UNIVERSITATEA “BABEŞ-BOLYAI” FACULTATEA DE SOCIOLOGIE ŞI ASISTENŢĂ SOCIALĂ

MASTERATUL DE ASISTENŢĂ SOCIALĂ ÎN MEDIUL JUSTIŢIEI: PROBAŢIUNE ŞI MEDIERE

PREZUMŢIA DE NEVINOVĂŢIEPrincipiul de drept penal şi procedură penală

PROFESOR MASTERAND

dr. DALINA GROZA IONUT LUCIAN RUSU

ANUL I

Cuprins

Capitolul 1: Consideratii generale asupra prezumtiei de nevinovatie..............................................................2

1.1 Notiunea de prezumtie de nevinovatie si reglementarea legala a acesteia in dreptul intern.................2

Capitolul 2: Consecințele aplicării prezumției de nevinovăție...........................................................................6

2.1. Dreptul persoanei de a refuza o colaborare cu autoritățile. Dreptul la tăcere și dreptul de a nu contribui la propria incriminare....................................................................................................................6

2.2. Destinatarii obligației de respectare a prezumției de nevinovăție.......................................................10

a) Legiuitorul...........................................................................................................................................10

b) Organele de urmărire penală.............................................................................................................10

c) Instanța...............................................................................................................................................11

d) Organele de executare.......................................................................................................................12

e) Mass-media........................................................................................................................................12

2.3. Imparțialitatea instanței.......................................................................................................................12

Capitolul 3: Incidența prezumției de nevinovăție în materia probațiunii........................................................14

3.1. Sarcina probei si dreptul la contra probe al învinuitului sau inculpatului............................................14

3.2. Aplicarea principiului „in dubio pro reo”..............................................................................................17

Concluzii.........................................................................................................................................................20

BIBLIOGRAFIE.................................................................................................................................................21

Capitolul 1: Consideratii generale asupra prezumtiei de nevinovatie

1.1 Notiunea de prezumtie de nevinovatie si reglementarea legala a acesteia in dreptul intern

Prezumtia de nevinovatie ar putea fi definita ca fiind acel principiu fundamental de drept

de care beneficiaza orice persoana suspectata sau acuzata de comiterea unei infractiuni, in

virtutea caruia acea persoana trebuie sa fie considerata si tratata ca o persoana nevinovata pana

la ramanerea definitiva a unei hotarari de condamnare, beneficiind de dreptul la tacere si de

dreptul de a nu contrbui la propria incriminare, neavand obligatia de a-si demonstra nevinovatia si

neputand fi condamnata in conditii de probabilitate.

Incrierea acestei prezumtii in legislatiile marii majoritati a statelor lumii constituie o victorie

impotriva conceptiilor potrivit carora ar exista criminali innascuti, care au o predispozitie

patologica spre savarsirea de infractiuni si pentru care nu ar putea opera prezumtia de

nevinovatie.1 Conceptiile scolilor antropologica2 si pozitivista, care explicau existenta unor criminali

innascuti, de obicei si dezechilibrati mintal, au dominat o intinsa perioada curentele criminologice,

ele fiind insa invinse odata cu aparitia scolilor criminologice care explica geneza criminalitatii prin

conjugarea mai multor factori de natura socio-economica si biologica. Insa concluziile promovate

de scolile antropologice sunt in „absoluta contradictie cu tezele liberului arbitru si responsabilitatii

umane. Actele omului sunt determinate de conditiunile sale organice, sociale, fizice, si prin urmare

ele nu sunt niste manifestatiuni, expresiuni ale vointei libere. Deci pedeapsa nu se poate justifica

prin meritul sau de meritul, ce s-ar lega de actele omului. Pedeapsa se justifica prin necesitatea

apararii sociale. Pedeapsa nu este o compensatie, o rasplata sau o razbunare, ci aparare. Pentru

aplicarea apararii nu este nevoie de responsabilitate, ci de necesitatea acesteia”.3

Prezumtia de nevinovatie este un principiu al dreptului penal si, mai ales, al procedurii

penale care ia forma unui ansamblu de norme juridice prin care se reglementeaza garantiile de

care se bucura persoana suspectata sau acuzata in raportul sau cu autoritatile statale. Asa cum

Curtea Constitutionala face referire printr-o decizie recenta4 „prezumtia de nevinovatie consta in

dreptul unei persoane careia i se aduce o acuzatie in materie penala de a fi considerata nevinovata

