principiul oportunitatii

5/9/2018 principiul oportunitatii - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/principiul-oportunitatii 1/5

PRINCIPIUL OPORTUNITĂŢII

Cel mai important impediment pentru funcţionarea normală a Ministerului Public

este reprezentat în prezent de creşterea permanentă a volumului de activitate

raportat la capacitatea reală a instituţiei.

Numărul de dosare de soluţionat este de peste 6 ori mai mare decât în 1989 şi

aproape dublu faţă de anul 2004, ajungând în 2010 la 1,5 milioane. Această evoluţie a

avut loc în condiţiile în care schemele de personal sunt practic nemodificate, iar numărul

de posturi de procuror vacante s-a menţinut în ultimii ani la aproximativ 20% din total.

În acest mod, s-a ajuns la supraîncărcarea procurorilor, în special de la

parchetele de pe lângă judecătorii, unde media cauzelor de soluţionat într-un an a ajuns

la 1074.

Numărul de dosare soluţionate în acelaşi interval a crescut la rândul său, astfel

încât în anul 2010 au fost soluţionate cele mai multe dosare din istoria Ministerului

Public, ajungându-se la peste 500.000. Această creştere nu a reuşit însă să menţină

acelaşi ritm de evoluţie ca dosarele nou înregistrate, ceea ce a determinat ca numărul

de dosare rămase nesoluţionate la sfârşitul fiecărui an să cunoască o creştere

explozivă.

Evoluţia este nesustenabilă, iar în condiţiile în care nu au loc modificări de

substanţă va conduce la blocarea sistemului. Din acest motiv, prioritatea sistemului

judiciar trebuie să fie identificarea de soluţii care să permită limitarea numărului de

dosare şi este necesar ca intervenţia legiuitorului să vizeze cauzele problemei.

Datele statistice demonstrează că evoluţia numărului de dosare nu este însoţită

de o evoluţie corespunzătoare a infracţionalităţii. Astfel numărul de rechizitorii a scăzut

în mod constant în ultimii 12 ani, atât procentual cât şi în cifre absolute. Totodată,

numărul de persoane care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală (trimise în judecată şi faţă de care s-au aplicat sancţiuni cu caracter administrativ) a rămas relativ

constant în acelaşi interval.

Numărul suplimentar de dosare se regăseşte în soluţiile de netrimitere de

judecată, care au înregistrat o tendinţă permanentă de creştere în ultimii ani. Evoluţia e

determinată în cea mai mare măsură de sesizările nejustificate adresate organelor de

urmărire penală, iar pentru soluţionarea acestor sesizări se folosesc resurse importante,

fără nici un beneficiu pentru societate.

1



Pentru a limita această evoluţie şi a reduce numărul de dosare aflate pe rolul

organelor judiciare sunt necesare modificări ale normelor de procedură care să

reglementeze principiul oportunităţii acţiunii penale.

Aceste modificări trebuie să permită procurorului să claseze plângerile în mod

vădit nejustificate sau de importanţă redusa chiar înainte de a efectua cercetări, pentru

ca resursele investigative să fie canalizate spre dosarele importante, cu posibilitatea

persoanelor interesate de a formula plângere împotriva acestei soluţii.

Din perspectiva dreptului comparat, un criteriu esenţial care diferenţiază

sistemele de drept din statele membre ale Uniunii Europene cu privire la faza de

urmărire penală este consacrarea principiului legalităţii acuzării sau al oportunităţii

acuzării.

Principiul legalităţii acuzării, tradiţional în dreptul continental, garantează

egalitatea cetăţenilor în faţa legii penale şi creează premisa unui statut de independenţă

a procurorului, însă numărul ridicat de cauze şi resursele insuficiente împiedică în fapt

urmărirea tuturor infracţiunilor. În acest context, în majoritatea statelor procurorii au într-

o anumită măsură posibilitatea de a aprecia asupra oportunităţii trimiterii în judecată a

unei persoane prin prisma interesului public, ca o măsură prin care se urmăreşte

reducerea numărului cauzelor care ajung în instanţă. Chiar şi în statele care adoptă

principiul legalităţii acuzării (Italia), procurorii au un anumit grad de apreciere în alegerea

cauzelor trimise în judecată, fie prin modalitatea de interpretare a unor dispoziţii legale

tehnice, fie prin stabilirea priorităţilor de acţiune.

