularea rapoartelor financiare trimestriale privind veniturile şi cheltuielile şi stabilirea unui nomenclator minim de informaţii necesare pentru calcularea indicatorilor macroeconomici. 6. În vederea perfecţionării contabilităţii veniturilor din vînzarea bunurilor, se propun următoarele direcţii: • • concretizarea şi completarea criteriilor specifice de recunoaştere şi a condiţiilor de evaluare a veniturilor din vînzarea bunurilor în concordanţă cu reglementările contabile internaţionale; modificarea denumirii contului 611 „Venituri din vînzări” în „Cifra de afaceri” în scopul unificării modului de colectare a informaţiilor la întreprinderile care desfăşoară diferite tipuri de activităţi; • • • introducerea unui cont extrabilanţier suplimentar 948 „Disconturi acordate” pentru evidenţa disconturilor aferente decontărilor comerciale; identificarea particularităţilor şi stabilirea direcţiilor de perfecţionare a contabilităţii veniturilor din vînzările de bunuri cu livrări amînate, pe credit şi în consignaţie; argumentarea necesităţii divizării din punct de vedere contabil a tranzacţiilor de barter în trei operaţiuni distincte: vînzarea bunurilor, procurarea bunurilor, decontarea reciprocă a creanţelor şi datoriilor.

209

7. În scopul perfecţionării contabilităţii veniturilor din prestarea serviciilor, se recomandă: • • • • • specificarea modului de aplicare a conceptelor şi principiilor contabile fundamentale în cazul recunoaşterii şi evaluării veniturilor din prestarea diferitelor tipuri de servicii; concretizarea condiţiilor de utilizare a metodei prestării efective şi a metodei procentului de finalizare la contabilizarea veniturilor şi cheltuielilor; deschiderea în cadrul contului 611 a subconturilor de evidenţa a veniturilor din prestarea diferitelor tipuri de servicii; elaborarea metodicii de contabilizare a veniturilor din prestarea serviciilor cu achitarea prin abonamente, în funcţie de caracterul acestora: nerambursabil sau rambursabil; stabilirea schemei de formule contabile pentru evidenţă veniturilor sub formă de comision. 8. Pentru modernizarea contabilităţii veniturilor din utilizarea activelor întreprinderii de către terţi propunem: • înregistrarea dobînzilor din investiţii în componenţa veniturilor din activitatea de bază sau a veniturilor financiare, în funcţie de natura tranzacţiilor efectuate şi elaborarea schemei integrale şi complexe de formule contabile; • • concretizarea modului de contabilizare a veniturilor din redevenţe, în conformitate cu condiţiile acordului încheiat între proprietarul şi beneficiarul activelor nemateriale; argumentarea metodicii de evidenţă a dividendelor calculate, în funcţie de tipul acţiunilor şi metoda de evaluare curentă a investiţiilor aplicată de către întreprindere. 9. Contabilitatea altor venituri trebuie perfecţionată pe următoarele direcţii principale: • • elaborarea schemei de formule contabile pentru evidenţa datoriilor decontate în legătură cu expirarea termenului de prescripţie în componenţa veniturilor financiare; reflectarea în componenţa veniturilor financiare a plusurilor de active constatate la inventariere, compensaţiilor din recuperarea forţată şi/sau benevolă a prejudiciului material, sancţiunilor pecuniare şi a diferenţelor de curs valutar şi de sumă favorabile; • • concretizarea componenţei veniturilor extraordinare şi elaborarea schemei integrale şi complexe de contabilizare a acestora, cu fundamentarea unor conturi sintetice noi; argumentarea necesităţii contabilizării separate a veniturilor din impozitul pe profit prin introducerea unei grupe distincte de conturi. 10. Pentru perfecţionarea contabilităţii cheltuielilor aferente bunurilor vîndute sînt necesare: • • specificarea condiţiilor de aplicare a metodelor de evaluare curentă a costului vînzărilor cu evidenţierea avantajelor şi dezavantajelor fiecărei metode; excluderea metodei LIFO din reglementările contabile naţionale;

210

•

înregistrarea costului efectiv al produselor comercializate nemijlocit din secţiile întreprinderii ca majorare a costului vînzărilor şi diminuare a consumurilor de producţie, fără utilizarea contului de evidenţă a produselor finite;

•

aplicarea schemei integrale şi complexe de formule contabile elaborată pentru evidenţa costului vînzărilor şi a cheltuielilor comerciale în diferite situaţii concrete, cu fundamentarea unor subconturi noi, şi a modului de ajustare a cheltuielilor sus-menţionate în cazul depistării erorilor contabile.

11. Contabilitatea cheltuielilor din returnarea şi reducerea preţurilor la bunurile vîndute trebuie ţinută, în funcţie de perioada de gestiune în care bunurile au fost returnate, sursa de recuperare a pierderilor din returnarea bunurilor, gradul de utilitate a bunurilor returnate şi variantele de decontări între cumpărători şi vînzători. Contul 822 „Returnarea şi reducerea preţurilor la mărfurile vîndute” trebuie aplicat doar în cazul în care vînzarea de bunuri şi returnarea acestora (reducerea preţurilor) au loc în diferite perioade de gestiune. Dacă comercializarea şi returnarea (reducerea preţurilor) bunurilor au avut loc în aceeaşi perioadă de gestiune se recomandă stornarea veniturilor şi cheltuielilor aferente vînzării de bunuri. 12. În scopul modernizării contabilităţii cheltuielilor aferente serviciilor prestate, se recomandă: • contabilizarea costului serviciilor prestate, în funcţie de destinaţia acestora: terţilor şi subdiviziunilor structurale ale întreprinderii. În primul caz costul serviciilor urmează a fi contabilizat în baza principiului concordanţei, adică concomitent cu veniturile aferente serviciilor nominalizate. În al doilea caz costul serviciilor trebuie decontat la cheltuielile perioadei de gestiune curente (comerciale, generale şi administrative, extraordinare etc.) pe măsura prestării lor, fără corelarea directă cu veniturile întreprinderii; • aplicarea metodologiei de contabilizare a cheltuielilor aferente serviciilor de reparaţie a bunurilor primite în leasing operaţional (locaţiune/arendă), în funcţie de varianta de efectuare şi sursa de recuperare a costului lucrărilor de reparaţie: din contul locatarului/arendaşului şi/sau al plăţii pentru leasing (locaţiune/arendă). La efectuarea reparaţiei din contul locatarului/arendaşului cheltuielile de reparaţie trebuie decontate direct la cheltuielile perioadei de gestiune curente şi înregistrate în subconturi distincte de evidenţă care sînt necesare pentru simplificarea calculului sumei totale a cheltuielilor de reparaţie a bunurilor atît în scopuri contabile, cît şi în scopuri fiscale. În cazul efectuării reparaţiei bunurilor din contul plăţii pentru leasing (locaţiune/arendă), cheltuielile de reparaţie urmează a fi reflectate atît în contabilitatea locatarului (arendaşului), cît şi a locatorului (arendatorului). În acest context, considerăm ca operaţiunile de primire-predare a lucrărilor de reparaţie trebuie să

211

se contabilizeze la locatar (arendaş) ca prestare, iar la locator (arendator) – ca procurare de servicii, cu întocmirea formulelor contabile corespunzătoare. 13. Cercetările privind contabilitatea altor cheltuieli implică unele direcţii de perfecţionare, din care cele mai principale sînt următoarele: • • • elaborarea modului de contabilizare a cheltuielilor din decontarea creanţelor compromise, în funcţie de metoda de evidenţă a acestora: directă sau a provizioanelor; stabilirea variantelor de evidenţă a cheltuielilor aferente facilităţilor fiscale, cu aplicarea unui cont extrabilanţier şi a unui cont al contabilităţii financiare; argumentarea necesităţii contabilizării în componenţa cheltuielilor financiare a pierderilor din lipsurile (deteriorările) de bunuri constatate la inventariere, sancţiunile pecuniare şi diferenţele de curs valutar şi de sumă nefavorabile; • • concretizarea componenţei cheltuielilor extraordinare şi elaborarea modului de contabilizare a acestora cu aplicarea unor conturi noi; argumentarea necesităţii modificării practicii existente de evidenţă a cheltuielilor privind impozitul pe profit, cu acordarea întreprinderilor a dreptului de determinare a acestora, cu/sau fără luarea în considerare a diferenţelor temporare. 14. Perfecţionarea contabilităţii veniturilor şi cheltuielilor întreprinderilor micului business trebuie să fie efectuată pe următoarele direcţii principale: • • • diversificarea metodelor de recunoaştere şi de evaluare a veniturilor şi cheltuielilor; simplificarea registrelor de evidenţă a veniturilor şi cheltuielilor şi a modului de reflectare a acestora în conturile contabile; armonizarea regulilor contabile şi fiscale de recunoaştere şi de evaluare a elementelor de venituri şi cheltuieli, inclusiv ţinerea contabilităţii elementelor specificate în baza regulilor fiscale şi introducerea unui sistem simplificat de impozitare; • aplicarea de către unele categorii de întreprinderi mici a contabilităţii de casă, conform căreia veniturile şi cheltuielile urmează a fi recunoscute şi evaluate în momentul încasării (plăţii) efective a mijloacelor băneşti sau a altei forme de compensare. 15. Pentru perfecţionarea contabilităţii veniturilor şi cheltuielilor întreprinderilor de transport auto propunem: • reflectarea carburanţilor, lubrifianţilor şi lichidelor speciale în componenţa materialelor şi decontarea valorii consumului efectiv al acestora la cheltuieli în baza normelor stabilite, în funcţie de tipul mijlocului de transport, modul de exploatare a acestuia, precum şi de factorii rutieri, climaterici şi de alt gen;

212

•

înregistrarea valorii anvelopelor (acumulatoarelor) transmise în exploatare ca cheltuieli anticipate, cu decontarea ulterioară la cheltuielile perioadei de gestiune curente, în funcţie de parcursul efectiv (durata de funcţionare utilă) a acestora;

•

stabilirea componenţei cheltuielilor de deservire tehnică a mijloacelor de transport auto în cazul efectuării acesteia în regie proprie sau în antrepriză şi a schemelor de formule contabile aferente.

16. Contabilitatea veniturilor şi cheltuielilor în companiile de leasing trebuie perfecţionată prin: • • înregistrarea separată a veniturilor şi cheltuielilor rezultate din contractele de leasing şi din alte fapte economice şi concretizarea componenţei acestora; aplicarea metodologiei de contabilizare a veniturilor şi cheltuielilor din contractele de leasing financiar, potrivită căreia valoarea de răscumpărare a bunurilor transmise în leasing trebuie înregistrată ca venituri anticipate, iar valoarea de bilanţ a acestora – ca cheltuieli anticipate, cu decontarea ulterioară la veniturile şi cheltuielile activităţii de bază, pe măsura survenirii termenelor de achitare a ratelor de leasing; • • reflectarea dobînzilor de leasing financiar în componenţa veniturilor din activitatea de bază; înregistrarea veniturilor şi cheltuielilor din contractele de leasing operaţional în componenţa veniturilor şi cheltuielilor activităţii de bază şi aplicarea schemei de formule contabile elaborate; • contabilizarea prealabilă a cheltuielilor, care nu sînt legate direct cu contractele de leasing, în componenţa consumurilor activităţii de bază şi înregistrarea acestora ca cheltuieli la finele perioadei de gestiune. 17. Pentru modernizarea contabilităţii veniturilor şi cheltuielilor cooperativelor de întreprinzător propunem: • • contabilizarea separată a veniturilor şi cheltuielilor rezultate din tranzacţiile operaţionale interne şi externe ale cooperativei, cu evidenţierea subconturilor respective; înregistrarea rabaturilor (adaosurilor) cooperatiste, în funcţie de momentul acordării lor: pînă la sau după aprobarea raportului financiar anual. În primul caz se recomandă ca rabaturile (adaosurile cooperatiste) să fie înregistrate respectiv ca ajustare a veniturilor şi cheltuielilor aferente vînzărilor perioadei de gestiune curente, iar în al doilea caz – ca utilizare a profitului anilor precedenţi; • reflectarea în componenţa veniturilor financiare a diferenţelor favorabile dintre valoarea efectivă a aporturilor nebăneşti ale fondatorilor şi a cotelor acestora în capitalul social al cooperativei, precum şi a dobînzilor aferente cotelor neachitate în termenul stabilit.

213

BIBLIOGRAFIE Acte legislative şi normative 1. Codul civil al Republicii Moldova nr. 1107–XV din 06.06.2002 / Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 82–86 din 22.06.2002. 2. Codul fiscal şi legile pentru punerea în aplicare a titlurilor acestuia / Monitorul Oficial al Republicii Moldova ediţie specială din 08.02.2007. 3. Codul muncii al Republicii Moldova nr. 154–XV din 28.03.2003/ Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 159–162 din 29.07.2003. 4. Legea contabilităţii nr. 113–XVI din 27.04.2007 / Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 90–93 din 29.06.2007. 5. Legea cu privire la leasing nr. 59–ХVI din 28.04.2005 / Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 92–94 din 08.07.2005. 6. Legea privind cooperativele de întreprinzător nr. 73–XV din 12.04.2001 / Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 49–50 din 03.05.2001. 7. Legea privind protecţia consumatorilor nr. 105–XV din 13.03.2003 / Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 126–131 din 27.06.2003. 8. Legea privind susţinerea sectorului întreprinderilor mici şi mijlocii nr. 206–XVI din 07.07.2006 / Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 126–130 din 11.08.2006. 9. Catalogul mijloacelor fixe şi activelor nemateriale, aprobat prin Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr. 338 din 21.03.2003 / Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 62–63 din 04.04.2003. 10. Concepţia reformei contabilităţii, aprobată prin Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr. 1187 din 24.12.1997 / Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 88–91 din 30.12.1997. 11. Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova „Cu privire la limitele cheltuielilor de asigurare ale agenţilor economici şi persoanelor fizice care practică activitatea de întreprinzător, permise ca deduceri de cheltuieli aferente activităţii de întreprinzător pentru scopuri fiscale” nr. 484 din 04.05.1998 / Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 62–65 din 09.07.1998. 12. Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova pentru aprobarea unor regulamente cu privire la modalităţile efectuării amnistiei fiscale nr. 638 din 08.06.2007 / Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 82–85 din 15.06.2006. 13. Instrucţiunea privind evidenţa, eliberarea, păstrarea şi utilizarea formularelor tipizate de documente primare cu regim special, aprobată prin Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr. 294 din 17.03.1998 / Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 30–33 din 09.04.1998.

214

14. Regulile comerţului de consignaţie, aprobate prin Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr. 1010 din 31.10.1997 / Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 79–80 din 02.12.1997. 15. Regulamentul privind restituirea accizelor, aprobat prin Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr. 1123 din 28.09.2006 / Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 157 din 02.10.2006. 16. Regulamentul privind restituirea taxei pe valoarea adăugată, aprobat prin Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr. 1124 din 28.09.2006 / Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 157 din 02.10.2006. 17. Regulamentul cu privire la limitarea unor tipuri de cheltuieli permise spre deducere din venitul brut, aprobat prin Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr. 130 din 06.02.1998 / Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 26–27 din 26.03.1998. 18. Regulamentul privind modul de calculare a obligaţiilor fiscale în cazul efectuării operaţiilor în valută străină, aprobat prin Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr. 488 din 04.05.1998 / Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 62–65 din 09.07.1998. 19. Regulamentul cu privire la modul de confirmare a donaţiilor pentru scopuri filantropice şi/sau de sponsorizare, aprobat prin Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr. 489 din 04.05.1998 / Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 62–65 din 09.07.1998. 20. Regulamentul cu privire la limitarea cheltuielilor de reprezentanţă permise spre deducere din venitul brut, aprobat prin Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr. 130 din 06.02.1998 / Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 26–27 din 26.03.1998. 21. Regulamentul cu privire la detaşarea salariaţilor întreprinderilor, instituţiilor şi organizaţiilor din Republica Moldova, aprobat prin Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr. 836 din 24.06.2002 / Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 95 din 01.07.2002. 22. Regulamentul privind mecanismul de armonizare a legislaţiei Republicii Moldova cu legislaţia comunitară, aprobat prin Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr. 1345 din 24.11.2006 / Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 189–192 din 15.12.2006. 23. Regulamentul privind evidenţa şi calcularea uzurii mijloacelor fixe în scopuri fiscale, aprobat prin Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr. 289 din 14.03.2007 / Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 39–42 din 23.03.2007. 24. Strategia de susţinere a dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii pentru anii 2006–2008, aprobată prin Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr. 521 din 15.05.2006 / Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 83–86 din 02.06.2006. 25. Bazele conceptuale ale pregătirii şi prezentării rapoartelor financiare, aprobate prin ordinul Ministerului Finanţelor al Republicii Moldova nr. 174 din 25.12.1997 / Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 88–91 din 30.12.1997. 215

26. Standardul Naţional de Contabilitate 1 «Politica de contabilitate», aprobat prin ordinul Ministerului Finanţelor al Republicii Moldova nr.174 din 25.12.1997 / Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 88–91 din 30.12.1997. 27. Standardul Naţional de Contabilitate 2 «Stocurile de mărfuri şi materiale», aprobat prin ordinul Ministerului Finanţelor al Republicii Moldova nr. 174 din 25.12.1997 / Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 88–91 din 30.12.1997. 28. Standardul Naţional de Contabilitate 3 «Componenţa consumurilor şi cheltuielilor întreprinderii», aprobat prin ordinul Ministerului Finanţelor al Republicii Moldova nr. 174 din 25.12.1997 / Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 88–91 din 30.12.1997. 29. Standardul Naţional de Contabilitate 4 «Particularităţile contabilităţii la întreprinderile micului business», aprobat prin ordinul Ministerului Finanţelor al Republicii Moldova nr. 32 din 03.03.2000 / Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 27–28 din 09.03.2000. 30. Standardul Naţional de Contabilitate 5 «Prezentarea rapoartelor financiare», aprobat prin ordinul Ministerului Finanţelor al Republicii Moldova nr. 174 din 25.12.1997 / Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 88–91 din 30.12.1997. 31. Standardul Naţional de Contabilitate 6 «Particularităţile contabilităţii la întreprinderile agricole», aprobat prin ordinul Ministerului Finanţelor al Republicii Moldova nr. 120 din 15.12.2000 / Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 163–165 din 29.12.2000. 32. Standardul Naţional de Contabilitate 8 «Profitul (pierderea) net (a) al (a) perioadei de gestiune, erorile esenţiale şi modificările politicii de contabilitate», aprobat prin ordinul Ministerului Finanţelor al Republicii Moldova nr. 68 din 19.11.2003 / Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 234 din 24.11.2003. 33. Standardul Naţional de Contabilitate 9 «Contabilitatea consumurilor aferente lucrărilor de cercetări ştiinţifice şi de proiectare-experimentare», aprobat prin ordinul Ministerului Finanţelor al Republicii Moldova nr. 115 din 18.12.2002 / Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 178–181 din 27.12.2002. 34. Standardul Naţional de Contabilitate 10 «Evenimente ulterioare datei întocmirii rapoartelor financiare», aprobat prin ordinul Ministerului Finanţelor al Republicii Moldova nr. 68 din 19.11.2003 / Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 234 din 24.11.2003. 35. Standardul Naţional de Contabilitate 11 «Contractele de construcţie», aprobat prin ordinul Ministerului Finanţelor al Republicii Moldova nr. 16 din 29.01.1999 / Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 35–38 din 15.04.1999.