1 Ion Neagu, Tratat de procedura penala.Partea generala, editia a 2-a revazuta si adaugita, Universul Juridic, Bucuresti 20102 Principalul reprezentant al scolii antropologice fost Cesare Lombroso cere, initial a sustinut teoria criminalului innascut in lucrarea sa „Omul delincvent”, ulterior sustinand ca numai o parte din criminali ar fi innascuti. 3 Traian Pop, Curs de criminologie, Institutul de arte grafice „Ardealul”, Cluj, 1928, p.2764 Decizia nr.815 din 9.11.2006, publicata in Monitorul Oficial, nr. 39 din 18.01.2007.

pana la condamnarea sa printr-o hotarare judecatoreasca definitiva. Acest principiu impune

membrilor unui tribunal sa nu porneasca de la ideea preconceputa ca cel trimis in judecata a comis

actul incriminat, sarcina probei revenind acuzarii, iar de dubiu profitand acuzatul. In esenta,

prezumtia de nevinovatie tinde sa protejeze persoana cercetata de savarsirea unei fapte penale

impotriva unui verdict de culpabilitate ce nu a fost stabilit in mod legal”.

Prezumtia de nevinovatie este una legala intrucat este determinata special prin lege si

dispenseaza de orice dovada pe acela in favoarea caruia este facuta. Astfel, in lipsa unei probe

contrare, ea produce acelasi efect ca o norma juridica, impunandu-se judecatorului in mod

imperativ, constituind temei al solutiei pronuntate.

Asa cum e considerata si de Curtea de la Strasbourg, prezumtia de nevinovatie este una

relativa deoarece permite proba contrarie, a vinovatiei persoanei suspectate sau acuzate de

savarsirea unei fapte penale, proba care poate fi adusa prin oricare dintre mijloacele consacrate

legal.5 Asa se explica faptul ca in cazul in care procesul penal nu se sfarseste printr-o hotarare de

condamnare, Curtea nu admite ca persoanei fata de care au fost formulate acuzatiile sa i se

ramburseze cheltuieile de judecata.

Textul fundamental care reglementează prezumtia de nevinovatie in dreptul intern este

inclus in Capitoul II din Constitutia Romaniei, privitor la „Drepturi si lebertati”. Astfel conform art.

23 „pana la ramanerea definitiva a hotararii judecatoresti de condamnare, persoana este

considerata nevinovata”.

La momentul aparitiei lui, textul constitutional care consacra prezumtia de nevinovatie nu

era sustinut de un text similar din Codul de procedura penala. Relativ recent, prin Legea nr

281/2003, a fost introdus in Cod art. 52 , care dispune: „Orice persoana este considerata

nevinovata pana la stabilirea vinovatiei sale printr-o hotarare penala definitiva”. Introducerea

acestui text de lege contribuie la perfectionarea tuturor institutiilor de drept penal si procesual

penal. Conform principiului prezumtiei de nevinovatie, procesul penal trebuie sa se desfasoare in

asa fel incat sa nu creeze invinuitului sau inculpatului o situatie de inferioritate ori sa se stirbeasca

drepturile procesuale ale acestuia. In perspectiva unei condamnari si a eventualitatii unor

consecinte de maxima gravitate, de natura a afecta libertatea, demnitatea, pozitia in societate a

celui judecat, trebuie ca acesta sa aiba toate posibilitatile de a-si exercita nestingherit drepturile

procesuale puse sub semnul prezumtiei de nevinovatie.6

In privinta garantiilor oferite de prezumtia de nevinovatie sunt de avut in vedere dispozitiile

art. 65 al. 1 din Codul de procedura penala: „Sarcina administrarii probelor in procesul penal 5 Voicu Puscasu, Prezumtia de nevinovatie, Universul Juridic, Bucuresti, 2010. 6 Doru Pavel, Consideratii asupra prezumtiei de nevinovatie, RRD nr.10/1978, p.11.

revine organului de urmarire penala si instantei de judecata”, ale art.68 al.1 din Cod: „Este oprit a

se intrebuinta violente, amenintari ori alte mijloace de constrangere, precum si promisiuni sau

indemnuri, in scopul de a obtine probe”, ale art. 70 al. 2: „Invinuitului sau inculpatului i se aduc

apoi la cunostinta...dreptul de a nu face nicio declaratie, atragandu-i-se totodata atentia ca ceea

ce declara poate fi folosit si impotriva sa” sau ale art. 143 al. 3 din acelasi Cod, care prevede

aceeasi garantie ca si art. 70 al.2.

