Prieteni adevărați

de BRISTENA LUP

Era odată o fată

Bella de o frumusețe

nemaivăzută: înaltă,

subțire, cu părul

blond și cârlionțat,

cu ochii albaștri ca

seninul cerului și cu

buzele roșii ca

sângele ce curge

clocotind prin vene. Tot ce atingea cu

pielea ei fină și

lucioasă se

transforma în ceva

magic.

Într-o zi se plimba

prin casă. Nu avea

ce să facă. Cum se

plimba ea așa, în

fața ușii de la

cameră văzu o

carte care nu era

înainte acolo.

Din curiozitate, lua

cartea în mână și

începu să o

răsfoiască. Au

fascinat-o puținele

cuvinte pe care le-a

citit și felul în care

erau scrise.

Se hotărî s-o citească

în întregime.

Seara, înainte de

culcare, luă cartea în

mână și începu s-o

citească. Era o carte

mare și groasă. În

fiecare seara citea din

ea câte puțin.

Trecuseră câteva luni, dar

Bella încă nu terminase de

citit cartea. În ultimul timp

se simțise foarte rau, iar

acum îi soseau rezultatele

analizelor pe care și le

făcuse.

În sfârșit, un doctor

care o consultase pe

copila de 13 ani îi

adusese hârtiile cu

analize. Vorbi cu

părinții fetei, iar

Bella auzi că mama

sa a izbucnit în

plâns. Bella vru să

meargă să vadă ce

s-a întamplat, dar

se hotarî să nu se

amestece în

discuțiile celor

mari.

Ea așteptă cuminte în

camera ei. După câteva

minute, părinții săi,

urmați de doctor,

intrară în camera ei.

Medicul o consultă și

apoi zise:

-Acum e bine! Vă las

singuri. Sper să-i

puteți spune.

Părinții copilei

confirmară dând din

cap, iar apoi doctorul

ieși din cameră.

Fata tresări:

-Ce e? Ce să-mi spuneți?

Ce e cu mine?

Mama copilei se uită

tristă la ea, iar apoi la

soțul său.

-Îi spunem! hotărî tatăl.

-Nu! Nu putem! Îi vom

face rău! strigă

mama,disperată.

-Ce e?! urlă Bella gata,

gata să plângă.

-Nimic,draga mea!

Nimic! spuse mama sa.

-Dacă nu îi spui tu, îi

spun eu! strigă tatăl.

-Nu! răspunse furioasă

mama.

Atunci fata interveni:

-Mamă, lasă-l pe tata să

spună! Acum sunt mare,

nu mai sunt un copil mic

pe care puteți să-l

mințiți! Dacă nu îmi

spuneți ce am, va fi mai

rău!

Tatăl începu să-i explice astfel:

-Draga mea, noi te iubim mult, foarte

mult, de aceea îți voi spune ce ai. Fata

mea, tu… suferi de o boală

gravă și nu mai ai decât 7-8 luni de

trăit… În acel moment,Bella

crezu că viața i se sfârșise și că timpul plecării venise mai

repede. Căzu leșinată pe pat, iar parinții ei

imediat săriră s-o ajute..

-Ți-am spus! Ți-am

spus să nu îi zici!

Acum uite, uite ce ai

facut!

În acel moment, tatăl

își dori cel mai mult

să fie

în locul fiicei sale. O

stropiră cu apă, iar

aceasta

își reveni încet.

Trecură câteva zile de când a

aflat vestea, iar d-ra Bella se

comporta ca și cum nu ar fi

avut nimic. Ea încerca să își

traiască din plin ultimele

luni.

În fiecare seară, înainte de a

se culca, citea din cartea pe

care o găsise. Nu putea citi

mult o dată, deoarece obosea

din cauza bolii sale.

Într-o seară, după ce

citise din carte, se

pregătea să se culce,

dar

auzi ceva:

-Au! Nu mă mai lovi!

Lasă-mă în pace!

-Uf! Ce sensibilă ești!

Mai încet, mai încet!

Ne poate auzi

cineva!

Bella se uită sub pat și

începu să țipe, după

care se urcă pe pat.

-Cine sunteți voi?

-Eu sunt Lila. El e Lolo.

-Cine?

-Ei, cine? Personajele din

cartea ta.

-A, da! Cine?!

-Of! Ți-a spus Lila. Suntem

personajele din cartea ta.

-Nu! Nu! Nu! Nu este posibil!

E un vis! Precis visez!

-Nu visezi.

-Da‘ voi cum ați ieșit din

carte?

Și cele două personaje

îi explicară Bellei

cum au ieșit și de ce.

-Acum înțelegi?

-Mmm…Da!

Bella se împrieteni cu

Lila și cu Lolo.

Lunile trecură, iar boala fetei

ajunsese în stadiul final.

Bella abia mai putea să

mănânce, iarprietenii ei nu o

părăsiseră.

După moartea ei, în timp ce se

îndrepta spre

lumină, apăruseră Lila și Lolo.

-Prieteni, ce faceți voi aici?

-Credeai că te vom lasa sa mori așa pur și simplu?

Nici gând!

-Dar cum? Mi-a sosit ceasul.

-Nu încă!

Într-o seară, fata se simți foarte rău. Nu

mai putea nici să vorbească.

Dintr-o dată Bellei i se opri respirația.

Părinții ei se speriaseră foarte tare, deoarece inima

fiicei lor tăcea. Era clar. Bellei

îi sosise ceasul.

Și cele două personaje

nu au lăsat-o să

ajungă la lumină.

Brusc, inima fetei

începu să bată.

Era mai plină de viață

ca niciodată. Bella

își deschise ochii,

iar părinții ei

rămăseseră fără

glas:

-Dar…cum? Cum s-a

întâmplat asta?

-A fost o…o minune!

Ce mult se bucuraseră

amandoi!

-Mulțumesc!

Mulțumesc din tot

sufletul! le spuse Bella

Lilei și lui Lolo.

-Acum ai scăpat de

boală! Nu mai ai de ce

sa te temi!

-Vă mulțumesc atât de

mult!

Din acel moment,

Bella fu sănătoasă

Poate chiar mai

sănătoasă decât noi,

decât altădată.