Cuprins:

Introducere pag. 2

Capitolul I Istoricul apariţie şi sisteme de protecţie a

drepturilor omului pag. 4

1. Dezvoltarea conceptuală a drepturilor şi libertăţilor

omului pag. 4

2. Primele documente şi apariţia documentelor recente

privind drepturile fundamentale ale omului pag. 9

3. Importanţa actelor naţionale şi internaţionale referitoare

la drepturile omului pag. 16

Capitolul II Apărarea drepturilor omului în lume şi în special

în Republica Moldova pag. 20

1. Instutuţii naţionale pentru apărarea drepturilor

omului în diferite state (instituţia

ombudsmanului) pag. 20

2. Dreptul la un proces echitabil pag. 31

3. Contenciosul administrativ – un garant al apărării

drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului pag. 51

Capitolul III Mijloacele juridice de apărare a drepturilor

omului pag. 56

1. Mijloacele juridice interne pag. 58

2. Mijloacele internaţionale pag. 65

Încheiere pag. 75

Bibliografie pag. 78

1

Introducere

Se ştie că drepturile omului se află la baza constituţionalismului, iar

principalul scop al unei constituţii constă în garantarea libertăţii şi securităţii fiinţei

umane sub toate aspectele sale. Promovarea conceptului de drepturi ale omului,

precum şi a consacrării lor juridice constituie una din problemele fundamentale ale

secolului. Evenimentele istorice şi social-culturale ale omenirii, cu repercusiuni

asupra drepturilor omului au rămas în continuare în centrul vieţii ei politice,

sociale, religioase, etico-morale, juridice şi filozofice. După al doilea război

mondial şi pînă la începutul anilor 90, au existat prea puţine practici politice şi

democratice în domeniile vieţii sociale ale ţării noastre. Putem afirma chiar că au

lipsit reglementările juridice în sensibila problematică a drepturilor omului. Din

acest motiv, chiar de la proclamarea independenţei, în Republica Moldova, ca

rezultat al prăbuşirii imperiului sovietic, s-au ivit premisele necesare pentru

transformarea societăţii noastre într-o societate democratică, organizată pe

principiile unui stat democratic şi de drept. De asemenea, prin aderarea, ratificarea

tratatelor internaţionale din domeniul drepturilor omului a fost pus fundamentul

unui nou sistem juridic şi social-politic, care în următorii ani s-a dezvoltat

vertiginos.

Actualmente în Republica Moldova se conturează clar tendinţa de a crea

anume acele mecanisme şi pîrghii de implementare a unui sistem naţional de

promovare şi respectare a drepturilor omului, care se bazează în special pe

instrumentele juridice.

În materia vastă a drepturilor omului specialiştii au expus diverse păreri. O

părere este că orice persoană care se consideră lezată în drepturile sale legitime are

2

drept de petiţionare, asigurîndu-i-se posibilitatea de adresare oricărui organ de stat

pentru înlăturarea nedreptăţii, anihilarea consecinţelor ei şi repararea daunei sau

repunerea în drepturi.

În acest sens sînt recunoscute o serie de drepturi şi este posibilă exercitarea

liberă a unora dintre ele cum ar fi: dreptul de petiţionare; libertatea expresiei;

libertatea mitingurilor, demonstraţiilor şi întrunirilor; dreptul de apărare; dreptul la

grevă, etc.

În lucrare voi analiza aspectele esenţiale a mijloacelor interne şi

internaţionale de apărare a drepturilor omului asigurate prin instituţii juridice

respective totodată arătînd cele mai importante drepturi a părţilor în cadrul unui

proces de judecată.

3

Capitolul I Istoricul apariţie şi sisteme de protecţie a drepturilor

omului

§ 1. Dezvoltarea conceptuală a drepturilor şi libertăţilor omului

Problema cercetării drepturilor omului a cunoscut o evoluţie în domeniul

ştiinţelor sociale: filozofie, ştiinţe politice, teologie, inclusiv în doctrina dreptului

natural (jus naturale). Ideea drepturilor omului a constituit o preocupare a

înţelepţilor încă în epoca antică, printre aceştia fiind Socrate (470-399), Aristotel

(384-322), Platon (427-347), Cicero (106-43) şi alţii.

Această doctrină s-a răspîndit mult în perioada revoluţiilor burgheze din

secolele XV1I-XV1I1 în statele Europei de Vest. Conceptul ei a fost aprofundat în

lucrările gînditorilor cu renume mondial Hugo Grotius (1583-1645), John Locke

(1632-1704), Charles-Louis Montesquieu (1689-1755) şi Jean-Jacques Rousseau

(1712-1778) etc. Doctrina dreptului natural a fost cercetată mai profund în lucrarea

juristului şi eruditului olandez H. Grotius De jure belii etpacis (Despre dreptul

războiului şi al păcii), apărută în 1625, în care se preciza că "dreptul natural nu se

preocupă numai de lucrurile ce nu depind de voinţa omului, ci are ca obiect şi

multe lucruri care sînt urmarea unui act al voinţei omeneşti". Deci, teoriile şi

concepţiile doctrinei dreptului natural (Jus naturale) pornesc de la teza potrivit

căreia dreptul îşi are originea în natura fiinţei omeneşti. O contribuţie deosebit de

importantă la progresul concepţiei general-universale de reguli referitoare la fiinţa

umană a adus-o Platon, care a stabilit o distincţie clară între idei şi cultură sau

tradiţie, lucrările lui avînd un pronunţat caracter de afirmare, descoperire a

libertăţilor şi drepturilor omului. În lucrarea Politica Aristotel afirma: "numai prin

lege devine cineva sclav ori liber, prin natură oamenii nu se deosebesc cu nimic"1.

1 Aristotel, Politica. Bucureşti, 1976.

4

Cu toate acestea, a fost nevoie de ceva timp, înainte să se ajungă la

recunoaşterea faptului că demnitatea omului este în acelaşi timp şi sursă, şi

fundament.

Totodată, în cadrul unei societăţi în care majoritatea covîrşitoare a

indivizilor - sclavii sînt consideraţi "unelte necuvîntătoare", ideile de promovare

egală a condiţiei umane nu s-au putut reflecta şi pe plan economic, politic, social

sau cultural. Aceasta nu s-a întîmplat nici în Evul Mediu, cînd filozofii creştini au

încercat să dezvolte teoria în cauză, pornind de la Decalog cu cele zece porunci şi

enunţînd în acest mod anumite drepturi individuale fundamentale. Tot în acest

context, potrivit marelui gînditor Sf. Toma d'Aquino, individul este în centrul unei

ordini sociale şi juridice juste, însă legea divină are preeminenţă absolută asupra

dreptului laic, aşa cum este definit de împărat, rege sau prinţ. Ideile şi concepţiile

exprimate în operele unor filosofi şi jurişti de prestigiu şi-au făcut locul în

numeroase documente cu caracter constituţional care au pus în evidenţă o

concepţie pe deplin elaborată şi structurată cu privire la drepturile şi libertăţile

omului. Convingerea că individul, ca fiinţă umană, dispune de drepturi iminente,

intrinseci acestei calităţi, deşi are origini îndepărtate, mai ales în concepţia creştină

asupra omului, în filozofia politică şi juridică s-a impus mult mai tîrziu, atunci cînd

condiţiile social-politice, impunătoare la un moment dat, au îngăduit-o.

În opinia Ralucăi Miga-Başteliu, instituţia drepturilor omului poate fi

abordată pe trei planuri, şi anume:

a) al filozofiei politico-juridice, a cărei evoluţie a condus la afirmarea

individului ca persoană umană, îndreptăţită să beneficieze sau să fie

învestită cu drepturi proprii opozabile, în primul rînd, statului căruia îi

aparţine;

b) pe plan juridic, în acest scop ideile privind drepturile omului fiind

transpuse în instrumente juridice generatoare de drepturi şi obligaţii, mai

întîi pe plan naţional şi mai apoi pe plan internaţional;

5

c) pe cel al cooperării dintre state, la nivel internaţional, care intervine

mult mai tîrziu pentru drepturile cîştigate prin intermediul unor

instrumente juridice specifice sau chiar identificarea unor noi drepturi.

Susţinem opinia acestui autor, deoarece instituţia dreptului individului

cuprinde 3 aspecte: 1) al filozofiei politice a drepturilor individului; 2) aspectul pur

juridic producător de efecte juridice (drepturi şi obligaţii) ale individului; 3) cel al

cooperării statelor ca subiecţi de drept internaţional privind drepturile individului.

Aşadar, în măsura în care societatea a evoluat, iar în viaţa popoarelor s-au

contu-rat probleme noi cu diverse aspecte, au suferit corective importante

concepţiile formulate privind drepturile omului. Au apărut, astfel, teorii sociale

care au cău-tat să legitimeze prerogativa statului de a contribui la apărarea

drepturilor şi libertăţilor omului şi de a întreprinde măsurile necesare pentru

asigurarea drepturilor acestora în baza unei prezumţii potrivit căreia statul

acţionează ca exponent şi reprezentant al întregii societăţi, apărînd interesele

legitime ale acesteia.

De menţionat că astfel de teorii au devenit, pe parcurs, suportul unor

concepţii totalitare2, chiar dacă la început îşi exprimau bunele intenţii, încercînd să

justifice dreptul statului de a prelua anumite aspecte privind drepturile omului şi

încercarea de a apăra prin mijloace adecvate interesele unor categorii sociale mai

dezavantajate. Efectele devastatoare ale acestora au fost de anihilare aproape a

tuturor drepturilor şi libertăţilor indivizilor sub pretextul apărării lor de către stat

care, avînd în folosinţă deplină o uriaşă maşină represivă, a dat naştere, în final, la

o contradicţie flagrantă cu aceste drepturi ale omului, în loc să le apere, situaţie ce

a determinat iniţierea cunoscutelor revoluţii în masă şi care au dus la prăbuşirea

comunismului în ţările Europei de Est. Anume în urma acestor revoluţii au fost

repuse în funcţiune principiile economice liberale şi restabilit sistemul drepturilor

omului prin intermediul unor garanţii reale acordate individului, cu scopul de a

asigura respectarea fermă a drepturilor sale fundamentale. Astfel, datorită încăr-

2 Aristide Cioabă, Lorena Păvălan, Rozmari Pogoceanu, Societatea civilă şi drepturile omului. Editura Institutului de Teorie Socială, Bucureşti, 1997.

6

căturii filosofice a concepţiilor privind drepturile omului, acestea s-au reflectat în

definirea trăsăturilor politice şi juridice, influenţînd chiar şi conceptul în sine.

Merită a fi subliniat faptul că elaborarea conceptului de drepturi ale omului a

constituit, în fond, o operaţiune de sinteză, constînd din generalizarea unor idei

consacrate, în diferite ţări, în documente juridice cu un bogat conţinut moral şi

politic, redactate de jurişti de mare prestigiu care au rezistat timpului, lăsînd în

urma lor valoroase opere de studiu. În aceste condiţii, conceptul în sine ce dezvoltă

drepturile omului a reprezentat o generalizare şi abstractizare a tot ce a avut mai de

seamă gîndirea umană, creînd într-o nouă accepţiune principiile filozofice

umaniste, re-luînd elemente din gîndirea religioasă şi din năzuinţele generale de

libertate care se făcuseră cunoscute cu atîta vigoare în secolele XVII şi XVIII.

Conform altei păreri, conceptul propriu-zis de drepturi ale omului s-a născut

în perioada de pregătire individuală a revoluţiilor burgheze din Europa. El s-a

contu-rat din idei care existau deja în antichitate sau în gîndirea politică a Evului

Mediu. Cu toate acestea, numai în timpul revoluţiilor burgheze ideea drepturilor

omului s-a afirmat şi în practica socială. Teoreticienii filozofi au fost primii care au

pro-clamat egalitatea tuturor oamenilor, dezvoltînd principiile unei antropologii

umaniste raţionaliste ca fundament al concepţiei drepturilor omului. La rindul lor,

revoluţiile americană şi franceză au consacrat pentru prima oară în istoria

umanităţii principiile egalităţii în faţa legii, a libertăţii de gîndire şi a demnităţii

umane.

Ca rezultat al invocării conceptului drepturilor omului pe planul legal al

legislaţiilor naţionale, acesta a cunoscut o protecţie încadrată în instrumente

juridice la nivel mondial ca urmare a amplificării problemelor abătute asupra

omenirii, dar şi ca o consecinţă a generalizării influenţei unor concepţii filozofice

şi religioase3, exprimînd ideea de libertate. Aceasta a contribuit la sintetizarea unei

concepţii umaniste de o largă deschidere internaţională, oferind expresie

popoarelor lumii de a face ca pe viitor demnitatea şi respectul fiinţei umane să nu

mai cunoască îngrădiri şi limitări de nici un fel. Astfel, în urma acestui îndelungat

proces de cristalizare, instituţia drepturilor omului se înfăţişează în prezent ca una 3 Ion Dogaru, Dan Claudiu Dănişor, Drepturile omului şi libertăţile publice, Chişinău, 1998.

7

deosebit de complexă, ce ţine atît de ordinea juridică internă, cît şi de cea

internaţională.

Avînd ca scop reflectarea unui anumit standard cîştigat de protecţie

internaţională a drepturilor şi libertăţilor ce aparţin în mod egal tuturor fiinţelor

umane, ea defineşte şi însumează un ansamblu de drepturi, libertăţi şi obligaţii ale

oamenilor unii faţă de alţii, ale statelor de a apăra şi promova aceste drepturi, în

egală măsură, precum şi ale întregii comunităţi internaţionale de a veghea asupra

respectării drepturilor şi libertăţilor respective în cadrul fiecărei ţări, intervenind

numai în acele situaţii în care drepturile omului sînt încălcate într-un stat sau altul.

Într-o atare ordine de idei, interesul de care se bucură problematica

drepturilor omului constituie, fără doar şi poate, o recunoaştere incontestabilă a

complexităţii şi originalităţii acestei valoroase instituţii juridice, dar şi mai mult a

faptului că fără drepturile în cauză nu poate fi înfăptuită o societate democratică -

condiţie primordială în afirmarea demnităţii fiecărui individ atît pe plan intern, cît

şi pe plan extern. "Drepturile şi libertăţile noastre sînt scutul nostru, care

protejează demnitatea noastră umană în raport cu statul. Drepturile omului nu sînt

în stare să ne acorde garanţii că vom fi iubiţi şi răsfăţaţi, ele nu garantează

fericirea în viaţă, nici măcar dreptate sau o bunăstare minimă - ele nu fac decît să

ne apere de înjosiri şi atacuri asupra demnităţii noastre, şi tot numai din partea

unuia, dar a celui mai puternic delicvent - puterea de stat, ceea ce în cadrul

democraţiei înseamnă voinţa majorităţii"4.

4 Ion Dogaru, Dan Claudiu Dănişor, Drepturile omului şi libertăţile publice, Chişinău, 1998.

8

§ 2. Primele documente privind drepturile fundamentale ale omului

Primele documente cu caracter pronunţat constituţional au apărut în Anglia.

Printre acestea este Magna Carta, dată de Ioan fără de Ţară la 15 iunie 1215

baronilor şi episcopilor englezi. Acest act de epocă a avut o prioritate absolută

asupra tuturor celorlalte acte care s-au elaborat în lume în decursul timpului în

acest domeniu atît de important pentru întreaga populaţie. Acest document

prevedea că nici un om liber nu va putea fi arestat sau întemniţat, sau deposedat de

bunurile sale, sau declarat în afara legii (out law), sau exilat, sau lezat de orice

manieră ar fi şi noi nu vom merge împotriva lui şi nici nu vom trimite pe nimeni

împotriva lui, fără o judecată loială a egalilor săi, în conformitate cu legea ţării.

Cele mai coerente teorii asupra drepturilor omului au apărut şi s-au

cristalizat în cultura europeană în secolele al XVIII-lea şi al XlX-lea. Tot aici au

apărut şi instrumentele juridice de transpunere în prevederi legale a acestor drepturi

şi libertăţi fundamentale. Înaintea altor ţări, Marea Britanie a adus la cunoştinţa

lumii încă trei importante documente privind drepturile omului: Petiţia drepturilor

din 7 iunie 1628, Habeas Corpus Act din 26 mai 1679 şi Bill of Rights din 13

februarie 1689.

Un document celebru, care şi-a păstrat actualitatea peste veacuri, a fost emis

în Franţa la 26 august 1789. Chiar în primul articol transpare ideea că "oamenii se

nasc şi rămîn liberi şi egali în drepturi, iar deosebirile sociale nu pot fi fonda-te

decît pe egalitatea comună5 ", stabilind ca scop al oricărei asociaţii politice

apărarea drepturilor naturale şi imprescriptibile ale omului, şi anume: libertatea,

proprietatea, siguranţa şi rezistenţa împotriva asupririi.

Un alt act de valoare a fost Declaraţia drepturilor din statul Virginia din

1776, care enunţa în cuprinsul său aceleaşi idei, consacrînd, în fond, principiul că

toţi oamenii sînt prin natura lor în mod egal liberi şi independenţi şi au anumite

drepturi înnăscute.

5 Ioan Demeter, Declaraţia drepturilor omului. Schiţă istorică9

Declaraţia de drepturi a Statelor Unite ale Americii din 14 iulie 1776

subliniază şi ea că "oamenii au fost creaţi egali, ei fiind înzestraţi de Creator cu

anumite drepturi inalienabile, printre acestea regăsindu-se dreptul la viaţă,

libertate şi căutarea fericirii"6. Una din cele mai importante idei pe care le

consacră acest document de vază este aceea că toate guvernările au fost stabilite de

către oameni anume pentru a garanta drepturile consfinţite. Potrivit acestei

Declaraţii, "oricînd o formă de guvernare devine contrară acestui scop, poporul

dispune de dreptul de a o schimba sau de a o aboli şi de a stabili un nou

guvernămînt".

Ideile libertăţii politice înscrise în conţinutul declaraţiei americane de

independenţă dezvoltă, de fapt, valoroasele concepte fundamentale înscrise în

Magna Carta Libertatum, în Petiţia drepturilor, precum şi în Habeas Corpus Act

sau Bill of rights, care au pus bazele marilor idei ale libertăţii politice.

Aruncînd o privire retrospectivă, se poate constata că declaraţiile de drepturi

au reprezentat, atît la timpul respectiv, cît şi, mai ales, după secole, documente

fundamentale, de o incomparabilă relevanţă pentru definirea conţinutului politic şi

juridic al instituţiei drepturilor omului. Acestea au contribuit la fundamentarea

ideii egalităţii oamenilor atît în domeniul drepturilor civile, cît şi în domeniul

politic, definind o viziune elaborată cu privire la raporturile dintre individ şi stat,

dintre om şi autoritate.

De menţionat faptul că încă în 1215 Magna Carta definea, pentru prima

dată, o regulă de maximă importanţă: ori de cîte ori guvernul unei ţări vrea să

aducă o anumită limitare statutului cetăţenesc al indivizilor, această limitare nu

poate fi justă şi legală decît dacă se întemeiază pe o regulă de drept, preexistentă şi

imparţial interpretată.

Documentele respective pe care le-am menţionat, elaborate în Anglia, Franţa

şi SUA, au reprezentat, la acele timpuri, expresii ale manifestărilor curajoase ale

tendinţelor de epocă de a proteja drepturile legitime ale cetăţeanului împotriva

tentativelor statului de a-şi extinde prerogativele în pofida drepturilor oamenilor şi

în detrimentul acestora. În susţinerea acestor concepte, cu argumente temeinice, 6 Irina Moroianu Zlătescu, Protecţia juridică a drepturilor omului, Bucureşti, 1996.

10

doctrina liberală a demonstrat obligaţia statului de a nu face nimic în măsură să

împiedice libera desfăşurare a activităţilor pe care omul le întreprinde, precum şi

exercitarea drepturilor ce-i sînt recunoscute individului de diversele legi şi de

Constituţie.