In proiectul Noului Cod de procedura penala, prezumtia de nevinovatie este consacrata in

articolul 3, inscris in Titlul I al Partii generale, referitoare la principiile si limitele aplicarii legii

procesual penale. Acest articol prevede: „(1) Oricare persoana acuzata de savarsirea unei

infractiuni este prezumata nevinovata pana la stabilirea vinovatiei sale printr-o hotarare penala

definitiva. (2) Dupa administrarea intregului probatoriu, orice indoiala in formarea convingerii

organelor judiciare se interpreteaza in favoarea suspectului sau inculpatului.”7

Fata de textul din actualul Cod se pot observa cateva imbunatatiri. Astfel nu se mai

vobeste de „orice persoana”, ci de „persoana acuzata” ca beneficiara a prezumtiei de nevinovatie.

Termenul folosit in prezent este inadecvat deoarece in procesul penal nu se poate vorbi de orice

persoana, ci doar de o persoana fata de care s-a inceput urmarirea penala sau s-a pus in miscare

actiunea penala. O deosebita importanta reprezinta si introducerea celui de-al doilea alineat prin

care se instituie, pentru prima data in mod explicit, regula in dubio pro reo. Se mai poate observa,

de asemenea, trecerea conceptului de prezumtie de nevinovatie de la o regula de probatiune prin

reglementarea data de actualul Cod, in randul regulilor de baza ale procesului penal, ceea ce

presupune o armonizare si o corelare a acesteia cu cerintele celorlalte principii, astfel incat sa se

realizeze in cele mai bune conditii scopul procesului penal.

Prezumtia de nevinovatie e prezenta in procesul penal in intreaga sa desfasurare, pana in

momentul solutionarii definitive. Aceast principiu nu cere organului de cercetare penala,

procurorului, sa se indeparteze de la obligatiile ce le incumba de tragere la raspundere penala a

persoanelor vinovate de comiterea unei infractiuni si de luare a unor masuri impotriva acestora, ci

li se cere sa ia aceste masuri care afecteaza demnitatea si libertatea, numai dupa ce si-au format

convingerea, pe baza de probe certe. Organul de urmarire penala e obligat sa inceapa urmarirea

penala numai dupa ce a efectuat acte premergatoare temeinice, sa dispuna punerea in miscare a

actiunii penale si arestarea preventiva numai daca sunt dovezi de vinovatie, sa dispuna trimiterea

in judecata numai dupa ce probele au fost complet administrate, iar instanta de judecata are

7Art. 3 din Noul Cod de procedura penala, www.just.ro

obligatia de a nu condamna o persoana acuzata decat in cazul dovedirii vinovatiei, o condamnare

intemeiata pe indoieli fiind de neconceput.

Pe tot parcursul procesului penal, prezumtia de nevinovatie indeplineste numeroase

functii. Astfel se garanteaza suspectilor si acuzatilor din procesul penal ca nu vor fi trasi la

raspundere penala in mod abuziv sau arbitrar, ca nu vor fi supusi unor tratamente inumane, ca ne

le va fi ingradita libertatea de vointa si de optiune in ceea ce priveste cooperarea cu organele

statului, ca nu vor fi discreditati public, prin prezentarea lor ca infractori inainte de momentul

ramanerii definitive a unei hotarari judecatoresti definitive de condamnare. Totodata prezumtia

de nevinovatie este si un „instrument de echilibrare a raportului de putere dintre individ si stat,

acesta din urma trebuind sa aiba justificari legitime pentru exercitiul autoritatii sale represive”. 8 O

functie de o importanta deosebita o reprezinta si evitarea erorilor judiciare si increderea

individului in corectitudinea si obiectivitatea justitiei.

Prezumtia de nevinovatie se opune la orice constatare formala si chiar la orice aluzie

privind respensabilitatea unei persoane acuzate de o infractiune, fara ca aceasta persoana sa fi

putut beneficia de toate garantiile in mod normal acordate pentru exercitiul dreptului la aparare in

cadrul unei proceduri care se desfasoara normal si care se finalizeaza printr-o decizie bine

intemeiata asupra acuzatiei.9 Astfel, prezumarea nevinovatiei poate fi considerata o cucerire a

umanitatii in lupta contra raului care-i poate fi pricinuit individului datorita unei erori judiciare sau

unei justitii abuzive.

8 Voicu Puscasu, op. cit., p. 499 Gheorghe V. Ivan, Principiile de drept comunitar ca izvoare de drept penal, in RDP nr.1/2009,p.40.