216

36. Standardul Naţional de Contabilitate 12 «Contabilitatea impozitului pe venit», aprobat prin ordinul Ministerului Finanţelor al Republicii Moldova nr. 174 din 25.12.1997 / Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 88–91 din 30.12.1997. 37. Standardul Naţional de Contabilitate 13 «Contabilitatea activelor nemateriale», aprobat prin ordinul Ministerului Finanţelor al Republicii Moldova nr. 16 din 29.01.1999 / Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 35–38 din 15.04.1999. 38. Standardul Naţional de Contabilitate 16 «Contabilitatea activelor materiale pe termen lung», aprobat prin ordinul Ministerului Finanţelor al Republicii Moldova nr. 174 din 25.12.1997 / Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 88–91 din 30.12.1997. 39. Standardul Naţional de Contabilitate 17 «Contabilitatea arendei (leasingului)», aprobat prin ordinul Ministerului Finanţelor al Republicii Moldova nr. 32 din 03.03.2000 / Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 27–28 din 09.03.2000. 40. Standardul Naţional de Contabilitate 18 «Venitul», aprobat prin ordinul Ministerului Finanţelor al Republicii Moldova nr. 174 din 25.12.1997 / Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 88– 91 din 30.12.1997. 41. Standardul Naţional de Contabilitate 20 «Contabilitatea subvenţiilor şi publicitatea informaţiei aferentă asistenţei de stat», aprobat prin ordinul Ministerului Finanţelor al Republicii Moldova nr. 55 din 05.06.2002 / Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 75 din 13.06.2002. 42. Standardul Naţional de Contabilitate 21 «Efectele variaţiilor cursurilor valutare», aprobat prin ordinul Ministerului Finanţelor al Republicii Moldova nr. 16 din 29.01.1999 / Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 35–38 din 15.04.1999. 43. Standardul Naţional de Contabilitate 23 «Cheltuieli privind împrumuturile», aprobat prin ordinul Ministerului Finanţelor al Republicii Moldova nr. 174 din 25.12.1997 / Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 88–91 din 30.12.1997. 44. Standardul Naţional de Contabilitate 25 «Contabilitatea investiţiilor», aprobat prin ordinul Ministerului Finanţelor al Republicii Moldova nr. 174 din 25.12.1997 / Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 88–91 din 30.12.1997. 45. Standardul Naţional de Contabilitate 27 «Rapoartele financiare consolidate şi contabilitatea investiţiilor în întreprinderile fiice», aprobat prin ordinul Ministerului Finanţelor al Republicii Moldova nr.16 din 29.01.1999/Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 35–38 din 15.04.1999. 46. Standardul Naţional de Contabilitate 28 «Contabilitatea investiţiilor în întreprinderile asociate», aprobat prin ordinul Ministerului Finanţelor al Republicii Moldova nr. 174 din 25.12.1997 / Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 88–91 din 30.12.1997.

217

47. Standardul Naţional de Contabilitate 62 «Contabilitatea în partidă simplă», aprobat prin ordinul Ministerului Finanţelor al Republicii Moldova nr. 104 din 27.11.2002 / Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 170–172 din 13.12.2002. 48. Comentariile cu privire la aplicarea S.N.C. 1 «Politica de contabilitate», aprobate prin ordinul Ministerului Finanţelor al Republicii Moldova nr. 16 din 29.01.1999 / Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 35–38 din 15.04.1999. 49. Comentariile privind aplicarea S.N.C. 16 «Contabilitatea activelor materiale pe termen lung», aprobate prin ordinul Ministerului Finanţelor al Republicii Moldova nr. 68 din 25.06.2001 / Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 73–74 din 05.07.2001. 50. Comentariile cu privire la aplicarea S.N.C. 18 «Venitul», aprobate prin ordinul Ministerului Finanţelor al Republicii Moldova nr. 16 din 29.01.1999 / Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 35–38 din 15.04.1999. 51. Comentariile cu privire la aplicarea S.N.C. 23 «Cheltuieli privind împrumuturile», aprobate prin ordinul Ministerului Finanţelor al Republicii Moldova nr. 16 din 29.01.1999 / Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 35–38 din 15.04.1999. 52. Planul de conturi contabile al activităţii economico–financiare a întreprinderilor, aprobat prin ordinul Ministerului Finanţelor al Republicii Moldova nr.174 din 25.12.1997 / Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 93–96 din 30.12.1997. 53. Indicaţii metodice privind particularităţile contabilităţii în cooperativele de întreprinzător, aprobate prin ordinul Ministerului Finanţelor al Republicii Moldova nr. 28 din 01.03.2002 / Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 33–35 din 07.03.2002. 54. Comunicatul Ministerului Finanţelor al Republicii Moldova „Privind deducerea cheltuielilor legate de schimbarea anvelopelor de automobil” nr. 10–2–09/1–210–953 din 24.02.2000 (abrogat prin ordinul Ministerului Finanţelor al Republicii Moldova nr. 87 din 23.12.2004) / Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 29–30 din 16.03.2000. 55. Comunicatul Ministerului Finanţelor al Republicii Moldova «Privind modul de perfectare documentară a ajustării valorii impozabile a livrării impozabile, prevăzută prin art. 98 al Codului fiscal» nr. (10–13–02/1–3601)26 din 20.07.2000 / Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 116–118 din 14.09.2000. 56. Ordinul Ministerului Finanţelor al Republicii Moldova cu privire la modul de contabilizare a cheltuielilor aferente schimbului anvelopelor şi acumulatoarelor la mijloacele de transport nr. 87 din 23.12.2004 / Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 1–4 din 01.01.2005. 57. Instrucţiunea cu privire la modul de calculare şi achitare a impozitului pe venit de către persoanele ce practică activitate de antreprenoriat, aprobată prin ordinul Ministerului Finanţelor 218

al Republicii Moldova nr. 3 din 29.01.2001 / Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 21–24 din 27.02.2001. 58. Instrucţiunea cu privire la reţinerea impozitului pe venit la sursa de plată, aprobată prin Ordinul Ministerului Finanţelor al Republicii Moldova nr. 14 din 19.12.2001 / Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 5–8 din 10.01.2002. 59. Normele de consum de combustibil şi lubrifianţi în transportul auto, aprobate prin ordinul Ministerului Transporturilor şi Gospodăriei Drumurilor al Republicii Moldova nr. 172 din 09.12.2005 / Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 59–62 din 14.04.2006. 60. Normele de parcurs şi exploatare a anvelopelor pentru mijloacele de transport auto, aprobate prin ordinul Ministerului Transporturilor şi Gospodăriei Drumurilor al Republicii Moldova nr. 124 din 29.07.2005 / Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 110–112 din 19.08.2005. 61. Regulamentul privind inventarierea, aprobat prin ordinul Ministerului Finanţelor al Republicii Moldova nr. 27 din 28.04.2004 / Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 123–124 din 27.07.2004. 62. Regulamentul cu privire la modul de exploatare a maşinilor de casă şi control, aprobat prin decizia Comisiei interdepartamentale pentru maşinile de casă şi control din 24.07.1998 / Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 109–110 din 10.12.1998. Monografii, manuale şi alte cărţi 63. Analiza rapoartelor financiare [manual] / Natalia Ţiriulnicova, Valentina Paladi, Ludmila Gavriliuc, Nelea Chirilova, Diana Furtuna. – Chişinău: ASEM, 2004. – 384 p. 64. American Institute of Certified Public Accountans. Basic Concept and Accounting Principles, AICPA, 1980. 65. Абашина А.М., Маковский А.А., Симонова М.Н., Талье И.К. Валютные операции, Москва: Информационно–издательский дом «Филинъ», 1998. – 352 с. 66. Абрамова Н.В. Учет расходов на содержание автомобиля. – Москва: Главбух, 2002. – 160 с. 67. Агафонова М.Н. Автомобиль на вашем предприятии: учет и налогообложение. – Москва: Бератор, 2004. – 176 с. 68. Адамов Н.А. Учет и контроль в строительстве. – С-Петербург: Питер, 2005. – 240 с. 69. Астахов В.П. Бухгалтерский финансовый учет. – Москва: ИКЦ «МарТ», 2005. – 960 с. 70. Арбаева Н.Е., Балашов М.А. Аренда имущества: правовые, бухгалтерские и налоговые аспекты. – Москва: Главбух, 2002. – 128 с.

219

71. Энтони Р., Рис Дж. Учет: ситуации и примеры. Пер. с англ. – Москва: Финансы и статистика, 1996. – 560 с. 72. Balan I., Frecăuţeanu A. Contabilitatea consumurilor şi calcularea costului produselor agricole (probleme, concepte, direcţii de perfecţionare). – Chişinău: UASM, 2005. – 218 p. 73. Băncilă N. Evaluarea financiară a întreprinderii în scopuri bancare (Monografie). – Chişinău: ASEM, 2006. – 305 p. 74. Bucur V. Probleme ale contabilităţii activelor nemateriale şi materiale pe termen lung. Referat ştiinţific al tezei de doctor habilitat în economie în baza lucrărilor publicate. – Chişinău: ASEM. – 72 p. 75. Bucur V., Ţurcanu V., Graur A. Contabilitatea impozitelor. – Chişinău: ASEM, 2005. – 562 p. 76. Bojian O. Contabilitate generală. – Bucureşti: Eficient, 1998. – 586 p. 77. Бакаев А.С., Шнейдман Л.З. Учетная политика предприятия. – Москва: Бухгалтерский учет, 1994. – 112 с. 78. Безруких П.С., Кашаев А.Н., Комиссарова И.П. Учет затрат и калькулирование в промышленности. – Москва: Финансы и статистика, 1989. – 223 с. 79. Берстайн Л. Анализ финансовой отчетности. Пер. с англ. – Москва: Финансы и статистика, 1996. – 624 с. 80. Бетге Й. Балансоведение. Пер с нем. – Москва: Издательство «Бухгалтерский учет», 2000. – 454 с. 81. Бородина В.В. Малые предприятия. Бухгалтерский учет, отчетность, анализ финансового состояния. – Москва: Книжный мир, 2001. – 231 с. 82. Большая Российская Энциклопедия Бухгалтера, Том 3 /Актуальная антология/, Москва: Информцентр XXI в., 2002. – 472 с. 83. Борисенко Т.Н. Учет в розничной торговле. – Москва: Налоговый вестник, 2001. – 144 с. 84. Букур В.С. Учет нематериальных активов. – Chişinău: Cartier, 2002. – 316 p. 85. Булатов М.А. Стандарты Бухгалтерского Учета в схемах на основе приказов Минфина РФ с учетом положений Налогового кодекса Российской Федерации. – Москва: Экзамен, 2003. – 240 с. 86. Бутынец Ф.Ф. Соколов Я.В., Панков Д.А., Горецкая Л.Л. Бухгалтерский учет в зарубежных странах. – Житомир: ЧП «Рута», 2002. – 660 с. 87. Бухгалтерский учет: Учебник/Под.ред. П.С.Безруких. – Москва: Финансы и статистика, 1994. – 528 c. 88. Catalog de formulare tipizate ale documentelor de evidenţă primară pentru subiecţii economici din Republica Moldova. – Chişinău: „Vivar–Editor” S.R.L., 2004. – 172 p. 220

89. Cobzari L. Restructurarea financiară şi tendinţele ei în condiţiile actuale. – Chişinău: ASEM, 1999. – 273 p. 90. Colasse B. Contabilitatea generală. Traducere din limba franceză. – Iaşi: Editura Moldova, 1995. – 418 p. 91. Colasse B. (coordonator) – Encyclopedie de comptabilite, controle de gestion et audit. – Paris: Economica, 2000. 92. Contabilitate financiară / Manual. Colectiv de autori: coordonator – Alexandru Nederiţa, Ediţia a II–a. – Chişinău: ACAP, 2003. – 640 p. 93. Contabilitatea microîntreprinderilor. – Bucureşti: Best publishing, 2002. – 30 p. 94. Чебанова Н.В., Василенко Ю.А. Бухгалтерский финансовый учет. – Киев: ВЦ «Академия», 2003. – 688 с. 95. Deaconu A. Diagnosticul şi evaluarea întreprinderii. – Bucureşti: Tribuna economică, 2000. – 245 p. 96. Directiva a IV-a Consiliului Comunităţii Europene. – Bucureşti: Expertiza contabilă, 1994. – 15 p. 97. Dicţionarul explicativ al limbii române. – Bucureşti: Editura Univers–enciclopedic, 1996. – 1192 p. 98. Donoaica Şt. Contabilitate generală. Concepte şi aplicaţii din doctrina franceză. – Bucureşti: Editura ALL, 1996. – 46 p. 99. Dumitrean E. ş.a. Contabilitatea financiară. – Iaşi: Editura Sedcom Libris, 2002. 100. Duţescu A. Ghid pentru înţelegerea şi aplicarea standardelor internaţionale de contabilitate. – Bucureşti: Editura CECCAR, 2002. – 384 p. 101. Двадцать два положения по бухгалтерскому учету. Сборник документов. – Москва: Омега–Л, 2007. – 352 с. 102. Доходы организации: бухгалтерский и налоговый учет / Под общей ред. В.Семенихина. – Москва: Эксмо, 2007. – 240 с. 103. Esnault B., Hoarau Ch. Comptabilite financiere. – Paris: Presses Universitaires de France, 1994. 104. Feleagă N. Sisteme contabile comparate, vol. I. Contabilităţile anglo–saxone. – Bucureşti: Editura Economică, 1999. – 352 p. 105. Feleagă N. Sisteme contabile comparate, vol. II. Normele contabile internaţionale. – Bucureşti: Editura Economică, 2000. – 360 p. 106. Feleagă N. Sisteme contabile comparate, vol. III. Normele contabile internaţionale. – Bucureşti: Editura Economică, 2000. – 256 p. 107. Feleagă L., Feleagă N. Contabilitate financiară: o abordare europeană şi internaţională, vol. I: Contabilitate financiară fundamentală. – Bucureşti: InfoMega, 2005. – 384 p.

221

108. Feleagă L., Feleagă N. Contabilitate financiară: o abordare europeană şi internaţională, vol. II: Contabilitate financiară aprofundată. – Bucureşti: InfoMega, 2005. – 330 p. 109. Feleagă N., Ionaşcu I. Tratat de contabilitate financiară, vol.I. – Bucureşti: Editura Economică, 1998. – 504 p. 110. Feleagă N., Ionaşcu I. Tratat de contabilitate financiară, vol.II. – Bucureşti: Editura Economică, 1998. – 824 p. 111. Feleagă N., Malciu L. Recunoaştere, evaluare şi estimare în contabilitatea internaţională. – Bucureşti: Editura CECCAR, 2004. 112. Feleagă N., Malciu L. Politici şi opţiuni contabile. – Bucureşti: Editura Economică, 2002. – 464 p. 113. Financial Accounting Standards Board. Elements of Financial Statements of Business Enterpises, SFAC 3, FASB, 1984. 114. Финансовый учет: учебник / Под ред. проф. В.Г.Гетьмана. – Москва: Финансы и статистика, 2002. – 640 с. 115. Финансовый учет – 1. Учебное пособие. – Киев: USAID, 2002. – 224 с. 116. Фрекауцан А.И., Финансовый учет в сельском хозяйстве. Часть 1. – Кишинэу, 2001. – 272 с. 117. Ghid pentru înţelegerea şi aplicarea IAS 1 „Prezentarea situaţiilor financiare”. – Bucureşti: Editura CECCAR, 2004. – 428 p. 118. Ghid pentru înţelegerea şi aplicarea IAS 12 „Impozitul pe profit”. – Bucureşti, Editura CECCAR, 2004. – 410 p. 119. Ghid pentru înţelegerea şi aplicarea IAS 17 „Leasing”. – Bucureşti, Editura CECCAR, 2004. – 164 p. 120. Ghid pentru înţelegerea şi aplicarea IAS 18 „Venituri din activităţi curente”. – Bucureşti, Editura CECCAR, 2004. – 240 p. 121. Ghid pentru înţelegerea şi aplicarea IAS 23 „Costurile îndatorării”. – Bucureşti, Editura CECCAR, 2004. – 96 p. 122. Ghidul contabilului cooperativei agricole de întreprinzător. – Chişinău: ACAP, 2002. – 272 p. 123. Gladii T. Dicţionar legislativ explicativ = Толковый законодательный словарь. Îndrumar. – Chişinău: Epigraf, 2002. – 268 p. 124. Greuning H., Standarde Internaţionale de Raportare Financiare. Ghid practic. – Bucureşti: Irecson, 2003. – 568 p. 125. Гизатулин М.И. Бухгалтерский и налоговый учет в строительных организациях. – Москва: ГроссМедия, 2005. – 288 с. 126. Горицкая Н.Г. Особенности бухгалтерского учета в современных условиях. – Киев: Бухгалтерия. Налоги. Бизнес, 2002. – 352 с. 222

127. Грей С., Нидлз Б. Финансовый учет. Глобальный подход. Пер. с англ. – USAID, 2004. – 674 с. 128. Harea R. Contabilitatea operaţiilor comerciale. – Chişinău: ASEM, 2004. – 291 p. 129. Hîncu R., coordonator. Metode şi tehnici fiscale. – Chişinău: ASEM, 2004. – 164 p.

Бишкек:

130. Horomnea E. Bazele contabilităţii. Concepte, aplicaţii, lexicon. – Iaşi: Editura Sedcom Libris, 2003. – 454 p. 131. Horomnea E. Tratat de contabilitate. Teorii, concepte, principii, standarde. Aplicaţii, vol. I. – Iaşi: Editura Sedcom Libris, 2001. – 488 p. 132. Hrişcev E. Managementul firmei. – Chişinău: ASEM, 1998. – 398 p. 133. Хахoнова Н.Н. Валютные облигации. Учет и налогообложение. – Москва: Издательство «Проир», 1998. – 144 с. 134. Хендриксен Э.С., Ван Бреда М.Ф. Теория бухгалтерского учета. Пер. с англ. – Москва: Финансы и статистика, 1997. – 576 с. 135. Ipatii Gh. Contabilitatea întreprinderilor mici şi mijlocii. – Chişinău: SRIPS, 2003. – 108 p. 136. Istrate C. Fiscalitate şi contabilitate în cadrul firmei. – Iaşi: Polirom, 2000. – 312 p. 137. Îndrumar metodic pentru întreprinderi agricole şi cooperative de întreprinzător. – Chişinău: PAFP, 2003. – 300 p. 138. Kam V. Accounting Theory. – John Wiley, 1990. 139. Кавторева Я. Валютные операции: порядок осуществления и учет. – Харьков: Фактор, 2003. – 120 с. 140. Карпов В.В., Карпов А.В. Упрощенная система налогообложения, учета и отчетности. – Москва: Издательство «Приор», 1999. – 96 с. 141. Калинина Е.М. Бартер: правовое регулирование, учет и налогообложение. – Москва: Аналитика–Пресс, 1998. – 64 с. 142. Квартальный и годовой отчет: новые формы отчетности с учетом ПБУ 18/02. – Москва: Информцентр XXI века, 2004. – 320 с. 143. Кизо Д., Вейганд Д., Уорфилд Т. Финансовый учет. Промежуточный уровень. Пер. с англ., часть I, Бишкек: USAID, 2004. – 496 с. 144. Кизо Д., Вейганд Д., Уорфилд Т. Финансовый учет. Промежуточный уровень. Пер. с англ., часть II, Бишкек: USAID, 2004. – 558 с. 145. Ковалев В.В. Аренда: право, учет, анализ, налогообложение. – Москва: Финансы и статистика, 2000. – 272 с. 146. Кожинов В.Я. Бухгалтерский и налоговый учет: управление прибылью. – Москва: Издательство «Экзамен», 2005. – 416 с. 223

147. Козлова Е.П., Бабченко Т.Н., Галанина Е.Н.

Бухгалтерский учет в малом

предпринимательстве. – Москва: Финансы и статистика, 1997. – 208 с. 148. Комментарий к законодательству по бухгалтерскому учету / Под ред. С.А.Николаевой. – Москва: Аналитика–Пресс, 2000. – 224 с. 149. Кондраков Н.П., Краснова Л.П. Принципы бухгалтерского учета. – Москва: ФБК ПРЕСС, 1997. – 192 с. 150. Костюк Д. Бухгалтерский учет на малых предприятиях в соответствии с П (С) БУ. – Харьков: Фактор, 2002. – 212 с. 151. Левадная Т. Порядок учета доходов и расходов индивидуальными предпринимателями, Москва: Гроссбух ФГ, 2003. – 48 с. 152. Manolescu M. (coordonator) Ghid practic de aplicare a Standardelor internaţionale de contabilitate. – Bucureşti: Editura Economică, 2001. 153. Manole T. Finanţele publice locale. Teorie şi aplicaţii. – Chişinău: Cartier, 2000. – 262 p. 154. Макаров В. Теория бухгалтерского учета. – Москва: Финансы и статистика, 1983. – 271 с. 155. Медведев А.Н. Аренда: учет и налогообложение. – Москва: Книжный мир, 2001. – 160 с. 156. Медведев А.Н. Типичные ошибки бухгалтера. – Москва: Бератор–Пресс, 2002. – 384 с. 157. Медведев М.Ю. Положения по бухгалтерскому учету (ПБУ). Постатейные комментарии. – Москва: ФБК–ПРЕСС, 2002. – 432 с. 158. Международный бухгалтерский учет GAAP и IAS. Справочник бухгалтера от А до Я / Составитель Матвеева В.М. – Москва: Издательство «Дело и сервис», 1998. – 192 с. 159. Мэтьюс М., Перера М. Теория бухгалтерского учета: Учебник / Пер. с англ. Под ред. Я.В.Соколова, И.А.Смирновой. – Москва: Аудит, 1999. – 663 с. 160. Needles B., Anderson H., Caldwell J. Principiile de bază ale contabilităţii. Ediţia a cincea. Traducere din limba engleză. – Chişinău: ARC, 2000. – 1240 p. 161. Nederiţa A. Corespondenţa conturilor contabile conform prevederilor S.N.C. şi Codului fiscal. – Chişinău: Contabilitate şi audit, Chişinău, 2007. – 640 p. 162. Nederiţa A. Contabilitatea veniturilor şi cheltuielilor întreprinderii: teorie şi practică (monografie). – Chişinău: ASEM, 2007. – 300 p. 163. Noul dicţionar universal al limbii române. – Bucureşti: Litera internaţional, 2006. – 1676 p. 164. Noul sistem contabil al agenţilor economici din Republica Moldova, vol. 2 / Colectiv de autori: coordonator – Alexandru Nederiţa. – Chişinău: ACAP, 1999. – 400 p. 165. Николаева С.А. Доходы и расходы организации: практика, теория, перспективы. – Москва: Аналитика–Пресс, 2000. – 224 с.