Mijlocul sec. al XlX-lea a înregistrat un fenomen nou în domeniul

drepturilor omului - abordarea acestora pe plan internaţional. Primele norme

convenţionale vizau: umanizarea războiului (Convenţia din 22 august 1864 ce

prevedea protecţia militarilor răniţi în forţele armate în campanie; Conferinţa de

Pace de la Haga privind neutilizarea unor categorii de arme crude şi perfide); •

combaterea comerţului cu sclavi (Conferinţa antisclavagistă de la Bruxelles,

1890) şi, în general, cu fiinţe umane (Acordul de la Paris din 18 mai 1904 care

interzicea comerţul cu femei; la 30 septembrie 1921 a fost adoptată la Geneva

Convenţia internaţională referitoare la combaterea traficului cu femei şi copii

etc); • protejarea minorităţilor religioase (Tratatele de la Paris din 30 martie

1856 şi Berlin din 13 iulie 1878 cu prevederi referitoare la protejarea

minorităţilor creştine în Imperiul Otoman).

Începînd cu sec. al XX-lea, dar mai ales după crearea Societăţii Naţiunilor,

au fost elaborate 4 mari categorii de norme de protecţie a anumitor drepturi ale

omului: referitoare la problemele de muncă, la problema protecţiei popoarelor din

colonii, a minorităţilor etnice şi religioase şi a străinilor, considerate ca fiind

foarte importante pentru omenire.

11

Apariţia documentelor recente referitoare la drepturile omului

La răscrucea anilor realitatea demonstrează că ideea drepturilor omului se

bucură de o popularitate considerabilă în întreaga lume. Din start, această

popularitate nu vizează doar lumea occidentală, chiar dacă politicile de respectare a

drepturilor omului au luat naştere în Europa de Vest şi America de Nord7.

Drepturile omului reprezintă un răspuns la o problemă universală şi vizează

noile democraţii la modul cel mai direct.

Astfel, problema cunoaşterii principalelor drepturi protejate de lege este una

prioritară pentru fiecare cetăţean, indiferent de situaţia socială, politică, funcţia

publică, vîrstă, religie etc. În linii mari, drepturile omului reprezintă relaţia dintre

conducători şi cei conduşi. Normele fixate pe plan internaţional reies din

convingerea că nu omul există pentru binele statului, ci statul există pentru binele

omului. Prin urmare, organizarea societăţii într-un stat implică faptul că autorităţile

dispun de puterea de a impune regulile care guvernează societatea, iar rostul social

al drepturilor omului este în primul rînd acela de a asigura o nouă bază pentru

formularea unor standarde menite să garanteze că sistemul statal va servi intere-

selor oamenilor şi nu va leza drepturile acestora.

Cam aceleaşi considerente au stat la baza înfiinţării ONU în 1945. Naţiunile

Unite au proclamat credinţa popoarelor în drepturile omului, afirmînd în cadrul

Cartei că aceste drepturi se aflau în centrul preocupărilor lor. Unii au considerat că,

deşi ideea de drepturi ale omului este anterioară Organizaţiei Naţiunilor Unite, ea a

fost oficial şi universal acceptată abia în momentul creării Organizaţiei.

Desigur, istoria drepturilor omului este pasionantă. Ea îşi trage rădăcinile din

toate marile sisteme filozofice, aflîndu-se la temelia luptei pentru libertate şi

egalitate în întreaga lume. Comunitatea internaţională s-a dezvoltat şi transformat

radical în cursul secolului al XX-lea, iar odată cu aceasta s-a produs şi emanciparea

drepturilor fundamentale ale persoanei. Evenimentul teribil care a fost cel deal

doilea război mondial i-a determinat pe învingători să încerce să creeze o alianţă,

în primul rînd, pentru a rezolva cîteva din problemele ce decurgeau din război, dar

mai ales pentru a căuta un mijloc de a împiedica repetarea unor evenimente atît de 7 Ionel Cloşcă, Ion Suceavă, Tratat de drepturile omului, Bucureşti, 1995

12

îngrozitoare pe viitor. Astfel a fost creată Organizaţia Naţiunilor Unite. Importanţa

acestui deziderat a fost şi rămîne evidentă, iar strădaniile depuse în vederea

adoptării diferitelor declaraţii universale ale drepturilor omului continuă să fie în

centrul acestei organizaţii.

Cu toate acestea, prea puţină lume este conştientă de amploarea eforturilor

depuse din 1945 încoace în vederea realizării unui astfel de acord general, precum

şi de calea grea ce a fost parcursă în acest sens pînă în prezent.

Textul de referinţă rămîne Declaraţia Universală a Drepturilor Omului,

proclamată în 1948. Acest text enunţă o serie de drepturi fundamentale, un "ideal

comun ce trebuie împlinit" pentru toţi oamenii, indiferent de rasă, sex, limbă,

religie, opinie politică, origine naţională sau socială, bunuri, naştere sau situaţie

materială8.

După foarte multe şi îndelungate discuţii şi dezbateri au fost adoptate alte

două instrumente internaţionale cu putere de lege pentru statele-părţi, şi anume:

Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale şi

Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice. Ambele au fost

votate în 1966 şi au intrat în vigoare zece ani mai tîrziu. Un protocol facultativ

referitor la cel de-al doilea pact prevede un mecanism de examinare, în anumite

cazuri, a plîngerilor parvenite de la persoane particulare.

Aceste trei documente reunite constituie Carta Internaţională a Drepturilor

Omului. Anume ele au inspirat în mod direct şi au reflectat, în totalitate sau în

parte, o întreagă gamă de instrumente complementare referitoare la:

• autodeterminare şi dreptul la independenţă al ţărilor şi popoarelor colonizate;

• lupta împotriva discriminării bazate pe rasă, sex, loc de muncă, profesie, religie,

credinţă sau educaţie;

• lupta împotriva crimelor de război şi crimelor împotriva umanităţii;

• protecţia persoanelor supuse unui regim de detenţie sau de închisoare;

• interzicerea torturii şi altor tratamente analoage inumane;

• libertatea de asociere (drepturi sindicale), politica locurilor de muncă;

• drepturile politice ale femeii;8 Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.

13

• drepturile persoanelor deficiente mintal şi cu handicap;

• progresul şi dezvoltarea în domeniul social (eliminarea foamei şi a subnutriţiei);

• folosirea progreselor înregistrate de ştiinţă şi tehnică în interesul păcii şi în

beneficiul omenirii;

• cooperarea şi dezvoltarea culturală pe scară internaţională;

• mass-media şi contribuţia acesteia la întărirea păcii şi înţelegerii internaţionale;

• lupta împotriva rasismului, instigării la război şi apartheidului;

• lupta împotriva terorismului;

• promovarea drepturilor omului.

De menţionat faptul că aceasta este doar partea vizibilă a lucrurilor,

nemaivor-bind de nenumăratele grupuri speciale de lucru, de comitetele şi măsurile

speciale, de rapoartele, studiile şi declaraţiile, conferinţele, planurile şi programele

organizate şi desfăşurate în acest sens. Merită a fi evidenţiate deceniile de luptă, de

cercetare şi de instruire, precum şi fondurile de contribuţii benevole sau de angajări

speciale, măsurile de asistenţă de orice fel la nivel mondial, regional şi local,

măsurile adoptate, anchetele realizate şi procedurile elaborate pentru promovarea şi

apărarea drepturilor omului.

De apreciat activitatea desfăşurată de către instituţiile specializate ale ONU,

precum şi acţiunile întreprinse de către numeroase organisme internaţionale sau na-

ţionale, guvernamentale sau neguvernamentale ce se ocupă de drepturile omului.

Fără îndoială, documentele menţionate nu divizează realitatea de ideal. După cum

se afirmă în literatura de specialitate, dacă se confruntă realităţile prezente cu

idealul, nici o ţară, nici chiar cea mai dezvoltată, nu se poate prevala de

satisfacerea tuturor cerinţelor apărării drepturilor omului. Guvernele statelor au o

anumită tendinţă de rezolvare a dificultăţilor interne fără o contribuţie suficientă

orientată spre drepturile omului, mai ales atunci cînd ţara abia şi-a dobîndit inde-

pendenţa sau se află în perioada de tranziţie.

Dezvoltarea drepturilor omului în dreptul internaţional şi legislaţiile naţio-

nale s-a încununat cu crearea unui sistem de drepturi care reglementează global

existenţa armonioasă a personalităţii. Această realitate este caracteristică, în

14

special, guvernelor ţărilor în curs de dezvoltare, care, fără îndoială, nu ignorau

aceste fapte, dar au făcut uz de ele pentru a justifica încălcările impuse de

necesităţile de unitate naţională, de stabilitate şi de dezvoltare. În acest sens,

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului de la 1948 constituia un alibi impor-

tant, în special preambulul acesteia:"prezenta Declaraţie Universală a Drepturilor

Omului este proclamată ca ideal comun de atins"9 şi articolul 29 care stipulează că

"individul are îndatoriri faţă de comunitatea în care este posibilă doar libera şi

deplina dezvoltare a persoanei sale"10.

Tocmai în aceste situaţii apare problema asigurării drepturilor omului,

deoarece întîietatea dreptului nu este deplin respectată în nici un punct de pe glob,

iar atenţia trebuie să fie îndreptată şi asupra părţilor lumii unde se consideră

deseori că această problemă este bine pusă la punct.

9 Declaraţia Universală a Drepturilor Omului10 Declaraţia Universală a Drepturilor Omului

15

§ 3. Importanţa actelor naţionale şi internaţionale referitoare la drepturile

omului

Încă din cele mai vechi timpuri, elaborarea conceptului de drepturi ale

omului a constituit, în fond, o operaţiune de sinteză, constînd din generalizarea

unor idei consacrate, în diferite ţări, în documente juridice cu un bogat conţinut

moral şi politic, redactate de jurişti de mare prestigiu, care au rezistat timpului,

lăsînd în urma lor valoroase opere de studiu.

În aceste condiţii, conceptul în sine ce dezvoltă drepturile omului a

reprezentat o generalizare şi abstractizare a tot ce a avut mai de seamă gîndirea

umană, creînd într-o nouă accepţiune principiile filozofice umaniste. Astfel, în

urma acestui îndelungat proces de cristalizare, avînd ca scop reflectarea unui

anumit standard cîştigat de protecţie internaţională a drepturilor şi libertăţilor ce

aparţin în mod egal tuturor fiinţelor umane, documentele naţionale şi internaţionale

referitoare la drepturile şi libertăţile omului definesc şi însumează un ansamblu de

drepturi, libertăţi şi obligaţii reciproce ale oamenilor, ale statelor şi guvernelor de a

apăra şi promova aceste drepturi, în egală măsură, precum şi ale întregii comunităţi

internaţionale de a veghea la respectarea drepturilor şi libertăţilor respective în

cadrul fiecărei ţări, intervenind numai în situaţiile în care drepturile omului sînt

încălcate într-un stat sau altul.

Astfel, tratatele, convenţiile şi celelalte acte internaţionale, precum şi

legislaţia internă a statelor cu privire la drepturile fundamentale ale omului

constituie, fără doar şi poate, o recunoaştere incontestabilă a complexităţii şi

originalităţii acestei valoroase instituţii juridice11, dar şi mai mult a faptului că fără

aceste drepturi nu poate fi înfăptuită o societate democratică ce constituie o

condiţie primordială în afirmarea demnităţii fiecărui individ atît pe plan intern, cît

şi pe plan extern. Importanţa celor menţionate mai sus reiese şi din faptul că

instrumentele naţionale referitoare la drepturile omului nu pot deroga de la cele

internaţionale, dat fiind

11 Potînga Alexei, Asigurarea drepturilor omului în lume, Chişinău 200316

şi angajamentul statului nostru ce şi 1-a asumat prin inserarea în art. 4 din Consti-

tuţia Republicii Moldova a următoarelor prevederi: "Dispoziţiile constituţionale

privind drepturile şi libertăţile omului se interpretează şi se aplică în concordanţă

cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi celelalte tratate la

care Republica Moldova este parte ". De asemenea, tot acest articol mai prevede

că "dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile

omului la care Republica Moldova este parte şi legile ei interne, prioritate au

reglementările internaţionale ".

Consider ca toate aceste acte, fie interne, fie internaţionale referitoare la

drepturile omului, reprezintă un răspuns la o problemă universală şi vizează noile

democraţii la modul cel mai direct. Astfel, cunoaşterea principalelor drepturi prote-

jate de aceste acte este una prioritară pentru fiecare cetăţean, indiferent de situaţia

socială, politică, funcţia publică, vîrstă, religie etc. iar normele fixate atît pe plan

internaţional, cît şi cele în legile interne ale statului, reies din convingerea că nu

omul există pentru binele statului, ci statul există pentru binele omului. Astfel, cu

atît este mai importantă legislaţia naţională referitoare la drepturile omului, cu cît

aceasta cuprinde mai multe prevederi referitoare la temă, confir-mînd în felul

acesta pe plan internaţional statutul său de stat democratic. Evident, toate aceste

prevederi cu referire la drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului se află într-

o strînsă legătură şi nici un drept nu poate fi realizat şi asigurat integral dacă măcar

unul dintre ele este încălcat.

Organizarea societăţii într-un stat implică faptul că autorităţile dispun de

puterea de a impune regulile care guvernează societatea pornind de la aceste

prevederi, iar menirea socială a drepturilor omului este în primul rînd aceea de a

asigura o nouă bază pentru formularea unor standarde menite să garanteze faptul că

sistemul statal va servi intereselor oamenilor şi nu va leza drepturile acestora.

Anume aceste texte internaţionale au inspirat în mod direct şi au reflectat, în

totalitate sau în parte, o gamă întreagă de instrumente complementare cu implicaţii

asupra legislaţiilor naţionale ale statelor, referitoare la autodeterminare şi dreptul la

independenţă al ţărilor şi popoarelor colonizate; tortura şi alte tratamente analoage

17

inumane; libertatea de asociere (drepturi sindicale), politica locurilor de muncă;

drepturile politice ale femeii; drepturile persoanelor deficiente mintal şi

handicapate, progresul şi dezvoltarea în domeniul social (eliminarea foamei şi a

subnutriţiei); folosirea progreselor înregistrate de ştiinţă şi tehnică în interesul păcii

şi în beneficiul omenirii; cooperarea şi dezvoltarea culturală pe scară

internaţională; mass-media şi contribuţia acesteia la întărirea păcii şi înţelegerii

internaţionale; lupta împotriva rasismului, instigării la război şi apartheidului; lupta

împotriva terorismului şi nu în ultimul rînd promovarea drepturilor omului.

Observăm că de la drepturile cele mai generale se ajunge la drepturi importante

personale şi chiar intime ale individului.

În aceste condiţii, importanţa actelor naţionale şi internaţionale este impusă

de la sine şi prezintă o adevărată garanţie pentru apărarea drepturilor omului atunci

cînd în ordinea internă acestea derogă fie de la legislaţia internă, fie de la princi-

piile internaţionale de protecţie a acestor norme.

Actele naţionale referitoare la drepturile omului prezintă un interes deosebit,

mai ales în sensul că, în funcţie de armonizarea lor cu cele internaţionale, se poate

aprecia cum un stat sau altul se conformează documentelor internaţionale, în acest

sens, nemaivorbind de afirmarea lor ca state democratice bazate pe statul de drept,

în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui, precum şi libera dezvoltare a

fiinţei umane reprezintă valori supreme şi sînt garantate. Documentele

internaţionale referitoare la drepturile şi libertăţile fundamentale ale persoanei

reprezintă, la rîndul lor, un etalon şi un punct de pornire pentru toate popoarele

lumii, atunci cînd acestea se confruntă cu probleme la acest capitol, cetăţenii avînd

posibilitatea să se bucure de plenitudinea drepturilor lor. O dovadă concludentă în

acest sens este şi recunoaştea, în Constituţia Republicii Moldova, a supremaţiei

unor convenţii internaţionale în materia drepturilor omului. Astfel, art. 8 intitulat

"Respectarea dreptului internaţional şi a tratatelor internaţionale" prevede că

Republica Moldova se obligă să respecte Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite şi

tratatele la care este parte, să-şi bazeze relaţiile cu alte state pe principiile şi

normele unanim recunoscute ale dreptului internaţional. Intrarea în vigoare a unui

18

tratat internaţional conţinînd dispoziţii contrare Constituţiei va trebui precedată de

o revizuire a acesteia.

Art. 4 intitulat "Drepturile şi libertăţile omului" prevede că dispoziţiile

constituţionale privind drepturile şi libertăţile omului se interpretează şi se aplică

în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu

celelalte tratate la care Republica Moldova este parte. Dacă există neconcordanţe

între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care

Republica Moldova este parte şi legile ei interne, prioritate au reglementările

internaţionale.

19

Capitolul II Apărarea drepturilor omului în lume şi în special în

Republica Moldova

§ 1. Instituţii naţionale pentru apărarea drepturilor omului în diferite state

(instituţia ombudsmanului)

Instituţiile naţionale specializate în protecţia drepturilor omului au fost

create în contextul în care numeroase ţări au recunoscut că instituţiile tradiţionale

de protecţie juridică a cetăţenilor şi de control al autorităţilor administraţiei publice

nu mai erau în măsură să rezolve conflictele ce apăreau între aceştia.

Chiar după primul război mondial, în multe ţări de pe aproape toate

continentele s-au pus bazele instituţiei ombudsmanului, atît la nivel naţional şi

regional, cît şi la nivel local. La bază era modelul suedez, consfinţit constituţional

în anul 1809. De menţionat însă că aceste ţări nu copiază modelul, ci, dimpotrivă,

îl modifică în funcţie de ordinea lor juridică.

De-a lungul activităţii în domeniul instituţiilor naţionale s-a ajuns la

concluzia că nu se poate vorbi de un model-standard de ombudsman, fiecare ţară

beneficiind de experienţa altora şi implementînd propriile mecanisme în acest sens,

ţinînd seama de tradiţiile din ţara în care funcţionează, de modul de desfăşurare a

procesului de democratizare, de reforma ce are loc în acea ţară etc. În Europa,

instituţia se dezvoltă rapid şi se diversifică atît după denumire, cît şi după natura sa

juridică, iar în ţările de pe celelalte continente vom găsi mediatori, de asemenea,

dotaţi cu largi competenţe atît la nivelul statului, cît şi la nivel local. Aceştia sînt

învestiţi cu atribuţii în cele mai diverse domenii, de exemplu, în sfera armatei,

gestiunea municipală, închisori, minori, etnii, universităţi, presă etc. sau luate în

ansamblu.

Această diversitate se explică, în mare măsură, prin faptul că există ţări cu

forme de stat şi de guvernămînt din cele mai diverse şi cu structuri administrative 20

şi de dezvoltare diferite. Oricum, instituţia în cauză se întîlneşte în monarhii şi în

sisteme prezidenţiale, în state federale şi în cele unitare, în state industrializate şi în

ţări pe cale de dezvoltare, în ţări cu jurisdicţie administrativă dezvoltată şi fără

aceasta.

Astfel, în unele sisteme de drept membrii instituţiei sînt numiţi de către

Guvern şi sînt specializaţi pe diferite domenii ale executivului. În Suedia există

ombudsmani pentru concurenţă, consumatori, egalitatea şanselor şi chiar pentru

presă; în Noua Zeelandă - pentru mediul înconjurător, în timp ce în Zambia există

doar o comisie de investigaţii, iar în Israel- un control de stat, toate acestea fiind

asimilate instituţiei ombudsmanului.

Instituţia ombudsmanului şi-a găsit consacrarea şi în fostele ţări socialiste, În

Polonia, de exemplu12, ea a fost creată cu scopul de a sluji protejării acelor drepturi

şi libertăţi ale cetăţenilor care sînt definite în Constituţia Republicii Polonia şi alte

reglementări legale.

Constituţia Rusiei enumeră printre atribuţiile Dumei de Stat "numirea în

funcţie şi eliberarea din funcţie a Împuternicitului pentru problemele drepturilor

omului, care acţionează în conformitate cu legea constituţională federală". În

România această instituţie este prevăzută în art. 55 din Constituţia ţării, în ciuda

faptului că ea nu avea precedent în tradiţia constituţională română, iar prevederile

legale cu privire la contenciosul administrativ erau considerate ca fiind suficiente

pentru a permite cetăţenilor să declanşeze o procedură în scopul anulării actelor

administrative ilegale.

