UNIVERSITATEA PETROL ȘI GAZE, PLOIEȘTI

FACULTATEA DE LITERE ȘI ȘTIINȚE

STUDII CULTURALE ROMÂNEȘTI ÎN CONTEXT EUROPEAN

PROBLEMATICA VALORILOR LA

TUDOR VIANU

PROROCU MIHAELA FLORINA

PROBLEMATICA VALORILOR

TUDOR VIANU

Tudor Vianu s-a afirmat ca filosof, estetician, teoretician şi critic literar. El a lăsat

opere strălucite în filosofia culturii şi estetică. A exprimat permanent o poziţie raţionalistă şi

umanistă, fiind, totodată, un profesor exemplar prin rigoare şi temeinicie. A fost un gânditor

sistematic, cu vocaţia sintezelor teoretice, un mare erudit şi umanist. Lucrările sale sunt

riguroase construcţii sistematice, urmărind evoluţia problemelor şi ordonarea lor. Spirit clasic,

raţionalist, el se remarcă prin claritate şi profunzime, prin disciplină intelectuală severă,

printr-o expresie concentrată şi rezumativă. Operele sale sunt lucrări de referinţă. Principalele

sale lucrări:

• Estetica - 1934-1936, în două volume

• Introducere în teoria valorilor - 1942

• Filosofia culturii - 1944

• Tezele unei filosofii a operei - 1947, publicată postum

CULTURĂ ŞI VALOARE

Tudor Vianu este interesat în principal de problemele culturii, asupra cărora a elaborat

o teorie consistentă. Potrivit lui, cultura exprimă suma valorilor create de om, mediul în care

el îşi dobândeşte caracteristicile ireductibile. Dar, mai presus de orice, cultura este un

patrimoniu al valorilor, un univers axiologic (axiologie - Disciplină filozofică având drept

obiectiv studiul valorilor (morale)) în care omul îşi dobândeşte demnitatea sa.

El porneşte de la o definiţie analogică a culturii, analogică în raport cu cultura

pământului, considerând că orice definiţie trebuie să aibă în vedere trei factori: un substrat

natural, o valoare care orientează creaţia şi actul de creaţie propriu-zis. În centrul definiţiei

sale stă conceptul de valoare, pe care o defineşte ca fiind obiectul unei dorinţe. “Dorinţa

cuprinde valorile ca pe obiectele ei corelative”.

Valoarea este, deci, ţinta unei aspiraţii, expresie a unui ideal sau scop. “Există deci tot

atâtea valori câte aspiraţii vibrează în sufletul omenesc.” Actul cultural constă în

introducerea unui obiect, prin creaţie umană, în sfera unei valori. Prin creaţie, omul investeşte

un obiect cu o anumită valoare şi, deci, îl integrează culturii, îl înalţă din natură în cultură.

Cultura, mai spune el, constă în “introducerea obiectelor acestei lumi în sfera feluritelor

valori”, astfel lumea capătă sens iar lucrurile, privite din perspectiva unor valori, dobândesc

anumite semnificaţii umane.

Definind cultura ca ansamblu structurat de valori, Vianu situează valorile la intersecţia

dintre dorinţe şi nevoi, pe de o parte, şi obiectele corelative acestora, care au capacitatea de a

le satisface, pe de altă parte: "Scurt spus, o valoare este obiectul unei dorinţe. Această

dorinţă poate să fie la rândul ei fizică sau morală. Un lucru care întruchipează în sine o

astfel de valoare, un lucru care prin prezenţa sau prin întrebuinţarea lui poate să

satisfacă această dorinţă se numeşte bun"1.

Orice valoare, deşi rămâne şi o proiecţie ideală, se întruchipează relativ şi gradual într-

un suport fizic (obiect, operă, imagine, comportament, acţiune), prin care îşi exprimă existenţa

şi este încorporată în plasma vieţii concrete. Cultura delimitează în aria socialului tot ceea ce a

adus omul specific în câmpul existenţei, creaţiile şi mijloacele care alcătuiesc mediul specific

al existenţei umane. "Prin lucrarea tuturor creatorilor, prin tehnică şi prin artă, prin

opere ştiinţifice şi prin instituţii, prin codificări şi prin ritualuri, ne înconjurăm cu un

mediu axiologic condiţional".2

În concepţia sa, Vianu pune un accent deosebit pe actul cultural, adică pe ideea de

creaţie. Vianu elaborează o concepţie proprie asupra culturii, pe care o denumeşte “concepţie

activistă”, deoarece are în centrul ei ideea rolului activ al subiectului cultural. Cultura este

deci procesul activ de creare a valorilor, de întrupare a valorilor în bunuri de civilizaţie şi de

valorificare a lor conform nevoilor şi trebuinţelor umane.

El încearcă să combine teza autonomiei valorilor cu perspectivele psihologiste,

respingând, totodată, poziţiile extreme ale acestora. Între obiectivism şi subiectivism, Vianu

consideră că valorile exprimă posibilitatea unei adaptări satisfăcătoare între lucruri şi

conştiinţă. Vianu respinge atât psihologismul radical, care reduce valoarea la simple trăiri

subiective, cât şi materialismul, care confundă valoarea cu lucrurile în afară relaţiei lor cu

omul.