224

166. Николаева С.А. Учетная политика организации на 2002 год. – Москва: Аналитика– Пресс, 2002. – 368 с. 167. Никонов А.А. Учет арендных операций. – Москва: ФБК–ПРЕСС, 1998. – 144 с. 168. Новиков Д.Ю. Расходы организации: бухгалтерский и налоговый учет. – Москва: Бератор, 2004. – 288 с. 169. Новодворский В.Д., Сабанин Р.Л. Бухгалтерский и налоговый учет доходов и расходов. – С–Петербург: Питер, 2003. – 256 с. 170. Ноубс К. Карманный словарь – справочник бухгалтера. Пер. с англ. – Москва: Аудит ЮНИТИ, 1997. – 200 с. 171. Ordinul Ministerului Finanţelor Publice nr. 1.752/2005 pentru reglementările contabile conforme cu directivele europene. / Monitorul Oficial al României nr. 1080 din 30.11.2005. – 112 p. 172. Paciolo L. Tratat de contabilitate în partidă dublă. – Iaşi: Editura Junimea, 1991. 173. Paraschivescu D., coordonator. Contabilitate financiară. – Iaşi: Tehnopres, 2007. – 670 p. 174. Perochon C., Dubrulle L. Contabilitatea financiară. Traducere din limba franceză. – Bucureşti: Editura Economică, 2002. – 622 p. 175. Pântea I. / Managementul contabilităţii româneşti. – Deva: Editura Intelcredo, 1999. – 742 p. 176. Pântea I., Pop A. (coordonatori) Contabilitatea financiară a întreprinderii. – Cluj–Napoca: Dacia, 2004. – 414 p. 177. Pop A, Bădilă A., Pop A.I. Bazele teoretice şi metodologice ale contabilităţii în partidă dublă. – Cluj–Napoca: Editura Presa Universitară Clujeană, 2002. 178. Popa I. Mecanismul financiar contabil al provizioanelor. – Cluj-Napoca: Editura Risoprint, 2003. 179. Палий В.Ф. Комментарии к международным стандартам финансовой отчетности. – Москва, Аскери, 1999. – 352 c. 180. Палий В.Ф. Международные стандарты финансовой отчетности. – Москва: ИНФРА–М, 2002. – 456 с. 181. Палий В.Ф. Бухгалтерский учет доходов, расходов и прибыли. – Москва: Бератор– Пресс, 2003. – 176 с. 182. Пархоменко В.М. Бухгалтерский учет в Украине. Нормативные акты, комментарии. – Луганск: ДСД «Лугань», 2002. – 512 с. 183. Порядок учета доходов и расходов и хозяйственных операций для индивидуальных предпринимателей, утвержден приказом Минфина России № 24н от 21.03.2001 г. – Москва: Советы налогоплательщику, 2001. – 32 с. 225

184. Пошерстник Н.В. Бухгалтерский учет по Плану счетов. – Санкт–Петербург: Питер, 2007. – 608 с. 185. Практические рекомендации по анализу финансовых отчетов, исчислению и учету подоходного налога и НДС. Под общ.ред. В.С.Букура и П.Г.Тостогана. – Кишинэу: „Contabil–Service” S.R.L., 1999. – 416 с. 186. Ristea M., Dima M. Contabilitatea societăţilor comerciale. – Bucureşti, Editura Universitară, 2002. – 416 p. 187. Ristea M., Dumitru C. Contabilitate financiară. – Bucureşti, Editura Mărgăritar, 2002. – 485 p. 188. Ristea M. (coordonator). Contabilitate financiară. – Bucureşti, Editura Universitară, 2004. – 350 p. 189. Ristea M. (coordonator). Contabilitatea financiară a întreprinderii. – Bucureşti, Editura Universitară, 2005. – 520 p. 190. Raffournier B. Les normes comptables internationales. – Paris: Econоmica, 1996. – 640 p. 191. Rousse F. Normalisation comptable, principes et practiques. Collection Methodologie. – Paris: Ed. Ministere de la Cooperation et du Developpement, 1989. 192. Райс Э. Бухгалтерский учет и отчетность без проблем. Пер. с англ. – Москва: ИНФРА, 1997. – 242 с. 193. Расходы организации: бухгалтерский и налоговый учет / Под общей ред. В.Семенихина. – Москва: Эксмо, 2007. – 480 с. 194. Реализация: бухгалтерский и налоговый учет / С.А.Верещагин. – Москва: Информцентр XXI века, 2004. – 184 с. 195. Scorţescu Gh. Contabilitatea cheltuielilor agenţilor economici. – Iaşi: Dosoftei, 1996. – 259 p. 196. Рябова Р.И. Лизинг. Бухгалтерский учет и налогообложение. – Москва: ЗАО «Бухгалтерский бюллетень», 1998. – 80 с. 197. Standarde Internaţionale de Evaluare. Traducere din limba engleză. Ediţia a VI–a. – Bucureşti: Sucursala Poligrafică „Bucureşti”, 2003. – 495 p. 198. Standarde Internaţionale de Raportare Financiară (IFRSTM) inclusiv Standarde Internaţionale de Contabilitate (IASTM) şi Interpretări la 1 ianuarie 2005. – Bucureşti, Editura CECCAR, 2005. – 2422 p. 199. Statement of Financial Accounting Concepts No. 6, “Elements of Financial Statements”. – Stamford, Conn.: FASB, 1985. 200. Sterling R.R. An Essay on Recognition. – Sydney: University of Sydney, 1985. 201. Сборник инструкций Службы бухгалтерского учета Эстонской Республики. Пер. с эстонского. – Таллин: Издательство «Из первых рук», 1998. – 176 с. 202. Семченко Ж., Дзюба Н. Аренда автомобиля. – Харьков: Фактор, 2002. – 124 с. 226

203. Солошенко Л. Аренда автомобиля у физического лица. – Харьков: Фактор, 2001. – 180 с. 204. Солошенко Л., Пироженко О., Кавтореева Я. Розничная торговля: организация и учет. – Харьков: Фактор, 2002. – 284 с. 205. Справочник нормативных документов по бухгалтерскому учету. – Москва: Финансы, 1980. – 528 с. 206. Tabără N. Modernizarea contabilităţii şi controlului de gestiune. – Iaşi: Tipo Moldova, 2006. – 408 p. 207. Tabără N., Horomnea E., Toma C. Conturile anuale în procesul decizional. – Iaşi: Tipo Moldova, 2001. – 388 p. 208. Toma C. Contabilitatea în comerţul exterior. – Iaşi: Sedcom Libris, 2005. – 246 p. 209. Tuhari T. Contabilitatea operaţiilor în comerţ. – Chişinău: ASEM, 2002. – 215 p. 210. Ткаченко Е.М. Взаимозачеты. Бухгалтерский учет и налогообложение. – Москва: Издательство «Приор», 1999. – 64 с. 211. Тухарь Ф.И. Бухгалтерский учет товаров и расходов в торговле. – Кишинэу: ASEM, 2002. – 224 с. 212. Ţurcanu V. Contabilitatea conform standardelor internaţionale. – Chişinău: ASEM, 1996. – 264 p. 213. Шустов В.В. Упрощенная система налогообложения и единый налог на вмененный доход. – Москва: Главбух, 2003. – 144 с. 214. Uniunea Europeană şi Republica Moldova. Implementarea Acordului de Parteneriat şi Cooperare. Studii comparative. – Chişinău: TACIS, 1999. – 302 p. 215. Учет по международным стандартам. Под ред. Л.В.Горбатовой. – Москва: Фонд Развития Бухгалтерского Учета, 2002. – 502 с. 216. Учетная политика – 2004: бухгалтерская и налоговая. Под ред. Г. Касьяновой. – Москва: Информцентр XXI века, 2004. – 320 с. 217. Завгородний В.П. Бухгалтерский учет в Украине с использованием национальных стандартов. – Киев: Издательство А.С.К., 2003 – 847 с. 218. Закон за счетоводството. Европейски директиви: Четвърта директива / Седма директива. – София: Икономика Пресс, 2007. – 106 с. Reviste şi culegeri de lucrări ştiinţifice 219. Аблина А. О порядке применения льготы, предусмотренной частью (4) ст. 492 Налогового кодекса / Contabilitate şi audit, Chişinău, 2005, № 12, с. 46–47. 220. Апосту А. Новое в налогообложении доходов / Contabilitate şi audit, Chişinău, 2007, № 7, с. 15–21. 227

221. Апосту А. Особенности учета возврата товаров при использовании контрольно– кассовых машин / Contabilitate şi audit, Chişinău, 2005, № 10, с. 17–21. 222. Бажерян Е. Учет приобретения и продажи товаров со скидкой / Contabilitate şi audit, Chişinău, 1998, № 6, с. 18–20. 223. Bucur V. Contabilitatea capitalizării cheltuielilor de împrumut la crearea activelor pe termen lung / Analele Academiei de Studii Economice din Moldova, vol. I., ASEM, Chişinău, 2001, p. 377–383. 224. Bucur V., Caraman S. Contabilitatea consumurilor privind uzura şi restaurarea anvelopelor auto / Economica, Chişinău, 2005, nr. 2, p. 79–83. 225. Букур В. Об учете лизинговых операций / Contabilitate şi audit, Chişinău, 1999, № 7–8, с. 12–21. 226. Букур В., Грабаровская Л. Особенности учета последствий изменений курсов обмена валют / Contabilitate şi audit, Chişinău, 1999, № 7–8, с. 25–38. 227. Бутынец Ф.Ф. Международный учет или его гармонизация и стандартизация / Вiсник Житомирського Державного Технологiчного Университету, Житомир, 2003, № 2, с. 3–11. 228. Cobzari L., Botnari N. Aspectele sistemului financiar în condiţiile integrării europene / Simpozionul Internaţional „Integrarea europeană şi competitivitatea economică”, vol. II, ASEM, Chişinău, 2005, p. 64-66. 229. Кауш–Цапу Л. Финансовый лизинг: особенности применения подоходного налога / Contabilitate şi audit, Chişinău, 2006, № 9, с. 25–36. 230. Кауш–Цапу № 6, с. 23–34. 231. Deaconu A. De la costul istoric la valoarea justă – mutaţie profundă în contabilitatea contemporană. Congresul al XII–lea al profesiei contabile din România, CECCAR, Bucureşti: Editura, р. 311-315. 232. Doga V. Mecanismul de finanţare a micului business din agricultura Republicii Moldova / Revista economică, Sibiu-Chişinău, 2006, nr. 1, p. 130-136. 233. Frecauţan A. Contabilitatea consumurilor şi calcularea costului produselor agricole / Contabilitate şi audit, Chişinău, 2001, nr. 1, p. 36–53. 234. Федосеев Н. Новый порядок учета доходов и расходов и хозяйственных операций для индивидуальных предпринимателей / Финансовая газета, 2002, № 11, с. 10–11. 228 Л., Яровая–Чебан С. Отдельные аспекты признания в целях налогообложения дохода в виде налоговых льгот / Contabilitate şi audit, Chişinău, 2003,

235. Филиппенко Е.И. Возврат товара: расчеты между продавцом и покупателем / Главбух, Москва, 2003, № 9, с. 72–80. 236. Hâncu R., Gogîrnoiu Gh. Armonizarea sistemelor fiscale naţionale în contextul integrării europene / Conferinţa internaţională „Politici economice de integrare europeană”, ASEM, Chişinău, 2005, p. 322-327. 237. Ialomiţanu Gh. Unele consideraţii privind contabilitatea în partidă simplă. Simpozionul Internaţional de Ştiinţe Economice, vol. 1. – Informarket, Braşov, 2002, p. 371–378. 238. Лапицкая Л. Об учете операций с подакцизными товарами, реализованными со скидкой / Contabilitate şi audit, Chişinău, 2005, № 9, p. 14–17. 239. Manole T. Management financiar la nivel fiscal: probleme şi perspective / Administrarea publică, Chişinău, 2002, nr. 3, p. 51-62. 240. Малышкин А., Кохтенко Н. Шины и аккумуляторные батареи: особый вид запасных частей / Украинский бухгалтерский еженедельник, Киев, 2003, № 29, с. 12–18. 241. Маляренко П.А. Теоретико–методологические основы развития малого и среднего бизнеса в условиях ОЧЭС. Международная научная конференция «Проблемы и перспективы сотрудничества между странами Юго-Восточной Европы в рамках Черноморского Экономического Сотрудничества и ГУААМ, том 2. ДонГУ-СА «Д.А.Ценов», Донецк – Свиштов, 2006, с. 683–689. 242. Молоток Я.В. Консерватизм как основной принцип бухгалтерского учета: опыт Германии / Бухгалтерский учет, Москва, 1999, № 8, с. 105–108. 243. Орлов М. Упрощенная система налогообложения: комментарий главы 262 НК РФ / Финансовая газета, Москва, 2002, № 11, с. 4–10. 244. Pahone C. Reglementări contabile privind operaţiunile de leasing armonizate cu Standardele Internaţionale de Contabilitate şi cu legislaţia europeană. Tezele conferinţei ştiinţifice „Echilibrul în economia românească actuală”. – Iaşi: Editura Junimea, 2003, p. 86–91. 245. Popa T., Sivac O. Unele aspecte privind beneficierea de facilităţi fiscale / Contabilitate şi audit, Chişinău, 2005, nr. 7, p. 8–9. 246. Prisacar T. Contabilitatea diferenţelor temporare şi a cheltuielilor amînate privind impozitul pe venit / Contabilitate şi audit, Chişinău, 2006, nr. 2, p. 25–31. 247. Патров В.В. Учет доходов и расходов: новые проблемы / Бухгалтерский учет, Москва, 2000, № 4, с. 42–44. 248. Răileanu V. Politici contabile IFRS versus US GAP / Contabilitate şi informatică de gestiune, Bucureşti, 2005, nr. 13–14, p. 38–43.

229

249. Рабей С. О порядке отражения в бухгалтерском учете государственной пошлины, уплаченной за рассмотрение дел экономическим судом. / Contabilitate şi audit, Chişinău, 2005, № 10, с. 33–34. 250. Сапронова С.И., Ильина Т.А. Возврат товаров и НДС / Главбух, Москва, 2004, № 5, с. 26–30. 251. Сотникова Л.В. Учет доходов в соответствии с ПБУ 9/99 «Доходы организации» / Бухгалтерский учет, Москва, 2000, № 6, с. 3–12. 252. Сотникова Л.В. Учет расходов в соответствии с ПБУ 10/99 «Расходы организации» / Бухгалтерский учет, Москва, 2000, № 7, с. 10–18. 253. Стрaтулат Н. Расчет и порядок отражения в учете НДС на предприятиях розничной торговли / Contabilitate şi audit, Chişinău, 1999, № 6, с. 16–18. 254. Стратулат Н. Инвентаризация – основа реальности показателей финансовых отчетов / Бухгалтерские Налоговые Консультации, Chişinău, 2004, № 11, с. 31–55. 255. Стратулат Н., Дончу О. Особенности учета движения горюче–смазочных материалов для нужд автотранспортных средств предприятия / Бухгалтерские Налоговые Консультации, Chişinău, 2006, № 4, с. 72–86. 256. Стратулат Н., Дончу О. Организация учета автошин и аккумуляторных батарей / Бухгалтерские Налоговые Консультации, Chişinău, 2005, № 4, с. 12–24. 257. Şuleanschi S. Aspecte ale dezvoltării micului business în Republica Moldova / Economie şi finanţe, Chişinău, 2001, nr. 5, p. 26–31. 258. Шпак Г., Гричук П. О льготе по уплате подоходного налога в случае приобретения основных средств / Contabilitate şi audit, Chişinău, 2005, № 7, с. 28–29. 259. Tabără N., Horomnea E. Principiul prudenţei şi aplicarea lui în contabilitate / Revista de Finanţe, Credit şi Contabilitate, Bucureşti, 1996, nr. 11–12. 260. Tabără N., Mircea C. Normalizare, armonizare şi convergenţă contabilă. Problemele contabilităţii şi auditului în condiţiile globalizării, conf.int. (2005, Chişinău). – Chişinău: ASEM, 2005. – p. 36–37. 261. Tostogan P. Privind modul de restituire a cheltuielilor de deplasare suportate în valută străină / Contabilitate şi audit, Chişinău, 2005, nr. 12, p. 49–50. 262. Tuhari T. Contabilitatea cheltuielilor în comerţ / Contabilitate şi audit, Chişinău, 1998, nr. 6, p. 21. 263. Tuhari T. Contabilitatea vînzării mărfurilor pe credit / Contabilitate şi audit, Chişinău, 1999, nr. 11, p. 18–21.

230

264. Тостоган П.Г. Об учете расходов по подписке на газеты и журналы / Contabilitate şi audit, Chişinău, 2006, № 11, с. 26–27. 265. Тостоган П. Представительские расходы: порядок учета и вычета в целях налогообложения / Contabilitate şi audit, Chişinău, 2003, № 2, с. 26–31. 266. Тостоган П., Герман В. Порядок проведения, документальное оформление и учет результатов инвентаризации / Contabilitate şi audit, Chişinău, 2001, № 12, с. 15–37. 267. Тостоган П., Кутасевич В. Командировочные расходы: комментарии к нормативным документам, учет и налогообложение / Contabilitate şi audit, Chişinău, 2000, № 1, с. 3. 268. Цуркану В., Дима М. Об отражении суммовых разниц в учете у покупателя / Contabilitate şi audit, Chişinău, 2004, № 11, с. 27–30. 269. Витюк А., Чичибаба Ю. Балансовый метод расчета отсроченных активов / Contabilitate şi audit, Chişinău, 2007, № 5, с. 24.28. 270. Zaharcenco I. Determinarea cheltuielilor (economiilor) privind impozitul pe venit în anul 2005 / Contabilitate şi audit, Chişinău, 2006, nr. 2, p. 8–23. 271. Захарченко И. Правила выписки налоговых накладных, заполнения Регистра об учете покупок и продаж, представления Декларации по НДС / Contabilitate şi audit, Chişinău, 2003, № 9, с. 26–34. 272. Захарченко И. Бухгалтерский учет отпускного пособия / Contabilitate şi audit, Chişinău,, 2007, № 5, с. 10–23. Surse electronice 273. http://www.contab-audit.ro 274. http://www.iasb.org 275. http://www.minfin.md 276. http://www.minfin.ru 277. http://www.asm.md 278. http://www.worldbanc.org. 279. http://www.rnk.ru 280. http://www.glavbukh.ru 281. http://fisc.md.

231

ADNOTARE la teza de doctor habilitat în economie cu tema „Probleme metodologice ale contabilităţii veniturilor şi cheltuielilor întreprinderii” Teza este dedicată examinării unui cerc vast de probleme teoretice, metodologice şi aplicative ale contabilităţii veniturilor şi cheltuielilor întreprinderilor din diferite sectoare şi ramuri ale economiei naţionale a Republicii Moldova. În teză sînt analizate şi aprofundate noţiunile de venituri şi cheltuieli, fiind recomandate criterii noi de clasificare a acestora, în funcţie de scopurile utilizării informaţiilor. Sînt examinate problemele recunoaşterii şi evaluării elementelor de venituri şi cheltuieli cu specificarea modului de aplicare a conceptelor şi principiilor contabile fundamentale în diferite situaţii concrete. De asemenea, sînt abordate aspectele metodologice generale ale contabilităţii veniturilor şi cheltuielilor şi formulate recomandările privind elaborarea şi prezentarea politicii de contabilitate, aplicarea documentelor primare, registrelor de evidenţă şi a conturilor contabile, generalizarea în rapoartele financiare a informaţiilor aferente veniturilor şi cheltuielilor. În lucrare este tratată problematica contabilităţii veniturilor şi cheltuielilor din vînzarea bunurilor, prestarea serviciilor, utilizarea activelor de către terţi, decontarea creanţelor compromise şi a datoriilor cu termen de prescripţie expirat, reflectarea rezultatelor inventarierii, înregistrarea diferenţelor de curs valutar şi de sumă, producerea evenimentelor extraordinare, calcularea impozitului pe profit şi din alte fapte economice. Sînt fundamentate, de asemenea, căile de perfecţionare a contabilităţii veniturilor şi cheltuielilor sus-menţionate în scopul asigurării unui grad înalt de relevanţă, credibilitate şi comparabilitate a informaţiilor financiare. Pentru prima dată în lucrare sînt identificate particularităţile contabilităţii veniturilor şi cheltuielilor întreprinderilor micului business şi stabilite direcţiile de modernizare a acesteia, în funcţie de sistemul contabil aplicat. Este elaborată, de asemenea, metodologia de contabilizare a veniturilor şi cheltuielilor aferente contractelor de leasing, exploatării anvelopelor şi deservirii tehnice a mijloacelor de transport, rabaturilor (adaosurilor) cooperatiste în concordanţă cu cerinţele internaţionale şi nivelul actual de dezvoltare economică a întreprinderilor din Republica Moldova. Abordările teoretice şi recomandările practice din teză au fost utilizate la elaborarea Legii contabilităţii (în redacţie nouă), a 5 standarde naţionale de contabilitate şi a 3 comentarii privind aplicarea acestora, a Planului de conturi contabile şi a altor acte normative care sînt implementate în practica contabilă a întreprinderilor autohtone.