Totuşi, instituţia din oricare din aceste ţări, bazată pe forma suedeză, are o

structură fundamentală uniformă, diferită fiind doar organizarea de detaliu şi care

poate fi clasificată din mai multe considerente, luate împreună sau separat. Aceasta

şi din cauza că misiunea ce i-a fost încredinţată de-a lungul timpului nu se reduce

numai la rezolvarea litigiilor între administraţie şi administrat, ci priveşte şi evo-

luarea şi personalizarea relaţiilor dintre aceştia. Din considerentele respective vom

ilustra în cele ce urmează cîteva modele, pentru a crea o imagine de ansamblu

asupra instituţiei date.12 Potînga Alexei, Asigurarea drepturilor omului în lume, Chişinău 2003

21

Se impune caracterizarea, în primul rînd, a modelului scandinav în frunte cu

Suedia, datorită tradiţiei îndelungate şi exemplului pentru ombudsmanii din

întreaga lume.

În Suedia apărarea drepturilor cetăţeanului în relaţiile cu statul este unul din

aspectele fundamentale ale sistemului legislativ. Ombudsmanul este, în acest con-

text, o garanţie eficientă împotriva abuzurilor sistemului judiciar şi administraţiei

publice. El este ales de Riksdag şi asigură supravegherea tuturor funcţionarilor

publici şi a magistraţilor, pentru a se încredinţa în aşa fel că ei respectă legile şi fac

faţă funcţiilor ce le revin. Astfel, sistemul ombudsmanilor întăreşte încrederea

cetăţenilor în activitatea justiţiei şi a celorlalte organe ale statului. Datorită faptului

că în Suedia această instituţie este foarte dezvoltată, aici există mai multe categorii

de ombudsmani care pot fi clasificaţi atît după criteriul numirii, alegerii, cît şi după

specificul activităţii lor.

Funcţia de ombudsmani parlamentari şi-a găsit consacrarea constituţională

în Suedia în 1809, fiind o instituţie destinată încă de la începuturile sale controlului

Riksdagului13 (Parlamentului) asupra respectării legilor de către toţi judecătorii,

ofiţerii şi funcţionarii de stat.

Activitatea lor urmăreşte toate serviciile administrative ale statului, colectivităţilor

locale, inclusiv ale personalului acestora. Cu alte cuvinte, controlul se exercită

asupra persoanelor care activează în serviciul public. Excepţie fac doar miniştrii în

funcţie, membrii Riksdagului şi consilierii municipali.

Fiecare ombudsman are un anume domeniu de activitate şi în cadrul acestuia

efectuează inspecţii, întreprinde anchete, unele chiar la sugestia presei14. Ei sînt pe

deplin independenţi faţă de Riksdag, avînd chiar obligaţia de a întocmi un raport

anual care este înaintat unei comisii speciale a Riksdagului, iar aceasta, la rîndul

său, îl examinează şi face propuneri corespunzătoare Parlamentului. Ombudsmanii

13 Parlamentul alege patru ombudsmani pentru o perioadă de patru ani14 Fiecare cetăţean care se consideră prejudiciat în drepturi se poate adresa în scris ombudsmanilor. În urma examinării plîngerilor, cele care nu interesează domeniul ombudsmanilor sînt înlăturate, celelalte formînd obiectul unor proceduri; doar cele care prezintă un real interes (parte din plîngeri) sînt trimise organelor competente în vederea luării măsurilor.

22

desemnaţi de Guvern mai pot fi clasificaţi în temeiul sferelor de activitate, după

cum urmează:

• Ombudsmanul pentru concurenţă

Funcţia este creată în 1954, avînd în obiectiv supravegherea activităţii

comerciale în condiţii de concurenţă rezonabilă. În cadrul activităţii sale

ombudsmanul colaborează cu Direcţia naţională a preţurilor şi a concurenţei,

Comisia de control a băncilor şi Inspecţia naţională a asigurări lor private.

Întru îndeplinirea atribuţiilor sale, el negociază cu organismele vizate, iar dacă nu

se ajunge la soluţionarea conflictului, se apelează la Curtea pieţei15 care este un

tribunal compus din jurişti, oameni de afaceri, precum şi economişti şi reprezen-

tanţi ai consumatorilor.

Nerespectarea deciziilor Curţii poate fi sancţionată cu amenzi administrative.

• Ombudsmanul pentru consumatori

Cu scopul de a se urmări respectarea unor acte legale (Legea marketingului,

Legea clauzelor contractuale abuzive, Legea privind protecţia consumatorului)

funcţia dată a fost instituită în 1971. Serviciile acestui ombudsman şi cele ale

Administraţiei naţionale pentru protecţia consumatorilor formează un singur organ

pe care îl conduce ombudsmanul în cauză.

Din dorinţa protejării consumatorului de oferte şi reclame comerciale,

potrivit Legii marketingului, asistăm la o adevărată "răsturnare a sarcinii probei".

La cererea ombudsmanului, orice firmă sau persoană este obligată să dovedească

veridicitatea afirmaţiilor sale cu privire la produsele prezentate spre vînzare. Este

posibilă, de asemenea, chiar interzicerea vînzării unor produse care s-ar dovedi a fi

dăunătoare sănătăţii consumatorilor.

Legea asupra clauzelor contractuale abuzive protejează, sub supravegherea

ombudsmanului, consumatorul împotriva unor clauze exoneratoare de răspundere

pe care furnizorii le introduc în contracte, mai ales pentru vînzarea de produse de

folosinţă îndelungată. Ca şi în cazul precedent, secretariatul ombudsmanului poate

15 Curtea este în măsură să ia hotărîri deosebit de importante cum ar fi: interdicţia pentru o firmă dea recurge la practici comerciale restrictive sau de a le modifica pe cele existente; Curtea poate fixaun preţ maxim pentru o anumită marfă.

23

sesiza Curtea pieţei, avînd chiar dreptul de a declanşa urmărirea injustiţie dacă nu

se ajunge la rezolvarea problemei pe cale amiabilă.

• Ombudsmanul pentru egalitatea de şanse

Odată cu intrarea în vigoare în 1980 a Legii egalităţii de şanse între bărbaţi

şi femei a fost creată şi această funcţie. Ombudsmanul respectiv are sarcina de a

veghea respectarea legii în cauză. El difuzează informaţii, contribuind la informa-

rea opiniei publice, examinează cazuri individuale de discriminare, încercînd calea

amiabilă de rezolvare a situaţiilor16. În scopul îndeplinirii atribuţiilor sale,

ombudsmanul poate iniţia anchete din proprie iniţiativă, iar în caz de eşec al

rezolvării conflictelor pe cale amiabilă, se recurge la Curtea muncii, ale cărei

decizii sînt obligatorii.

• Ombudsmanul pentru discriminare etnică

Este instituit în 1986 în baza Legii îndreptate împotriva discriminării etnice.

El este preocupat de situaţiile specifice ale problemelor discriminării pe criterii de

rasă, culoare, naţionalitate, religie etc, ivite în colectivităţi, îndeosebi la locul de

muncă al cetăţenilor.

Ombudsmanul acordă asistenţă persoanelor ce au avut de suferit din cauza

discriminării, sprijinindu-le să-şi apere drepturile, contribuind la formarea unor cu-

rente de opinie şi recomandînd adoptarea unor măsuri legislative corespunzătoare

în acest sens.

• Ombudsmanul public pentru presă

Instituit în 1969, ombudsmanul în cauză este desemnat de un comitet special

compus din ombudsmani parlamentari şi preşedinţii Ordinului naţional al avocaţi-

lor şi Clubului publiciştilor17.

Oricine poate protesta contra unui articol de presă care încalcă etica

ziaristică18. Plîngerea este examinată de ombudsman, apreciindu-se dacă

defăimarea reclamată se poate repara prin publicarea unei replici adecvate în ziarul

cu pricina. În caz contrar, ombudsmanul are dreptul de a iniţia o anchetă în cadrul

16 Cca 150-200 de plîngeri pe an, cele mai multe la ocuparea de posturi în administraţie şi economie.17 În Suedia există o Lege a presei, din 5 aprilie 1949, care are caracter organic, alături de Constituţie, Regulamentul Riksdagului şi Legea succesiunii la tron.18 Reclamaţiile sînt scutite de orice taxe.

24

căreia se cere şi părerea redactorului-şef al publicaţiei reclamate. Dacă a încălcat

regulile admise în materie de publicaţie, administraţia ziarului este obligată să

publice declaraţia ombudsmanului sau a Comitetului de deontologie care activează

în acelaşi domeniu, putînd fi supusă şi unei amenzi administrative.

Evident, inspirîndu-se din modelul suedez, Danemarca creează o instituţie

proprie — ombudsmanul parlamentar. Acesta este ales de Folketing pentru a

controla administraţia civilă, militară şi municipală, avînd dreptul să recurgă la

anumite anchete din iniţiativă proprie sau pe marginea plîngerii individuale. Mai

recent a fost adoptată şi o lege care reglementează pe larg activitatea instituţiei

respective. În 1946 Comisia Constituţională din Danemarca recomandă instituirea

funcţiei de ombudsman parlamentar, ca abia la 1 aprilie 1955 să fie numit în

funcţie primul ombudsman danez avînd competenţă naţională. Astfel, orice

persoană poate înainta o reclamaţie împotriva activităţii miniştrilor, a

funcţionarilor şi oricărui alt funcţionar care lucrează în serviciul starului.

Competenţa ombudsmanului nu se extinde asupra activităţii judecătorilor şi a

tribunalelor. După investigarea cazului, ombudsmanul poate decide, din proprie

iniţiativă sau sesizat de către cineva şi în virtutea dispoziţiilor legale, dacă

autorităţile sau funcţionarii au comis greşeli sau neglijenţe în îndeplinirea

funcţiilor lor. De asemenea, el are dreptul să ceară tribunalelor iniţierea unei

investigaţii şi poate informa Parlamentul, chiar dacă în situaţia respectivă este

vorba despre un ministru.

Modalitatea desemnării, competenţele şi obligaţiile ombudsmanului danez,

modul său de a acţiona şi de a-şi înceta activitatea sînt stipulate în Legea privind

ombudsmanul pentru administraţie civilă şi militară.

Imediat după obţinerea independenţei sale, Finlanda îşi stabileşte în

Constituţia din anul 1919 crearea instituţiei ombudsmanului parlamentar.

Ombudsmanul este numit de către Eduskunta, are atribuţii asemănătoare cu cel

danez, fiind învestit şi cu dreptul de a controla respectarea legalităţii de către

tribunale.

25

O altă ţară a spaţiului scandinav, Norvegia, stabileşte în Constituţia sa că

Stortin-gul va numi o persoană din afara acestuia, care va îndeplini atribuţiile unui

ombudsman. În anul 1952 modelul suedez al ombudsmanului militar se introduce

în cadrul organizării judecătoreşti, iar în anul 1963 - pe cel cu competenţă

naţională. De menţionat faptul că începînd cu anul 1957, cînd instituţia

ombudsmanului depăşeşte frontierele ţărilor scandinave, aceasta se extinde în

întreaga lume, astfel încît să fie cu adevărat implementată în sistemele de drept

naţionale care funcţionează şi astăzi cu succes.

În categoria ombudsmanilor parlamentari, dar diferiţi într-o oarecare

măsură de cel tradiţional suedez, vom distinge un Comisar Parlamentar în

Germania. Acesta este creat prin lege, după modelele suedez şi norvegian, la 26

iunie 1957, fiind ales de Bundestag. De competenţa lui ţine apărarea drepturilor

membrilor forţelor armate, avînd şi dreptul de a asista Bundestagul la controlul

forţelor armate. Potrivit legii, comisarul parlamentar poate efectua anchete la

sesizarea comisiei pentru apărare a Bundestagului, a membrilor forţelor armate,

dar şi din proprie iniţiativă. În aceste cazuri comisarul va analiza şi va decide dacă

motivele aduse în scris dovedesc încălcarea unui drept şi va înainta petiţia

organului corespunzător al forţelor armate, care va trebui să clarifice faptele sau să

cerceteze încălcările, neregularităţile depistate19.

În Germania, există şi ombudsman în domeniul civil. Primul birou de acest

fel a fost creat în landul Renania-Palatinat în mai 1974. Cetăţenii au acces direct la

el, avînd posibilitatea să-şi formuleze reclamaţiile la telefon. Modalitatea acţionării

şi funcţionării sale este similară cu a celorlalţi ombudsmani. În afară de

ombudsman, ca în toate statele de drept, organizarea judecătorească germană are o

altă serie de măsuri pentru apărarea drepturilor fundamentale ale cetăţenilor.

Aceasta înseamnă că orice cetăţean care se simte prejudiciat în drepturi poate

recurge la instanţele de fond sau la una din instanţele cu jurisdicţie specifică, fie

administrative, fiscale sau referitoare la asigurările sociale, în vederea restabilirii

19 Legea apărării datelor federale creează o Comisie Federală pentru apărarea datelor care prin intermediul mijloacelor informaţionale sint colectate de la diferite agenţii administrative.

26

sale în drepturi, inclusiv a face recurs la Tribunalul Constituţional sau al landului

respectiv20.

În Marea Britanie Comisarul Parlamentar pentru administraţie cu

jurisdicţie asupra Angliei, Scoţiei şi Ţării Galilor a fost creat prin legea

Parlamentului Britanic, promulgată la 22 martie 1967.

Înfiinţarea instituţiei ombudsmanului britanic a trebuit să depăşească rezistenţe

puternice, deoarece se considera că existenţa sa ar fi incompatibilă cu conceptul de

responsabilitate administrativă.

Comisarul Parlamentar numit de regină la propunerea Primului-ministru

examinează plîngerile cu care este sesizat de către Camera Comunelor, acţionînd

în interesul particularilor. Acesta este independent de Guvern şi poate fi destituit

numai printr-o moţiune a ambelor camere parlamentare, În ciuda tuturor

dezbaterilor privind oportunitatea acestei instituţii, în prezent, pe lîngă Comisarul

Parlamentar pentru administraţie şi servicii sanitare în ţări cum ar fi în Anglia,

Scoţia şi Ţara Galilor, există şi comisari pentru administraţie locală21. Întru

exercitarea atribuţiilor sale, Comisarul Parlamentar poate cerceta activitatea

oricărui departament ministerial, dar nu se va implica în materie de politică internă

sau externă şi nici nu va putea interveni atunci cînd persoanele lezate au dreptul să

facă recurs la tribunal. De asemenea, el are acces la toate documentele oficiale şi

obligaţia de a informa asupra rezultatelor sale parlamentarul care i-a prezentat

plîngerea. În plus, anual trebuie să prezinte informaţii Parlamentului, pe lîngă

informaţiile speciale pe care le prezintă trimestrial sau ori de cîte ori consideră

necesar, în faţa unei comisii speciale a Camerei Comunelor. În cazul în care

plîngerea se consideră îndreptăţită, iar departamentul ministerial în cauză nu a dat

o soluţie corespunzătoare asupra acesteia, ombudsmanul britanic poate sugera

măsurile de soluţionare a problemei, iar dacă departamentul îi respinge

propunerile, are posibilitatea de a informa ambele camere privind situaţia dată22. 20 Din legea fundamentală a Germaniei: "Toţi cetăţenii au dreptul de a prezenta, individual sau colectiv, în scris, petiţii sau reclamaţii, autorităţilor competente şi comisiilor parlamentare". Cu excepţia Saxoniei, toate celelalte parlamente ale landurilor au cîte o comisie de petiţii pentru a cerceta plîngerile prezentate de cetăţeni împotriva autorităţilor administrative şi a apăra drepturile şi interesele individuale.21 Irlanda de Nord are un sistem special de ombudsmani.22 În Marea Britanie există şi o Comisie de Plîngeri împotriva televiziunii, un Consiliu al Presei, Biroul plîngerilor contra Poliţiei şi un Birou al companiilor de asigurări numit Insurance Ombudsman Bureau.

27

Ombudsmanul din Franţa (mediatorul) este subordonat puterii executive. Me-

diatorul este numit de către Consiliul de Miniştri şi are dreptul de a ancheta

cazurile ce privesc funcţionarea administraţiei şi relaţiile acesteia cu particularii.

Comparativ cu ombudsmanul britanic, cel francez nu poate fi sesizat de către

parlamentari. El are doar misiunea de a primi reclamaţiile referitoare la raporturile

defectuoase ale cetăţenilor cu administraţia statului, cu instituţiile publice şi ale

oricărui alt organism învestit cu o misiune de serviciu public.

În virtutea independenţei sale depline, el nu poate primi instrucţiuni de la

nici o autoritate. Dacă o persoană fizică este de părerea că un organism public, prin

acţiunea sau inacţiunea sa, a prejudiciat-o în vreun fel, poate adresa o reclamaţie

unui deputat sau senator, care o va transmite mediatorului spre examinare. Pentru

a-şi da seama dacă o reclamaţie este sau nu justificată, mediatorul poate solicita

ministerului sau autorităţii competente toate actele necesare cercetării. Acesta

poate formula recomandările pe care le consideră necesare soluţionării problemelor

şi prezenta propuneri pentru îmbunătăţirea activităţii organului respectiv în cazul

în care sînt depistate anumite disfuncţionalităţi. Chiar dacă nu are suficientă putere

de decizie, el îşi poate face publice recomandările sau propunerile. În pofida mai

multor încercări, în Italia nu există deocamdată un ombudsman naţional. Încă din

anul 1974 au început să activeze Apărătorii Civici, însă rezultatele acestora s-au

dovedit a fi mai modeste. Ei au mai puţine posibilităţi şi instrumente de investigare

decît ceilalţi colegi europeni.

Regiunile în care există ombudsmani sînt următoarele: primul a fost creat în

Toscana-l974, iar mai apoi au urmat: Liguria- 1974, Campania-1978, Umbria -

1979, Latio- 1980, Lombardia- 1980, Friuli - Veneţia Iulia- 1981, Marcas-

1981,Piemonte- 1981, Apulia- 1981.

Apărătorii Civici au ca scop garantarea funcţionării normale a administraţiei

regionale şi a organismelor care depind de ea, cu obligaţia semnalării posibilelor

încălcări şi nereguli. Important este că aceştia nu pot acţiona din oficiu, ci numai la

solicitarea unei persoane particulare şi numai în cazurile în care există o întîr-ziere

a soluţionării unei anumite probleme, în termen de 20 de zile, sau o neregulă. De

28

asemenea, pentru a implica intervenţia Apărătorului Civic, cetăţeanul trebuie să fi

cerut anterior, în scris, rezolvarea situaţiei în cauză de la organele competente ale

regiunii. Astfel, după primirea reclamaţiei acesta stabileşte un termen în care

trebuie rezolvată problema şi poate propune măsuri disciplinare la adresa

funcţionarilor care întîrzie soluţionările. Ei mai sînt obligaţi să trimită anual un

raport Consiliului Regional, indicînd cazurile în care s-au depistat încălcări sau

nereguli.

În Portugalia instituţia Apărătorului Dreptăţii a fost creată după revoluţia

din 25 aprilie 1974. Activitatea sa a fost dovada şi simbolul revenirii Portugaliei la

regimul democratic pe care-1 promovează şi acum. Scopul fundamental al acestuia

este acelaşi: de a asigura legalitatea administraţiei publice, investigînd plîngerile

formulate de cetăţeni împotriva autorităţilor şi propunînd soluţiile adecvate pentru

acestea.

Apărătorul Dreptăţii se poate implica în aproape toate sectoarele activităţii

administraţiei, inclusiv ale autorităţilor locale şi ale tuturor funcţionarilor civili ai

statului, ale serviciilor întreprinderilor publice şi ale celorlalte persoane juridice de

drept public. El este ales de Parlament pentru o perioadă de 4 ani şi este indepen-

dent faţă de acesta şi executiv. Chiar dacă nu dispune de putere directă de decizie

şi nu poate anula nici un act administrativ, Apărătorul Dreptăţii are capacitatea de

a semnala deficienţele legislative pe care le depistează în exerciţiul funcţiunii sale.

În ceea ce priveşte preocuparea de ansamblu a Apărătorului Dreptăţii, inclusiv

organizarea activităţii şi procedeele de acţiune folosite de el, acestea sînt similare

cu ale celorlalţi ombudsmani europeni.

Extinderea sferei de influenţă a apărătorului în domeniul administraţiei

publice a atins chiar şi întreprinderile private. Bunăoară, urmînd exemplul

Apărătorului Poporului suedez, compania International Technology Group of

Xerox Corpo-ration din Statele Unite ale Americii a numit în 1973 un Employee

Relation Manager, care să se ocupe de plîngerile formulate de angajaţi cu privire la

munca lor în organizaţie, prezentînd rapoarte direct Preşedintelui care poate să

revoce hotărîrile luate. Mai mult decît atît, acesta are şi funcţia de a recomanda

29

prin intermediul Preşedintelui schimbările ce sînt necesare în politica acestei

companii. Instituţia dată a fost introdusă cu succes şi în alte companii cum sînt

General Motors, Ford Motors Company, American Airline ş. a.