În statele în care principiul oportunităţii acuzării este reglementat în mod expres

(Anglia, Franţa, Cipru, Belgia), procurorului îi poate reveni uneori o marjă largă de

apreciere asupra aplicării acestei instituţii, pe când în alte situaţii posibilitatea de a

închide cazul în acest mod poate fi limitată pentru anumite categorii de infracţiuni şi

poate fi supusă unei confirmări a instanţei. Totodată, decizia de a renunţa la urmărire

poate fi însoţită de aplicarea unei sancţiuni financiare sau condiţionată de îndeplinirea

unei obligaţii (Germania, Olanda, Franţa).

Pentru a limita gradul de subiectivism în aprecierea interesului public, în aceste

state există de obicei ghiduri emise de ministrul justiţiei sau de procurorul general, care

conţin criteriile în funcţie de care se face aprecierea.

2



În mod obişnuit, principiul oportunităţii este aplicabil exclusiv procurorului, astfel

încât la finalizarea cercetărilor poliţia este de obicei obligată să îi înainteze dosarul spre

soluţionare. Există însă şi situaţii de excepţie în care poliţia are posibilitatea de a închide

un caz, de obicei de importanţă redusă, fără acordul procurorului (Olanda, Anglia), fie

datorită insuficienţei probelor, fie pe considerente de oportunitate.

Prevederile legale actuale ale Codului penal şi ale Codului de procedură

penală, aşa cum au fost modificate prin dispoziţiile din mica reformă, permit practic

procurorului să aprecieze asupra oportunităţii efectuării urmăririi penale într-o cauză,deşi nu există o consacrare expresă a acestui principiu.

Astfel, prin modificarea conţinutului art. 181 C.pen, textul este incident şi în

situaţia în care făptuitorul nu este cunoscut. Totodată, modificarea instituţiilor de drept

procesual corelative permit ca într-o cauză să se dispună neînceperea urmăririi penale

atunci când faptei îi lipseşte gradul de pericol social al unei infracţiuni.

Ipotezele de aplicare a art. 181

C.pen. pentru faza de urmărire penală şi aactelor premergătoare pot fi identificate în funcţie de cunoaşterea autorului faptei cu

care au fost sesizate organele de urmărire penală şi de existenţa unei începeri de

urmărire penală în cauză.

În situaţia în care autorul faptei nu este cunoscut şi în cauză nu s-a început

urmărirea penală iar din conţinutul actului de sesizare sau din actele premergătoare

efectuate rezultă că sunt incidente prevederile art. 181 din Codul penal, procurorul poate

dispune, prin ordonanţă, neînceperea urmăririi penale în cauză. Sancţiunea nu se mai

aplică, iar cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.

În situaţia în care sesizarea priveşte un făptuitor determinat, dar administrarea

probelor necesare pentru a stabili vinovăţia implică resurse disproporţionate în raport cu

gravitatea atingerii aduse valorilor sociale, se poate dispune prin ordonanţă

neînceperea urmăririi penale, fără aplicarea unei sancţiuni, cheltuielile judiciare

rămânând în sarcina statului.

Când rezultă suficiente elemente de probaţiune pentru stabilirea existenţei

faptei şi a vinovăţiei autorului, se va începe urmărirea penală şi se dispune prin

3



ordonanţă scoaterea de sub urmărire penală şi aplicarea sancţiunii cu caracter

administrativ.

În situaţia în care în cauză este începută urmărirea penală in rem, autorul fiind

necunoscut, şi ulterior se constată că fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei

infracţiuni - se poate dispune aplicarea art.181 C.pen., în considerarea caracterului vădit

lipsit de importanţă a faptei. Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.