232

ANNOTATION to the thesis for granting a scientific a title on doctor in economic sciences with the topic „Methodological problems of enterprise incomes and expenditures accounting” The dissertation aims at examination of a large scope of theoretical, methodological and applicative problems of incomes and expenditures accounting faced by the enterprises from different fields of the national economy of the RM. The notions of income and expenditure have been analyzed and deepened within the dissertation, the necessity of their classification according to the destination and the nature of transaction generating them has been justified. The problems of incomes and expenditures elements recognition and evaluation are examined along with specifying the way of fundamental accounting concepts and principles implementation in different specific situations. Besides those mentioned above, general methodologies of incomes and expenditures accounting have been examined in the dissertation, and recommendations have been set up on the accounting policy elaboration and presentation, implementation of primary documents, accounting books, generalization in financial statements of incomes and expenditures information. The dissertation examined the issue of incomes and expenditures accounting obtained from sales of goods, rendering of services, use of assets by third parties, writing off bad debts and debts with expired maturity period, reflection of inventory results, registration of currency exchange rate and sum differences, extraordinary events, profit tax calculation and other economic operations. The ways of improvement of incomes and expenditures accounting mentioned above have been established for assuring the high degree of relevance, credibility and comparability of accounting information. For the first time, the peculiarities are identified and incomes and expenditures accounting modernization ways of small business enterprises are set up depending on implemented accounting system. The method of accounting of lease contracts incomes and expenditures, tires exploitation and technical assistance of vehicles, cooperative rebates according to the international requirements and the current level of local enterprises development is elaborated. Theoretical approach and practical recommendations from the dissertation have been used for elaboration of Accounting law, 5 national accounting standards and 3 comments on their implementation, Charter of accounts and other normative documents implemented in the accounting of local enterprises.

233

АННОТАЦИЯ диссертации на соискание ученой степени доктора хабилитат экономики на тему «Методологические проблемы бухгалтерского учета доходов и расходов предприятия» Настоящая диссертация посвящена исследованию широкого спектра теоретических, методологических и практических проблем бухгалтерского учета доходов и расходов предприятий разных секторов и отраслей народного хозяйства Республики Молдова. В работе рассмотрены и углублены понятия доходов и расходов, предложен новый порядок их классификации в зависимости от целей использования информации. Исследованы проблемы признания и оценки доходов и расходов предприятия и установлен порядок применения основополагающих допущений и принципов бухгалтерского учета в различных конкретных ситуациях. Кроме того, в диссертации изложены общие методологические аспекты бухгалтерского учета доходов и расходов и сформулированы предложения по разработке и раскрытию учетной политики, применению первичных документов, учетных регистров и счетов бухгалтерского учета, обобщению информации о доходах и расходах в финансовых отчетах. Особое внимание в диссертации уделено проблемам учета доходов и расходов от продаж материальных ценностей, оказания услуг, использования активов сторонними предприятиями и лицами, списания безнадежной дебиторской задолженности и просроченных обязательств, отражения результатов инвентаризации, образования курсовых и суммовых разниц, совершения чрезвычайных событий, исчисления налога на прибыль и от других экономических фактов. Обоснованы направления совершенствования учета вышеуказанных доходов и расходов с целью обеспечения более высокого уровня релевантности, надежности и сопоставимости финансовой информации. Впервые были идентифицированы особенности и определены пути улучшения учета доходов и расходов предприятий малого бизнеса в зависимости от применяемой системы бухгалтерского учета. Разработана методика учета доходов и расходов по договорам лизинга, от эксплуатации автошин и технического обслуживания транспортных средств, кооперативных скидок (надбавок) в соответствии с международными требованиями и современным уровнем развития предприятий Республики Молдова. Содержащиеся в диссертации теоретические подходы и практические рекомендации были использованы при разработке нового Закона о бухгалтерском учете, 5 национальных стандартов бухгалтерского учета и 3 комментариев по их применению, Плана счетов и других нормативных актов, которые применяются в учетной практике отечественных предприятий.

234

CUVINTE-CHEIE

Venituri, cheltuieli, rezultat financiar, contabilitate, recunoaştere, evaluare, standard, contabilitate de angajamente, impozit pe profit, taxă pe valoarea adăugată, politică de contabilitate, document primar, registru contabil, cont contabil, raport financiar, element contabil, fapt economic, valoare justă, principii contabile fundamentale, activitate ordinară, eveniment extraordinar.

KEYS-WORDS

Incomes, expenditures, financial result, accountancy, recognition, evaluation, standard, accruals basis of accounting, profit tax, value added tax, accounting policy, primary document, accounting book, account, financial statement, accounting elements, economic operations, fair value, fundamental accounting principles, ordinary activity, extraordinary event.

КЛЮЧЕВЫЕ СЛОВА

Доходы, расходы, финансовый результат, бухгалтерский учет, стандарт, метод начислений, налог на прибыль, налог на добавленную стоимость, учетная политика, первичный документ, учетный регистр, счет бухгалтерского учета, финансовый отчет, элемент учета, экономический факт, справедливая стоимость, основополагающие принципы бухгалтерского учета, обычная деятельность, чрезвычайное событие.

235

LISTA ABREVIERILOR ACIPA BNM CCE CSI GAAP GN FASB FIFO IAS IASB IFPS IFRS IVA IVS LIFO SNC SUA TVA UE Institutul American al Contabililor Publici Autorizaţi Banca Naţională a Moldovei Consiliul Comunităţii Europene Comunitatea Statelor Independente Principii Contabile General Acceptate Standardele Internaţionale de Practică în Evaluare Comisia Standardelor de Contabilitate Financiară din SUA Metoda de evaluare curentă a stocurilor după regula „prima intrare – prima ieşire” (first in first out) Standard Internaţional de Contabilitate Consiliul pentru Standarde Internaţionale de Contabilitate Inspectoratul Fiscal Principal de Stat Standard Internaţional de Raportare Financiară Standardele Internaţionale de Aplicaţie în Evaluare Standardele Internaţionale de Evaluare Metoda de evaluare curentă a stocurilor după regula „ultima intrare – prima ieşire” (last in first out) Standard Naţional de Contabilitate Statele Unite ale Americii Taxa pe Valoarea Adăugată Uniunea Europeană

236

ANEXE Anexa 1 Acte legislative şi normative de bază privind contabilitatea veniturilor şi cheltuielilor întreprinderilor din Republica Moldova Denumirea actului legislativ (normativ)

1

Prevederile de bază

2

Legea contabilităţii

Bazele conceptuale ale pregătirii şi prezentării rapoartelor financiare

SNC 1 «Politica de contabilitate»

SNC 2 «Stocurile de mărfuri şi materiale» SNC 3 «Componenţa consumurilor şi cheltuielilor întreprinderii»

SNC 4 «Particularităţile contabilităţii la întreprinderile micului business»

SNC 5 «Prezentarea rapoartelor financiare»

SNC 6 «Particularităţile contabilităţii la întreprinderile agricole»

• Criteriile de aplicare a sistemelor contabile • Modul de repartizare a veniturilor şi cheltuielilor pe perioade de gestiune • Componenţa, termenele de prezentare şi utilizatorii rapoartelor financiare • Definiţiile şi clasificarea veniturilor şi cheltuielilor • Conceptele şi principiile contabile fundamentale • Criteriile de recunoaştere şi regulile de evaluare generale a veniturilor şi cheltuielilor • Bazele de evaluare • Conceptele de menţinere a capitalului • Modul de selectare, elaborare, modificare şi aplicare a procedeelor şi metodelor de contabilizare a veniturilor şi cheltuielilor • Informaţia ce urmează a fi prezentată în politica de contabilitate • Metodele de evaluare curentă a stocurilor • Modul de contabilizare a veniturilor şi cheltuielilor în cazul evaluării stocurilor la valoarea realizabilă netă • Clasificarea şi componenţa cheltuielilor pe tipuri de activităţi ale întreprinderii (operaţională, de investiţii, financiară) şi pe evenimente extraordinare • Nomenclatorul informaţiei privind cheltuielile ce urmează a fi prezentată în rapoartele financiare • Variantele sistemului simplificat de contabilizare a veniturilor şi cheltuielilor • Nomenclatorul şi structura registrelor de evidenţă a veniturilor şi cheltuielilor

în cadrul sistemului contabil simplificat • Planul de conturi contabile simplificat • Structura anexei simplificate la Raportul privind rezultatele financiare • Modul de reflectare a veniturilor şi cheltuielilor în rapoartele financiare • Structura Raportului privind rezultatele financiare şi a anexei la acesta • Particularităţile recunoaşterii, evaluării şi contabilizării cheltuielilor la întreprinderile agricole

237

1 SNC 8 «Profitul (pierderea) net (a) al (a) perioadei de gestiune, erorile esenţiale şi modificările politicii de contabilitate» SNC 9 «Contabilitatea consumurilor aferente lucrărilor de cercetări ştiinţifice şi de proiectareexperimentare» SNC 10 «Evenimente ulterioare datei întocmirii rapoartelor financiare» SNC 11 «Contractele de construcţie» SNC 12 «Contabilitatea impozitului pe venit»

2 • Componenţa şi modul de contabilizare a veniturilor şi cheltuielilor din evenimente extraordinare • Modul de corectare a erorilor semnificative aferente veniturilor şi cheltuielilor • Modul de stabilire a pragului de semnificaţie • Modul de decontare la cheltuieli a consumurilor aferente lucrărilor de cercetări ştiinţifice şi de proiectare-experimentare

• Modul de contabilizare a veniturilor şi cheltuielilor constatate după data întocmirii rapoartelor financiare • Particularităţile contabilităţii veniturilor şi cheltuielilor în organizaţiile de construcţie • Modul de recunoaştere, evaluare şi contabilizare a cheltuielilor (economiilor) privind impozitul pe venit • Metodica de evidenţă a diferenţelor permanente şi temporare şi a activelor (datoriilor) amînate privind impozitul pe venit • Modul de contabilizare a veniturilor şi cheltuielilor rezultate din diferenţele de reevaluare a activelor nemateriale • Modul de contabilizare a cheltuielilor ulterioare aferente activelor nemateriale • Modul de contabilizare a veniturilor şi cheltuielilor aferente transmiterii drepturilor de utilizare a activelor nemateriale şi ieşirii acestora • Modul de contabilizare a veniturilor şi cheltuielilor rezultate din diferenţele de reevaluare a activelor materiale pe termen lung • Metodele de evidenţă a cheltuielilor privind reparaţia mijloacelor fixe • Modul de contabilizare a cheltuielilor aferente ieşirii activelor materiale pe termen lung • Criteriile de clasificare a arendei (leasingului) • Modul de contabilizare a veniturilor şi cheltuielilor din contractele de arendă operaţională şi finanţată (leasing operaţional şi financiar) la arendator (locator) şi arendaş (locatar) • Nomenclatorul informaţiei privind veniturile şi cheltuielile aferente tranzacţiilor de arendă (leasing) care trebuie prezentate în rapoartele financiare • Criteriile generale şi specifice de recunoaştere şi de evaluare a veniturilor din vînzarea bunurilor, prestarea serviciilor şi utilizarea activelor întreprinderilor de către terţi (dobînzi, redevenţe, dividende) • Modul de prezentare a informaţiilor privind veniturile şi cheltuielile în rapoartele financiare

SNC 13 «Contabilitatea activelor nemateriale»

SNC 16 «Contabilitatea activelor materiale pe termen lung»

SNC 17 «Contabilitatea arendei (leasingului)»

SNC 18 «Venitul»

238

1

2

SNC 20 «Contabilitatea subvenţiilor şi publicitatea informaţiei aferentă asistenţei de stat» SNC 21 «Efectele variaţiilor cursurilor valutare» SNC. 23 «Cheltuieli privind împrumuturile» SNC 25 «Contabilitatea investiţiilor»

SNC 27 «Rapoartele financiare consolidate şi contabilitatea investiţiilor în întreprinderile fiice» SNC 28 «Contabilitatea investiţiilor în întreprinderile asociate» SNC 62 «Contabilitatea în partidă simplă» Comentariile cu privire la aplicarea SNC 1 Comentariile cu privire la aplicarea SNC 18 Comentariile cu privire la aplicarea SNC 23 Regulamentul privind inventarierea

• Modul de contabilizare a veniturilor şi cheltuielilor din subvenţii în cazul aplicării: - metodei venitului - metodei capitalului • Modul de contabilizare a veniturilor şi cheltuielilor din diferenţele de curs valutar şi de reflectare a acestora în rapoartele financiare • Metodele de contabilizare a cheltuielilor privind împrumuturile • Modul de capitalizare a cheltuielilor privind împrumuturile • Modul de contabilizare a veniturilor şi cheltuielilor din investiţii în cazul evaluării curente a acestora în baza metodei valorii • Regulile de evidenţă a veniturilor şi cheltuielilor rezultate din diferenţa între valoarea de intrare şi valoarea nominală a titlurilor de valoare de datorii • Modul de contabilizare a veniturilor şi cheltuielilor din investiţii în întreprinderi fiice în cazul evaluării curente a acestora în baza metodei punerii în echivalenţă (repartizării proporţionale) • Structura, modul de întocmire şi de prezentare a Raportului privind rezultatele financiare consolidat • Modul de contabilizare a veniturilor şi cheltuielilor din investiţii în întreprinderi asociate în cazul evaluării curente acestora în baza metodei punerii în echivalenţă • Modul de contabilizare a veniturilor şi cheltuielilor în cazul aplicării sistemului în partidă simplă • Structura registrului de evidenţă a veniturilor şi cheltuielilor • Explicarea în baza de exemple concrete a prevederilor SNC 1 • Explicarea în baza de exemple concrete a prevederilor SNC 18 • Explicarea în baza de exemple concrete a prevederilor SNC 23

• Modul de evidenţă a veniturilor şi cheltuielilor rezultate din inventarierea activelor şi datoriilor • Formularele documentelor primare şi registrelor de evidenţă a rezultatelor inventarierii activelor şi datoriilor Îndrumări metodice privind • Componenţa veniturilor şi cheltuielilor cooperativelor de particularităţile contabiliîntreprinzător tăţii în cooperativele de • Metodica de contabilizare a veniturilor şi cheltuielilor aferente întreprinzător rabaturilor (adaosurilor) cooperatiste Planul de conturi contabile • Modul de corectare a formulelor contabile eronate al activităţii economico• Regulilor de funcţionare a conturilor de veniturilor şi cheltuieli financiare a întreprinderilor • Normele metodologice de aplicare a conturilor de venituri şi cheltuieli

Sursa: Elaborat de autor

239

Anexa 2 Caracteristica conceptului contabilităţii de angajamente în diferite ţări Ţara (actul normativ) Denumirea şi conţinutul conceptului Bulgaria Principiul calculării curente – veniturile şi cheltuielile din tranzacţii (Legea contabilităţii) şi evenimente se înregistrează în momentul apariţiei lor, indiferent de momentul încasării mijloacelor băneşti sau a echivalentelor acestora, şi se reflectă în rapoartele financiare ale perioadei curente Estonia Principiul înregistrării tranzacţiilor – tranzacţiile economice se (Legea contabilităţii) reflectă atunci cînd au avut loc, indiferent de încasările sau plăţile mijloacelor băneşti Federaţia Rusă Convenţia delimitării în timp a faptelor economice – veniturile şi (Regulamentul 1/98 cheltuielile se recunosc în perioada de gestiune în care acestea au avut „Politica de loc, indiferent de momentul încasării sau plăţii de mijloace băneşti sau contabilitate”) altei forme de compensare Franţa Principiul specializării sau independenţei exerciţiului – veniturile şi (Planul General de cheltuielile trebuie ataşate fiecărui exerciţiu. În acest scop este necesar: Conturi) - să nu se omită cheltuielile şi veniturile ataşate exerciţiului; - să se excludă cheltuielile şi veniturile aferente exerciţiilor ulterioare Germania Principiul realizării – la calcularea rezultatului financiar se iau în (Codul comercial) considerare toate veniturile şi cheltuielile perioadei curente, indiferent de momentul încasărilor sau plăţilor corespunzătoare Marea Britanie Principiul specializării exerciţiului/concordanţei – la întocmirea (Legea societăţilor raportului de profit şi pierderi veniturile se contrapun cheltuielilor comerciale) datorită cărora acestea au fost încasate în perioada de gestiune. Aceasta înseamnă că veniturile şi cheltuielile se recunosc nu atunci cînd au fost achitate cu mijloace băneşti, ci atunci cînd acestea au apărut România Contabilitatea de angajamente – efectele tranzacţiilor şi ale altor (Reglementările evenimente sînt recunoscute atunci cînd tranzacţiile şi evenimentele se contabile conforme cu produc (şi nu pe măsură ce trezoreria sau echivalentul său este încasat directivele europene) sau plătit) şi sînt înregistrate în contabilitate şi raportate în situaţiile financiare ale perioadelor aferente momentului în care se produc, şi nu atunci cînd se efectuează încasările şi plăţile Statele Unite ale Metoda acumulărilor – metoda care urmăreşte înregistrarea efectelor Americii financiare ale operaţiunilor şi altor fapte şi circumstanţe asupra (Baza conceptuală a întreprinderii în exerciţiile în care aceste operaţiuni, fapte şi rapoartelor financiare) circumstanţe se produc şi nu în exerciţiile în care întreprinderea încasează sau plăteşte sumele băneşti. Ucraina Principiul calculării şi concordanţei veniturilor şi cheltuielilor – la (Legea contabilităţii) determinarea rezultatelor financiare ale perioadei de gestiune este necesar să se compare veniturile perioadei cu cheltuielile care au fost suportate pentru obţinerea acestor venituri. În acest caz, veniturile şi cheltuielile se reflectă în contabilitate şi în rapoartele financiare atunci cînd acestea au apărut, şi nu la încasarea sau plata mijloacelor băneşti

Sursa: Elaborat de autor în baza actelor normative din ţările respective

240

Anexa 3 Bazele de evaluare a elementelor contabile şi modalităţile de aplicare a acestora la evaluarea veniturilor şi cheltuielilor Denumirea şi caracteristica generală a bazei de evaluare conform Cadrului general al IASB Normelor Internaţionale de Evaluare

1 2

Modalităţile de aplicare la evaluarea veniturilor şi cheltuielilor

3

Costul istoric – activele sînt înregistrate la suma în numerar sau echivalente de numerar plătită în momentul cumpărării lor sau la valoarea justă a sumei plătite în momentul achiziţionării. Datoriile sînt înregistrate la valoarea echivalentelor obţinute în schimbul obligaţiei sau, în anumite împrejurări (de exemplu, în cazul impozitului pe profit), la valoarea ce se aşteaptă să fie plătită în numerar sau echivalente de numerar pentru a stinge datoriile, în cursul normal al afacerilor. Costul curent – activele sînt înregistrate la suma în numerar sau echivalente de numerar care ar trebui plătită dacă acelaşi activ sau unul asemănător ar fi fost achiziţionat în prezent. Datoriile sînt înregistrate la valoarea neactualizată a numerarului sau echivalentelor de numerar necesară pentru a deconta în prezent obligaţia. Valoarea realizabilă (de decontare) – activele sînt înregistrate la suma în numerar sau echivalente de numerar care poate fi obţinută în prezent prin vînzarea normală a activelor. Datoriile sînt înregistrate la valoarea lor de decontare, care trebuie plătită pentru a achita datoriile în cursul normal al afacerilor.