După criteriul specificului activităţii, mai distingem ombudsmani

universitari care activează în SUA. Deosebim aici pe Apărătorul Drepturilor

Universitare, precum şi cinci Apărători ai Poporului, întăriţi în Centrul de studii ale

drepturilor cetăţeneşti, datoriilor şi responsabilităţilor studentului. În Mexic există

Apărătorul Drepturilor Universitare. Toţi aceştia au ca principii de activitate

medierea, concentrarea tuturor forţelor, rapiditatea şi un formalism moderat, pentru

a face cît mai accesibilă calea de a ajunge la ei.

30

§ 2. Dreptul la un proces echitabil

1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, public şi într-un

termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi

imparţială, instituită de lege, care va hotărî, fie asupra încălcării

drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei

acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie

pronunţată în mod public, dar accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei

şi publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia, în

interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o

societate democratică, atunci cînd interesele minorilor sau protecţia vieţii

private a părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată absolut

necesară de către instanţă atunci cînd, în împrejurări specia-le, publicitatea ar

fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei.

2. Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată pînă cînd

vinovăţia sa va fi legal stabilită.

3. Orice acuzat are, în special, dreptul:

a. să fie informat, în cel mai scurt termen, într-o limbă pe care o înţelege şi

într-un mod detaliat, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa;

b. să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale;

c. să se apere singur sau să fie asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu

dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi

asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci cînd interesele justiţiei

o cer;

d. să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi

audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării;

e. să fie asistat în mod gratuit de un interpret, dacă nu înţelege sau nu vorbeşte

limba folosită la audiere23.

23 Declaraţia Universală a Drepturilor Omului31

Articolul 6 garantează deci dreptul la un proces echitabil şi public pentru a

decide asupra drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil ale unei persoane sau a

temeiniciei oricărei acuzaţii penale aduse împotriva sa. Curtea şi, înaintea ei,

Comisia interpretează această dispoziţie într-un sens extensiv din cauza

importanţei sale fundamentale pentru funcţionarea democraţiei.

Primul paragraf al articolului 6 se aplică în acelaşi timp proceselor civile şi

penale, pe când altele sunt explicit limitate numai la acţiuni penale, chiar dacă

dispoziţiile lor pot uneori să se extindă şi asupra acţiunilor civile.

De rînd cu toate articolele Convenţiei, articolul 6 este interpretat de Curtea

europeană a Drepturilor Omului (CEDO) în cadrul jurisprudenţei sale.

Totuşi, fiind vorba de jurisprudenţa relativă la articolul 6, s-ar cuveni să facem o

avertizare: nici o plângere nu este admisibilă până la epuizarea căilor de recurs

interne, aproape toate încălcările pretinse ale prevederilor articolului 6 urmând să

fie deja examinate de către jurisdicţiile supreme naţionale înainte de a ajunge la

Strasbourg. CEDO deseori a ajuns la concluzia că articolul 6 nu a fost încălcat,

ţinând cont de caracterul echitabil al procedurii „fiind luat în considerare în

ansamblul său", în măsura în care o jurisdicţie superioară deja a fost în stare să

rectifice erorile comise de un tribunal de un nivel inferior. Judecătorii de primă

instanţă de asemenea sunt uneori predis-puşi să creadă, pe nedrept, că un oarecare

viciu al procedurii, nefiind examinat de Judecătorii de la Strasbourg ca o încălcare

a Convenţiei (în măsura în care el fusese deja corectat de o jurisdicţie superioară)

respectă perfect normele acestui instrument. Or, judecătorul ce prezida judecătoria

de primă instanţă, fiind în mod direct responsabil de respectarea articolului 6

referitor la totul ce are legătură cu procedurile ce se desfăşoară în faţa lui, nu ar

trebui să se bazeze pe instanţele judecătoreşti superioare, sperând că acestea vor

corecta eventualele erori.

Dreptul de acces la o instanţă judecătorească

32

Deşi nici o dispoziţie a articolului 6 nu recunoaşte explicit dreptul de acces

la o instanţă judecătorească, Judecătorii de la Strasbourg au considerat că acest

articol acordă oricui dreptul de a prezenta o cerere (privind drepturile şi obligaţiile

sale civile) în faţa unei curţi sau unei instanţe judecătoreşti. Articolul 6 consacră

dreptul la o instanţă judecătorească care îl acoperă în particular pe cel de acces la

instanţa judecătorească, altfel spus facultatea de a intenta un proces în materie

civilă.

Judecătorii de la Strasbourg în special au considerat că în cazul Golder v.

Regatul Unit că:

Dacă acest text [cel al articolului 6(1)] trece pentru a se referi în exclusivitate la

desfăşurarea unui proces deja intentat în faţa unei instanţe, un Stat contractant ar

putea, fără a comite vreo încălcare, să suprime jurisdicţiile sale sau să sustragă

din competenţa lor soluţionarea anumitor categorii de litigii cu caracter civil,

pentru a le conferi organelor dependente de guvern. [...] În opinia Curţii, nu s-ar

înţelege că articolul 6(1) descrie detaliat garanţiile procesuale acordate părţilor

la o acţiune civilă în desfăşurare şi că el nu protejează mai întâi ceea ce doar îi

permite să beneficieze de el în realitate: accesul la judecător. Echitatea,

publicitatea şi operativitatea procesului nu acordă nici un interes în absenţa

procesului.24

Totodată dreptul de acces la o instanţă judecătorească nu este absolut.

Totuşi în hotărârea Golder v. Regatul Unit, Judecătorii de la Strasbourg au

reamintit că acest drept impune, prin însăşi natura sa, o soluţionare din partea

Statului, soluţionare, care poate varia în timp şi în spaţiu (în funcţie de necesităţile

şi resursele comunităţii şi individului) şi care niciodată nu trebuie să atenteze la

esenţa acestui drept, nici să contravină altor drepturi consacrate în Convenţie.

În jurisprudenţa sa, CEDO a precizat printre altele că o limitare nu ar trebui

considerată ca compatibilă cu articolul 6 decât:

> dacă ea urmăreşte un scop legitim

Şi

24 Golder v. Regatul Unit, 21 februarie 1975, pararaful 35.33

> dacă există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele

utilizate şi scopul vizat.

Cazul Golder v. Regatul Unit se referă la permisiunea de a consulta un

avocat în scopul de a intenta o acţiune civilă pentru defăimare [libel] cu privire la

declaraţia unui gardian în legătură cu un prizonier. CEDO a considerat că un

asemenea regim de autorizare constituia o încălcare a articolului 6, în măsura în

care dreptul de acces la o instanţă trebuie nu doar să existe dar să mai fie şi efectiv.

Ea a mai stabilit că imposibilitatea pentru un deţinut de a avea întrevederi con-

fidenţiale cu consilierul său, îl privează de acest drept de acces efectiv.

În anumite cazuri, accesul la o instanţă este negat din cauza calităţii de

justiţiabil. CEDO recunoaşte în special legalitatea limitărilor de acces privitor la

minori, la persoane cu deficienţe mintale, faliţi şi cei ce pledează abuziv. În cazul

Eglise catholique de la Canee v. Grecia25, o curte a stabilit incapacitatea

reclamantului de a se prezenta în justiţie, astfel împiedicându-l să contribuie la

examinarea de către instanţele judecătoreşti a oricărui litigiu referitor la drepturile

sale de proprietate. Judecătorii de la Strasbourg au considerat că această decizie

prejudicia însăşi esenţa dreptului la o instanţă şi au conchis deci o încălcare a

articolului 6.

De asemenea ei au conchis o încălcare în alt caz când au constatat că, în

pofida unui interes direct al petiţionarului în instanţă, acesta nu putea intenta o

procedură decât prin intermediul unui terţ. În cazul menţionat, reclamantul era un

inginer care dorea să primească onorariile întârziate. Pentru a realiza aceasta,

singura posibilitate era de a substitui Camera tehnică a Greciei în drepturile sale.

Pentru Judecătorii de la Strasbourg, o asemenea substituire, deşi oferea avantaje

unei reprezentări mai puţin costisitoare de către consilieri calificaţi, constituia un

atentat la dreptul reclamantului de a acţiona în justiţie în numele său propriu.

În cazul Airey v. Irlanda, o femeie săracă, dorind să intenteze o procedură de

divorţ, nu a putut beneficia de asistenţă juridică. Judecătorii de la Strasbourg au

considerat că: [...] articolul 6(1) poate uneori obliga Statul să prevadă asistenţa

din partea unui membru al baroului când ea se dovedeşte a fi indispensabilă 25 Biserica catolică de la Canee v. Grecia, 16 decembrie 1997

34

pentru un acces efectiv la judecător, fie pentru că legea prescrie reprezentarea

printr-un avocat, cum prevede legislaţia naţională a unor State contractante

pentru diverse categorii de litigii, fie din cauza complexităţii procedurii sau

cazului.

CEDO a considerat că în speţă petiţionarul nu a beneficiat de un drept

efectiv de acces la Înalta Curte în vederea reclamării unui divorţ.

Încălcarea dreptului de acces la o instanţă poate uneori rezulta dintr-o

imunitate ce împiedică intentarea efectivă a oricărei ac-ţiuni. Cazul Osman v.

Regatul Unit26 referitor la o imunitate împotriva urmăririi, în baza căreia nici o

acţiune nu putea fi intentată împotriva poliţiei pentru erorile comise în cadrul

cercetării şi combaterii criminalităţii. Judecătorii de la Strasbourg au considerat că

scopul acestei prevederi poate fi considerat drept legitim, în măsura în care ea viza

păstrarea eficacităţii serviciului de poliţie şi deci apărarea ordinii şi prevenirea

infracţiunilor penale. Ei cred totodată că această modalitate de aplicare a

prevederii, fără să fi fost stabilită în prealabil existenţa consideraţiilor de interes

general, nu servea decât pentru a acorda o imunitatea generală poliţiei pentru

acţiunile ei şi pentru omisiunile în exercitarea funcţiilor ei de cercetare şi

combatere a infracţiunilor. Ea constituia deci o restricţie nejustificabilă a dreptului

reclamantului de a obţine o decizie cu privire la temeinicia plângerii sale împotriva

poliţiei în cazurile când merită aceasta. CEDO a stabilit în consecinţă o încălcare a

articolului 6.

Cazul Ashingdane v. Regatul Unit se referea la o imunitate ilegală, care

scutea persoanele responsabile de tratamentul bolnavilor mintali internaţi, de riscul

acţionărilor abuzive şi repetate în justiţie, limitând responsabilitatea eventuală a

autorităţilor competente faţă de acţiunile efectuate cu neglijenţă sau cu reacredinţă.

CEDO, în hotărârea sa, a considerat că limitarea responsabilităţii nu poate

prejudicia însăşi esenţa dreptului petiţionarului la o instanţă judecătorească şi cu

atât mai mult nu neglija principiul proporţionalităţii. Judecătorii de la Strasbourg

totodată au precizat în decizia lor că reclamantul nu era pe deplin împiedicat să

intenteze o acţiune pentru neglijenţă.26 Osman v. Regatul Unit, 28 octombrie 1998

35

Judecătorii de la Strasbourg pot de asemenea să stabilească o încălcare a

dreptului de acces la o instanţă în cazul în care curtea sau instanţa naţională vizată

nu beneficiază de o deplină jurisdicţie pentru a soluţiona toate probleme de fapt sau

de drept invocate pe cazul care i-a fost înaintat. Pentru a decide dacă a avut loc sau

nu o încălcare. Judecătorii de la Strasbourg ţin cont de obiectul litigiului, de

posibilitatea instanţei - chiar dacă ea beneficiază de o jurisdicţie limitată - de a

examina în modul potrivit punctele litigioase, modalitatea în care a fost luată

decizia şi natura litigiului (inclusiv motivaţia şi motivele acţiunii sau recursului).

Dreptul la o audiere publică

Articolul 6 garantează fiecărei persoane dreptul la examinarea cauzei sale în

mod public, când este vorba de determinarea drepturilor şi obligaţiilor sale cu

caracter civil sau de temeinicia oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate

împotriva ei. Acelaşi articol precizează în plus că accesul în sala de şedinţe poate fi

interzis presei şi publicului pe parcursul întregului proces sau doar a unei părţi a lui

în interesul moralităţii, ordinii publice sau securităţii naţionale într-o societate

democratică, în cazul în care o cere interesul minorilor sau protecţia vieţii private a

părţilor la proces, sau în măsura considerată strict necesară de către instanţa

judecătorească, în cazul în care, în circumstanţe speciale, publicitatea ar putea

aduce atingere intereselor justiţiei.

Audierea publică constituie un element esenţial al dreptului la un proces

echitabil, după cum a subliniat CEDO:

„Publicitatea procedurii organelor judecătoreşti vizată în articolul 6(1) protejează

justiţiabilii împotriva unei judecăţi secrete, care iese de sub controlul public: ea

constituie de asemenea unul din mijloacele de păstrare a încrederii în curţi şi in-

stanţele judecătoreşti. Prin transparenţa pe care o acordă administraţiei justiţiei,

ea contribuie la realizarea scopului articolului 6(1): procesul echitabil, a cărui

garanţie se numără printre principiile oricărei societăţi democratice în sensul

Convenţiei”27.27 Micu Doina, Garantarea drepturilor omului în practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, Bucureşti 1998

36

O audiere publică în general se dovedeşte a fi necesară pentru a respecta

exigenţele articolului 6(1) în faţa jurisdicţiilor fie de prima sau ultima instanţă. În

acelaşi timp el poate avea excepţii în ceea ce priveşte litigiile tehnice importante.

Dacă în prima instanţă nu are loc nici o audiere publică, această lacună poate fi

lichidată la nivelul unei instanţe superioare.

Doar circumstanţele excepţionale pot justifica lipsa audierii publice în primă

instanţă.

Dreptul la o audiere publică include în mod general dreptul la o procedură

orală, cu excepţia circumstanţelor excepţionale.

La general, exigenţa unei audieri publice nu se impune procedurilor

desfăşurate în faţa unei jurisdicţii de apel.

Totuşi, dacă jurisdicţia de apel urmează să examineze în acelaşi timp

circumstanţele de fapt şi de drept ale cazului penal şi să se pronunţe asupra

culpabilităţii sau nevinovăţiei acuzatului, este necesară o audiere publică. În

cazurile civile, din contra, audierea publică la nivel de apel este considerată ca de

prisos.

În unele cazuri, reclamantul are facultatea de a renunţa la dreptul său la o

audiere publică. După cum a declarat CEDO:

„Nici litera nici spiritul acestui text nu împiedică vreo persoană să renunţe de

bună voie într-un mod expres sau tacit [...], dar o asemenea renunţare trebuie să

fie fără echivoc şi să nu fie îndreptată împotriva vreunui interes public impor-

tant”28.

Judecătorii de la Strasbourg au considerat că trebuia de ţinut cont de

problemele inerente ordinii publice şi securităţii, care ar putea impune unele

proceduri, dacă ele ar fi fost desfăşurate în public. Un asemenea aranjament ar

impune în rezultat autorităţilor de Stat o sarcină neproporţională.

De asemenea CEDO a hotărât că, dacă interzicerea completă a oricărei

publicităţi nu este justificată, totuşi este permis uneori de a organiza în secret

procedurile disciplinare referitoare la exercitarea unei profesii, cu condiţia că

aceasta o cer circumstanţele. Circumstanţele ce urmează a fi luaţi în considerare 28 Micu Doina, Garantarea drepturilor omului în practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, Bucureşti 1998

37

pentru a decide asupra necesităţii unei audienţe publice includ respectarea

secretului profesional şi a vieţii private a clienţilor sau pacienţilor.

Dreptul de a nu contribui la propria sa incriminare

CEDO a afirmat că dreptul la un proces echitabil în cauze penale include

„dreptul, pentru orice „acuzat" în sens autonom pe care articolul 6 îl atribuie

acestui termen, de a păstra tăcerea şi de a nu încerca să contribuie la propria sa

incriminare"29.

Hotărârea Saunders v. Regatul Unit, conţine o precizare interesantă în

această privinţă:

Curtea reaminteşte că, chiar dacă articolul 6 al Convenţiei nu menţionează în mod

expres, dreptul de a păstra tăcerea şi - una din componentele lui - dreptul de a nu

contribui la propria sa incriminare, acestea sunt norme internaţionale general

recunoscute, care se află în centrul noţiunii de proces echitabil consacrată prin

acest articol (articolul 6). Motivele lor de a fi, ţin în special de protecţia acuzatului

împotriva aplicării forţei coercitive abuzive din partea autorităţilor, ceea ce evită

erorile judiciare şi permite să fie atinse scopurile articolului 6 [...]. în particular,

dreptul de a nu contribui la propria sa incriminare presupune că, într-o cauză

penală, acuzaţia caută să-şi întemeieze argumentaţia fără a recurge la elemente

probante, obţinute prin constrângere sau presiuni, în pofida voinţei acuzatului. În

acest sens, acest drept este strâns legat de principiul prezumţiei de nevinovăţie

consacrat în articolul 6(2) din Convenţie.

Totodată, dreptul de a nu se incrimina personal se referă în primul rînd la res-

pectarea hotărârii unui acuzat de a păstra tăcerea. Ceea ce se înţelege ca fiind

comun pentru sistemele juridice ale Părţilor contractante la Convenţie şi ale altor,

nu se extinde asupra utilizării, în cadrul unei proceduri penale, a datelor care ar

putea fi obţinute de la acuzat prin recurgerea la forţe coercitive, dar care există

independent de voinţa suspectului, cum ar fi documentele obţinute în baza unui

29 Micu Doina, Garantarea drepturilor omului în practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, Bucureşti 199838

mandat, stabilirea stării de ebrietate, colectarea sângelui şi urinei precum şi a

ţesuturilor corporale în vederea unei analize a ADN”.30

Acest caz se referă la preşedintele-director general al unei întreprinderi

somate, sub pedeapsa sancţiunii penale, de a răspunde la întrebările inspectorilor

guvernamentali cu privire la reluarea unei alte societăţi. Transcrierea acestei

întrevederi fusese ulterior admisă ca probă a acuzării în cadrul unui proces care s-a

încheiat cu condamnare. CEDO a conchis o încălcare a articolului 6.

Judecătorii de la Strasbourg interpretează în mod diferit regulile ce permit

formularea unor raţionamente defavorabile tăcerii unui acuzat pe parcursul

interogării sau procesului. Ei considerase că „dreptul de a păstra tăcerea" nu era un

drept absolut. Deşi el este incompatibil cu această imunitate de a baza o

condamnare în exclusivitate sau în mod esenţial pe tăcerea acuzatului sau pe

refuzul lui de a răspunde la întrebări sau a depune mărturii, este evident că un

asemenea privilegiu nu ar trebui să împiedice de a lua în considerare tăcerea

acuzatului, în situaţii, care în mod vădit cer o explicaţie din partea lui. Petiţionarul

nu a constituit obiectul unei forţe coercitive directe, nu a fost condamnat la nici o

amendă şi nu fusese ameninţat cu închisoarea. Judecătorii de la Strasbourg

menţionase în plus că concluziile care rezultă din tăcerea unui acuzat, care refuză

să furnizeze o explicaţie benevolă a acţiunilor sau a comportamentului său, reies

dintr-un simplu bun-simţ. În instanţă, garanţiile de echitate erau suficient de solide

şi obligaţia generală de a depune mărturii revine întot-deauna acuzării care va

stabili un început de culpabilitate pentru ca instanţa judecătorească să poată

formula concluzii pertinente privind refuzul acuzatului de a depune mărturii.

CEDO totodată a afirmat că juraţii trebuie să primească de la judecător instrucţiuni

corespunzătoare cu privire la concluziile în defavoarea unui acuzat care ar putea

reieşi din tăcerea lui. În caz contrar, faptul de a trage concluzii din tăcerea celui

interesat constituie o încălcare a articolului 6.