Capitolul 2: Consecințele aplicării prezumției de nevinovăție

2.1. Dreptul persoanei de a refuza o colaborare cu autoritățile. Dreptul la tăcere i dreptul de a nu contribui la propria incriminareș

Pentru a se evita erorile judiciare și pentru a se ajunge la aflarea adevărului, probele și

mijloacele de probă folosite în procesul penal trebuie obținute și administrate în mod legal și cu

respectarea drepturilor și libertăților unei persoane. Astfel, declarațiile învinuitului sau inculpatului

pot fi folosit în proces doar în măsura în care cel acuzat nu dorește să uzeze de dreptul său la

tăcere.

Dreptul la tăcere poate fi definit ca fiind acel drept recunoscut învinuitului sau inculpatului

in procesul penal ca, în baza principiului prezumției de nevinovăție, să aibă posibilitatea de a nu

face declarații care ar putea fi folosite drept probe împotriva lor și de a nu contribui, astfel, la

propria incriminare.10

Dreptul la tăcere a fost recunoscut expres și garantat efectiv în dreptul român, în urma

modificării legislației ordinare procedurale prin Legea nr. 281/2003 de completare a Codului de

procedură penală. Astfel, art. 70 alin. 2 prevede că învinuitului sau inculpatului i se aduce la

cunoștință fapta care formează obiectul cauzei, dreptul de a avea un apărător, precum și dreptul

de a nu face nicio declarație, atrăgându-i-se totodată atenția că ceea ce declară poate fi folosit și

impotriva sa. Art. 143 alin. 311 și art. 32212 din C. pr. pen. prevăd aceleași drepturi în scopul

garantării libertății de voință a persoanelor puse sub acuzare.

Recunoașterea acestui drept prin Codul de procedură penală apare ca o consecință firească

a dorinței de armonizare a legislației interne cu principiile general recunoscute ale unui proces

echitabil, așa cum sunt consacrate în art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului.13

În dreptul nostru însă, nu există o normă care să consacre expres dreptul de a nu

contribui la propria incriminare. Proiectul Noului Cod de procedură penală reglementează

această problemă în art. 81, care prevede obligația organelor judiciare ca, după comunicarea

faptei cu privire la care persoana este suspectată sau acuzată și a încadrării juridice a acesteia, să îi

comunice: „dreptul de a nu da nicio declarație pe parcursul procesului penal, atrăgându-ise atenția

10 Ioan Griga, Monica Ungureanu, Dreptul la tăcere al învinuitului si inculpatului, R.D.P nr.1/2005, pag.3711 Art. 143 alin. 3 prevede:„Procurorul sau organul de cercetare penală va aduce la cunoștința învinuitului sau inculpatului că...are dreptul de a nu face nicio declarație, atrăgându-i-se atenția că ceea ce declară poate fi folosit împotriva sa”12 Art. 322 C. pr. pen. prevede:„Președintele...explică inculpatului în ce constă învinuirea care i se aduce. Totodată, înștiințează pe inculpat cu privire la dreptul de a nu face nicio declarție, atrăgându-i-se atenția că ceea ce declară poate fi folosit și împotriva sa...”13 Răzvan Pătru, Efectele omisiunii audierii inculpatului după citirea actului de sesizare, ,,,,,,,,,,,,, pag. 224

că dacă refuză să dea declarații nu va suferi nicio consecință defavorabilă, iar dacă va da declarații

acestea vor putea fi folosite ca mijloace de probă împotriva sa”.

Dreptului persoanei la tăcere și la neincriminare i se pot da multiple justificări: lipsa de

fiabilitate a declarațiilor date sub constrângere, necesitatea protejării libertății și integrității

individului,necesitatea obligării organelor statului la respectarea legii în procesul de aplicare a ei,

precum și necesitatea protejării prezumției de nevinovăție si a echității de ansamblu a procedurii.14

Fundamentul dreptului la tăcere decurge din respectarea scrupuloasă prezumției de

nevinovăție, normă ce regleză raportul dintre stat și cetățenii săi. In măsura în care o persoană

este prezumată inocentă, iar statul dispune de numeroase surse umane si logistice, folosirea

persoanei ca sursă de informații ar fi o încălcare a principiului prezumției de nevinovăție.15