Costul istoric nu este prevăzut în Normele Internaţionale de Evaluare care se aplică în cazul evaluării ulterioare a elementelor contabile, adică după recunoaşterea iniţială a acestora.

Costul istoric poate fi utilizat pentru evaluarea tuturor elementelor contabile şi îmbracă următoarele forme: valoarea de intrare (de achiziţie), costul efectiv, valoarea de aport, valoarea nominală etc. Se aplică în cazul evaluării veniturilor din activele primite cu titlu gratuit, sub formă de subvenţii, şi a costului vînzărilor care se determină în baza valorii de intrare (costului efectiv) a bunurilor vîndute, conform uneia din următoarele metode: de identificare, FIFO, LIFO, costului mediu ponderat. Costul curent se utilizează, de regulă, la evaluarea activelor. Aplicaţia practică a costului curent o reprezintă valoarea de înlocuire. Se utilizează în mod indirect la evaluarea veniturilor şi cheltuielilor din diferenţe de reevaluare şi din deprecierea activelor, din decontarea creanţelor compromise şi a datoriilor cu termenul de prescripţie expirat. Valoarea realizabilă se utilizează, în principal, la evaluarea activelor. Aplicaţia practică a valorii realizabile o reprezintă valoarea de piaţă diminuată cu cheltuielile aferente finalizării şi vînzării activului. Se aplică la evaluarea veniturilor şi cheltuielilor aferente plusurilor de inventar, deşeurilor recuperabile, bunurilor obţinute în urma reparaţiei mijloacelor fixe etc.

Costul de înlocuire net – procedura de evaluare utilizată atunci cînd nu se deţin informaţii despre preţurile de piaţă pentru evaluarea unor proprietăţi specializate, care se vînd rar sau niciodată, altfel decît ca părţi ale unei afaceri (IVS 2 „Baze de evaluare diferite de valoarea de piaţă”). Valoarea de piaţă – suma estimată pentru care o proprietate (activ) ar putea fi schimbată la data evaluării, între un cumpărător şi un vînzător hotărîţi, într-o tranzacţie echilibrată, (IVS 1 „Valoarea de piaţă – bază de evaluare”, GN 8 „Costul de înlocuire net”).

241

1

2

3

Valoarea actualizată – activele sînt înregistrate la valoarea actualizată a viitoarelor intrări de numerar, care urmează a fi generate în derularea normală a activităţii. Datoriile sînt înregistrate la valoarea actualizată a viitoarelor ieşiri de numerar care se aşteaptă să fie necesare pentru a deconta datoriile în cursul normal al afacerilor.

Valoarea de utilizare – valoarea actualizată a fluxurilor viitoare de numerar estimate, ce se aşteaptă să fie generate din utilizarea continuă a unui activ şi din cedarea lui la sfîrşitul duratei de viaţă utilă. Este valoarea pe care o anumită proprietate o are pentru o utilizare specifică şi pentru un anumit utilizator (IVS 2 „Bazele de evaluare diferite de valoarea de piaţă”, IVA 1 „Evaluarea pentru raportarea financiară”).

Valoarea actualizată poate fi utilizată la evaluarea tuturor elementelor contabile şi se determină prin actualizarea unor sume estimate să se obţină în viitor cu ajutorul unor rate de actualizare. Se aplică la evaluarea veniturilor şi cheltuielilor din dobînzi, contracte de leasing financiar (arendă finanţată), precum şi în cazul vînzării bunurilor pe credit.

Sursa: Elaborat de autor după Pântea I. şi Deaconu A. [120, p. 44–45]

242

Anexa 4 Conţinutul principiului prudenţei în diferite ţări Ţara (actul normativ) Bulgaria (Legea contabilităţii) Estonia (Legea contabilităţii) Denumirea şi conţinutul principiului Prudenţa – evaluarea şi evidenţa riscurilor eventuale şi pierderilor posibile la reflectarea operaţiunilor economice în conturile contabile în scopul determinării rezultatului financiar efectiv Principiul prudenţei – rapoartele financiare trebuie întocmite cu precauţie. Dacă este cunoscut sau există probabilitatea că valoarea reală a bunurilor este mai joasă decît valoarea contabilă a acestora, trebuie să se efectueze reevaluarea lor. Concomitent, este necesar să se contabilizeze toate datoriile efective şi potenţiale Prudenţa – la apariţia situaţiilor neordinare, acestea se evaluează în contabilitate, în primul rînd, sub aspectul eventualelor pierderi, cheltuieli şi datorii, dar nu al veniturilor potenţiale şi al intrărilor de bunuri, nepermiţînd în acelaşi timp constituirea provizioanelor latente Prudenţa – aprecierea rezonabilă a faptelor în scopul de a evita riscul de transfer în viitor a incertitudinilor prezente succeptibile de a greva patrimoniul şi rezultatele întreprinderii Prudenţa – evaluarea trebuie să fie efectuată cu toată precauţia şi anume trebuie luate în considerare toate riscurile şi pierderile previzibile, care au apărut pînă la data raportării, chiar dacă acestea au devenit cunoscute în intervalul de timp între data de raportare şi data de prezentare a raportului anual; profiturile se contabilizează numai cînd acestea au fost cîştigate la data de raportare Prudenţa (conservatismul) – la alegerea între două sau mai multe evaluări a faptelor economice, este necesar de ales acea evaluare care asigură un profit mai mic şi/sau o valoare netă a activelor mai mică Prudenţa – evaluarea trebuie făcută pe o bază prudentă şi în special: a) poate fi inclus numai profitul realizat la data bilanţului; b) trebuie să se ţină cont de toate datoriile apărute în cursul exerciţiului financiar curent sau al unui exerciţiu precedent, chiar dacă acestea devin evidente numai între data bilanţului şi data întocmirii acestuia, c) trebuie să se ţină cont de toate datoriile previzibile şi pierderile; potenţiale apărute în cursul exerciţiului financiar curent sau al unui exerciţiu financiar precedent, chiar dacă acestea devin evidente numai între data bilanţului şi data întocmirii acestuia; d) trebuie să se ţină cont de toate deprecierile, indiferent dacă rezultatul exerciţiului financiar este pierdere sau profit Conservatismul – pentru recunoaşterea majorării profitului nerepartizat al întreprinderii şi a veniturilor, sînt necesare dovezi mai argumentate decît pentru recunoaşterea diminuărilor profitului nerepartizat şi a cheltuielilor Prudenţa – aplicarea în contabilitate a metodelor de evaluare care trebuie să evite subevaluarea datoriilor şi cheltuielilor şi supraevaluarea activelor şi veniturilor întreprinderii

Federaţia Rusă (Regulamentul 1/98 „Politica de contabilitate”) Franţa (Planul General de Conturi) Germania (Codul comercial)

Marea Britanie (Legea societăţilor comerciale) România (Reglementările contabile conforme cu directivele europene)

Statele Unite ale Americii (Baza conceptuală a rapoartelor financiare) Ucraina (Legea contabilităţii)

Sursa: Elaborat de autor în baza actelor normative din ţările respective

243

Anexa 5 Elementele principale ale politicii de contabilitate aferente veniturilor şi cheltuielilor întreprinderii şi interconexiunea acestora cu legislaţia fiscală Nr. crt.

1

Elementul politicii de contabilitate

2

Variantele (metodele) de evidenţă

3

Temeiul Explicaţii, interconexiunea (actul variantelor (metodelor) de evidenţă normativ) cu legislaţia fiscală

4 5

1.

2.

3.

4.

1. Dispoziţii generale Sistemul 1. Sistemul în partidă Legea Sistemul contabil se alege de fiecare contabil utilizat simplă contabilită întreprindere de sine stătător, pornind 2. Sistemul simplificat ţii, art. 15 de la necesităţile informaţionale şi în partidă dublă indicatorii stabiliţi de Legea 3. Sistemul complet în contabilităţii. partidă dublă Documentele 1. Se elaborează de Legea Documentele primare elaborate de primare pentru întreprindere de sine contabilităţ întreprindere trebuie să conţină elecare nu sînt stătător ii, art. 19 mentele obligatorii prevăzute de prevăzute 2. Se aplică formularele legislaţia în vigoare. formulare-tip aprobate în mod centralizat Baza de 1. Costul istoric Bazele con- Baza de evaluare trebuie selectată în evaluare a 2. Costul curent ceptuale, funcţie de categoriile de venituri şi veniturilor şi 3. Valoarea realizabilă paragrafele cheltuieli. Astfel, pentru veniturile cheltuielilor (de decontare) 95-97 provenite din intrări de active cu titlu 4. Valoarea actualizată gratuit sau sub formă de subvenţii poate fi aplicat costul istoric, iar pentru veniturile şi cheltuielile din contractele de leasing financiar (arenda finanţată) – valoarea actualizată. Conceptul de 1. Conceptul capitalului Bazele con- Adoptarea

conceptului de menţinere a menţinere a financiar ceptuale, capitalului trebuie să fie efectuată în capitalului 2. Conceptul capitalului paragrafele funcţie de necesităţile utilizatorilor fizic 100-105 informaţiilor contabile. Modelul 1. Modelul bazat pe contabil utilizat valoarea curentă 2. Modelul bazat pe valoarea actualizată Pragul de semnificaţie Bazele conceptuale, paragraful 106 Modelul contabil se alege de către fiecare întreprindere în funcţie de strategia dezvoltării acesteia şi cu condiţia respectării echilibrului între relevanţă şi credibilitate. Pragul de semnificaţie se stabileşte pe fiecare grupă de venituri şi cheltuieli. Acesta va avea o importanţă considerabilă în cazul întocmirii rapoartelor financiare în formă liberă, precum şi la corectarea erorilor contabile.

5.

6.

1. Pragul de semniSNC 8, ficaţie se stabileşte în paragraful cotă procentuală 28 2. Pragul de semnificaţie se stabileşte în sumă absolută

244

1

2

3

4

5

7.

8.

9.

10.

11.

2. Procedee contabile pentru care actele normative prevăd diferite variante Modul de 1. Consumurile de SNC 4, Varianta de contabilizare a consumucontabilizare a producţie se reflectă în paragrafele rilor de producţie se alege de fiecare consumurilor conturile contabilităţii 24, 30 întreprindere de sine stătător, în funcţie aferente de gestiune de dimensiunile şi particularităţile fabricării (varianta I) Planul de organizaţional-tehnologice. produselor, 2. Consumurile de conturi Varianta I se recomandă pentru prestării producţie se reflectă în aplicare la întreprinderile care produc serviciilor şi contul contabilităţii un sortiment larg de produse şi/sau executării financiare 215 prestează diferite tipuri de servicii. lucrărilor «Producţia în curs de Varianta II poate fi utilizată, în execuţie» principal, la întreprinderile micului (varianta II) business care aplică sistemul contabil simplificat în partidă dublă. Criteriile de Se indică componenţa Bazele con- În politica de contabilitate trebuie să clasificare a şi/sau criteriile de ceptuale, fie indicate criteriile de clasificare a veniturilor şi clasificare a veniturilor paragraful veniturilor şi cheltuielilor pe tipurile de cheltuielilor pe şi cheltuielilor pe 68 activităţi ale întreprinderii şi, în tipurile de tipurile de activităţi ale particular, componenţa veniturilor din activităţi ale întreprinderii etc. Planul de vînzări şi a costului vînzărilor. întreprinderii conturi În acest context, se va ţine cont de faptul că în

componenţa veniturilor din vînzări se includ încasările pe care întreprinderea le obţine sistematic în urma efectuării activităţilor de bază. Costul vînzărilor include valoarea de bilanţ (costul) bunurilor vîndute şi serviciilor prestate, a căror valoare de vînzare (fără TVA) a fost contabilizată în componenţa veniturilor din vînzări. Metodele de 1. Metoda de identiSNC 2, Metoda de evaluare curentă a stocuevaluare ficare paragrafele rilor se stabileşte pentru fiecare tip curentă a 2. Metoda FIFO 22–26 sau grupă a acestora. În acest caz, se stocurilor 3. Metoda LIFO iau în considerare particularităţile 4. Metoda costului activităţii întreprinderii, cererea de mediu ponderat bunuri pe piaţă, nivelul inflaţiei, precum şi gradul de influenţă a metodei acceptate de evaluare asupra rezultatului financiar şi fiscal. Metodele de 1. Metoda prestării SNC 18, Prima metodă este raţional să fie recunoaştere a efective paragraful utilizată dacă termenul de prestare a veniturilor şi 2. Metoda procentului de 20 serviciilor nu depăşeşte durata unei cheltuielilor finalizare perioade de gestiune, iar metoda a două din prestarea de – în cazurile în care serviciile, conform servicii unuia şi aceluiaşi contract, se prestează pe o durată mai mare decît perioada de gestiune. Procedeele de 1.Procedeul volumului SNC 18, Procedeele 1–3 se recomandă în evaluare a efectiv al serviciilor paragraful cazurile în care sumele veniturilor şi veniturilor şi prestate 22 cheltuielilor pot fi repartizate cu cheltuielilor pe 2.Procedeul ponderii exactitate pe stadiile tranzacţiei.

245

stadiile de finalizare a tranzacţiei

12.

13.

14.

15.

Procedeul liniar se aplică atunci cînd prestarea serviciilor presupune un număr nedeterminat de operaţiuni în cursul perioadei prestabilite care nu pot fi repartizate cu exactitate pe stadiile de finalizare a tranzacţiei. În scopuri fiscale veniturile şi deducerile care apar la aplicarea metodei de constatare a venitului pe stadiile de finalizare a tranzacţiei se determină în modul stabilit în art. 45 din Codul fiscal. Metodele de 1. Metoda recomandată SNC 23, Metoda recomandată de SNC 23 poate recunoaştere a de SNC 23 – paragrafele fi aplicată pentru evidenţa cheltuielilor cheltuielilor cheltuielile privind 9-10 (dobînzilor) aferente tuturor tipurilor privind împruîmprumuturile se rede credite bancare şi împrumuturi, muturile cunosc ca cheltuieli indiferent de destinaţia şi utilizarea ale perioadei de efectivă a acestora. gestiune curente Metoda alternativă admisibilă se reco2. Metoda alternativă mandă pentru evidenţa cheltuielilor privind împrumuturile primite şi utiliadmisibilă – cheltuielile privind împrumuzate doar pentru procurarea (crearea) turile se capitalizează activelor calificate. Metoda de 1. Metoda în baza SNC 12, Metoda de calculare a cheltuielilor calculare a diferenţelor paragrafele privind impozitul pe profit în baza veniturilor şi temporare 7–12 diferenţelor temporare se recomandă a fi aplicată în cazul în care suma cheltuielilor 2. Metoda directă privind impodiferenţelor nominalizate nu este semnificativă. zitul pe profit Metoda directă poate fi utilizată de către întreprinderile micului business la care suma diferenţelor temporare nu influenţează semnificativ rezultatul net al perioadei de gestiune. Metoda de 1.Din suma prognozată a Codul Acest element al politicii de contabiliachitare în rate impozitului pe venit fiscal, tate poartă un caracter de recomandare a impozitului 2.Din suma impozitului art. 84 şi poate fi reflectat doar în Declaraţia pe venit pe venit calculată în cu privire la impozitul pe venit din anul precedent activitatea de întreprinzător. Procedeul Repartizarea consumuSNC 2, Procedeul de repartizare a consumuri(baza) de rilor indirecte de proparagraful lor indirecte de producţie între tipurile repartizare a ducţie constante se 13 de produse (servicii) acceptat de întreprindere trebuie să fie argumentat din consumurilor efectuează în funcţie de indirecte de capacitatea normativă a punct de vedere economic şi să ţină cont de specificul tehnologiei şi organiproducţie utilajului stabilită faţă de zării producţiei concrete. Consumurile constante nivelul de producţie a: perioadei de gestiune variabile se inclus integral în costul precedente produselor fabricate, iar consumurile cîtorva perioade de constante – în baza capacităţii normagestiune sau sezoane tive a utilajului de producţie. Suma consumurilor constante care depăşeşte capacitatea normativă trebuie recunoscute ca cheltuieli ale perioadei.

volumului efectiv al serviciilor prestate în volumul total al serviciilor de executat 3. Procedeul ponderii cheltuielilor suportate la o dată prestabilită în totalul cheltuielilor prevăzute de contract 4. Procedeul liniar

246

1

2

3

4

5

16.

17.

18.

3.Procedee contabile elaborate de întreprindere de sine stătător Procedeul de 1. Costul efectiv Evaluarea producţiei în curs de exeevaluare curen- 2. Costul normativ cuţie la costul efectiv se poate efectua tă a producţiei 3. Suma consumurilor în producţiile individuale şi în serii în curs de directe de materiale mici. execuţie Evaluarea producţiei în curs de execuţie la costul normativ se recomandă în producţiile în serii mari şi în masă. Evaluarea producţiei în curs de execuţie la suma consumurilor directe de materiale este raţională în producţiile care necesită un consum considerabil de materiale. Procedeul de 1. Costul efectiv Evaluarea produselor la costul efectiv evaluare curen- 2. Costul normativ se recomandă pentru producţiile indită a produselor viduale şi în serii mici, precum şi pentru producţiile din care se obţin produse în masă cu un sortiment redus. Evaluarea produselor la costul normativ poate fi aplicată în producţiile în serii mari şi în masă. În acest caz, abaterea costului efectiv de la cel normativ se decontează prin întocmirea formulelor contabile de stornare sau suplimentare cu aceeaşi corespondenţă a conturilor ca şi în cazul înregistrării produselor la intrări. Modul de Diferenţele de sumă Diferenţele de sumă apar în cazul efeccontabilizare a favorabile se constată ca tuării decontărilor cu rezidenţii Republicii Moldova exprimate în diferenţelor de venituri, iar cele sumă nefavorabile – ca unităţi convenţionale (în valută străină). cheltuieli financiare Diferenţele de sumă trebuie înregistrate în componenţa veniturilor şi cheltuielilor financiare, deoarece după conţinutul economic ele sînt similare diferenţelor de curs valutar care, conform paragrafului 16 din SNC 21, se recunosc ca cheltuieli şi venituri ale perioadei de gestiune curente.