Principiul egalităţii armelor

30 Micu Doina, Garantarea drepturilor omului în practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, Bucureşti 199839

Dreptul la un proces echitabil include respectarea principiului egalităţii

armelor.

Aceasta presupune că fiecare parte trebuie să obţină o posibilitate rezonabilă

de a-şi prezenta cauza în condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie net

dezavantajată în raport cu adversarul său. Între părţi trebuie deci să se menţină un

echilibru corect.

Dreptul la un proces echitabil presupune de asemenea şi o procedură

contradictorie, cu alte cuvinte dreptul unei părţi în procesul civil de a lua

cunoştinţă de observaţiile sau piesele produse de cealaltă, precum şi de a le

discuta188. În acest context, trăsăturile unei justiţii corecte trebuie să constituie

obiectul unei atenţii particulare.

Aceste principii se aplică atât procedurilor civile, cât şi penale.

În cazurile penale, ele parţial se suprapun cu garanţiile specifice ale articolului

6(3), dar au o întindere mult mai largă. Spre exemplu, CEDO a conchis, în cazul

Bonisch v. Austria31, o încălcare a articolului 6(1), deoarece martorul citat de

apărare nu a beneficiat de aceleaşi prerogative ca şi un alt martor expert desemnat

de acuzare.

În plus, Comisia a considerat că principiul egalităţii armelor, de rând cu

articolul 6(3)b, obligă autorităţile de anchetă şi de investigaţie să comunice

toate elementele pertinente pe care le deţin sau la care au acces, susceptibile să

ajute acuzatul să se dezvinovăţească sau să obţină o atenuare a pedepsei.

Această regulă se extinde chiar şi asupra elementelor susceptibile să submineze

credibilitatea unui martor al acuzării. CEDO afirma că atunci când un petiţionar,

care a dorit să-şi asigure personal apărarea, se plânge de un atentat la drepturile de

apărare, din cauza că nu a avut acces la dosarul său penal şi nici nu a putut obţine o

copie de pe piesele din el şi datorită acestui fapt a devenit incapabil să-şi pregă-

tească o apărare adecvată, are loc o încălcare a principiului egalităţii armelor

combinat cu articolul 6(3).

Cazul Rowe şi Davis v. Regatul Unit se referă la procesul a doi petiţionari şi

o a treia persoană acuzată de omor, provocarea intenţionată a leziunilor corporale 31 Drepturile omului în viaţa de fiecare zi, impactul activităţii Consiliului Europei în domeniul drepturilor omului.

40

grave şi trei spargeri, însoţite de acte de violenţă. Acuzaţia s-a întemeiat pe probele

furnizate de un mic grup de persoane ce locuiau împreună cu reclamanţii, precum

şi pe cele ale unei amice a unuia dintre ei. Cei trei acuzaţi fusese condamnaţi şi

curtea de apel a confirmat condamnările.

Pe parcursul procesului în prima instanţă, Procuratura a decis, fără a informa

judecătorul, să nu divulge unele probe în numele interesului public. La începutul

procedurii în apel, din contra, procurorul a înştiinţat apărarea că unele informaţii

nu fusese divulgate, fără a dezvălui natura probelor în cauză. În plus, în două

reprize, curtea de apel le-a examinat cu uşile închise şi acuzării i se permise să-şi

prezinte argumentele (dar în absenţa apărării). În aceste două instanţe, judecătorii

s-au pronunţat în favoarea nedivulgării.32

Judecătorii de la Strasbourg au subliniat că dreptul la o divulgare integrală a

probelor pertinente nu este absolut şi se poate afla în opoziţie faţă de interesele an-

tagoniste, cum ar fi protecţia martorilor sau confidenţialitatea metodelor de

cercetare utilizate de poliţie. Totodată, singurele măsuri, care limitează dreptul la

apărare tolerate de articolul 6, sunt cele, care pot fi calificate ca strict necesare.

CEDO a considerat în aceste circumstanţe că evaluarea de către acuzaţie a

importanţei informaţiilor nedivulgate era contrară principiilor procesului contradic-

toriu şi egalităţii armelor. Procedura în faţa curţii de apel nu fusese suficientă

pentru a repara lipsa echităţii, care a fost cauzată. Aceasta s-a întâmplat deoarece

judecătorii curţii de apel fusese dependenţi la aprecierea pertinenţei elementelor

nedivulgate, de procesele-verbale ale procedurilor în faţa Crown Court şi de

explicaţiile furnizate de reprezentanţii acuzării. Judecătorii de la

Strasbourg au decis în consecinţă că a avut loc o încălcare a articolului 6(1).

În cadrul procedurilor civile, articolul 6 poate, în anumite circumstanţe, să

impună părţilor posibilitatea de a iniţia o interogare reciprocă a martorilor.

Principiul egalităţii armelor de asemenea va fi considerat încălcat în cazul în care o

parte este împiedicată să răspundă observaţiilor scrise, prezentate instanţei

constituţionale de către avocatul Statului. În Dombo Beheer B.V. v. Olandă33,

32 Micu Doina, Garantarea drepturilor omului în practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, Bucureşti 199833 Micu Doina, Garantarea drepturilor omului în practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, Bucureşti 1998

41

petiţionarul, o societate cu răspundere limitată, intentase o acţiune civilă împotriva

unei bănci, pentru a dovedi existenţa unui acord verbal, care îi acorda facilităţi de

creditare în contul curent. Doar două persoane asistase la reuniunea în cadrul căreia

acest acord a fost realizat: un reprezentant al petiţionarului şi unul din partea

băncii.

Totodată, numai persoana ce reprezenta banca a fost autorizată de către

instanţa naţională să depună mărturii în calitate de martor. Societatea petiţionară a

fost lipsită de dreptul de a cita reprezentantul său pe motiv că acesta fusese

identificat de instanţă cu însăşi societatea.

Judecătorii de la Strasbourg, totodată, au menţionat că, în timpul

negocierilor pertinente, cei doi reprezentanţi acţionase pe picior de egalitate,

fiecare din ei fiind abilitat să negocieze în numele mandatului său şi de aici nu era

clar de ce nu puteau fiind plasata într-o situaţie net dezavanatajată în raport cu

banca şi CEDO a conchis că a avut loc o încălcare a articolului 6(1).

Totodată, CEDO a hotărât în cazul Ankerl v. Elveţia34 că această dispoziţie

nu fusese încălcată. Procesul se referea, de asemenea, la citarea martorilor.

Petiţionarul s-a plâns că refuzul unei instanţe judecătoreşti de a autoriza soţia să

depună, sub jurământ, mărturii în sprijinul cauzei sale, într-un proces civil,

constituise o încălcare a principiu-lui egalităţii armelor, în măsura în care partea

adversă a avut posibilitatea să prezinte, sub jurământ, depoziţiile unui martor.

Judecătorii de la Strasbourg au afirmat că nu văd în ce măsură mărturiile soţiei sub

jurământ ar fi putut influenţa rezultatul procesului. Aceasta, în măsura în care

instanţa a ţinut cont de declaraţiile acesteia, dar nu a dat o apreciere particulară

mărturiilor părţii adverse din cauza prezentării lor sub jurământ, însă s-a bazat pe

alte probe în afara declaraţiilor vizate.

CEDO de asemenea consideră că principiul egalităţii armelor este încălcat,

în cazul în care legislatorul adoptă o lege, care duce la pierderea acţiunii intentate

de reclamant în faţa instanţelor naţionale.

În fine, cazul Van Orshoven v. Belgia se referă la un doctor în medicină, care

urma să fie examinat în cadrul unei proceduri disciplinare. Petiţionarul declarase 34 Micu Doina, Garantarea drepturilor omului în practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, Bucureşti 1998

42

apel împotriva unei decizii privind excluderea lui din ambii să depună mărturii.

Astfel societatea petiţionarărândul ordinului medicilor, dar Curtea de casaţie i-a

respins recursul.

El a invocat că niciodată pe parcursul procesului în faţa Curţii de casaţie nu a

putut răspunde la concluziile avocatului general (care nici nu i-au fost comunicate).

Judecătorii de la Strasbourg consideră că, ţinând cont de importanţa procesului

pentru petiţionar şi natura concluziilor avocatului general, imposibilitatea

petiţionarului de a răspunde înainte de închiderea şedinţei, a prejudiciat dreptul lui

la un proces contradictoriu. Acesta implică în principiu dreptul părţilor în proces de

a lua cunoştinţă de orice element sau observaţie prezentată judecătorului şi de a le

discuta. Astfel, a avut loc o încălcare a articolului 6(1).

Dreptul la o hotărâre motivată

Articolul 6 obligă instanţele naţionale să-şi motiveze deciziile, atât în

cauzele civile, cât şi în cele penale, dar el nu poate fi înţeles ca impunând un

răspuns detaliat la fiecare argument, numai întrebările cele mai importante pentru

rezultatul procesului necesită un răspuns special în hotărâre.

În cazul Hiro Bălani v. Spania, petiţionarul a prezentat o probă, care necesita

un răspuns special şi explicit. Instanţa s-a abţinut de la furnizarea acestui răspuns,

fără a acorda posibilitatea de a şti, dacă acest mijloc a fost neglijat sau respins şi, în

ultimul caz, cauzele acestei respingeri. CEDO a conchis în consecinţă o încălcare a

articolului 6(1).

43

Printre problemele conexe, prezentate Judecătorilor de la Strasbourg, ar

putea fi enumerate verdictele nemotivate, pronunţate de către juraţi în cauze

penale. Comisia considerase, într-o cerere depusă împotriva Austriei, că articolul 6

nu fusese încălcat, deoarece juraţii au prezentat lista detaliată a problemelor la care

ei au decis să răspundă şi avocatul apărării a avut posibilitatea s-o modifice,

această particularitate lipsea argumentul reclamantului de esenţă. În plus, acesta a

beneficiat de dreptul său (şi el l-a utilizat) de a invoca ca motiv de nulitate faptul că

judecătorul a indus juraţii în eroare în ceea ce priveşte dreptul aplicabil.

Dreptul la timp

Articolul 6(3) prevede ca orice persoană acuzată de o infracţiune penală are

dreptul de a dispune de timp şi de înlesniri necesare pentru pregătirea apărării sale.

Misiunea principală a judecătorului vizavi de această normă este de a stabili

un just echilibru între această exigenţă şi operativitatea procedurii. Această

dispoziţie de asemenea este strâns legată de dreptul la asistenţa (eventual gratuită)

unui apărător, aşa cum aceasta este enunţat în articolul 6(3)c.

Plângerile referitoare la această problemă de drept sunt declarate admisibile

în cazul în care ele provin de la o persoană care a fost ulterior achitată în apel, în

cadrul unei proceduri penale, sau de la un acuzat care declară că nu mai doreşte să

participe la procedură. Rolul judecătorului constă în faptul de a controla aplicarea

acestei garanţii în cadrul procedurii pe care el o conduce, fără a conta pe apel,

pentru a corecta o carenţă sau un viciu în acest domeniu.

Timpul necesar pregătirii apărării depinde de toate circumstanţele cazului,

inclusiv de complexitatea lui şi stadiul curent al procedurii.

Este esenţial ca un avocat al apărării să fie desemnat la timp pentru a pregăti

în modul cuvenit dosarul.

Acest principiu presupune că acest avocat beneficiază de un acces nelimitat

şi confidenţial la clienţii săi plasaţi sub arest preventiv pentru a putea discuta cu ei

despre toate elementele dosarului. Orice sistem, care necesită sistematic obţinerea

44

prealabilă a unei autorizaţii de vizită, încalcă în consecinţă această dispoziţie.

Fiecărui judecător, care autorizează sau prelungeşte un arest preventiv, îi revine

sarcina de a semnala clar tuturor părţilor vizate, că vizitele cu caracter juridic NU

NECESITĂ permisiunea sa. Dacă procurorul insistă în acest sens, pentru a-şi

menţine dreptul de a supraveghea aceste vizite, el astfel încalcă, pe lângă această

dispoziţie specifică, întregul principiu de echitate a procesului. Judecătorul trebuie,

în plus, să urmărească că înlesnirile furnizate permit ca aceste vizite să fie

efectuate confidenţial şi să nu fie ascultate de autorităţile penitenciare.

În cazul în care acuzatul sau avocaţii lui pretind că nu dispun de înlesnirile

adecvate, judecătorul trebuie să se pronunţe asupra problemei, dacă procesul poate

să continue fără a fi încălcat articolul 6(3)d. În cadrul acestei evaluări, el trebuie să

ţină cont de dreptul acuzatului de a comunica liber cu avocatul lui pentru a-şi

pregăti apărarea: un element fundamental al conceptului de proces echitabil.

Dreptul de a comunica cu avocatul său include de asemenea şi cel de a

coresponda cu el prin scrisori. Majoritatea cazurilor de acest fel au fost examinate

sub prisma articolelor 8 (dreptul la respectarea corespondenţei) şi 6(3)b din

Convenţie.

Convenţia obligă că orice restricţie a dreptului acuzatului sau deţinutului de

a comunica cu avocatul său să fie prevăzută de către o lege „precisă şi

identificabilă", care defineşte clar circumstanţele în care este autorizată restricţia

vizată.

Dreptul la un apărător sau la un avocat din oficiu.

Articolul 6(3)c acordă acuzatului dreptul de a se apăra personal sau de a

beneficia de asistenţa unui apărător la alegerea sa şi, dacă nu dispune de mijloace

pentru a plăti un apărător, de a fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu,

dacă interesele justiţiei o cer. CEDO a considerat că dreptul acuzatului de a se

apăra personal nu este absolut.

45

În cazul în care acuzatul are dreptul la o asistenţă juridică gratuită, aceasta

trebuie să fie concretă şi eficientă, şi nu teoretică şi iluzorie.

Astfel CEDO a afirmat:

Articolul 6(3)c [...] vorbeşte despre „asistenţă" şi nu despre „numire". Or, cea

de-a doua nu asigură prin sine însăşi eficienţa primei, dacă avocatul din oficiu

poate deceda, cădea grav bolnav, avea un impediment de lungă durată sau s-ar

eschiva de la obligaţiile sale. Dacă ar fi avertizate, autorităţile ar trebui să-l

înlocuiască sau să-l determine să-şi îndeplinească sarcinile. Articolul 6(3)c nu

obligă autorităţile naţionale competente să intervină, decât dacă carenţa

avocatului din oficiu este evidentă sau dacă ele l-au informat suficient în oricare

altă modalitate35. Atunci când este clar că avocatul, care-l reprezintă pe acuzat în

faţa instanţei naţionale, nu a dispus de timpul şi de înlesnirile necesare pentru a-şi

pregăti dosarul în modul cuvenit, judecătorul preşedinte are datoria de a lua măsuri

concrete pentru a-şi îndeplini obligaţiile faţă de apărător. În general, el pronunţă

amânarea procesului.

Comisia a considerat că dreptul de a alege un avocat nu există decât în cazul

în care acuzatul are mijloace pentru a remunera apărătorul. Beneficiarul de

asistenţă juridică nu are deci dreptul de a-şi alege reprezentantul în justiţie sau de a

fi consultat în această problemă. În orice caz, dreptul de a-şi alege apărătorul nu

este absolut, statul fiind liber să reglementeze înfăţişarea avocaţilor în faţa

instanţelor şi, în unele circumstanţe, să refuze de a accepta anumiţi apărători.

Dreptul acuzatului de a beneficia de o asistenţă juridică gratuită depinde de două

circumstanţe.

În primul rând, de faptul că acuzatul nu are mijloace pentru a-şi permite un

avocat. Organele de la Strasbourg au primit puţine cereri referitoare la această

condiţie, dar se pare că nivelul necesar al dovezilor pentru a justifica ajutorul nu

este prea înalt.

Într-al doilea rând, faptul că interesele justiţiei impun acordarea asistenţei

juridice. Este necesar de a lua în considerare mai multe elemente. CEDO ţine în

35 Micu Doina, Garantarea drepturilor omului în practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, Bucureşti 199846

special cont de capacitatea acuzatului de a-şi prezenta cauza fără asistenţa unui

avocat.

De asemenea CEDO ţine cont de complexitatea cazului. În fine, gravitatea

pedepsei riscate de asemenea contribuie la determinarea oportunităţii acordării

asistenţei juridice. CEDO în special a menţionat, că „atunci cînd în joc este pusă

privaţiunea imediată de libertate, interesele justiţiei cer principial o reprezentare

printr-un consultant"36.

Judecătorii de la Strasbourg de asemenea au subliniat că pentru a stabili

încălcare a articolului 6(3)c nu este necesar să se demonstreze că refuzul de a

acorda o asistenţă juridică s-a soldat cu un prejudiciu real. Necesitatea unei

asemenea probe ar lipsi în rezultat această dispoziţie de o mare parte a esenţei sale.

Dreptul la o asistenţă juridică în cazuri civile nu este enunţat explicit de Convenţie,

dar CEDO a afirmat că el ar trebui să fie respectat, dacă interesele justiţiei o cer.

Unele jurisdicţii din Statele membre ale Consiliului Europei, cum ar fi cele din

Cipru, nu prevăd acordarea asistenţei juridice, dar Statul poate acorda în anumite

cazuri indemnizaţii. Întrebarea de a şti, dacă această carenţă a sistemului judiciar

poate fi asimi-lată unei încălcări a Convenţiei depinde deci de circumstanţele

cazului.

Judecătorului îi revine obligaţia să aprecieze, dacă interesele justiţiei impun ca unei

persoane indigene să i se acorde o asistenţă juridică, dacă aceasta este incapabilă să

achite onorariile unui avocat.

Dreptului de a cita şi a interoga martori

Articolul 6(3)d prevede că acuzatul are dreptul de a interoga sau a contribui

la interogarea martorilor acuzării şi de a obţine citarea şi interogarea martorilor

apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării.

36 Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, Chişinău 200047

Principiul general aplicabil în această materie este că acuzatul trebuie să fie

autorizat să citeze şi să interogheze orice martor, pe care el îl consideră util cauzei

şi să interogheze orice martor convocat sau citat de procuror.

Această dispoziţie nu oferă acuzatului un drept absolut de a convoca martori

sau să impună instanţele naţionale să audieze un martor special. Uneori dreptul

intern precizează condiţiile de acceptare a martorilor şi autorităţile competente pot

refuza unei părţi citarea unui martor, dacă depoziţiile lui în instanţă aparent nu sunt

pertinente. Petiţionarului deci îi revine sarcina de a stabili dacă refuzul de a audia

un anumit martor a adus prejudicii cauzei sale. Totuşi, în virtutea principiului

egalităţii armelor, procedura de citare şi de audiere a martorilor trebuie să fie

aceeaşi pentru acuzaţie şi pentru apărare.

Toate elementele probante trebuie să fie în principiu produse în faţa

acuzatului în timpul şedinţei publice, în vederea organizării unei dezbaterii

contradictorii. Dar pot apărea probleme în cazul în care acuzaţia introduce

declaraţii scrise de o persoană ce refuză să se înfăţişeze în calitate de martor,

fiindu-i frică de represalii din partea acuzatului sau a complicilor lui.

Doar circumstanţele excepţionale pot justifica autorizarea acuzaţiei de a se baza pe

probe, ce provin de la un martor pe care acuzatul nu are posibilitate să-l

interogheze. Determinarea de judecător a unei acuzaţii penale în baza dosarului

instrumentat de procuror, dar în absenţa ultimului, care deci nu poate răspunde

eventualelor contestaţii ale acuzatului, riscă să atragă o încălcare a acestei

dispoziţii. Bineînţeles că judecătorul nu este capabil să apere tezele procurorului

absent, fără să atragă bănuieli asupra propriei sale imparţialităţi.

Numeroase State părţi la Convenţie s-au asigurat cu norme ce interzic

anumitor ca-tegorii de martori - cum ar fi spre exemplu părinţii acuzatului - de a

depune mărturii.

Decesul sau îmbolnăvirea unui martor de asemenea pot provoca dificultăţi.

CEDO a considerat că asemenea evenimente pot justifica admisibilitatea probelor

de mâna a doua, cu condiţia că drepturile apărării să fie protejate prin măsuri

compensatorii. În cazul unui martor bolnav, Judecătorii de la Strasbourg

48

examinează detaliat existenţa soluţiilor de substituire, susceptibile să evite

recurgerea la probe de mâna a doua.