În noul Cod de procedură penală, principiul oportunităţii este consacrat

expres prin art. 7 alin. 2, care prevede că în cazurile şi în condiţiile prevăzute expres de

lege, procurorul poate renunţa la exercitarea acţiunii penale dacă, în raport cu

elementele concrete ale cauzei, nu există un interes public în realizarea obiectului

acesteia.”

Totodată, renunţarea la urmărirea penală este prevăzută la art. 17 ca o cauză

de stingere a acţiunii penale iar la art. 314 ca una dintre soluţiile de neurmărire şi

netrimitere în judecată care pot fi dispuse de procuror, la propunerea organului de

urmărire penală sau din oficiu, prin ordonanţă, când nu există interes public în urmărirea

penală a inculpatului.

Art. 318 reglementează în detaliu instituţia, prevăzând atât condiţiile de aplicare,

cât şi criteriile de apreciere a interesului public.

Sub aspectul infracţiunilor pentru care poate fi dispusă, noua reglementare este

mai restrictivă decât situaţia actuală, fiind incidentă numai î n cazul infracţiunilor pentru

care legea prevede pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii de cel mult 5 ani.

Totodată, renunţarea la urmărirea penală poate avea loc numai după punerea în

mişcare a acţiunii penale şi înainte de sesizarea camerei preliminare.

Având în vedere aceste restricţii, posibilitatea procurorului a aprecia asupraoportunităţii este în fapt mai restrânsă decât în reglementarea actuală şi nu este de

natură a asigura acea flexibilitate în utilizarea resurselor investigative care să permită

echilibrarea volumului de activitate. O eventuală intervenţie legislativă ar trebui să

vizeze aceste aspecte, prin extinderea sferei infracţiunilor pentru care poate fi dispusă

renunţarea şi, mai ales, prin eliminarea condiţiei ca ea să fie dispusă numai după

punerea în mişcare a acţiunii penale sau după identificarea autorului.

Criteriile de apreciere a interesului public sunt persoana inculpatului, conduitaavută anterior săvârşirii infracţiunii, conţinutul faptei, modul şi mijloacele de săvârşire,

4



scopul urmărit şi împrejurările concrete de săvârşire, urmările produse sau care s-ar fi

putut produce prin săvârşirea infracţiunii şi eforturile depuse de inculpat pentru

înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii. Examinarea acestor criterii relevă o

asemănare semnificativă cu cele prevăzute de art. 181 Cod penal pentru aprecierea

gradului de pericol social al unei fapte şi se îndepărtează de modelul instituţiei

reglementat în alte state, întrucât nu permite o apreciere a oportunităţiii şi din

perspectiva raportului din resursele necesare pentru soluţionarea cauzei şi beneficiile

eventuale pe care urmează să le obţină societatea.

Cel mai important element de noutate al reglementării este posibilitatea ca

procurorul să dispună ca inculpatul să îndeplinească, într-un termen stabilit, una sau

mai multe dintre următoarele obligaţii:

a) să înlăture consecinţele faptei penale sau să repare paguba produsă ori să

convină cu partea civilă o modalitate de reparare a acesteia;

b) să ceară public scuze persoanei vătămate;

c) să îşi îndeplinească obligaţiile de întreţinere scadente;

d) să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii, pe o perioadă

cuprinsă între 30 şi 60 de zile, în afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate,

persoana nu poate presta această muncă;

e) să frecventeze un program de consiliere derulat sau monitorizat de

serviciul de probaţiune.

Dacă inculpatul nu dovedeşte îndeplinirea obligaţiilor în termen de 6 luni de la

comunicarea ordonanţei, procurorul revocă ordonanţa iar o nouă renunţare la urmărirea

penală nu mai este posibilă în aceeaşi cauză.

Pentru a asigura eficienţa acestor prevederi, considerăm util ca legea să

prevadă existenţa unui acord de principiu al inculpatului anterior dispunerii ordonanţei,

precum şi amendarea dispoziţiilor privitoare la revocare, astfel încât să fie o consecinţăa neîndeplinirii obligaţiilor, nu a nedovedirii, cu menţionarea corespunzătoare că sarcina

de a face această probă revine inculpatului.

5

principiul oportunitatii

Documents

Transcript of principiul oportunitatii