Prietenia ºi cãrþile

Mi s-a întâmplat acum câþiva ani cu Javier Cercas ºi amretrãit acum aceeaºi senzaþie cu Héctor Abad Faciolince. Cândam citit extraordinarul roman al lui Cercas, Soldaþii de laSalamina, nu numai cã mi-a rãmas întipãrit în tot corpul — maibine spus, în suflet — acel sentiment de fericire ºi gratitudine pe care ni-l oferã întotdeauna lectura unei cãrþi frumoase, dar ºio nevoie presantã de a-l cunoaºte pe autor pentru a-i strângemâna ºi a-i mulþumi personal.

Nu mult dupã aceea, graþie lui Juan Cruz, printre ale cãruimerite este ºi acela de a se afla inevitabil acolo unde este nevoiede el, într-o noapte stranie în care Madridul pãrea sã fi rãmaspustiu, ca ºi cum ar fi aºteptat anihilarea nuclearã, l-am cunos-cut pe Cercas, într-un restaurant plin de fantasme. Imediat amdescoperit cã omul era la fel de minunat ca ºi scriitorul ºi cã vomrãmâne prieteni pentru totdeauna.

Mi se întâmplã rareori sã simt aceastã dorinþã imperioasã dea-i cunoaºte personal pe autorii cãrþilor care mã emoþioneazãsau mã farmecã. Am suportat deja câteva decepþii în aceastãprivinþã ºi, în general, cred cã este de preferat sã rãmâi cu ima-ginea idealã pe care þi-o faci despre scriitorii pe care îi admiri,decât sã riºti sã o confrunþi cu realitatea. Exceptând cazul cândai senzaþia copleºitoare cã meritã sã încerci.

9

Dupã ce am citit cu câtva timp în urmã Suntem deja uitareace vom fi, cea mai pasionantã experienþã de cititor din ultimiiani, mi-am dorit foarte mult ca zeii sau hazardul sã îmi ofereprivilegiul de a-l cunoaºte personal pe Héctor Abad Faciolincepentru a-i putea spune prin viu grai cât de mult îi datoram.

Este foarte greu sã încerci sã sintetizezi ceea ce este Suntemdeja uitarea ce vom fi fãrã sã-i trãdezi spiritul, pentru cã, aseme-nea tuturor capodoperelor, cartea este multe lucruri în acelaºitimp. A spune cã este o sfâºietoare carte de memorii desprefamilia ºi tatãl autorului — care a fost asasinat de un ucigaº plãtit —e adevãrat, dar neinspirat ºi infim, pentru cã aceastã carte este înacelaºi timp o copleºitoare imersiune în infernul violenþei poli-tice columbiene, în viaþa ºi în sufletul oraºului Medellín, în obi-ceiurile ºi aspectele mãrunte ale vieþii, în intimitatea ºi grandoareaunei familii, o mãrturie delicatã ºi subtilã a iubirii filiale, o povesteadevãratã care este în egalã mãsurã o superbã ficþiune, prin felulîn care este scrisã ºi structuratã, ºi una dintre cele mai elocventepledoarii care s-au scris în timpurile noastre ºi în toate timpurileîmpotriva terorii ca instrument politic.

Cartea este cutremurãtoare, dar nu apãsãtoare, pentru cãeste scrisã astfel încât nu face exces în exteriorizarea sentimen-telor, este o prozã precisã, limpede, inteligentã, cultã, care punestãpânire cu o iscusinþã desãvârºitã pe sufletul cititorului, ascun-zându-i anumite date, distrãgându-i atenþia, cu scopul de a-istimula curiozitatea ºi orizontul de aºteptare, obligându-l astfelsã participe la actul creator, mânã în mânã cu autorul.

Punctele culminante ale cãrþii sunt cele douã morþi: cea a surorii autorului ºi cea a tatãlui — una din cauza bolii ºi cea-laltã ca urmare a sãlbãticiei politice — ºi în descrierea ambelorexistã mai multe tãceri decât rostiri, o pudoare elegantã care, înmod ciudat, amplificã tristeþea ºi consternarea cu care cititorulcaptiv trãieºte cele douã tragedii.

10

Împotriva a ceea ce s-ar putea crede din afirmaþiile de maisus ºi în ciuda prezenþei devastatoare în paginile ei a suferinþei,a nostalgiei ºi a morþii, Suntem deja uitarea ce vom fi nu este o carte care sã demoralizeze. Dimpotrivã, cum se întâmplã întot-deauna cu operele de artã reuºite, este o carte în care frumuseþeaformei, calitatea expresiei, luciditatea reflecþiilor, graþia ºi fine-þea cu care este descrisã acea familie atât de afectuoasã ºi decaldã încât ai vrea sã fie a ta, fac din ea o carte care îþi ridicãmoralul, o dovadã cã, fie ºi în cele mai infame ºi mai dure expe-rienþe, sensibilitatea ºi imaginaþia unui scriitor generos ºi inspiratpot fi utilizate pentru a apãra viaþa ºi a arãta cã, în ciuda a toate,pe lângã durere ºi frustrare, existã totuºi în ea bucurie, iubire,idealuri, sentimente înalte, tandreþe, compasiune, fraternitate ºihohote de râs.

Zeii sau hazardul au fost binevoitori cu mine ºi au aranjat înaºa fel lucrurile ca la recentul Festival literar Hay din Cartagena1

ºi, bineînþeles, graþie omniprezentului Juan Cruz, sã-l cunoscpersonal pe Héctor Abad Faciolince.