De regulă generală, frica de represalii poate justifica recurgerea la probe de

mâna a doua, chiar în lipsa oricărei ameninţării specifice, formulate de către

persoana respectivă. CEDO în special a estimat în cazul Doorson v. Olanda37 că,

chiar dacă cei doi martori niciodată nu fusese ameninţaţi de petiţionar, traficanţii

de droguri deseori recurg la ameninţări sau la violenţă efectivă contra persoanelor,

care au depus mărturii împotriva lor.

O altă problemă referitoare la martorii anonimi ţine de imposibilitatea pentru

apărare de a contesta credibilitatea martorului.

Procedurile compensatorii, necesare pentru a garanta un proces echitabil,

variază de la o instanţă la alta. Circumstanţele ce urmează a fi luate în considerare

sunt prezenţa acuzatului sau a avocatului său în timpul interogării martorului şi

posibilitatea de a-i adresa întrebări, precum şi cunoaşterea de către judecător a

identităţii acestui martor. După cum Judecătorii de la Strasbourg au remarcat:

„În ceea ce priveşte locul eminent pe care-l ocupă dreptul la o bună administrare

a justiţiei într-o societate democratică, orice măsură ce limitează drepturile la

apărare trebuie să fie absolut necesară. Dacă este suficientă o măsură mai puţin

restrictivă, anume ea trebuie să fie aplicată”. În fine, s-ar cuveni să menţionăm că,

chiar în cazul existenţei procedurile compensatorii suficiente, nici o condamnare

nu ar trebui să fie bazată în exclusivitate, sau într-o măsură determinantă, pe probe

obţinute de la martori anonimi.

Dreptul la un interpret

Articolul 6(3)e prevede că acuzatul are dreptul de a fi asistat gratuit de un

interpret, dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba utilizată la şedinţă.

37 Micu Doina, Garantarea drepturilor omului în practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, Bucureşti 199849

Judecătorii de la Strasbourg au considerat că principiul se referă la „toate

actele procedurii intentate împotriva lui [acuzatului] pe care el trebuie să le

înţeleagă pentru a beneficia de un astfel de proces [echitabil]". În cazul Brozicek

v. Italia, un cetăţean german fusese condamnat în Italia. CEDO a considerat - din

punctul de vedere al articolului 6(3)a, dar acelaşi motiv este valabil şi pentru

articolul 6(3)e - că documentul, ce constituia acuzaţia, trebuia să fie comunicat în

limba germană: „numai să nu se stabilească că în realitate reclamantul poseda

destul italiana pentru a sesiza conţinutul actului, care notifica acuzaţiile formulate

împotriva lui"38.

Obligaţia autorităţilor competente nu se limitează doar la o simplă

desemnare a unui interpret: ele sunt obligate, odată ce sunt sesizate într-un caz

concret, să exercite ulterior un anumit control al calităţii interpretării asigurate.

Dreptul la un interpret este înţeles ca fiind extins şi asupra surzilor care înţeleg

limba semnelor.

38 Micu Doina, Garantarea drepturilor omului în practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, Bucureşti 199850

§ 3. Contenciosul administrativ - un garant al apărării drepturilor şi

libertăţilor fundamentale ale omului

După cum se susţine, "...contenciosul administrativ ne poate servi drept mo-

del ce va reflecta un element concret de realizare a controlului unor organe ale

statului, chemate să realizeze sarcinile unei puteri, asupra unor alte organe ale

statului din cadrul altor puteri. Este cazul controlului exercitat de instanţele

judecătoreşti asupra activităţii organelor administraţiei publice, plasate în cadrul

puterii executive"39.

Astfel, controlul judecătoresc pe calea contenciosului administrativ este o

formă de apărare juridică a drepturilor şi libertăţilor persoanelor împotriva

abuzurilor comise de organele autorităţilor publice şi a funcţionarilor publici din

cadrul acestor organe. Această formă de apărare se realizează astfel încît orice

persoană ce se consideră vătămată într-un drept al său de o autoritate publică,

printr-un act administrativ, să poată cere înlăturarea încălcărilor, recunoaşterea

dreptului pretins şi repararea pagubei.

Apare, fireşte, întrebarea: oare s-au epuizat toate modalităţile procedurii

civile de rezolvare a problemelor în cauză?

Răspunsul la această întrebare se află în înviorarea activităţii autorităţilor publice,

în lărgirea cîmpului de activitate a funcţionarilor publici, în descentralizarea puterii

în administraţia publică, ceea ce implică soluţionarea litigiilor de către judecători

pregătiţi special sau de instanţe specializate. În România şi în majoritatea ţărilor

europene activitatea autorităţilor administraţiei publice este supusă nu numai

controlului parlamentar şi celui exercitat în însăşi interiorul sistemului, adică de

autorităţi ale administraţiei publice, ci şi controlului judiciar40.

Astfel, "prin contencios administrativ se înţelege activitatea de soluţionare de

către instanţele de contencios administrativ prevăzut de lege, a conflictelor, în

care cel puţin una din părţi este o autoritate a administraţiei publice, un

funcţionar al acesteia sau un serviciu public administrativ, conflicte generate39 Duculescu Victor, Protecţia juridică a drepturilor omului, Bucureşti 199440 Ioan Santai, Competenta instanţelor judecătoreşti referitoare la încălcarea legii in activitatea autorităţilor administraţiei publice, în Dreptul, 1995, nr. 1, p. 16

51

din acte administrative ilegale, ori din refuzul rezolvării unei cereri referitoa-

re la un drept recunoscut de lege"41.

Cunoscutul jurist român Alexandru Negoiţă defineşte contenciosul

administrativ ca "totalitatea litigiilor juridice dintre administraţia publică şi cei

administraţi". Îmbinarea în cauză circulă cu două sensuri, în sens larg definind

activitatea menită să soluţioneze un conflict juridic, iar în sens îngust - organul

competent să soluţioneze asemenea conflicte juridice.

Controlul jurisdicţional al actelor administrative este prevăzut de Convenţia

Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care

Stipulează că actele administrative "de natură să producă efecte directe asupra

drepturilor, libertăţilor şi intereselor persoanelor" trebuie să fie conforme cu

principiile înscrise în Convenţie42.

În opinia prof. univ. dr. Elena Aramă: „contenciosul administrativ este şi un

mijloc foarte important pentru apărarea drepturilor omului, ajutîndu-l să se opună

unor autorităţi abuzive şi să obţină cîştig de cauză împotriva abuzurilor fi actelor

ilegale ale autorităţilor publice. Deci autorităţile publice pot fi făcute

răspunzătoare cînd emit un act administrativ prin care vatămă o persoană Sau

cînd nu soluţionează în termenul legal o cerere a persoanei”43.

În dreptul constituţional, mecanismul adecvat de tragere la răspundere a

statului pentru faptele comise de reprezentanţii săi în persoana funcţionarilor

publici -contenciosul administrativ - se mai numeşte şi justiţie administrativă.

Sintagma este destul de exactă, dacă ne referim şi la respectiva justiţie

constituţională. Oricum, fiind ambii termeni corecţi, se dă preferinţă primului -

contenciosul administrativ.

Baza legală a contenciosului administrativ în Republica Moldova o

constituie, cum este şi firesc, prevederile constituţionale privind această

problematică. Astfel, art. 72 din Constituţie prevede că prin lege organică se

reglementează contenciosul administrativ.41 Duculescu Victor, Protecţia juridică a drepturilor omului, Bucureşti 1994.42 Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, Chişinău 200043 Elena Aramă, Cadrul legislativ şi protecţia eficientă a drepturilor omului, în Buletinul Asociţiei Tinerilor Jurişti, nr. 3, Chişinău, 1997.

52

De contenciosul administrativ ţine şi art. 53 "Dreptul persoanei vătămate de

o autoritate publică" din Constituţie, care stipulează că: (1) Persoana vătămată într-

un drept al său de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin

nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptăţită să obţină

recunoaşterea dreptului pretins, anularea actului şi repararea pagubei. (2) Statul

răspunde patrimonial, potrivit legii, pentru prejudiciile cauzate prin erorile săvîrşite

în procesele penale de către organele de anchetă şi instanţele judecătoreşti.

De asemenea, de contenciosul administrativ ţine art. 20 "Accesul liber la

justiţie": orice persoană are dreptul la satisfacţie efectivă din partea instanţelor

judecătoreşti competente împotriva actelor care violează drepturile, libertăţile şi

interesele sale legitime. Nici o lege nu poate îngrădi accesul la justiţie.

În spiritul contenciosului administrativ sînt şi art. 21, art. 23, art. 26, care

proclamă, respectiv, Prezumţia nevinovăţiei, Dreptul fiecărui om de a-şi cunoaşte

drepturile şi îndatoririle, Dreptul la apărare.

"Şi în Republica Moldova, in prezent, s-a introdus acţiunea în contencios

administrativ, prin Legea contenciosului administrativ, mecanism bine determinat,

care reglementează întocmai acţiunile de control judiciar specializat, un control

asupra faptului cum puterea executivă respectivă exercită prescripţiile dreptului în

activitatea sa. Componenţii importanţi ai unui atare mecanism sînt judecătoriile

cu funcţia de control, încredinţată lor, fiind executată de ele sub acest raport faţă

de actele şi acţiunile puterii executive, instituţiilor şi agenţilor ei. Se examinează

acţiunile cetăţenilor care au contestat hotărîrile autorităţilor administrative şi

persoanelor cu posturi de răspundere, care le-au încălcat drepturile, libertăţile

sau interesele. Pentru efectuarea unui asemenea control este necesar a crea

judecătorii specializate, la componenţa cărora referim examinarea litigiilor

(conflictelor) din sfera administrării de stat"44. O problemă aparte în raportul

contenciosul administrativ - un garant al apărării drepturilor omului este cea a

actelor care pot fi exceptate de la controlul judecătoresc, în acest fel aducînd unele

prejudicii drepturilor omului. În această ordine de idei prof. univ. dr. Elena Aramă

susţine următoarele: Enumerarea actelor administrative ce nu pot fi atacate în 44 Potînga Alexei, Asigurarea drepturilor omului în lumea contemporană, Chişinău 2003.

53

contenciosul administrativ trebuie să fie foarte bine formulată, punîndu-se în

concordanţă cu principiile constituţionale astfel încît omului să nu-i fie îngrădit

accesul liber la justiţie"45. Democratizarea societăţii, tranziţia la un stat de drept

presupune o abordare teoretică şi practică a problemelor din dreptul public la nivel

susţinut, or anume aici avem cele mai multe nereuşite şi cele mai multe litigii de

ordin patrimonial şi moral, generate între subiecţii raporturilor juridice ale acestei

ramuri de drept, apărută odată cu dezvoltarea democraţiei şi a fenomenelor noi de

descentralizare în administraţia publică.

Instituţia Avocaţilor Parlamentari a fost creată pentru garantarea respectării

drepturilor şi libertăţilor constituţionale ale omului de către autorităţile publice

centrale şi locale, de către instituţii, organizaţii şi întreprinderi, indiferent de tipul

de proprietate, asociaţiile obşteşti şi persoanele cu funcţii de răspundere de toate

nivelurile. Instituţia Avocaţilor Parlamentari este o formă de extindere a sistemului

de apărare a drepturi lor şi libertăţilor cetăţeneşti prin organisme independente. Ea

nu este deocamdată prevăzută de Constituţia Republicii Moldova, de aceea nu

poate constitui obiectul de studiu al cercetării noastre, deşi sîntem de părere că

Avocatul Parlamentar ţine de blocul constituţionalităţii şi la o revizuire a Con-

stituţiei RM îşi va găsi locul cuvenit. Această instituţie activează în conformitate

cu Legea Republicii Moldova cu privire la Avocaţii Parlamentari din 17 octombrie

1997 şi Regulamentul privind Centrul pentru Drepturile Omului din 5 februarie

1998.

În concluzie putem constata următoarele: Constituţia Republicii Moldova

face o sinteză relativ completă şi armonios articulată a gamei drepturilor şi

libertăţilor fundamentale ale omului. Articolele constituţionale consacrate

drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului cuprind, într-adevăr, ceea ce este

mai semnificativ în concepţia modernă privind drepturile omului. Nu există nici un

document internaţional recunoscut de statele dezvoltate ale lumii care să nu aibă

reflectare în Constituţia Republicii Moldova. Analiza proclamării constituţionale a

drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului arată că situaţia de jure este 45 Elena Aramă, Cadrul legislativ şi protecţia eficientă a drepturilor omului, în Buletinul Asociţiei Tinerilor Jurişti, nr. 3, Chişinău, 1997.

54

competitivă cu standardele europene, situaţia de facto, însă, lasă mult de dorit.

Majoritatea cetăţenilor nu pot beneficia de drepturile înscrise în Constituţie. Cum

să ne bucurăm, de exemplu, de dreptul nostru constituţional de a avea un trai

decent, care să ne asigure sănătatea şi bunăstarea, nouă şi familiilor noastre,

cuprinzînd hrana, îmbrăcămintea, locuinţa, îngrijirea medicală, precum şi serviciile

sociale necesare? Este oare asigurat dreptul cetăţenilor în caz de boală, invaliditate,

şomaj, văduvie, bătrîneţe sau în celelalte cazuri de pierdere a mijloacelor de

subzistenţă, în urma unor împrejurări independente de voinţa lor (art. 47)? Aşadar,

principiul nevralgic al drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului îl

constituie nu starea de drept, ci starea de fapt a acestora în Republica Moldova.

Soluţionarea problemei ţine nu numai de resortul Parlamentului, care şi-a spus

cuvîntul, dînd undă verde tratatelor internaţionale în acest domeniu. Asigurarea

reală a drepturilor a fost pusă în seama Guvernului. Acesta, însă, în situaţia precară

în care se află astăzi, nu mai poate asigura nici drepturile cetăţenilor în ţara sa, nici

ale celor aflaţi peste hotarele ţării.

Una din cauzele care au adus la contradicţia profundă dintre starea de jure şi

cea de facto a prevederilor constituţionale în domeniul drepturilor omului este,

după părerea noastră, aplicarea unei concepţii moderne, ce aparţine statelor

dezvoltate, la situaţia noastră plină de mizerie şi sărăcie, anarhie şi corupţie la nivel

de stat. În ţările cu democraţie şi nivel economic înalt concepţia drepturilor omului

este funcţională, pe cînd în situaţia noastră ea sună a vorbă goală, demagogic

curată. Or, pentru a ajuta oamenii să aibă un trai decent nu este nevoie numai de a

împrumuta această expresie, ci trebuie ca organele puterii instituţionalizate în stat

să trudească la aceasta, căci problema drepturilor omului nu este numai o problemă

politică, ci şi una economică.

Prăpastia dintre normativitate şi realitate în viaţa socială a României este analizată

cu mult discernămînt de către prof. dr. Genoveva Vrabie care accentuează: "

...dacă ne referim la unele prevederi -precum cele din art. 134, lit. "f" privind

"creşterea calităţii vieţii" şi cele din art. 43, alin 1 referitoare la un nivel de trai

decent", nu putem să nu subliniem prăpastia dintre normativitate şi realitate. Dar,

55

Constituţia trebuia să prevadă sarcinile care dau expresie afirmaţiei de principiu

cuprinse în art. 1, alin. 3 care proclamă statul român ca stat social - "valoare

supremă " şi garantată"46.

Nu vom fi admişi în Europa doar în baza sloganurilor. Pentru a fi realmente

o parte componentă a UE, trebuie să muncim, să restabilim respectul pentru munca

cinstită şi nu pentru acţiuni ilicite, cum se mai procedează astăzi. Starea de drept

pozitivă a drepturilor omului, ca şi regulile economiei de piaţă, sînt binevenite,

pentru că permit o clarificare şi o evaluare mai corectă a contribuţiei şi a valorii

fiecăruia. Pînă a atinge aceste standarde mai avem mult, trebuie să instaurăm în

societate o adevărată scară a valorilor, o adevărată competiţie a aportului personal,

din păcate, însă, predomină corupţia, dezmăţul şi anarhia.

46 Potînga Alexei, Asigurarea drepturilor omului în lumea contemporană, Chişinău 2003.

56

Capitolul III Mijloacele juridice de apărare a drepturilor omului

Unul dintre mijloacele cele mai importante şi mai eficiente pentru asigurarea

protecţiei şi respectului drepturilor omului îl constituie justiţia. Aceasta, prin

definiţie, trebuie să garanteze drepturile cetăţenilor împotriva oricăror abuzuri,

sancţionând pe cei vinovaţi de încălcarea legii şi restabilind drepturile ce au fost

încălcate. Cu toate că aceste lucruri par astăzi fireşti, nu întotdeauna justiţia a avut

atât de clar stabilit profilul activităţilor sale, al sarcinilor pe care trebuia să le

îndeplinească. Ideea implicării justiţiei în apărarea drepturilor omului este, evident,

o creaţie modernă, legată de însuşi conceptul existenţei acestor drepturi. În

antichitate a avut la un moment dat o largă circulaţie, principiul , fiat justiţia pereat

mundus" (să se facă dreptate chiar de ar fi să piară lumea). Originea acestui

principiu este îndepărtată. Filosoful Seneca povesteşte că la Roma exista un pretor,

Piso, celebru prin conştiinciozitatea, dar şi prin rigiditatea sa. Piso condamnase pe

un cetăţean pentru crimă de omor, dar în momentul în care cel condamnat a fost

dus în piaţa publică spre a fi executat, şi-a făcut apariţia însuşi omul care se credea

că a fost victima asasinatului. Centurionul a suspendat atunci execuţia şi a trimis

lui Piso un curier, aşteptând noi ordine din partea lui Piso, dat fiind caracterul ieşit

din comun al cazului. Piso i-a condamnat, însă, pe toţi trei la moarte: persoana deja

condamnată; pe Centurion, fiindcă n-a executat ordinul, iar pe presupusa victimă,

deoarece a constituit cauza morţii a doi oameni nevinovaţi.

Evident, o asemenea concepţie absurdă despre justiţie nu are nimic comun

cu apărarea drepturilor omului. Marele diplomat român Nicolae Titulescu, care era

în acelaşi timp şi un mare jurist, a arătat cu multă claritate că „Sub abstracţiunea

legilor se mişcă oameni şi, a-i sacrifica unui exces de logică, înseamnă a zice

«Omul este făcut pentru lege, iar nu legea pentru om», ceea ce e o absurditate". La

rândul său, marele profesor român Mircea Djuvara, care releva ideea că în practică

se poate produce o îndepărtare a instituţiilor juridice de la rolul lor firesc, preciza

că „prima sarcină a dreptului constituţional şi în special a legiuitorului în asemenea

materie, este să caute ca o asemenea deosebire între instituţiuni şi realităţi, să fie 57

cât se poate de mică, fără nădejdea însă ca vreodată să poată ajunge a acoperi acest

abis, care prin natura lucrurilor există în orice instituţie de drept".

În lumina acestor câteva gânduri de principiu voi preciza, în continuare,

numai unele aspecte legate de rolul justiţiei în apărarea drepturilor omului şi

anume: mecanismul actual de organizare judecătorească şi valoarea căilor de atac

ca mijloace de asigurare a respectării drepturilor omului.

§ 1. Mijloacele juridice interne

În baza legii cu privire la reorganizarea sistemului instanţelor judecătoreşti,

instanţele judecătoreşti se reorganizează în felul următor:

Judecătoria Supremă se reorganizează în Curtea Supremă de Justiţie

cu sediul în municipiul Chişinău.

Arbitrajul se reorganizează conform legislaţiei care reglementează

activitatea instanţelor economice în Judecătorie Economică.

Judecătoria militară.

Curţi de apel.

Judecătoriile de fond.

Curtea Supremă de Justiţie ca instanţă de recurs judecă hotărîrile Curţii de Apel,

Judecătoriei Economice; judecă în prima instanţă cauzele atribuite prin lege;

acordă asistenţă metodică judecătorilor; sesizeaza din oficiu sau la propunerea

instanţelor judecătoreşti Curtea Constituţională pentru a se pronunţa asupra

constituţionalitaţii actelor juridice.

Curtea de apel judecă cauzele şi cererile date prin lege în compeţenta lor;

soluţioneaza conflictele de competenţă aparute între judecatoriile din

circumscripţia lor; generalizează practica judiciara.

Judecatorii economice - apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale

persoanelor fizice si juridice în activitatea de întreprinzător şi în alte relaţii cu

caracter economic.