Sursa: Elaborat de autor

247

Anexa 6 Planul de conturi de lucru pentru evidenţa veniturilor şi cheltuielilor întreprinderii

Simbolul grupei de conturi Simbolul conturilor sintetice Simbolul subconturilor

CLASA 6. CONTURI DE VENITURI 61 611 6111 6112 6113 6114 6115 6116 6117 612 6121 6123 6124 62 621 6211 6212 6213 6214 6215 622 6221 6222 6223 6224 6225 6226 6227 6228 623 6231 6232 6233 6234 6235 624 6241 VENITURI DIN ACTIVITĂŢILE DE BAZĂ Cifra de afaceri Venituri din vînzarea produselor Venituri din vînzarea mărfurilor Venituri din prestarea serviciilor Venituri din contracte de construcţie Venituri din contractele de leasing (arendă, locaţiune) Venituri din studii şi cercetări Venituri din utilizarea activelor de către terţi Alte venituri din activităţile de bază Venituri din investiţii contabilizate conform metodei punerii în echivalenţă Venituri din modificarea metodelor de evaluare a activelor curente Alte venituri aferente activităţilor de bază VENITURI DIN ALTE ACTIVITĂŢI ORDINARE Venituri din vînzarea activelor pe termen lung Venituri din vînzarea activelor nemateriale Venituri din vînzarea activelor materiale pe termen lung Venituri din vînzarea activelor financiare pe termen lung Venituri din ecartul de reevaluare a activelor pe termen lung vîndute Alte venituri din vînzarea activelor pe termen lung Venituri financiare Venituri din investiţii Venituri din subvenţii şi active intrate cu titlu gratuit Venituri din diferenţe de curs valutar şi de sumă Venituri din rezultatele inventarierii activelor şi datoriilor Venituri din amenzi, penalităţi şi despăgubiri Venituri din recuperarea prejudiciului material Venituri din decontarea datoriilor cu termenul de prescripţie expirat Alte venituri financiare Venituri din provizioane Venituri din provizioane pentru riscuri şi cheltuieli Venituri din provizioane pentru deprecierea activelor pe termen lung Venituri din provizioane pentru deprecierea activelor curente Venituri din fondul comercial negativ Venituri din alte provizioane Alte venituri aferente activităţilor ordinare Venituri din vînzarea altor active curente

248

6242 6243 63 631 6311 6312 6313 6314 632 6321 6322 6323 64 641 642

Venituri din leasing operaţional (arendă, locaţiune) Alte venituri VENITURI EXTRAORDINARE Venituri din compensaţii pentru recuperarea pierderilor din calamităţi Venituri de la companiile de asigurări Venituri de la autorităţile publice Venituri de la alte întreprinderi şi persoane Venituri din casarea activelor deteriorate în urma calamităţilor Venituri din alte evenimente extraordinare Venituri din compensaţii pentru exproprierea activelor Venituri din modificarea legislaţiei în vigoare Alte venituri extraordinare VENITURI DIN IMPOZITUL PE PROFIT Venituri din impozitul pe profit curent Venituri din impozitul pe profit amînat CLASA 7. CONTURI DE CHELTUIELI

71

CHELTUIELI ALE ACTIVITĂŢILOR DE BAZĂ Varianta I. Întreprinderea aplică metoda costului vînzărilor de clasificare a cheltuielilor Costul vînzărilor Costul produselor vîndute Costul mărfurilor vîndute Costul serviciilor prestate Costul lucrărilor de construcţie-montaj Costul serviciilor din activitatea de leasing (arendă, locaţiune) Costul serviciilor din activitatea de studii şi cercetări Cheltuieli cu redevenţele Costul investiţiilor vîndute Cheltuieli comerciale Cheltuieli privind operaţiile de marketing Cheltuieli privind ambalarea produselor şi mărfurilor Cheltuieli de transport privind comercializarea produselor şi mărfurilor Cheltuieli privind reclama Cheltuieli privind reparaţiile garantate şi deservirile cu garanţie Cheltuieli privind returnarea şi reducerea preţurilor la bunurile vîndute Alte cheltuieli comerciale Cheltuieli generale şi administrative Cheltuieli privind uzura, repararea şi întreţinerea mijloacelor fixe cu destinaţie generală Cheltuieli privind amortizarea activelor nemateriale Cheltuieli de întreţinere a personalului administrativ şi de conducere Cheltuieli privind acţiunile de binefacere şi sponsorizare Cheltuieli privind protecţia muncii

711 7111 7112 7113 7114 7115 7116 7117 7118 712 7121 7122 7123 7124 7125 7126 7127 713 7131 7132 7133 7134 7135

249

7136 7137 7138 714 7141 7142 7143 7144 7145

Cheltuieli de reprezentare Cheltuieli de detaşare a personalului administrativ şi de conducere Alte cheltuieli generale şi administrative Alte cheltuieli ale activităţilor de bază Cheltuieli din modificarea metodelor de evaluare a activelor curente Cheltuieli privind dobînzile pentru credite şi împrumuturi Cheltuieli de producţie indirecte nerepartizate Cheltuieli aferente producţiei rebutate Alte cheltuieli aferente activităţilor de bază Varianta II. Întreprinderea aplică metoda elementelor economice de clasificare a cheltuielilor

711 7111 7112 7113 7114 7115 7116 7117 7118 712 7121 7122 7123 7124 7125 713 7131 7132 7133 714 7141 7142 7143 72 721 7211 7212 7213 7214 7215 722 7221 7222 7223

Cheltuieli materiale Cheltuieli cu materiale de bază şi materii prime Cheltuieli cu materiale auxiliare Cheltuieli privind energia şi apa Cheltuieli privind combustibilul Cheltuieli privind piesele de schimb Cheltuieli privind ambalajele şi materialele pentru ambalat Cheltuieli privind obiectele de mică valoare şi scurtă durată Cheltuieli privind produsele şi mărfurile Cheltuieli cu personalul Cheltuieli privind salariile Cheltuieli privind contribuţiile de asigurări sociale de stat obligatorii Cheltuieli privind primele de asigurare obligatorie de asistenţă medicală Cheltuieli privind contribuţiile în fondurile nestatale de pensii Alte cheltuieli privind asigurarea şi protecţia socială a personalului Cheltuieli privind amortizarea (uzura, epuizarea) activelor pe termen lung Cheltuieli privind amortizarea activelor nemateriale Cheltuieli privind uzura mijloacelor fixe Cheltuieli privind epuizarea resurselor naturale Alte cheltuieli ale activităţilor de bază Cheltuieli cu lucrările şi serviciile executate de terţi Cheltuieli cu impozitele şi taxele Alte cheltuieli ale activităţilor de bază CHELTUIELI ALE ALTOR ACTIVITĂŢI ORDINARE Cheltuieli privind vînzarea activelor pe termen lung Cheltuieli privind vînzarea activelor nemateriale Cheltuieli privind vînzarea activelor materiale pe termen lung Cheltuieli privind vînzarea activelor financiare pe termen lung Cheltuieli din reevaluarea activelor pe termen lung Alte cheltuieli aferente vînzării activelor pe termen lung Cheltuieli financiare Cheltuieli aferente investiţiilor Cheltuieli privind diferenţele de curs valutar şi de sumă Cheltuieli privind activele transmise cu titlu gratuit

250

7224 7225 7226 7227 7228 7229 723 7231 7232 7233 7234 724 7241 7242 7243 73 731 7311 7312 7313 732 7321 7322 7323 74 741 742

Cheltuieli aferente subvenţiilor Cheltuieli privind amenzile, penalităţile, despăgubirile Cheltuieli din decontarea creanţelor compromise Cheltuieli aferente rezultatelor inventarierii activelor şi datoriilor Cheltuieli privind împrumuturile Alte cheltuieli financiare Cheltuieli privind provizioanele Cheltuieli privind provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli Cheltuieli privind provizioanele pentru deprecierea activelor pe termen lung Cheltuieli privind provizioanele pentru deprecierea activelor curente Cheltuieli aferente altor provizioane Alte cheltuieli aferente activităţilor ordinare Cheltuieli privind comercializarea altor active curente Cheltuieli aferente contractelor de leasing operaţional (arendă, locaţiune) Alte cheltuieli ale activităţilor ordinare CHELTUIELI EXTRAORDINARE Cheltuieli privind calamităţile Cheltuieli aferente casării activelor distruse (deteriorate) în urma calamităţilor Cheltuieli privind prevenirea şi/sau lichidarea consecinţelor calamităţilor Cheltuieli din stoparea activităţii întreprinderii din cauza calamităţilor Cheltuieli privind alte evenimente extraordinare Cheltuieli privind exproprierea activelor Cheltuieli rezultate din modificarea legislaţiei în vigoare Alte cheltuieli extraordinare CHELTUIELI PRIVIND IMPOZITUL PE PROFIT Cheltuieli privind impozitul pe profit curent Cheltuieli privind impozitul pe profit amînat

Sursa: Elaborat de autor

251

Anexa 7 . Formule contabile pentru evidenţa veniturilor şi cheltuielilor din vînzarea bunurilor

Nr. crt.

1

Conţinutul operaţiunii

2

Conturi corespondente debit credit

3 4

Varianta I. Evaluarea curentă a bunurilor se efectuează la valoarea de intrare 1. Eliberarea bunurilor din depozit în magazine şi alte locuri de 216 sau 216 sau comercializare. Formula contabilă se întocmeşte pe subconturile 217 217 respective ale contului 216 sau 217 – la valoarea de bilanţ a bunurilor contabilizate în acestea 2. Reflectarea valorii de vînzare (fără TVA) a bunurilor comer221, 223, 611 cializate altor întreprinderi şi persoane cu achitarea ulterioară 227, 229 3. Reflectarea valorii de vînzare (fără TVA) a bunurilor 241 611 comercializate cu achitarea în numerar 4. Calcularea TVA aferentă valorii de vînzare a bunurilor 221, 223, 534 comercializate 227, 229, 241 5. Restabilirea TVA trecută anterior în cont aferentă diferenţei 713 534 dintre valoarea de intrare (costul efectiv) a bunurilor şi valoarea de vînzare a acestora 6. Decontarea valorii de bilanţ a bunurilor vîndute 711 216, 217 7. Trecerea în cont a avansurilor primite anterior în vederea 523 221, 223, achitării creanţelor aferente bunurilor vîndute 229 8. Încasarea de la cumpărătorii bunurilor a mijloacelor băneşti 241 sau 221, 223, 242, 243, 227, 229 244 9. Reflectarea diferenţelor de sumă şi de curs valutar favorabile 221, 223, 622 aferente operaţiunilor de vînzare a bunurilor 229 10. Reflectarea diferenţelor de sumă şi de curs valutar nefavorabile 722 221, 223, aferente operaţiunilor de vînzare a bunurilor 229 11. Calcularea suplimentară a TVA de la diferenţele de sumă 221, 223, 534 favorabile aferente operaţiunilor de vînzare a bunurilor 229 12. Stornarea TVA de la diferenţele de sumă nefavorabile aferente 221, 223, 534 operaţiunilor de vînzare a bunurilor 229 Varianta II. Evaluarea curentă a bunurilor se efectuează la preţuri cu amănuntul fără aplicarea contului 846 Eliberarea bunurilor din depozit în magazine şi alte locuri de 216 sau 216 sau comercializare 217 217 Reflectarea adaosului comercial aferent stocului şi valorii 216, 217 821 bunurilor procurate Reflectarea TVA în valoarea de vînzare a stocului şi bunurilor 216 sau 825 procurate 217 Reflectarea valorii de vînzare (fără TVA) a bunurilor comerciali- 221, 223, 611 zate altor întreprinderi şi persoane cu achitarea ulterioară 227, 229 Reflectarea valorii de vînzare (fără TVA) a bunurilor 241 611 comercializate cu achitarea în numerar

252

13. 14. 15. 16. 17.

1

2

3

4

18. Calcularea TVA aferentă valorii de vînzare a bunurilor 19. Decontarea valorii de bilanţ a bunurilor vîndute 20. Restabilirea TVA trecută anterior în cont aferentă diferenţei dintre valoarea de intrare a bunurilor şi valoarea de vînzare a acestora 21. Decontarea adaosului comercial aferent bunurilor vîndute

221, 223, 227, 229, 241 711 713 821

534 216 sau 217 534 216 sau 217 216 sau 217 821

22. Decontarea TVA inclusă în valoarea de vînzare a bunurilor 825 comercializate 23. Stornarea adaosului comercial aferent stocului de bunuri 216 sau nevîndute la finele perioadei de gestiune 217 24. Stornarea TVA aferentă valorii stocului de bunuri nevîndute la 216 sau 825 finele perioadei de gestiune 217 Varianta III. Evaluarea curentă a bunurilor se efectuează la preţuri cu amănuntul cu aplicarea contului 846 25. Eliberarea bunurilor de la depozit în magazine şi alte locuri de 216 sau 216 sau comercializare 217 217 26. Decontarea valorii de bilanţ a bunurilor vîndute 711 216 sau 217 27. Reflectarea valorii de vînzare (inclusiv TVA) a bunurilor 241 846 comercializate cu achitarea în numerar 28. Reflectarea veniturilor din comercializarea bunurilor la finele 846 611 perioadei de gestiune (lunii) 29. Reflectarea datoriilor faţă de buget aferente TVA din valoarea 846 534 bunurilor vîndute

Sursa: Elaborat de autor

253

Anexa 8 Formule contabile pentru evidenţa veniturilor şi cheltuielilor comitentului Nr. crt. 1. Conţinutul operaţiunii Conturi corespondente debit credit 217 217

Reflectarea valorii de bilanţ a mărfurilor transmise pentru vînzare conform contractului de comision Notă la operaţiunea 1. În cazul transmiterii produselor şi altor stocuri pentru vînzarea acestora conform contractului de comision (de consignaţie) în loc de contul 217 se utilizează unul din conturile – 216, 211, 213. 2. Reflectarea creanţelor comisionarului aferente mărfurilor transmise 946 – în consignaţie în evaluarea prevăzută în contract 3. Reflectarea valorii de vînzare (fără TVA) a mărfurilor comercializate 221 611 cumpărătorilor 4. Calcularea TVA aferentă valorii de vînzare a mărfurilor 221 534 comercializate efectiv cumpărătorilor 5. Decontarea valorii de bilanţ a mărfurilor comercializate 711 217 cumpărătorilor 6. Primirea mijloacelor băneşti în numerar de la comisionari pentru 241 221 mărfurile vîndute 7. Înregistrarea în conturile curente în valută naţională a mijloacelor 242 221 băneşti primite de la comisionari pentru mărfurile vîndute 8. Înregistrarea în conturile speciale la bănci a mijloacelor băneşti 244 221 primite de la comisionari pentru mărfurile vîndute 9. Reflectarea cheltuielilor aferente comercializării mărfurilor (păstrării 712 539 etc.) în comerţul de consignaţie 10. Trecerea în cont a TVA aferentă datoriilor faţă de comisionar privind 534 539 păstrarea mărfurilor şi alte cheltuieli recuperate de către comitent conform contractului 11. Compensarea reciprocă a creanţelor şi datoriilor aferente 539 221 decontărilor cu comisionarul 12. Reflectarea valorii de bilanţ a mărfurilor returnate de comisionari 217 217 13. Decontarea creanţelor comisionarului aferente mărfurilor vîndute – 946 şi/sau returnate

Sursa: Elaborat de autor

254

Anexa 9 Formule contabile pentru evidenţa veniturilor şi cheltuielilor comisionarului Nr. Conţinutul operaţiunii crt. 1. Reflectarea valorii mărfurilor primite pentru vînzare conform contractului de comision 2. Reflectarea creanţelor (inclusiv TVA şi comisionul) altor întreprinderi şi persoane aferente mărfurilor vîndute în consignaţie cu achitarea ulterioară 3. Înregistrarea în casierie a sumelor încasate din vînzarea mărfurilor cu achitarea în numerar 4. Reflectarea datoriilor (fără TVA şi comision) faţă de comitent pentru mărfurile vîndute 5. Calcularea TVA aferentă valorii mărfurilor vîndute în consignaţie 6. Reflectarea sumei TVA care urmează a fi trecută în cont în perioada primirii facturii fiscale de la comitent 7. Reflectarea veniturilor sub formă de comision 8. Reflectarea cheltuielilor aferente vînzării mărfurilor în consignaţie 9. 10. 11. 12. 13. 14. 15. Decontarea cheltuielilor aferente vînzării mărfurilor în consignaţie Încasarea mijloacelor băneştii de la cumpărătorii mărfurilor vîndute în consignaţie Reflectarea diferenţelor favorabile de sumă şi de curs valutar aferente operaţiunilor de vînzare a mărfurilor în consignaţie Reflectarea diferenţelor nefavorabile de sumă şi de curs valutar aferente operaţiunilor de vînzare a mărfurilor în consignaţie Achitarea datoriilor faţă de comitent cu mijloace băneşti Trecerea în cont a TVA aferentă valorii mărfurilor vîndute. Formula contabilă se întocmeşte la primirea facturilor fiscale de la comitent Decontarea valorii mărfurilor vîndute cumpărătorilor şi/sau returnate comitentului Conturi corespondente debit credit 923 – 221, 223, 227, 229 241 846 846 226 846 811 711 846 846 521 534 521 611 211, 227, 531, 533, 535 etc. 811

241 sau 221, 223, 242, 243, 227, 229 244 221, 223, 622 229 722 221, 223, 229 521 534 – 241, 242, 244 226 923

Sursa: Elaborat de autor

255

Anexa 10 Formule contabile de bază pentru evidenţa veniturilor sub formă de redevenţe Nr. crt. 1. Conţinutul operaţiunii Conturi corespondente debit credit 111 111 113 611 sau 622 534 515 sau 422 535 611 sau 622 534 228 111

Reflectarea valorii de intrare a obiectelor de active nemateriale transmise în folosinţă temporară altor întreprinderi şi persoane. 2. Calcularea amortizării obiectelor de active nemateriale transmise în 711 sau folosinţă temporară altor întreprinderi şi persoane 722 3. Reflectarea plăţilor (redevenţelor) lunare (periodice) pentru drepturile 228 de utilizare a obiectelor de active nemateriale acordate 4. Calcularea TVA de la sumele plăţilor (redevenţelor) lunare 228 (periodice) pentru drepturile de utilizare a obiectelor de active nemateriale acordate 5. Reflectarea plăţii unice (avansului) pentru drepturile de utilizare a 228 sau obiectelor de active nemateriale 134 6. Reflectarea sumei TVA aferente plăţii unice (avansului) pentru 228 sau drepturile de utilizare a obiectelor de active nemateriale 134 7. Înregistrarea sumei redevenţelor aferentă perioadei de gestiune 515 curente (lună, trimestru) 8. Calcularea TVA de la suma redevenţelor aferente perioadei de 535 gestiune curente (lună, trimestru) 9. Primirea de la utilizatorii obiectelor de active nemateriale a sumelor 241, 242, plăţilor (redevenţelor) pentru drepturile acordate de utilizare a unor 243, 244 astfel de obiecte 10. Reflectarea valorii de intrare a obiectelor de active nemateriale la 111 expirarea termenului de acţiune a contractului de licenţă

Sursa: Elaborat de autor

256

Anexa 11 Formule contabile pentru evidenţa veniturilor aferente datoriilor cu termenul de prescripţie expirat Nr. crt.

1

Conţinutul operaţiunii

Conturi corespondente conform Planului de conturi variantei propuse debit credit debit credit

3 4 5 6

2

Decontarea datoriilor expirate Decontarea datoriilor expirate: privind creditele bancare, împrumuturile 511, 513 612 511, 513 şi dobînzile aferente acestora privind facturile comerciale şi plata 514, 521, 612 514, 521, pentru arenda operaţională (leasing 522 522 operaţional, locaţiune) privind avansurile primite 523 612 523 privind sumele deponente care nu au 531 612 531 fost primite din vina angajaţilor privind alte operaţiuni cu personalul 532 612 532 privind decontările cu companiile de 533 612 533 asigurări privind decontările cu bugetul 534 612 534 privind decontările cu alţi creditori 539 612 539 2. Decontarea datoriilor expirate faţă de 537 621 537 fondatori privind dividendele şi alte plăţi calculate 3. Decontarea datoriilor expirate privind 514, 521, 622 514, 521, redevenţele şi plăţile (dobînzile) de arendă 522, 539 522, 539 finanţată (leasing financiar) calculate etc. etc. 4. Stornarea TVA anterior trecută în cont afe534 514, 521, 534 rentă sumelor datoriilor expirate decontate 522, 539 privind facturile comerciale, decontările cu etc. arendatorii (locatorii) şi alţi creditori 5. Stornarea TVA aferentă sumelor datoriilor 225 534 225 expirate decontate privind avansurile primite Restabilirea datoriilor decontate anterior ca datorii expirate 6. Restabilirea datoriilor privind creditele, 714 511, 512, 722 împrumuturile şi dobînzile aferente lor 513 7. Restabilirea datoriilor (fără TVA) privind 714 514, 521, 722 facturile comerciale, plata pentru arenda 522 operaţională (leasing, locaţiune) 8. Restabilirea datoriilor privind avansurile 714 523 722 primite 9. Restabilirea datoriilor faţă de angajaţii 714 531 722 întreprinderii privind sumele deponente 10. Restabilirea datoriilor faţă de angajaţii 714 532 722 întreprinderii privind alte operaţiuni 1.

622 622 622 622 622 622 622 622 622 622 514, 521, 522, 539 etc. 534 511, 512, 513 514, 521, 522 523 531 532

257

1

2

3

4

5

6

11. Restabilirea datoriilor faţă de companiile de asigurări, decontate anterior în legătură cu expirarea termenelor de prescripţie ale acestora 12. Restabilirea datoriilor faţă de alţi creditori privind sancţiunile şi alte operaţiuni 13. Restabilirea datoriilor privind dividendele şi alte plăţi calculate fondatorilor 14. Restabilirea datoriilor privind redevenţele şi plata pentru arenda finanţată (leasingul financiar) 15. Reflectarea TVA aferentă datoriilor restabilite

714

533

722

533

714 721 722 534

539 537 514, 521, 522, 539 etc. 514, 521, 522, 539 etc. 534

722 722 722 534

539 537 514, 521, 522, 539 etc. 514, 521, 522, 539 etc. 534

16. Reflectarea TVA aferentă sumelor datoriilor 225 225 restabilite privind avansurile primite. Formula contabilă se întocmeşte în cazul cînd avansurile restabilite sînt destinate efectuării livrărilor impozabile cu TVA Reflectarea diferenţelor de curs şi de sumă aferente datoriilor expirate 17. Reflectarea diferenţelor de curs şi de sumă 511, 513, 622 511, 513, 622 favorabile aferente datoriilor expirate 521, 522, 521, 522, decontate (restabilite) 523, 537, 523, 537, 539 etc. 539 etc. 18. Reflectarea diferenţelor de curs şi de sumă 722 511, 513, 722 511, 513, nefavorabile aferente datoriilor expirate 521, 522, 521, 522, decontate (restabilite) 523, 537, 523, 537, 539 etc. 539 etc.