Deci valoarea este o relaţie a conştiinţei subiective cu lumea obiectivă. Deşi sunt

expresia subiectivităţii, prin creaţie, valorile au obiectivitate şi valabilitate socială, fiind

împărtăşite de grupuri umane. Ele sunt determinate de nevoile umane, răspund unor dorinţe

determinate, unor trebuinţe, sunt expresia muncii şi a creativităţii umane, dar au în acelaşi

1 Tudor Vianu, Originea şi valabilitatea valorilor, în Opere, vol. 8, Bucureşti, Editura Minerva, 1979, pag. 1502 Tudor Vianu, Originea şi valabilitatea valorilor, în Opere, vol. 8, Bucureşti, Editura Minerva, 1979, pag. 133

timp şi un caracter social. Concepţia sa încearcă, aşadar, să concilieze determinările subiective

şi obiective, individuale şi sociale, raţionale şi afective ale valorilor. Valorile reprezintă o

zonă intermediară între conştiinţă şi lucruri, o zonă autonomă dar care se află în acelaşi timp

în corelaţie cu cele două realităţi, fiind o punte între subiect şi obiect. Substanţa valorilor este

asigurată totdeauna de realităţi la care conştiinţa umană se raportează în mod necesar. De aici

decurge obiectivitatea valorilor, pe care Vianu o numeşte “excentricitatea valorilor”, afirmând

că ele sunt cuprinse de conştiinţă ca nişte realităţi exterioare ei.

AUTONOMIA VALORILOR

Lumea valorilor culturale este de mare complexitate, afirmă Vianu. Valorile se

diferenţiază între ele, devin autonome în evoluţia istorică a culturii şi sunt ireductibile unele la

altele, deşi ca geneză au temeiuri asemănătoare. Toate la un loc exprimă gama foarte bogată şi

diversă a existenţei umane. Ierarhia valorilor e diferită de la o epocă la alta. “Analiza

criteriilor de grupare ale valorilor ne-a arătat că fiecare valoare aparţine unui sistem

raţional de coordonate. O valoare poate fi reală sau personală, materială sau spirituală,

mijloc sau scop, integrabilă, neintegrabilă sau integrativă, liberă sau aderentă faţă de

suportul ei concret, perseverativă sau amplificativă prin sensul şi ecoul în conştiinţa

subiectului deziderativ”3.

În funcţie de aceste criterii, Vianu face o ierarhie a celor opt tipuri de valori:

economică, vitală, juridică, politică, teoretică, estetică, morală, religioasă. În această scară,

valorile instrumentale, care îndeplinesc funcţia de mijloc (economică, vitală, juridică,

politică), sunt situate în partea de jos a ierarhiei, iar valorile care îndeplinesc funcţia de scop

se află în fruntea acesteia. Între aceste valori există relaţii de coordonare şi de influenţare

reciprocă, dar ele sunt “ireductibile” unele la altele. Chiar dacă genetic au fost conexate,

valorile au dobândit treptat autonomie.

Kant este cel care a teoretizat şi a fixat independenţa celor trei clase mari de valori:

teoretice, morale, estetice (adevăr, bine, frumos). Fiecare valoare poate fi definită prin

caracterele sale diferenţiatoare, prin aspiraţiile aspecifice pe care le satisface, prin finalitatea

lor umană. Valoarea economică răspunde nevoii de întreţinere a vieţii, valoarea teoretică

nevoii de a organiza şi codifica experienţa, iar valoarea etică nevoii de a reglementa

3 Tudor Vianu, Opere, vol.8, Bucureşti, Editura Minerva 1979, pag.95

raporturile armonioase între semeni. Pentru a exprima această calitate a valorilor, Vianu

afirmă că ele sunt “iraţionale” în fondul lor, pentru că:

• Nu pot fi reduse unele la altele, nu pot fi substituite, fiecare dintre ele având o

finalitate intrinsecă, specifică;

• Nu pot fi definite unele prin altele, nu pot fi definite prin raportare la o valoare

supraordonată (cum ar fi, de exemplu, adevărul), aşa cum au încercat unii gânditori în

antichitate sau alţii în epoca modernă, care au propus definirea universului valoric din

perspectiva unilaterală a unei singure valori (valori estetice sau religioase). Valorile au deci o

ireductibilitate logică;

• Ele au, de asemenea, o ireductibilitate genetică, întrucât nu pot fi derivate nici istoric

unele din altele (morala din religie, arta din religie sau din muncă etc.).

• Când sunt trăite, valorile se asociază unui sentiment specific. Valorile cer să fie

trăite, nu doar gândite;

• Nu pot fi definite prin raportare la un gen proxim, pe care nu-l au;

• Nu pot fi definite doar prin determinări logice, întrucât în structura valorilor intervin

facultăţi pre-logice (afectivitate, dorinţe, idealuri etc.).

Epoca modernă, prin pasiunea ei discriminatorie, a exagerat autonomia valorilor şi le-a

gândit în relaţie de opoziţie. Este un izvor al crizei moderne. Supremaţia acordată unor valori

a dus la fragmentarea şi unilateralizarea existenţei umane. Valorile teoretice şi cele practic

utilitare au dobândit supremaţie în lumea modernă. Vianu îşi exprimă încrederea în

capacitatea omului de a reechilibra tabloul cultural, de a atenua specializarea îngustă şi de a

reface unitatea culturii.

Aceasta ar fi sarcina epocii noastre, aceea de a reface întregul cultural, de a

resolidariza valorile pe suportul unei viziuni umaniste