58

Judecatorii examenează toate cauzele şi cererile ce se depun în raza

circumscripţiei lor.

Judecatoria militara examineaza cauzele si soluţioneaza cererile privind

infracţiunili militare.

În faza judecăţii după dezbaterile judiciare în urma eliberării sentinţei sau a

hotărârii judecătoreşti apare o posibilitate de atac în instanţa mai ierarhic

superioară a hotărârilor emise de instanţa de judecată.

În lucrarea de faţa voi descrie căile atac: căile ordinare de atac (Apelul şi

Recursul) şi căile extraordinare de atac (Revizuirea, Recursul în anulare). Această

descriere este importantă prin faptul că numai după folosirea acestor căi apare

posibilitatea de adresare în instanţele internaţionale de apărare a drepturilor

omului.

Apelul

Hotărîrile care pot fi atacate cu apel şi instanţele competente să judece cererile de

apel:

(1) Hotărîrile pronunţate în prima instanţă de judecatorii pot fi atacate cu

apel la curţile de apel de drept comun.

(2) Hotărîrile pronunţate în prima instanţă de judecatoriile economice de

circumscripţie pot fi atacate cu apel la Curtea de Apel Economică.

(3) Nu pot fi atacate cu apel hotărîrile pronunţate în prima instanţă de

judecătoriile de drept comun şi de cele economice în litigii care rezultă din

raporturile de contencios administrativ, precum şi alte hotărîri prevăzute de

lege.

(4) Nu pot fi atacate cu apel hotărîrile pronunţate în prima instanţă de curţile

de apel de drept comun, de Curtea de Apel Economică, de Colegiul civil şi

de contencios administrativ şi de Colegiul economic ale Curţii Supreme de

Justiţie.

(5) Hotărîrile pronunţate în prima instanţă după reexaminarea pricinii pot fi

atacate cu apel după reguli generale.

59

Persoanele în drept să declare apel

(1) Sînt în drept să declare apel:

a) parţile şi alţi participanţi la proces;

b) persoanele care nu sînt participante la proces, dar care, prin hotărîre

judecătorească, sînt lezate în drepturi;

c) reprezentantul în interesul apelantului, dacă este împuternicit în modul

stabilit de lege;

d) martorul, expertul, specialistul şi interpretul, reprezentantul cu privire la

compensarea cheltuielilor de judecată ce li se cuvine.

(2) Persoana interesată care a renunţat expres la apel în privinţa unei hotărîri

nu mai are dreptul să declare apel.

Recursul

Pot fi atacate cu recurs:

a) hotărîrile pronunţate în prima instanţă de curţile de apel;

b) hotărîrile pronunţate în prima instanţă de Curtea Suprema de Justiţie;

c) alte hotărîri pentru care legea nu prevede calea apelului.

Sînt în drept sa declare recurs:

a) parţile şi alţi participanţi la proces;

b) martorul, expertul, specialistul, interpretul şi reprezentantul cu privire la

compensarea cheltuielilor de judecată ce li se cuvine.

Instanţele competente să examineze recursul:

(1) Curţile de apel judecă recursurile declarate împotriva

hotărîrilor emise în prima instanţă fără drept de apel.

(2) Colegiul civil şi de contencios administrativ sau, dupa caz, Colegiul

economic al Curţii Supreme de Justiţie examineaza recursurile declarate

împotriva hotărîrilor emise în prima instanţă de către Curtea de apel respectivă.

(3) Colegiul lărgit al Curtii Supreme de Justiţie, constituit în conformitate

cu prevederile art.431 alin.(3) CPP, examineaza recursurile declarate împotriva

60

hotărîrilor emise în prima instanţă de Colegiul civil şi de contencios

administrativ sau de Colegiul economic al Curţii Supreme de Justiţie.

Temeiurile declararii recursului şi casării hotărîrii

(1) Parţile şi alţi participanţi la proces sînt în drept să declare recurs în cazul

în care:

a) nu au fost constatate şi elucidate pe deplin circumstanţele care au

importanţă pentru soluţionarea pricinii în fond;

b) nu au fost dovedite circumstanţele considerate de prima instanţă ca fiind

stabilite;

c) concluziile primei instanţe, expuse în hotărîre, sînt în contradicţie cu

circumstanţele pricinii;

d) au fost încalcate sau aplicate greşit normele de drept material sau normele de

drept procedural.

(2) Se consideră că normele de drept material sînt încalcate sau aplicate

eronat în cazul în care instanţa judecătorească:

a) nu a aplicat legea care trebuia sa fie aplicată;

b) a aplicat o lege care nu trebuia să fie aplicată;

c) a interpretat eronat legea;

d) a aplicat eronat analogia legii sau analogia dreptului.

(3) Se considera că normele de drept procedural sînt încalcate sau aplicate

eronat în cazul în care:

a) pricina a fost judecată de un judecator care nu era în drept să participe la

examinarea ei;

b) pricina a fost judecată în absenţa unui participant la proces caruia nu i s-a

comunicat locul, data şi ora şedinţei de judecată;

c) în judecarea pricinii au fost încalcate regulile cu privire la limba

procesului;

d) instanţa a soluţionat problema drepturilor unor persoane neantrenate în

proces;

61

e) hotărîrea nu este semnată de judecător sau este semnată de judecătorul

nemenţionat în hotărîre;

f) în dosar lipseste procesul-verbal al şedinţei de judecată.

Revizuirea hotărîrilor

Pot fi supuse revizuirii hotarîrile, încheierile şi deciziile irevocabile ale

tuturor instanţelor judecătoreşti, în următoarele condiţii:

a) instanţa judecătoreasca a depaşit, la pronunţarea hotarîrii, atribuţiile

puterii judecătoreşti;

b) s-a constatat, prin sentinţă penală irevocabilă, ca unul dintre participanţii

la proces sau unul dintre judecători a comis o infracţiune în legatură cu judecarea

pricinii;

c) au devenit cunoscute unele circumstanţe sau fapte esenţiale ale pricinii

care nu au fost şi nu au putut fi cunoscute petiţionarului anterior;

d) dupa emiterea hotarîrii, s-au descoperit înscrisuri probatoare care au fost

reţinute de un participant la proces sau care nu au putut fi prezentate instanţei într-

o împrejurare ce nu depinde de voinţa participantului la proces;

e) prin sentinţa penală irevocabilă, au fost declarate mincinoase depozitiile

martorului, fals raportul de expertiză, incorecta traducerea, fals inscrisul ori falsă

proba materiala în al caror temei s-a emis hotarîrea;

f) s-a anulat ori s-a modificat hotarîrea, sentinţa sau decizia instanţei

judecatoreşti sau hotarîrea ori decizia unui alt organ care au servit drept temei

pentru emiterea hotarîrii sau deciziei a caror revizuire se cere;

g) instanţa a emis o hotarire cu privire la drepturile persoanelor care nu au

fost atrase în proces;

h) hotarirea pronunţată impiedica adoptarea unei hotarîri legale într-o alta

cauză;

i) a fost aplicată o lege declarată neconstituţională de catre Curtea

Constituţională;

62

j) Curtea Europeana pentru Drepturile Omului a derulat o procedură amiabilă

într-o cauza unde figureaza ca parte în proces Guvernul Republicii Moldova,

care considera ca prin hotarîrea instanţei s-a încalcat grav un drept prevazut

de Constituţia Republicii Moldova sau de Convenţia Europeană pentru

Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertaţilor Fundamentale;

k) Curtea Europeană pentru Drepturile Omului a constatat o încalcare a

drepturilor sau libertaţilor fundamentale, precum şi faptul ca persoana interesată

poate obţine, potrivit legii naţionale, o despăgubire, cel puţin parţială, prin

anularea hotarîrii pronunţate de o judecată din ţară.

Sînt în drept să depună cerere de revizuire:

a) parţile şi alţi participanţi la proces;

b) persoanele care nu au participat la proces, dar care sînt lezate în drepturi prin

hotarîrea sau decizia emisă;

c) Procurorul General, în cazurile prevazute de legislaţie.

Demersul în interesul legii şi Recursul în anulare

Procurorul General din oficiu are dreptul, pentru a asigura aplicarea unitara a

legii pe întreg teritoriul ţării, să adreseze Curţii Supreme de Justiţie un demers,

cerînd să se pronunţe asupra chestiunilor de drept care au fost soluţionate în mod

diferit de instanţele de judecată.

Demersul Procurorului General se examinează la şedinţa Plenului Curţii

Supreme de Justiţie.

Hotărîrile adoptate de plen nu se rasfrîng asupra hotarîrilor examinate şi nici

asupra parţilor din acele procese. Hotărîrile adoptate asupra demersurilor în

interesul legii se aduc la cunoştinţa instanţelor de judecată şi sînt obligatorii pentru

ele.

Procurorul General şi adjuncţii lui, la cererea parţilor, pot ataca cu recurs în

anulare la Curtea Suprema de Justiţie orice hotărîre irevocabilă a instanţelor de

judecată.

Hotărîrile judecătoreşti irevocabile pot fi atacate cu recurs în anulare în cazurile:

63

1) cînd hotărîrea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost adoptată cu

încalcarea legii sau cu aplicarea greşită a acesteia;

2) cînd instanţa judecătorească a depaşit atribuţiile sale;

3) cind s-au savirşit infracţiuni de catre judecatori în legatură cu hotarîrea

pronunţată.

După cum se vede, în ultimii ani au fost operate importante modificări

privitoare la exercitarea căilor de atac, atât a celor cu caracter ordinar, cât şi a celor

cu caracter extraordinar. Ele sunt menite să definească cu şi mai mare claritate

rolul acestor mijloace de a permite aflarea adevărului, corectarea unor soluţii care

nu au fost date cu respectarea legii, restabilirea unor drepturi cetăţeneşti care

solicitau apărare din partea justiţiei.

64

§ 2. Mijloacele juridice internaţionale

Mult timp, în doctrina şi practica de drept internaţional a dominat ideea

suveranităţii etatice, concepută în sensul ei strict, absolut şi restrictiv. Literatura de

specialitate a fostelor ţări socialiste, din motive lesne de înţeles, a contestat orice

drept al comunităţii internaţionale de a dezbate şi interveni în problemele mult mai

liberale şi mai puţin exclusiviste cu privire la raportul dintre individ şi stat la o

eventuală relaţie a acestuia cu comunitatea mondială. Importante premise ale

recunoaşterii unei calităţi active a individului ca reclamant al încălcărilor comise

împotriva drepturilor sale, chiar de către statul al cărui resortisant este, au derivat

din documentele internaţionale pe care le-a acceptat comunitatea statelor.

Mecanismele Organizaţiei Naţiunilor Unite au recunoscut, de pildă, dreptul

indivizilor de a adresa petiţii în legătură cu nesocotirea drepturilor lor de către

puterea titulară sau mandatară. O adevărată revoluţie în gândirea juridică a fost

efectuată însă de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care, în 1950, a

fundamentat pentru prima dată ideea accesului direct al individului la organismele

de protecţie internaţională. Prin legea privind ratificarea Convenţiei pentru

apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a protocoalelor

adiţionale la această convenţie, se creează pentru prima dată posibilitatea pentru

cetăţenii moldoveni de a se adresa în mod direct organismelor europene. O

asemenea posibilitate - în trecut necunoscută - implică importante mutaţii pe planul

gândirii juridice, un efort continuu de sincronizare a legislaţiei moldovneşti faţă de

acest important instrument internaţional, dar şi o nouă perspectivă teoretică cu

privire la treptele şi gradele de jurisdicţie care sunt puse astăzi la dispoziţia

indivizilor şi care sunt în măsură să garanteze drepturile lor împotriva oricăror

eventuale încălcări sau abuzuri.

Avînd în vedere locul drepturilor omului în construcţia europeană, dar şi

faptul că prima jurisdicţie internaţională de protecţie a drepturilor fundamentale a

fost asigurată de Curtea Europeană a Dreptului Omului - organ judiciar creat de

Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale -

65

întelegem să supunem atenţiei sistemul de organizare, structura şi funcţionarea

Curţii Europeane a Dreptului Omului, subliniind aspectele privind procedura în

faţa Curţii, inlusiv cea de examinare a admisibilitaţii cererilor, procedura

referitoare la fond, audierea, procedura în faţa Marii Camere.

Sediul Curţii este fixat la Strasbourg, care este şi sediul Consiliului Europei.

Curtea poate totuşi, atunci cînd socoteşte că este util, să-şi exercite funcţiile în alte

locuri de pe teritoriul statelor membre ale Consiului Europei.

Plângerile trimise spre soluţionare Curţii trebuie să fie făcute împotriva

unui stat parte contractantă care a ratificat Convenţia.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu este o instanţă de apel

împotriva hotărârilor instanţelor naţionale şi nu poate anula sau modifica deciziile

lor, după cum nici nu poate interveni direct pe lângă autoritatea de care partea se

plânge.

Curtea poate fi sesizată cu privire la probleme ce ţin de responsabilitatea

unei autorităţi publice (legislaţie, instanţe de judecată, etc.). Curtea nu poate

cerceta plângeri împotriva persoanelor fizice sau a organizaţiilor private.

Înainte de a sesiza Curtea, trebuie ca reclamantul să fie încercat să-şi

afirme dreptul ce i-a fost încălcat exercitând toate remediile în statul respectiv

adresându-se tuturor autorităţilor juridice sau administrative care ar fi putut rezolva

cererea. Această epuizare a căilor de atac interne include şi sesizarea celei mai

înalte instanţe de judecată care este competentă a rezolva cererea.

După ce a fost pronunţată decizia de către cea mai înaltă instanţă de

judecată sau autoritate competentă, părţile dispun de un termen de 6 luni pentru a

se putea adresa Curţii.

Dacă nu se trimit detalii ale plângerii părţilor, chiar şi într-o formă sumară,

în cele 6 luni, Curtea nu va putea să examineze cererea, deoarece termenul de 6

luni este un termen de decădere, neexercitarea dreptului de a introduce plângerea în

intervalul indicat ducând la pierderea acestui drept.

66

Procedura în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Procedura poate fi o procedură contencioasă în cazul în care este vorba

despre o plângere privind încălcarea unei prevederi a Convenţiei, sau o procedură

necontencioasă în cazul în care o parte interesată cere Curţii emiterea unui aviz

consultativ.

În ceea ce priveşte procedura contencioasă, în principiu etapele

procedurale ale soluţionării unei plângeri introduse în faţa Curţii Europene a

Drepturilor Omului sunt următoarele:

- procedura de examinare a admisibilităţii cererii;

- reglementarea pe cale amiabilă;

- procedura contencioasă posterioară deciziei de admisibilitate a cererii.

În ceea ce priveşte procedura de examinare a admisibilităţii cererii, odată

ajunsă la Curte, plângerea formulată este înregistrată de grefa Curţii şi este

repartizată unei Secţii.

Plângerea adresată Curţii Europene a Drepturilor Omului trebuie să

cuprindă următoarele elemente:

- numele, data naşterii, naţionalitatea, sexul, profesia şi adresa petentului;

- dacă este cazul, numele, profesia şi adresa reprezentantului său;

- partea împotriva căreia este îndreptată petiţia;

- o expunere succintă a faptelor;

- o expunere succintă privind respectarea de către petent a criteriilor de

admisibilitate a cererii;

- obiectul petiţiei, ca şi descrierea în linii mari a cererii unei satisfacţii echitabile,

pe care petentul poate dori să o formuleze;

- copii ale tuturor documentelor pertinente, în mod special ale deciziilor judiciare

sau de alt fel, cu privire la obiectul petiţiei.

Preşedintele Secţiei numeşte unul sau mai mulţi judecători raportori care

întocmesc un raport cu privire la admisibilitatea petiţiei.

Pentru pregătirea raportului, judecătorul raportor poate cere părţilor să

prezinte informaţii necesare şi documente.

67

Raportul judecătorului raportor conţine:

- o expunere succintă a faptelor;

- indicarea problemelor de drept ce se ridică în cerere;

- propunerea motivată, pe scurt, privind admisibilitatea sau respingerea petiţiei.

Raportul judecătorului raportor este înaintat Comitetului de filtraj compus

din trei judecători. Comitetul de filtraj examinează cererea şi având în vedere şi

raportul, va lua decizia asupra admisibilităţii cererii. Dacă, în unanimitate, toţi cei

trei judecători ai Comitetului de filtraj decid respingerea cererii, atunci petiţia este

declarată inadmisibilă şi radiată de pe rolul Curţii. Această decizie este definitivă.

Dacă însă, Comitetul de trei judecători nu ajunge la o concluzie unanimă

privind respingerea cererii aceasta este înaintată spre examinarea unei Camere. În

cazul în care Camera consideră că este necesar, din oficiu sau la cererea unei părţi,

poate să decidă ţinerea unei audienţe şi abia după aceasta se va pronunţa sub

aspectul admisibilităţii cererii.

Camera se pronunţă asupra admisibilităţii cererii cu majoritate de voturi. În

decizia pronunţată de Cameră cu privire la admisibilitatea cererii se va menţiona

dacă această hotărâre a fost luată în unanimitate sau cu majoritatea de voturi.

Dacă decizia Camerei este de a respinge cererea, cazul în discuţie se

încheie aici.

Decizia luată de Cameră este comunicată părţilor şi publicată în

„Culegerea de decizii oficiale ale Curţii Europene a Drepturilor Omului.”

Dacă însă decizia luată a fost în favoarea admisibilităţii cererii, părţile au

la îndemână două posibilităţi: fie să încerce reglementarea situaţiei dintre ele pe

cale amiabilă, fie să continue procedura contencioasă posterioară deciziei de

admisibilitate a cererii.

Referitor la reglementarea pe cale amiabilă, dacă cererea formulată de

reclamant este reţinută ca fiind admisibilă, grefierul intră în legătură cu cele două

părţi ale litigiului în vederea concilierii.

În vederea reglementării pe cale amiabilă, părţile încep negocierile.

Negocierile purtate în vederea ajungerii la o reglementare amiabilă sunt

68

confidenţiale şi nu prejudiciază observaţiile părţilor din procedura contencioasă.

Nici o comunicare scrisă sau orală, nici vreo ofertă sau concesie intervenite în

cadrul negocierilor nu pot fi menţionate sau invocate în procedura contencioasă.47

În cazul în care părţile ajung la o reglementare pe cale amiabilă a

conflictului dintre ele, comunică acest lucru Grefei care va încunoştinţa Camera

asupra acestui aspect.

În condiţiile în care Camera constată că reglementarea amiabilă între părţi

s-a făcut cu respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale aşa cum sunt ele

prevăzute de Convenţie, radiază cauza de pe rol, încetând astfel procedurile în

cazul respectiv.

În situaţia în care părţile nu reuşesc sau nu doresc să ajungă la o înţelegere

pe cale amiabilă, atunci procedura în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului se

desfăşoară continuând cu procedura contencioasă posterioară deciziei cu privire la

admisibilitate.

În ceea ce priveşte procedura contencioasă posterioară deciziei de

admisibilitate a cererii, odată ce Camera a hotărât să reţină cererea spre judecare,

în principiu procedura va cuprinde două faze: faza scrisă şi faza orală.

În cadrul fazei scrise, Preşedintele Camerei ce are în sarcină soluţionarea

plângerii, va fixa, după consultarea prealabilă a părţilor, anumite termene în

interiorul cărora părţile trebuie să depună toate documentele şi observaţiile lor

scrise cu privire la fond.

În mod normal faza scrisă este urmată de faza orală, faza audierilor. În

timpul audierilor se discută numai probleme legate de fondul cauzei.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului procedează la examinarea cauzei

în şedinţa publică, audierile fiind orale, publice şi contradictorii.

Ordinea luării cuvântului este stabilită de Preşedintele Camerei în care

reclamantul are primul dreptul la cuvânt, apoi în replică are dreptul la cuvânt

pârâtul, urmărindu-se ca timpul acordat părţilor să fie acelaşi.

47 Mădălina Voican, Ruxandra Burdescu, Gheorghe Mocuţa, Curţi internaţionale de justiţie, Bucureşti 2000.

69

Odată încheiate audierile, procedura orală se încheie şi ea începând

deliberările în vederea pronunţării unei hotărâri.