Sursa: Elaborat de autor

258

Anexa 12 Formule contabile pentru evidenţa veniturilor din diferenţele de curs valutar favorabile Nr. crt. 1. Conţinutul operaţiunii Reflectarea diferenţelor de curs valutar favorabile aferente creanţelor privind: împrumuturile acordate şi depozitele bancare pe termen lung decontările cu debitorii pe termen lung avansurile pe termen lung acordate facturile comerciale avansurile pe termen scurt acordate decontările cu personalul veniturile calculate (redevenţele, dobînzile etc.) decontările cu alţi debitori împrumuturile acordate şi depozitele bancare pe termen scurt Reflectarea diferenţelor de curs valutar favorabile aferente mijloacelor băneşti: în numerar din casierie din conturile curente în valută străină din conturile speciale la bănci Reflectarea diferenţelor de curs valutar favorabile aferente datoriilor privind: creditele bancare pe termen lung împrumuturile pe termen lung primite decontările cu locatorii (arendatorii) finanţările şi încasările cu destinaţie specială pe termen lung avansurile pe termen lung primite creditele bancare pe termen scurt primite împrumuturile pe termen scurt primite cota-parte curentă a datoriilor pe termen lung facturile comerciale şi alte operaţiuni avansurile pe termen scurt primite decontările cu fondatorii (participanţii) aferente dividendelor şi altor operaţiuni decontările cu alţi creditori

Sursa: Elaborat de autor

Corespondenţa conturilor debit credit 131, 132 134 136 221, 223 224 227 228 229 231, 232 241 243 244 411 413 421 423 424 511 513 514 521, 522 523 537 539 622 622 622 622 622 622 622 622 622 622 622 622 622 622 622 622 622 622 622 622 622 622 622 622

2.

3.

259

Anexa 13 Formule contabile pentru evidenţa veniturilor din diferenţele de sumă favorabile Nr. crt. 1. Conţinutul operaţiunii Reflectarea diferenţelor de sumă favorabile aferente creanţelor privind: împrumuturile acordate pe termen lung creanţele pe termen lung avansurile pe termen lung acordate facturile comerciale avansurile pe termen scurt acordate decontările cu personalul veniturile calculate (redevenţele, plăţile de leasing/arendă etc.) decontările cu alţi creditori împrumuturile acordate pe termen scurt Reflectarea diferenţelor de sumă favorabile aferente datoriilor privind: împrumuturile pe termen lung primite datoriile de arendă (leasing) pe termen lung finanţările şi încasările cu destinaţie specială pe termen lung avansurile pe termen lung primite împrumuturile pe termen scurt primite cota-parte curentă a datoriilor pe termen lung datoriile pe termen scurt privind facturile comerciale avansurile pe termen scurt primite datoriile faţă de fondatori (participanţi) alte datorii pe termen scurt Calcularea suplimentară a TVA aferentă diferenţelor de sumă favorabile privind creanţele Stornarea TVA aferentă diferenţelor de sumă favorabile privind datoriile

Sursa: Elaborat de autor

Corespondenţa conturilor debit credit 131, 132 134 136 221, 223 224 227 228 229 231, 232 413 421 423 424 513 514 521, 522 523 537 539 221, 223, 228, 229 521, 522, 539 622 622 622 622 622 622 622 622 622 622 622 622 622 622 622 622 622 622 622 534 534

2.

3. 4.

260

Anexa 14 Formule contabile pentru evidenţa veniturilor extraordinare Nr. crt. Conţinutul operaţiunii 1. Înregistrarea activelor, primite de la autorităţile publice, organizaţiile necomerciale, alte întreprinderi şi persoane pentru acoperirea pierderilor din calamităţi Conturi corespondente debit credit 111, 112, 121, 631 122, 123, 211, 213, 217, 241, 242, 243, 244, 246 etc. 211, 213 631 631 631 631 632 632 631 sau 632 631 sau 632 632 632 632

2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9.

10. 11. 12.

13.

14.

Reflectarea valorii realizabile nete a materialelor şi obiectelor de mică valoare şi scurtă durată obţinute din casarea activelor pe termen lung şi curente deteriorate în urma calamităţilor naturale Reflectarea creanţelor angajaţilor întreprinderii (fără TVA) privind 227 recuperarea prejudiciului material, cauzat din vina lor în urma accidentelor, incendiilor şi altor evenimente extraordinare Reflectarea creanţelor altor întreprinderi şi persoane (fără TVA) 229 privind recuperarea prejudiciului material, cauzat din vina lor în rezultatul accidentelor, incendiilor şi altor evenimente extraordinare Calcularea despăgubirilor de asigurare care urmează a fi primite de 229 la companiile de asigurări pentru acoperirea pierderilor din evenimentele extraordinare Înregistrarea diferenţei dintre valoarea declarată şi valoarea de bilanţ 121, 122, 123, a activelor legalizate 125 Înregistrarea valorilor mobiliare şi a cotelor-părţi în capitalul social 131, 132, 231, al altor întreprinderi legalizate 232 Decontarea ecartului de reevaluare aferent activelor pe termen lung 341 distruse (deteriorate) în urma evenimentelor extraordinare sau legalizate în conformitate cu legislaţia în vigoare Reflectarea veniturilor anticipate care urmează a fi decontate în 422, 515 perioada de gestiune curentă (de exemplu, la recuperarea anticipată a prejudiciului material, cauzat de persoanele vinovate în săvîrşirea incendiilor, accidentelor) Decontarea datoriilor curente faţă de organele de asigurări sociale şi 533 medicale în legătură cu amnistia fiscală Decontarea datoriilor curente faţă de buget în legătură cu amnistia 534 fiscală Decontarea datoriilor amînate şi eşalonate (reeşalonate) faţă de 535 organele de asigurări sociale şi medicale şi faţă de buget. Înregistrarea este precedată de următoarea formulă contabilă: debit unul din conturile 533, 534, credit contul 535, care se întocmeşte în cazul amînării şi/sau eşalonării datoriilor curente Stornarea sumelor creanţelor (fără TVA) decontate eronat (în mărime 227, 229 majorată) la veniturile extraordinare în anul de gestiune curent. Concomitent la suma TVA aferentă mărimii majorării creanţelor se întocmeşte următoarea formulă contabilă de stornare: debit unul din conturile – 227, 229, credit contul 534 Decontarea la finele anului de gestiune a veniturilor extraordinare 631 sau 632 acumulate la rezultatul financiar total

Sursa: Elaborat de autor

631 sau 632

333

261

Anexa 15 Formularul Procesului-verbal de transferare a bunurilor dintr-o unitate de măsură în altă

APROB: Tehnolog principal 5 aprilie 2007 Proces-verbal de transferare a bunurilor dintr-o unitate de măsură în alta nr. 8 din 4 aprilie 2007 Întreprinderea – «Plai» S.R.L. Subdiviziunea – depozitul de mărfuri Denumirea Elementele Denumire furnizorului documen- a bunului tului de procurare a bunului

1 2 3

______________ (semnătura)

Bujor А.

Unitatea de măsură conform documentului furnizorului

4

Cantitatea iniţială

5

Valoarea Unitatea Cantita- Valoarea unitară a nouă de tea reunitară a bunului, măsură calcula- bunului, lei lei tă

6 7 8 9 (5 х 6 : 8)

„Floare” S.A.

Factura Material fiscală DD lemnos nr. 0182862 (15х15) din 25.03.2005

Metru cub

10

2 100

Metru liniar

440

47,73

Semnăturile persoanelor responsabile de întocmirea procesului-verbal: Şef depozit Tehnolog ___________ (semnătura) ___________ (semnătura) Lungu А. Creţu I.

Sursa: Elaborat de autor

262

Anexa 16 Formule contabile pentru evidenţa cheltuielilor comerciale Nr. crt.

1

Conţinutul operaţiunii

2

Conturi corespondente debit credit

3 4

1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10. 11. 12. 13.

14. 15. 16. 17.

Reflectarea cheltuielilor comerciale pe parcursul anului de gestiune Calcularea amortizării activelor nemateriale (de exemplu, a 712 licenţelor, programelor informatice etc.) utilizate la comercializarea mărfurilor (produselor) Calcularea uzurii mijloacelor fixe proprii utilizate la comercializarea 712 mărfurilor (produselor) Calcularea uzurii mijloacelor fixe primite în arendă finanţată (leasing 712 financiar) şi utilizate la comercializarea mărfurilor (produselor) Trecerea la cheltuielile comerciale a sumelor reflectate anterior ca 712 cheltuieli anticipate pe termen lung şi curente Casarea materialelor (inclusiv a ambalajului) utilizate la 712 comercializarea mărfurilor (produselor) Casarea OMVSD cu valoarea unitară nu mai mare de ½ din limita 712 stabilită, utilizate la comercializarea mărfurilor (produselor) Calcularea uzurii OMVSD utilizate la comercializarea mărfurilor 712 (produselor) 712 Decontarea costului efectiv al producţiei în curs de execuţie utilizate la comercializarea mărfurilor (produselor) 712 Decontarea costului efectiv al produselor utilizate la comercializarea mărfurilor (produselor) (în calitate de mostre la expoziţii, tîrguri, la degustare etc.) 712 Decontarea valorii de bilanţ a mărfurilor utilizate la comercializarea mărfurilor (produselor) (în calitate de mostre la expoziţii, tîrguri, la degustare etc.) Constituirea provizioanelor (corecţiilor) pentru acoperirea pierderilor 712 probabile privind creanţele compromise Reflectarea cheltuielilor titularilor de avans legate de comercializarea 712 mărfurilor (produselor) Achitarea cu mijloace băneşti a diferitelor cheltuieli legate de 712 comercializarea mărfurilor (produselor) (privind reclama, privind imprimarea pliantelor, prospectelor; privind participarea la expoziţii, tîrguri etc.) Decontarea valorii de bilanţ a documentelor băneşti utilizate la 712 comercializarea mărfurilor (produselor) Reflectarea datoriilor (fără TVA) faţă de alte întreprinderi şi persoane 712 pentru consumul de apă, energie electrică şi toate tipurile de servicii Calcularea plăţii (fără TVA) pentru bunurile primite în arendă 712 operaţională (leasing, locaţiune) utilizate la comercializarea mărfurilor (produselor) Calcularea salariilor vînzătorilor, casierilor, hamalilor, chelnerilor şi 712 altor angajaţi încadraţi în procesul de comercializare a mărfurilor (produselor)

113 124 124 141, 251 211 213 214 215 216 217 222 227 sau 532 241, 242, 243, 244 246 521, 522, 539 521, 522, 539 531

263

1

2

3

4

Calcularea compensaţiilor angajaţilor pentru utilizarea bunurilor 712 532 personale la comercializarea mărfurilor (produselor) 19. Reflectarea contribuţiilor de asigurări sociale de stat obligatorii ale 712 533 angajatorului aferente salariilor angajaţilor încadraţi în procesul de comercializare a mărfurilor (produselor) 20. Reflectarea primelor de asigurare obligatorie de asistenţă medicală 712 533 sau ale angajatorului aferente salariilor angajaţilor încadraţi în procesul 535 de comercializare a mărfurilor (produselor) 21. Calcularea plăţilor de asigurare a bunurilor şi personalului încadrat în 712 533 procesul de comercializare a mărfurilor (produselor) 22. Reflectarea impozitelor şi taxelor care urmează a fi incluse în 712 534 componenţa cheltuielilor comerciale conform legislaţiei în vigoare 23. Constituirea provizioanelor pentru cheltuieli şi plăţi preliminare legate 712 538 de comercializarea mărfurilor (produselor) şi prestarea serviciilor 24. Reflectarea datoriilor (fără TVA) faţă de alţi creditori pentru 712 539 serviciile prestate la comercializarea mărfurilor (produselor) 25. Decontarea costului efectiv al producţiei în curs de execuţie din 712 811 secţiile activităţii de bază a întreprinderii utilizate la comercializarea mărfurilor (produselor) 26. Decontarea costului efectiv al producţiei în curs de execuţie din 712 812 secţiile activităţilor auxiliare ale întreprinderii utilizate la comercializarea mărfurilor (produselor) 27. Reflectarea costului efectiv al serviciilor (de transport, ambalare, 712 812 privind reparaţiile garantate a mărfurilor (produselor) vîndute etc.) activităţilor auxiliare prestate la comercializarea mărfurilor (produselor) Corectarea cheltuielilor comerciale pe parcursul anului de gestiune 28. Stornarea sumelor (fără TVA) creanţelor comerciale decontate eronat 712 221, 223, (în mărime majorată) la cheltuielile comerciale în anul de gestiune 229 curent. Formula contabilă se întocmeşte la corectarea erorilor comise în cazul decontării creanţelor compromise aferente facturilor comerciale. Concomitent se reflectă suma TVA aferentă mărimii majorării creanţelor decontate prin următoarea formulă contabilă: debit unul din conturile – 221, 223, 229, credit contul 534 29. Stornarea sumelor datoriilor (fără TVA) decontate eronat (în mărime 712 521, 522, majorată) la cheltuielile comerciale în anul de gestiune curent. 539 etc. Concomitent se reflectă suma TVA aferentă mărimii majorării datoriilor decontate prin următoarea formulă contabilă de stornare: debit contul 534, credit unul din conturile – 521, 522, 539 etc. Notă la operaţiunile 28–29. Formulele contabile pentru operaţiunile 28–29 se întocmesc în cazul depistării şi corectării erorilor pînă la aprobarea raportului financiar anual. Erorile depistate după aprobarea raportului financiar anual se corectează cu ajutorul contului 331. Decontarea cheltuielilor comerciale la finele anului de gestiune 30. Decontarea la finele anului de gestiune a cheltuielilor comerciale 333 712 acumulate la rezultatul financiar total

Sursa: Elaborat de autor

18.

264

Anexa 17 Formule contabile pentru operaţiunile privind returnarea şi restituirea valorii bunurilor necalitative Nr. crt.

1. 2. 3. 4. 5.

6.

7. 8. 9. 10. 11.

12. 13. 14.

Conturi corespondente Conţinutul operaţiunii debit credit Situaţia А. Vînzarea şi returnarea bunurilor au avut loc în acelaşi an de gestiune Stornarea valorii (fără TVA) bunurilor returnate de la 221 sau 223, 611 cumpărători 229, 539 Stornarea TVA aferentă valorii bunurilor returnate de la 221 sau 223, 534 cumpărători 229, 539 Stornarea costului vînzărilor bunurilor returnate de la 711 216, 217 cumpărători Transferarea mijloacelor băneşti cumpărătorilor pentru 221 sau 223, 241, 242, 243, bunurile necalitative returnate de către aceştia 229, 539 244 Reflectarea cheltuielilor aferente returnării bunurilor 712 211, 227, 521, necalitative (încărcarea, descărcarea, transportarea etc.) 522, 531, 532, 533, 535, 539, 812 etc. Trecerea în cont a TVA aferentă valorii serviciilor prestate 534 521, 522, 539 de întreprinderile terţe la returnarea bunurilor necalitative Situaţia B. Vînzarea şi returnarea bunurilor au avut loc în ani de gestiune diferiţi Reflectarea valorii de vînzare (fără TVA) a bunurilor 822 221 sau 223, returnate de la cumpărători 229, 539 Stornarea TVA aferentă valorii bunurilor returnate de la 221 sau 223, 534 cumpărători 229, 539 Reflectarea costului vînzărilor bunurilor returnate de la 217 822 cumpărători Transferarea mijloacelor băneşti cumpărătorilor pentru 221 sau 223, 241, 242, 243, bunurile necalitative returnate de către aceştia 229, 539 244 Reflectarea cheltuielilor aferente returnării bunurilor 822 211, 227, 521, necalitative (încărcarea, descărcarea, transportarea etc.). Se 522, 531, 532, admite înregistrarea cheltuielilor aferente returnării bunurilor 533, 535, 539, necalitative nemijlocit în contul 712 812 etc. Trecerea în cont a TVA aferentă valorii serviciilor prestate 534 521, 522, 539 de întreprinderile terţe la returnarea bunurilor necalitative Decontarea pierderilor definitive din returnarea bunurilor 712 822 necalitative pe seama cheltuielilor comerciale Decontarea pierderilor definitive din returnarea bunurilor 538 822 necalitative pe seama provizioanelor constituite anterior

Sursa: Elaborat de autor

265

Anexa 18 Formule contabile pentru evidenţa cheltuielilor privind creanţele compromise Nr. crt.

1

Conţinutul operaţiunii

Conturi corespondente conform Planului de conturi variantei propuse debit credit debit credit

3 4 5 6

2

1.

2.

3.

4. 5. 6. 7.

Decontarea creanţelor compromise Decontarea din contul cheltuielilor perioadei a creanţelor compromise (fără TVA) privind facturile comerciale: ale întreprinderilor şi persoanelor terţe 712 221 722 ale întreprinderilor-fiice, asociate şi altor 712 223 722 părţi legate ale altor debitori 712 229 722 Decontarea din contul provizioanelor privind creanţelor compromise (fără TVA) privind facturile comerciale: ale întreprinderilor şi persoanelor terţe 222 221 222 ale întreprinderilor-fiice, asociate şi altor 222 223 222 părţi legate ale altor debitori 222 229 222 Decontarea creanţelor compromise (fără TVA): privind avansurile acordate 714 224 722 privind sumele spre decontare şi 714 227 722 recuperarea prejudiciului material privind plata pentru arenda operaţională 714 228 722 (leasing, locaţiune) privind sancţiunile pecuniare pentru 714 229 722 încălcarea clauzelor contractelor încheiate şi alte operaţiuni Decontarea creanţelor compromise privind 721 228 722 dividendele şi dobînzile calculate Decontarea creanţelor compromise (fără 722 228 722 TVA) privind redevenţele şi plăţile de arendă finanţată (leasing financiar) calculate Stornarea TVA aferentă sumei creanţelor 221, 223, 534 221, 223, compromise decontate, recunoscute ca 227, 228, 227, 228, deducere în scopuri fiscale 229 229 Reflectarea TVA aferentă sumei creanţelor 713 221, 223, 722 compromise decontate, care nu este 227, 228, recunoscută ca deducere în scopuri fiscale. 229 Reflectarea în contul extrabilanţier a sumei 941 – creanţelor compromise decontate

221 223 229

221 223 229 224 227 228 229 228 228 534 221, 223, 227, 228, 229

266

1

2

3

4

5

6

8.

9. 10. 11. 12. 13. 14. 15. 16. 17. 18.

19. 20.