În mod firesc, persoana era la înãlþimea a ceea ce scria. Eracult, simpatic, generos ºi a sta de vorbã cu el s-a dovedit aproapela fel de plãcut ºi benefic ca ºi lectura cãrþii lui. Dupã zeceminute de conversaþie la El Club de Pesca2 din Cartagena, sub o lunã plinã de carte poºtalã ilustratã, cu câteva umbre de rozã-toare dând târcoale pe chei ºi cu un delicios orez cu cocos în faþanoastrã, am ºtiut cã îmi va fi pentru totdeauna un bun prieten ºiconfrate ºi cã pânã la sfârºitul zilelor noastre vom avea în agendã

11

1 Este vorba de celebrul festival de literaturã ºi artã din Hay-on-Wye(Þara Galilor) care are ediþii internaþionale în Spania, Italia, India, Kenia,Mexic, Columbia. Mario Vargas Llosa se referã la ediþia din 2010 a Festi-valului Hay care s-a desfãºurat în localitatea Cartagena de Indias, pe coastaMãrii Caraibilor, în nordul Columbiei.

2 Celebru restaurant din Cartagena de Indias, situat pe malul mãrii,într-un fort medieval de apãrare a oraºului.

tema scriitorului Onetti, care mie îmi place mult, iar pe el îl plic-tiseºte. Sper sã am timp ºi argumente suficiente pentru a-l con-vinge sã reciteascã texte precum Infernul atât de temut sau Viaþascurtã ºi sã descopere cât de aproape este lumea lui Onetti de a sa,prin autenticitatea moralã ºi mãiestria tehnicã pe care amândoi ledovedesc ºi prin impecabila radiografie a Americii Latine pe care,fãrã sã ºi-o fi propus, au realizat-o amândoi în scrierile lor.

În cele trei ore cât dureazã zborul de la Cartagena la Lima,am citit ultima carte a lui Héctor Abad Faciolince: Trãdãrilememoriei1. Sunt trei povestiri autobiografice, însoþite de foto-grafii ale locurilor, obiectelor ºi persoanelor care ilustreazã ºicompleteazã istoria. Prima, Un poem în buzunar, este de departecea mai bunã ºi cea mai extinsã ºi, într-un fel, o completare indis-pensabilã a cãrþii Suntem deja uitarea ce vom fi. În buzunarultatãlui asasinat la Medellín, tânãrul Abad Faciolince a gãsit unpoem scris de mânã care începe cu versul: „Suntem deja uitareace vom fi“. De la început, a crezut cã poemul era de Borges.Confirmarea identitãþii exacte a autorului poemului a însemnato aventurã de mulþi ani, alcãtuitã din cãlãtorii, întâlniri, cãutãribibliografice, convorbiri, un mers înainte ºi înapoi pe piste false,o aventurã cu adevãrat borgesianã, de erudiþie ºi joc, o investi-gaþie despre care s-ar putea spune cã nu a fost trãitã, ci doarimaginatã de cãtre un condeier „putred de literaturã“, de umor,ingeniozitate ºi o exageratã paradã de imaginaþie.

Aceastã investigaþie pare la început o obsesie personalã ºiparticularã, o modalitate în plus pentru fiul distrus dupã moar-tea teribilã a tatãlui de a pãstra vie ºi foarte aproape amintirealui, de a depune mãrturie despre dragostea ce i-o poartã. Dar,puþin câte puþin, pe mãsurã ce investigaþia pune cap la cap opi-niile profesorilor, criticilor, scriitorilor, prietenilor, iar naratorul

12

1 Traiciones de la memoria, Alfaguara 2009.

devine ezitant ºi dezorientat între atâtea versiuni contradictorii,cãutãrile lui pun în evidenþã teme permanente, de interes gene-ral: identitatea operei literare, în primul rând, ºi relaþia care existã,în momentul aprecierii calitãþii ei artistice, între operã ºi numeleºi prestigiul autorului. Universitari respectabili ºi specialiºtidemonstreazã dispreþuitori cã poemul nu e altceva decât o imi-taþie grosolanã a lui Borges ºi, deodatã, într-o împrejurare neaº-teptatã, un intrus neprevãzut dã peste cap toate certitudinile lacare se ajunsese, astfel cã dovezile devin categorice ºi de netã-gãduit: poemul este, într-adevãr, al lui Borges. Dar valoarea luiliterarã s-a modificat continuu, crescând sau scãzând în origi-nalitate ºi importanþã, pe mãsurã ce, în urmãrirea adevãrului,posibilitatea ca Borges sã fie autorul se mãrea sau se micºora.Cartea Trãdãrile memoriei este o lecturã fascinantã, mai alescând ai senzaþia cã, deºi tot ceea ce se povesteºte este adevãrat,întâmplãrile sunt — sau mai bine zis devin — graþie farmeculuicu care sunt povestite, o frumoasã ficþiune.

Aceastã poveste ºi celelalte douã — cea a tânãrului aproapemort de foame care se pretindea scriitor, încercând sã supravie-þuiascã în Torino, ºi eseul despre „foºtii viitori“1 — au avut meri-tul de a mã face sã uit, timp de trei ore ºi jumãtate, cã zburam cu800 de kilometri pe orã, la 10 000 de metri deasupra Anzilor ºiAmazoniei, situaþie care mã înspãimântã întotdeauna ºi îmi creeazãsenzaþia de claustrofobie.

E clar cã îmi voi petrece restul vieþii mereu îndatorat acestuiscriitor columbian.

Mario Vargas Llosa

13

1 Titlul eseului pleacã de la o frazã a scriitorului spaniol Miguel deUnamuno (1864-1936): „Întotdeauna m-a preocupat problema a ceea ceeu aº numi eurile mele ex-viitoare, cu alte cuvinte, ceea ce aº fi putut sã fiuºi nu am fost.“