Dezbaterile sunt secrete şi se fac în Camera de Consiliu. Doar judecătorii

iau parte la deliberări , nici o altă persoană nu poate fi admisă la deliberări. Înainte

de a supune la vot o anumită problemă, Preşedintele Curţii îi invită pe judecători

să-şi exprime opinia.

Hotărârea se va lua cu majoritatea voturilor judecătorilor Camerei,

precedentele juridice având o importanţă deosebită în luarea deciziilor Curţii

Europene a Drepturilor omului.

Hotărârea pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului trebuie

să cuprindă următoarele elemente:

- numele Preşedintelui şi al celorlalţi judecători ce compun Camera, ca şi numele

grefierului sau al grefierului adjunct;

- data adoptării şi cea a pronunţării sale;

- indicarea părţilor;

- numele consilierilor părţilor;

- expunerea procedurii;

- faptele cauzei;

- un rezumat al concluziilor părţilor;

- motivele în drept;

- dispozitivul;

- decizia luată cu privire la cheltuieli de judecată;

- indicarea numărului de judecători care au constituit majoritatea;

- dispoziţii referitoare la acordarea unei satisfacţii echitabile.

Hotărârea este semnată de Preşedintele Curţii şi de Grefier şi este citită în

şedinţă publică şi comunicată Comitetului de Miniştri, fiecărei părţi în parte,

terţilor şi oricărei alte persoane interesate.

Hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului se publică în culegerile

oficiale de hotărâri ale Curţii.

70

În termen de un an de la data pronunţării, respectiv comunicării, oricare

dintre părţile interesate are dreptul de a cere Curţii să interpreteze anumite puncte

din dispozitivul hotărârii, pe care le consideră neexplicite.

Hotărârea Curţii este obligatorie pentru statele părţi la Convenţie. Dacă

Curtea Europeană a Drepturilor Omului găseşte o încălcare a Convenţiei, ea nu are

dreptul să caseze hotărârea instanţelor naţionale sau să ordone alte măsuri. Curtea

Europeană a Drepturilor Omului poate să acorde conform principiilor

echitabilităţii, o sumă de bani compensatorie pentru daunele morale şi materiale pe

care le-a suferit reclamantul, precum şi rambursarea tuturor cheltuielilor ocazionate

de soluţionarea acelui litigiu.48

Controlul executării hotărârilor este asigurat de către Comitetul de Miniştri

al Consiliului Europei. De asemenea, este tot în sarcina Comitetului de Miniştri să

verifice dacă statele care au comis încălcări ale Convenţiei au găsit şi au adoptat

măsuri care să prevină pe viitor astfel de încălcări, în conformitate cu obligaţiile

privind respectarea Convenţiei, aşa cum şi le-au asumat la semnarea şi ratificarea

Convenţiei.

În situaţia în care un stat refuză să aplice hotărârile care-l privesc,

Comitetul de Miniştri va face statului în cauză o recomandare în acest sens. Dacă

însă, statul în cauză nu înţelege să-şi îndeplinească obligaţiile, acest conflict poate

merge până acolo încât statul recalcitrant să fie exclus sau să se retragă el însuşi

din Consiliul Europei.

Obligaţiile care rezultă din hotărârile judecătoreşti sunt de natură

reparatorie. Ele au o importanţă individuală, acordându-se părţii vătămate o

satisfacţie echitabilă constând fie într-o sumă de bani, fie în retragerea unei măsuri,

fie în simpla constatare a violării unui drept recunoscut prin Convenţie.

În ceea ce priveşte procedura necontencioasă, trebuie precizat că rolul

Curţii Europene a Drepturilor Omului este nu numai acela de a soluţiona litigiile ce

au ca obiect încălcarea unui drept fundamental sau a unei libertăţi, dar şi emiterea

48 Mădălina Voican, Ruxandra Burdescu, Gheorghe Mocuţa, Curţi internaţionale de justiţie, Bucureşti 2000.

71

de avize consultative care să conducă la o interpretare şi aplicare unitară de către

statele membre a dispoziţiilor convenţiei.

Procedura prin care Curtea Europeană a Drepturilor Omului emite aceste

avize consultative este o procedură necontencioasă.

Alte instituţii de apărarea a drepturilor omului

Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei este organul executiv al

Consiliului Europei, compus din miniştrii de externe ai ţărilor-membre sau

adjuncţii acestora. Comitetul decide asupra recomandărilor care îi sînt supuse de

către experţii guvernamentali, iar deciziile sale sînt puse în aplicare de comitetele

permanente, comitetele ad-hoc sau de unele comitete de experţi49. Deciziile sale

privesc şi statele-părţi la Convenţie, care n-au acceptat jurisdicţia Curţii50.

Totodată, unii autori au statuat că această prerogativă poate provoca anumite

nelinişti privind posibilitatea ca unele decizii ale Comitetului de Miniştri să fie

influenţate de factori nejuridici.

Alături de documentele ce tratează chestiunea drepturilor omului, un loc

deosebit îl ocupă Actul final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în

Europa, semnat la Helsinki la 1 august 1975. Deşi nu se prezintă ca un tratat, Actul

final al Conferinţei de la Helsinki depăşeşte efectele multor altor tratate prin

impactul pe care-1 are asupra procesului de securitate şi cooperare în Europa.

Astfel, însemnătatea şi importanţa căpătată i se atribuie ca punct de cotitură în

evoluţia gîndirii europene în acest domeniu şi nu numai51.

Sistemul interamerican de protecţie a drepturilor omului are la bază

Convenţia interamericană a drepturilor omului52 care a fost concepută după

modelul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Pentru a se asigura respectul

drepturilor omului, definite în prima parte a Convenţiei, au fost create două organe: 49 Cînd un caz nu este înaintat Curţii, iar în legătură cu el nu s-a ajuns la o soluţie amiabilă, Comitetul de Miniştri ia o decizie finală cu o majoritate de două treimi50 Comitetului de Miniştri îi revine şi supravegherea executării hotărîrilor Curţii51 Actul final prezintă în partea 1 cele zece principii fundamentale care guvernează raporturile dintre statele participante, printre care principiul VII se referă la „respectul drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, inclusiv libertatea de gîndire, conştiinţă, religie şi credinţă52 A fost semnată la San Jose (Costa Rica) la 22 noiembrie 1969, în cadrul Organizaţiei Statelor Americane (O.S.A.) şi a intrat în vigoare la 18 iulie 1978.

72

Comisia Interamericană a Drepturilor Omului53 şi Curtea Interamericană a

Drepturilor Omului54.

Atribuţiile Comisiei Interamericane a Drepturilor Omului, ca şi modul de

funcţionare, sînt asemănătoare cu cele ale Comisiei Europene a Drepturilor

Omului, cu doar cîteva particularităţi specifice. Comisia Interamericană a

Drepturilor Omului dispune de puteri privind toate statele-membre O.S.A., nu

numai acele care au ratificat Convenţia interamericană asupra drepturilor omului.

De asemenea, în categoria drepturilor protejate prin activitatea Comisiei sînt

incluse atît drepturile enumerate în Convenţia citată, cît şi cele cuprinse în

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.

Curtea Interamericană a Drepturilor Omului nu poate fi sesizată decît de

statele-părţi la Convenţie sau de către Comisie, cu condiţia să fi fost epuizată, în

faţa Comisiei, o procedură prealabilă, fără caracter jurisdicţional. Competenţa

Curţii priveşte orice diferend legat de interpretarea sau aplicarea articolelor

Convenţiei, cu condiţia ca statele-părţi la diferendul respectiv să fi recunoscut

competenţa Curţii, fie printr-o declaraţie unilaterală, generală ori specială, sau

printr-un compromis cu privire la diferendul respectiv. În cazul în care Curtea

constată că a fost încălcată Convenţia, ea se pronunţă în acest sens printr-o hotărîre

în care indică drepturile ce urmează să fie restabilite în favoarea părţii vătămate55.

Spre deosebire de Curtea Europeană, Curtea Interamericană dispune de o

importantă competenţă consultativă. Orice stat-membru al Organizaţiei Statelor

Americane, ca şi organele acestei organizaţii, poate solicita Curţii avize

consultative asupra interpretării Convenţiei, precum şi a altor acorduri privind

protecţia drepturilor omului în statele americane. Curtea mai poate da avize, la

cererea oricărui stat-membru al O.S.A., referitor la conformitatea oricărei legi

interne a acestui stat cu dispoziţiile Convenţiei interamericane a drepturilor

omului.

53 Comisia a fost creată în 1959 şi primul său Statut a fost aprobat de Consiliul O.S.A. în 1960.54 Curtea este alcătuită din şapte judecători, aleşi în cadrul Adunării Generale O.S.A., pe o perioadă de şase ani, de către statele-părţi la Convenţia interamericană privind drepturile omului, cu o majoritate absolută, care acţionează în nume propriu.55 Curtea poate stabili şi plata unei compensaţii echitabile, iar în situaţii urgente şi de o gravitate deosebită, Curtea este capabilă să stabilească şi diverse măsuri asigurătorii.

73

Sistemul african de protecţie a drepturilor omului are la bază Carta

africană a drepturilor omului şi popoarelor, adoptată de Organizaţia Unităţii

Africane (O.U. A.) în 1981 şi intrată în vigoare în 1986. Carta încadrează nu

numai drepturile omului, dar şi drepturile popoarelor, printre care: dreptul la

autodeterminare, dreptul la dezvoltare economică, la pace şi securitate, dreptul la

un mediu I înconjurător satisfăcător şi global, dreptul de a dispune de bogăţiile şi

resursele I naturale. În scopul îndeplinirii prevederilor Cartei a fost înfiinţată

Comisia africană a drepturilor omului şi popoarelor, alcătuită din 11 persoane

numite de Conferinţa şefilor de stat şi de guvern ai statelor care compun O.U.A. În

comparaţie cu sistemul european sau american, sistemul african al drepturilor

omului prin prisma Cartei africane proclamă nu numai drepturi, ci şi îndatoriri ale

omului şi nu include vreo curte ce ar avea competenţă contencioasă sau consulta-

tivă în domeniu. Absenţa acestei instanţe ar putea fi explicată prin concepţia

africană privind dreptul, în general, care preferă concilierea procedurilor cu ca-

racter jurisdicţional.

În lipsa unei curţi specializate, Comisia africană a drepturilor omului şi

popoarelor poate acţiona în acelaşi timp atît pentru promovarea drepturilor

proclamate de Convenţie, cît şi în calitate de organ cvasijurisdicţional, acordînd

prioritate violărilor în masă ale acestora. Comisia poate face studii şi cercetări, dă

avize şi recomandări generale, propunînd soluţii juridice în cazuri concrete de

violare a drepturilor omului şi formulînd, prin interpretare sau codificare, norme

privind drepturile omului.

74

Î N C H E I E R E

În procesul de cercetare a temei Apărarea drepturilor omului în justiţie

putem afirma că problemele referitoare la asigurarea şi apărarea drepturilor omului

în diferite ţări ale lumii sînt aceleaşi, doar că modalităţile de abordare a lor sînt

diferite. La ora actuală, democraţia în ţara noastră este încă fragilă datorita lipsei

unor norme care să asigure drepturile politice, sociale, economice şi culturale.

Este necesară o colaborare amplă a tuturor organizaţiilor implicate în pro-

cesul de democratizare a societăţii şi de asigurare a drepturilor şi libertăţilor fun-

damentale ale omului. Această colaborare ar facilita traversarea căilor anevoioase

ale tranziţiei.

În acest sens, un rol aparte le revine organizaţiilor neguvernamentale, care

tind să ţină sub control strict activităţile funcţionarilor publici, contribuie la

promovarea . unor norme morale şi legislative corecte. De menţionat, însă, că

structurile existente au, din păcate, o activitate mai mult declarativă şi neeficientă,

iar obiectivele propuse de unele organizaţii nu întotdeauna corespund idealurilor

societăţii.

În opinia unor specialişti, în plan global, la moment, există cîteva mari

pericole în măsură să afecteze grav opera de afirmare şi asigurare a drepturilor şi

libertăţilor omului. Unul din ele ar fi aşa-numitul pericol al blazării. El planează

mai ales asupra ţărilor cu o democraţie deja consolidată şi unde, în virtutea acestui

fapt, atît guvernele, cît şi societatea civilă, subestimează importanţa implicării

active şi consecvente în procesul de protecţie şi promovare a drepturilor

cetăţeneşti. Şi mai dezastruos poate fi pericolul optimismului înregistrat în ţările

care au purces relativ nu demult pe calea democraţiei, el manifestîndu-se mai cu

seamă în inerţie, în falsa speranţă că lucrurile merg bine de la sine, fiind generat de

declaraţiile puterii şi lipsa la cetăţeni a cunoştinţelor suficiente în domeniul

drepturilor omului.

75

Avînd experienţa Republicii Moldova, există şi aşa-numitul pericol al

modei56. Acesta, întrunind şi pericolul optimismului, le paşte pe ţările cu o

democraţie fragilă şi care, pentru a fi în rînd cu lumea, se conformează juridic

standardelor universale de drepturi ale omului (prin ratificarea de către putere a

diverselor convenţii şi pacte internaţionale sau regionale), dar care practic

minimizează garantarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. O atare situaţie poate

conduce la încălcări în masă ale principiilor democratice general acceptate, urmate

de explozii sociale imprevizibile, iată de ce, în acest context, devine imperioasă

necesitatea consolidării unei instituţii naţionale cu adevărat independente, care să

poată intra de fiecare dată în conflict cu statul, cînd situaţia o cere, pentru a proteja

interesele legitime ale individului. Ar putea contribui la perfecţionarea legislaţiei

naţionale şi a mecanismului de garantare a drepturilor omului instituţiei avocatului

parlamentar ca garant naţional privind asigurarea protecţiei drepturilor şi

libertăţilor cetăţeneşti.

Instituţiei avocatului parlamentar nu este un organ care să se substituie altora,

ci, alături de alte autorităţi publice, în special de cele cu caracter executiv, sprijină

respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, fiind astfel un protector al tuturor.

Instituţia avocatului parlamentar este democratică, independentă, a cărei

implementare cere timp, cadru democratic, cultură, în special politico-juridică,

solicitudine şi autorităţi dispuse a coopera şi înlătura din activitatea lor orice

greşeli sau abuzuri la adresa drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.

Funcţionarea acestei instituţii duce la înlăturarea unor practici şi mentalităţi de

natură totalitară prin cultivarea unor relaţii de colaborare, sprijin şi încredere

reciprocă între autorităţile publice, în special între administraţie şi cetăţeni.

Cele mai importante şi mai eficiente mijloace actuale pentru asigurarea

protecţiei şi apărării drepturilor omului îl constituie justiţia. Aceasta, prin definiţie,

trebuie să garanteze drepturile cetăţenilor împotriva oricăror abuzuri, sancţionând

pe cei vinovaţi de încălcarea legii şi restabilind drepturile ce au fost încălcate.

Dacă autoritatea legiuitoare nesocoteşte normele constituţionale sau le încalcă

pentru cetăţini există posibilitatea controlului constituţionalităţii legii de către 56 Dorogan Ion, Drepturile omului şi libertăţile publice, Chişinău 1998

76

Curtea Constituţională sau de apărare a drepturilor sale prin intermediul sistemului

judecătoresc. Acest control este considerat a fi exterior şi de aceea garantează

obiectivitatea, avînd la bază independenţa şi inamovibilitatea judecătorilor şi, prin

urmare, fiind pe deplin autoritar. Respectivul control este rafinat şi mai formalist

avînd ca scop în orice situaţie numai stabilirea dreptăţii. Chiar dacă organele de

jurisdicţie, soluţionînd litigiile juridice dintre cetăţeni (precum şi dintre cetăţeni şi

persoane juridice, dintre cetăţeni şi organe ale puterii etc), încalcă sau nu respectă

drepturile fundamentale ale omului, pronunţînd hotărîri ilegale sau neîntemeiate,

procedura de judecată stabileşte mijloacele prin care pot fi înlăturate astfel de

încălcări, instituind posibilitatea exercitării căilor ordinare sau extraordinare de

atac al hotărîrilor judecătoreşti.

În concluzie putem constata următoarele: Constituţia Republicii Moldova face

o sinteză relativ completă şi armonios articulată a gamei drepturilor şi libertăţilor

fundamentale ale omului. Articolele constituţionale consacrate drepturilor şi li-

bertăţilor fundamentale ale omului cuprind, într-adevăr, ceea ce este mai semnifi-

cativ în concepţia modernă privind drepturile omului. Nu există nici un document

internaţional recunoscut de statele dezvoltate ale lumii care să nu aibă reflectare în

Constituţia Republicii Moldova.

77

Bibliografie

1. Macovei Monica, Libertatea şi siguranţa persoanelor, 2003.

2. Micu Doina, Garantarea drepturilor omului în practica Curţii Europene a

Drepturilor Omului, Bucureşti 1998.

3. Moroşan Ion, Garanţii juridice privind drepturile şi libertăţile

fundamentale ale omului, Chişinău 2002.

4. Munzberg Olav, Drept internaţional şi minorităţile etnice. Evoluţia

dreptului omului, Bucureşti 1998.

5. Popa Vasile, Care sînt şi cum se pot apăra drepturile omului, Timişoara

1994.

6. Potînga Alexei, Asigurarea drepturilor omului în lume, Chişinău 2003.

7. Potînga Alexei, Asigurarea drepturilor omului în lumea contemporană

(analiza comparată ), Chişinău 2003.

8. Ciobanu Aristide, Societatea civilă şi drepturile omului, Chişinău 1997.

9. Convenţia Europenă pentru apărarea Drepturilor Omului, Chişinău 2000.

10. Convenţia Europenă pentru apărarea Drepturilor Omului protocol

adiţional, Chişinău 2002.

11. Dianu Tiberiu, Protecţia penală internaţională a drepturilor omului,

Bucureşti 1996.

12. Drepturile în viaţa de fiecare zi: impactul activităţii Consiliul Europei în

domeniul drepturilor omului, 1993.

13. Ionel Cloşcă, Ion Suceavă, Tratat de drepturile omului, Bucureşti, 1995.

14. Irina Moroianu Zlătescu, Protecţia juridică a drepturilor omului,

Bucureşti, 1996.

15. Ioan Demeter, Declaraţia drepturilor omului. Schiţă istorică, Bucureşti

1997.

16. Ion Dogaru, Dan Claudiu Dănişor, Drepturile omului şi libertăţile publice,

Chişinău, 1998.

78

17. Aristide Cioabă, Lorena Păvălan, Rozmari Pogoceanu, Societatea civilă şi

drepturile omului. Editura Institutului de Teorie Socială, Bucureşti, 1997.

18. Aristotel, Politica. Bucureşti, 1976.

19. Duculescu Victor, Protecţia juridică a drepturilor omului, Bucureşti 1994.

20. Duculescu Victor, Protecţia juridică a drepturilor omului, Bucureşti 1998.

21. Freeden Michel, Drepturile, Bucureşti 1998.

22. Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 29.07.1994, intrată în vigoare

la 27.08.1994.

23. Legea Republicii Moldova cu privire la avocaţii parlamentari nr.1349-XII,

adoptată la 17.10.1997, Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1997, nr.

82-83.

24. Hotărîrea Republicii Moldova cu privire la aprobarea Regulamentului

privind Centrul pentru Drepturile Omului, a structurii, statutului de funcţii

şi modului de finanţare a acestuia nr. 1484 din 05.02.1998, Monitorul

Oficial al Republicii Moldova, 1998, nr. 36-37

25. Levin Leah, Drepturile omului: Întrebări şi răspunsuri, Chişinău 1998.

26. Rails Stephane, Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului, Iaşi 2002.

27. Ioan Santai, Competenta instanţelor judecătoreşti referitoare la

încălcarea legii in activitatea autorităţilor administraţiei publice, în

Dreptul, 1995, nr. 1.

28. Dorogan Ion, Drepturile omului şi libertăţile publice, Chişinău 1998.

29. Elena Aramă, Cadrul legislativ şi protecţia eficientă a drepturilor omului,

în Buletinul Asociţiei Tinerilor Jurişti, nr. 3, Chişinău, 1997.

30. Mădălina Voican, Ruxandra Burdescu, Gheorghe Mocuţa, Curţi

internaţionale de justiţie, Bucureşti 2000.

31. Moroşan Ion, Reglementarea juridică a drepturilor şi libertăţilor

fundamentale ale omului, Chişinău 2003.

79