Restabilirea creanţelor decontate anterior ca creanţe compromise Restabilirea creanţelor privind facturile comerciale (fără TVA) decontate anterior din contul: cheltuielilor perioadei 221, 223, 612 221, 223, 622 229 229 provizioanelor privind creanţele 221, 223, 222 221, 223, 222 compromise 229 229 Restabilirea creanţelor privind avansurile 224 612 224 622 acordate Restabilirea creanţelor personalului (privind 227 612 227 622 sumele spre decontare, recuperarea prejudiciului material etc.) Restabilirea creanţelor (fără TVA) privind 228 612 228 622 plata pentru arenda operaţională (leasing operaţional, locaţiune) Restabilirea creanţelor privind dobînzile şi 228 621 228 622 dividendele calculate Restabilirea creanţelor privind redevenţele şi 228 622 228 622 plăţile (dobînzile) pentru arenda finanţată (leasingul financiar) calculate Restabilirea creanţelor privind sancţiunile 229 612 229 622 pecuniare şi alte operaţiuni Reflectarea TVA aferentă sumei creanţelor 221, 223, 535 221, 223, 535 restabilite 227, 228, 227, 228, 229 229 Reflectarea TVA aferentă sumei creanţelor 535 534 535 534 încasate Încasarea mijloacelor băneşti în contul 241 sau 221, 223, 241 sau 221, 223, achitării creanţelor 242, 243, 224, 227, 242, 243, 224, 227, 244 228, 229 244 228, 229 – 941 – 941 Decontarea sumei creanţelor reflectate în contabilitatea extrabilanţieră. Înregistrarea se efectuează la expirarea termenului (de regulă, 5 ani) sau în cazul restabilirii (încasării) creanţelor Reflectarea diferenţelor de curs şi de sumă aferente creanţelor compromise Reflectarea diferenţelor favorabile de curs şi 221, 223, 622 221, 223, 622 de sumă aferente creanţelor compromise 224, 227, 224, 227, decontate (restabilite) 228, 229 228, 229 Reflectarea

diferenţelor nefavorabile de curs 722 221, 223, 722 221, 223, şi de sumă aferente creanţelor compromise 224, 227, 224, 227, decontate (restabilite) 228, 229 228, 229

Sursa: Elaborat de autor

267

Anexa 19 Formule contabile pentru evidenţa facilităţilor fiscale Nr. crt. Conturi Conţinutul operaţiunii corespondente debit credit Varianta I. Întreprinderea înregistrează facilităţile fiscale în contul extrabilanţier 1. Reflectarea sumelor facilităţilor fiscale primite 947 – 2. Anularea facilităţilor fiscale la încălcarea cerinţelor prevăzute de 331 534 legislaţia în vigoare 3. Calcularea penalităţilor şi altor sancţiuni la anularea facilităţilor fiscale 722 534 4. Reflectarea sumelor facilităţilor fiscale anulate şi/sau decontate 947 – Reflectarea sumelor cheltuielilor şi datoriilor curente privind impozitul 741 534 5. pe profit Varianta 2. Întreprinderea înregistrează facilităţile fiscale în conturile contabilităţii financiare 6. Reflectarea datoriilor amînate privind impozitul pe profit 742 425 7. Reflectarea facilităţilor fiscale acordate pe un termen nu mai mare 534 535 de un an 8. Reflectarea facilităţilor fiscale acordate pe un termen mai mare de un an 534 423 9. Reflectarea sumelor facilităţilor fiscale care urmează a fi decontate în 423 535 următorul an de gestiune 10. Anularea facilităţilor fiscale acordate pe un termen nu mai mare de un 535 534 an şi/sau transferate din contul 423 11. Anularea facilităţilor fiscale acordate pe un termen mai mare de un an 423 534 12. Calcularea penalităţilor şi altor sancţiuni la anularea facilităţilor fiscale 722 534 13. Înregistrarea la venituri a sumelor facilităţilor fiscale la expirarea 535 622 termenelor de acţiune a acestora

Sursa: Elaborat de autor

268

Anexa 20 Formule contabile de bază pentru evidenţa cheltuielilor aferente lipsurilor şi pierderilor din deteriorarea bunurilor constatate la inventariere Nr. crt. 1. Conţinutul operaţiunii Reflectarea lipsurilor şi/sau pierderilor din deteriorarea activelor pe termen lung Conturi corespondente conform Planului de conturi variantei propuse debit credit debit credit 721 111, 112, 722 111, 112, 121, 122, 121, 122, 123, 125, 123, 125, 131, 132 131, 132 113 sau 111 sau 113 sau 111 sau 124, 126 123, 125 124, 126 123, 125

2.

Decontarea sumelor amortizării (uzurii, epuizării) acumulate a lipsurilor de active nemateriale 3. Decontarea sumelor ecartului de reevaluare 341 621 341 622 aferente lipsurilor de active pe termen lung reevaluate anterior 4. Decontarea sumelor reducerii de reevaluare 721 341 722 341 aferente lipsurilor de active pe termen lung reevaluate anterior 5. Reflectarea valorii realizabile nete a materialelor rezultate din casarea obiectelor de mijloace fixe deteriorate: în limitele valorii probabile rămase 211 123 211 123 peste valoarea probabilă rămasă sau 211 621 211 622 în lipsa acesteia 6. Reflectarea lipsurilor şi pierderilor din 714 211, 215, 722 211, 215, deteriorarea stocurilor de mărfuri şi 216, 217, 216, 217, materiale 811, 812 811, 812 7. Restabilirea sumei TVA privind lipsurile 713 534 722 534 supranormative şi pierderile din deteriorarea activelor pe termen lung şi curente la care nu au fost stabilite persoanele vinovate sau care nu au fost recunoscute de către persoanele vinovate 8. Reflectarea lipsurilor de titluri de valoare şi 714 231, 232 722 231, 232 de alte investiţii pe termen scurt: 9. Reflectarea lipsurilor mijloacelor şi 714 241, 245, 722 241, 245, documentelor băneşti 246 246 Notă la operaţiunea 9. La constatarea lipsurilor de numerar în valută străină concomitent trebuie înregistrate diferenţele de curs valutar prin următoarele formule contabile: 1) la suma diferenţelor de curs favorabile: debit contul 241, credit contul 622; 2) la suma diferenţelor de curs nefavorabile: debit contul 722, credit contul 241.

Sursa: Elaborat de autor

269

Anexa 21 Formule contabile pentru evidenţa cheltuielilor aferente diferenţelor de curs valutar nefavorabile Nr. crt. 1. Conturi corespondente debit credit 722 722 722 722 722 722 722 722 722 722 722 722 722 722 722 722 722 722 722 722 722 722 722 722 131, 132 134 136 221, 223 224 227 228 229 231, 232 241 243 244 411 413 421 423 424 511 513 514 521, 522 523 537 539

Conţinutul operaţiunii Reflectarea diferenţelor de curs valutar nefavorabile aferente creanţelor privind: împrumuturile acordate şi depozitelor bancare pe termen lung decontările cu debitorii pe termen lung avansurile pe termen lung acordate facturile comerciale avansurile pe termen scurt acordate decontările cu personalul veniturile calculate (redevenţele, dobînzile pentru arenda finanţată/ leasingul financiar etc.) decontările cu alţi debitori împrumuturile acordate şi depozitele bancare pe termen scurt Reflectarea diferenţelor de curs valutar nefavorabile aferente mijloacelor băneşti: în numerar din casierie din conturile curente în valută străină din conturile speciale la bănci Reflectarea diferenţelor de curs valutar nefavorabile aferente datoriilor privind: creditele bancare pe termen lung împrumuturile pe termen lung primite decontările cu locatorii (arendatorii) finanţările şi încasările cu destinaţie specială pe termen lung avansurile pe termen lung primite creditele bancare pe termen scurt primite împrumuturile pe termen scurt primite cota-parte curente a datoriilor pe termen lung facturile comerciale şi alte operaţiuni avansurile pe termen scurt primite decontările cu fondatorii (participanţii) aferente dividendelor şi altor operaţiuni decontările cu alţi creditori

Sursa: Elaborat de autor

2.

3.

270

Anexa 22 Formule contabile de bază pentru evidenţa cheltuielilor extraordinare Nr. crt. Conţinutul operaţiunii 1. Decontarea valorii de bilanţ a activelor nimicite (deteriorate) ca rezultat al calamităţilor naturale (cutremure de pămînt, incendii, accidente, inundaţii, secete etc.) Conturi corespondente debit credit 731 111, 112, 121, 122, 123, 125, 131, 132, 211, 213, 215, 216, 217, 241, 242, 243, 244, 245, 246, 811, 812 etc. 731 113, 124, 211, 213, 214, 215, 216, 217, 227, 241, 242, 243, 244, 245, 246, 531, 532, 533, 535, 539, 811, 812 etc. 732 111, 112, 121, 122, 123, 125, 131, 132, 211, 213, 215, 216, 217, 241, 242, 243, 244, 245, 246, 811, 812 etc. 732 534

2.

Reflectarea cheltuielilor aferente lichidării consecinţelor calamităţilor naturale

3.

Decontarea valorii de bilanţ a activelor ieşite din cauza altor evenimente extraordinare (exproprieri, modificări ale legislaţiei, perturbări politice etc.)

4.

5. 6. 7.

Reflectarea datoriilor faţă de buget apărute ca rezultat al evenimentelor extraordinare (de exemplu, cheltuielile privind reţinerea impozitului la sursa de plată din veniturile nerezidenţilor la modificarea legislaţiei în vigoare etc.) Înregistrarea taxei de legalizare a activelor 732 534 Stornarea sumelor datoriilor (fără TVA) decontate eronat la 731 sau 521, 522, 539 etc. cheltuielile extraordinare în anul de gestiune curent 732 Decontarea la finele anului de gestiune a cheltuielilor 333 731 sau 732 extraordinare acumulate la rezultatul financiar total

Sursa: Elaborat de autor

271

Anexa 23 Fişa de evidenţă a exploatării anvelopei Denumirea întreprinderii – Î.T.A.-2 Marca (mărimea) anvelopei – 240-508 Modelul anvelopei – ИК-6АМ Standardul de stat (condiţiile tehnice) al (ale) anvelopei – 661283 Numărul plinurilor de cord sau indicele tonajului – 10 Valoarea de intrare a anvelopei, lei – 1 050 Norma de parcurs, km – 45000 Uzina producătoare a anvelopei – DХ Data intrării anvelopei la întreprindere – 05.10.2006 Marca şi Conţinutul Data Parcursul modelul (kilometrajul), km operaţiunii, automobi- denumirea şi numărul instalării demontă- în cursul de la lului, nudocumentului anvelopei rii anve- lunii (tri- începutul mărul de lopei de mestrului) exploatării înrepe autogistrare de mobil stat

1 2 3 4 5 6

Cauzele scoaterii din exploatare (concluzia comisiei)

7

GAZ-53А, Instalarea anvelopei, 06.10.2006 CONbon de consum nr. 28 ХХХ din 05.10.2006. Parcursul, foile de parcurs nr. 15 xxx – 15 xx9 -//-//-//Demontarea anvelopei, bon de intrare nr. 5 din 14.03.2007 etc. 14.03.2007

X – 1500 XI – 2600

1500 3100

Schimb sezonier

Responsabil pentru evidenţa anvelopelor

Sursa: Elaborat de autor în baza formularelor analogice aplicate la întreprinderile din Federaţia Rusă şi Ucraina

(semnătura)

272

Anexa 24 Formule contabile de bază pentru operaţiunile de exploatare şi casare a anvelopelor Nr. crt. Conturi corespondente debit credit Transmiterea anvelopelor în exploatare şi reflectarea cotei curente a valorii acestora Reflectarea valorii de bilanţ a anvelopelor transmise în exploatare care urmează a fi decontată: în anul de gestiune curent în anii de gestiune următori Reflectarea cotei curente a valorii acumulatoarelor decontată la consumurile/ cheltuielile perioadei de gestiune curente (în funcţie de locul exploatării mijloacelor de transport) Conţinutul operaţiunii

1.

2.

3.

4. 5. 6.

251 141 121, 122, 125, 141, 538, 712, 713, 714, 721, 722, 723, 731, 811, 812, 813, 814, 816 etc. Reflectarea consumurilor/cheltuielilor privind schimbarea şi deservirea anvelopelor Reflectarea valorii (costului) serviciilor privind schimbarea şi 121 sau 122, deservirea anvelopelor. Valoarea serviciilor se decontează în 125, 712, 713, debitul aceloraşi conturi ca şi cota curentă a valorii 714, 721, 722, anvelopelor 723, 731, 811, 812, 813, 814, 816 etc. Casarea anvelopelor la ieşirea acestora Decontarea valorii anvelopelor inutilizabile casate pînă la 714, 731 îndeplinirea parcursului normativ Reflectarea valorii anvelopelor utilizabile demontate de pe 211 mijloacele de transport pînă la îndeplinirea parcursului normativ Reflectarea valorii realizabile nete a anvelopelor utilizabile 211 demontate de pe mijloacele de transport după îndeplinirea parcursului normativ

211 211 251

521, 522, 539, 812

251 251 624

Sursa: Elaborat de autor

273

Anexa 25 Formule contabile pentru evidenţa cheltuielilor aferente deservirii tehnice a mijloacelor de transport Nr. Conţinutul operaţiunii crt. Reflectarea valorii serviciilor (fără TVA) prestate de 1. întreprinderi terţe la deservirea tehnică a mijloacelor de transport utilizate: în procesul de comercializare a produselor (mărfurilor) în scopuri generale şi administrative în activităţile de bază în activităţile auxiliare în scopuri generale de producţie Trecerea în cont a TVA aferentă serviciilor prestate de 2. întreprinderi terţe la deservirea tehnică a mijloacelor de transport Reflectarea consumurilor aferente deservirii tehnice efectuate 3. de către secţiile activităţilor auxiliare (de transport, reparaţii) ale întreprinderii: combustibil şi alte materiale remuneraţii ale angajaţilor contribuţii de asigurări sociale de stat obligatorii prime de asigurare obligatorie de asistenţă medicală Decontarea consumurilor aferente deservirii tehnice a 4. mijloacelor de transport efectuate de către secţia de transport sau reparaţii a întreprinderii (în funcţie de destinaţia şi locul exploatării mijloacelor de transport)

Sursa: Elaborat de autor

Conturi corespondente debit credit

712 713 811 812 813 534

521, 522, 539 521, 522, 539 521, 522, 539 521, 522, 539 521, 522, 539 521, 522, 539

812 812 812 812 712, 713, 811, 812, 813 etc.

211 531 533 533 sau 535 812

274

Anexa 26 Formule contabile de bază pentru evidenţa veniturilor şi cheltuielilor locatorului din contractele de leasing financiar Nr. crt.

1

Conţinutul operaţiunii

2

Conturi corespondente debit credit

3 4

1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9.

10.

11. 12.

13. 14. 15. 16. 17. 18.

Reflectarea valorii de cumpărare a bunului procurat pentru 121 transmiterea în leasing Reflectarea consumurilor aferente procurării bunului destinat 121 transmiterii în leasing şi pregătirii acestuia pentru utilizare după destinaţie – transmiterea în leasing Trecerea în cont a TVA aferentă valorii de cumpărare a bunului 534 destinat transmiterii în leasing procurat de la furnizori din ţară Trecerea în cont a TVA aferentă valorii bunului destinat 534 transmiterii în leasing procurat de la furnizorii de peste hotare Reflectarea valorii de intrare a bunului pregătit pentru transmi123 terea în leasing Achitarea datoriilor faţă de furnizori şi antreprenori aferente 521, 522, procurării bunului destinat transmiterii în leasing şi pregătirii 539 acestuia pentru utilizare după destinaţie Încasarea avansurilor de la locatari în contul achitării ratelor de 241, 242, leasing 243, 244 Reflectarea TVA aferentă avansurilor încasate de la locatari 225 Reflectarea cotei valorii de răscumpărare (fără TVA) a bunului transmis în leasing care urmează a fi achitată: în anul de gestiune curent 221 în anii de gestiune următori 134 Reflectarea TVA aferentă valorii de răscumpărare a bunului transmis în leasing care urmează a fi achitată: în anul de gestiune curent 221 în anii de gestiune următori 134 Reflectarea valorii de răscumpărare (inclusiv TVA) a bunului 953 transmis în leasing financiar Reflectarea valorii de bilanţ a bunului transmis în leasing care urmează a fi decontată la cheltuieli: în anul de gestiune curent 251 în anii de gestiune următori 141 Decontarea uzurii bunului transmis în leasing financiar 124 Decontarea la venituri a cotei valorii de răscumpărare a bunului 515 transmis în leasing achitată în avans Calcularea TVA aferentă cotei valorii de răscumpărare a 535 bunului destinat transmiterii în leasing achitată în avans Decontarea creanţelor aferente ratelor de

leasing pe seama 523 avansului primit Trecerea în cont a TVA aferentă ratelor de leasing primite în 534 avans Decontarea la cheltuieli a cotei valorii de bilanţ a bunului 711 transmis în leasing aferentă ratelor de leasing primite în avans

521, 522, 539 211, 214, 521, 531, 533, 535, 539, 812 etc. 521, 522, 539 227, 229, 244, 532, 539 121 224 sau 227 241, 242, 243, 244, 532 523 534 515 422 535 535 –

123 123 123 611 534 221 225 251

275

1 19.

2 Reflectarea consumurilor aferente desfăşurării activităţii de leasing

3 811

20. 21.

22. 23. 24. 25. 26. 27. 28. 29. 30. 31. 32. 33. 34. 35. 36. 37. 38. 39.

Decontarea la finele perioadei de gestiune (lunii, trimestrului) a 711 consumurilor aferente desfăşurării activităţii de leasing Reflectarea la finele fiecărui an de gestiune a cotei curente a: creanţelor pe termen lung 221 veniturilor anticipate pe termen lung 422 cheltuielilor anticipate pe termen lung 251 Decontarea la venituri a cotei valorii de răscumpărare a bunului 515 transmis în leasing la survenirea termenelor de achitare a acesteia (lunii, trimestrului) Calcularea TVA aferentă cotei valorii de răscumpărare a bunului 535 transmis în leasing decontată la veniturile perioadei de gestiune curente Decontarea cotei valorii de bilanţ a bunului transmis în leasing 711 atribuită la perioada de gestiune curentă Reflectarea venitului sub formă de dobîndă calculat pentru o 228 lună sau pentru o altă perioadă de achitare prevăzută în contractul de leasing Încasarea mijloacelor băneşti de la locatar în contul achitării 241 sau ratelor de leasing: 242, 243 Reflectarea diferenţelor favorabile de sumă şi de curs valutar 221, 228 aferente ratelor de leasing Reflectarea diferenţelor nefavorabile de sumă şi de curs valutar 722 aferente ratelor de leasing Calcularea suplimentară a TVA de la diferenţele favorabile de su221 mă aferente valorii de răscumpărare a bunului destinat leasingului Stornarea TVA de la diferenţele nefavorabile de sumă aferente 221 valorii de răscumpărare a bunului transmis în leasing Decontarea cotei neachitate a valorii de răscumpărare a bunului 422 sau restituit de către locatar 515 Decontarea sumei TVA aferentă cotei neachitate a valorii de 535 răscumpărare a bunului restituit de către locatar Reflectarea valorii de bilanţ a bunului restituit de către locatar 123 Reflectarea rabatului (fără TVA) oferit locatarului pentru 711 răscumpărarea anticipată a bunului transmis în leasing. Decontarea TVA aferentă rabatului oferit pentru răscumpărarea 535 anticipată a bunului transmis în leasing Decontarea la veniturile perioadei de gestiune curente a cotei 422 sau valorii de răscumpărare a bunului răscumpărat de către locatar 515 Calcularea TVA aferentă cotei valorii de răscumpărare a 535 bunului răscumpărat de către locatar înainte de termen Decontarea cotei valorii de bilanţ a bunului răscumpărat 711 anticipat de către locatar Decontarea valorii de răscumpărare (inclusiv TVA) a bunului – restituit (răscumpărat) de către locatar

4 211, 213, 214, 227, 521, 522, 531, 533, 535, 539 etc. 811 134 515 141 611 534 251 611 221, 228 622 221, 228 534 534 134 sau 221 134, 221 141, 251 134, 221 134, 221 611 534 141, 251 953

Sursa: Elaborat de autor

276

Anexa 27 Formule contabile de bază pentru evidenţa veniturilor şi cheltuielilor locatorului din contractele de leasing operaţional Nr. Conţinutul operaţiunii crt. 1. Reflectarea valorii de intrare a bunului transmis în leasing operaţional (corespondenţa internă în debitul subcontului «Mijloace fixe transmise în arendă operaţională (leasing, locaţiune)» şi creditul unuia din subconturile 1231, 1232, 1233 etc. ale contului 123) 2. Reflectarea uzurii bunului transmis în leasing operaţional (corespondenţa internă în debitul unuia din subconturile – 1241, 1242, 1243 etc. şi creditul subcontului «Uzura mijloacelor fixe transmise în arendă operaţională (leasing, locaţiune)» ale contului 124) 3. Calcularea uzurii bunului transmis în leasing operaţional 4. Reflectarea consumurilor aferente desfăşurării activităţii de leasing 5. 6. 7. 8. 9. 10. 11. 12. 13. 14. 15. Reflectarea consumurilor aferente reparaţiei bunului transmis în leasing Decontarea la finele perioadei de gestiune (lunii, trimestrului) a consumurilor aferente desfăşurării activităţii de leasing, precum şi reparaţiei şi uzurii bunului transmis în leasing Calcularea ratelor de leasing (fără TVA) la survenirea termenului de achitare a acestora stabilit în contractul de leasing Reflectarea TVA aferentă ratelor de leasing calculate Încasarea mijloacelor băneşti de la locatari în contul achitării ratelor de leasing Reflectarea diferenţelor favorabile de sumă şi de curs valutar aferente ratelor de leasing Reflectarea diferenţelor nefavorabile de sumă şi de curs valutar aferente ratelor de leasing Calcularea suplimentară a TVA de la diferenţele favorabile de sumă aferente ratelor de leasing Stornarea TVA de la diferenţele nefavorabile de sumă aferente ratelor de leasing Reflectarea valorii de intrare a bunului restituit de către locatar la expirarea termenului contractului de leasing sau la rezilierea anticipată a acestuia Reflectarea uzurii mijloacelor fixe restituite de către locatar la expirarea termenului contractului de leasing sau la rezilierea anticipată a acestuia Conturi corespondente debit credit 123 123

124

124

811 811 811 711 228 228 241, 242, 243, 244 228 722 228 228 123 124

124 211, 214, 227, 521, 531, 533, 535, 539 etc. 521, 522, 539, 812 etc. 811 611 534 228 622 228 534 534 123 124

Sursa: Elaborat de autor

277