Dreptul la tăcere implică nu numai dreptul de a nu depune mărturie contra lui însuși, ci și

dreptul oricărui inculpat de a nu contribui la propria incriminare. Astfel, un inculpat nu poate fi silit

să colaboreze la producerea de probe.16

Totuși, privilegiul împotriva autoincriminării nu poate fi extins la utilizarea datelor ce pot fi

obținute de la acuzat prin recurgerea la puterile coercitive, dar care există independent de voința

acuzatului. Pot fi date aici ca si exemplu documentele ridicate de la acuzat în baza unui mandat de

percheziție, prelevarea unor probe de sânge, urină, păr sau țesturi corporale în vedere efectuării

unei analize A.D.N. Curtea E.D.O. a statuat ca acte probe au o existență de sine stătătoare,

independent de obținerea acordului de voință al persoanei în cauză. Curtea a statuat de asemenea

că „nu poate fi reținută susținerea autorului excepției în sensul că recoltarea probelor biologice în

vederea stabilirii alcolemiei ar însemna obligarea conducătorului auto la producerea unei probe

împotriva lui însuși.17

În măsura în care prezumarea nevinovăției privește intreaga desfășurare a procesului

penal, dreptul la tăcere trebuie să fie recunoscut persoanei acuzate atât în cursul urmăririi

penale, cât și al judecății.

Necesitatea adevertismentului devine evidentă încă de la primul moment când persoana

devine suspect. Momentul primului contact al suspectului sau acuzatului cu poliția este deosebit

de important, starea sa specifică putând genera cu cu ușurință situații în care declarațiile date,

nenuanțate sau nereale, au un efect decisiv pentru desfășurarea subsecventă a procesului.18

14 Voicu Pușcașu, Prezumția de nevinovăție, editua Universul Juridic, București, 2010,pag.20115 Radu Chiriță, Dreptul la un proces echitabil, editura Universul Juridic, București,2008, pag.30116 Gheorghiță Mateuț, Prezumția de nevinovăție și dreptul la tăcere, ..., pag.16017 Voicu Pușcașu, op.cit., pag.26318 Voicu Pușcașu, op. cit., pag.210

Dreptul de a nu face nicio declarație cu privire la o faptă ce i se atribuie ori învinuire ce i se aduce,

fără a i se putea imputa ulterior nesinceritatea ca circumstanță agravantă, precum si libertatea de

a răspunde sau nu la intrebările adresate de organul judiciar repreintă reguli imperative ale

procedurii de administrare a probelor. Declarațiile învinuitului sau inculpatului constituie probe în

procesul penal, iar pentru a se ajunge la aflarea adevărului, obținerea probelor trebuie realizată in

mod legal.

În virtutea dreptului la tăcere, persoana bănuită de o infracțiune are libertatea de a

răspunde sau nu întrebărilor care ii sunt puse, după cum consideră că este sau nu conform

intereselor sale. Învinuitul sau inculpatul nu poate fi forțat să dea declarții contra lui însuși sau să

se recunoască culpabil.19

În sistemul de drept intern norma care instituie dreptul la tăcere nu face o trimitere

expresă la o sancțiune procedurală pentru situația în care nu se procedează la informarea celui în

cauză cu privire la dreptul de a tăcea. Sancțiunile ce ar putea interveni în cazul în care nu se

respecta drepturile învinuitului sau inculpatului in ceea ce privește luarea declarațiilor acestuia

sunt diferite în funcție de momentele procesuale la care apar.

Astfel, nerespectarea, de către organul de urmărire penală sau de catre instanța de

judecată, obligației de a i se aduce la cunoștință învinuitului sau inculpatului dreptul de a nu face

nicio declarație în faza de urmărire penală sau in fața instanței de judecată atrage sancțiunea

prevăzută de art. 64 alin. 2 din Codul de procedură penală, în sensul că mijlocul de probă devine

unul obținut în mod ilegal și nu poate fi folosit în procesul penal.

Pe de altă parte, în cazul în care, cu ocazia reținerii, organul de cercetare penală nu aduce

la cunoștință învinuitului că are dreptul de a nu face nicio declarație, atrăgându-i-se atenția că

ceea ce declară poate fi folosit împotriva sa, reprezintă o cerința a dreptului la un proces echitabil,

sub forma dreptului de a nu contribui la propria inculpare. Întrucât informarea si avertizarea

învinuitului asupra dreptului de a nu face nicio declarație și a implicațiilor procedurale ale acestuia

pot avea consecințe hotărâtoare asupra limitării libertății acestuia, nerespectarea unei asemenea

condiții atrage nulitatea măsurii reținerii.20 Rezultă că, în ipoteza în care declarațiile au fost

obținute prin încălcarea dreptului la tăcere, componentă esențială a dreptului la apărare, și se

dovedesc a fi decisive pentru reținerea vinovăției învinuitului se poate invoca existența unui viciu

de procedură de natură a determina nulitatea probatoriilor astfel obținute.

Probele luate cu violarea dreptului la tăcere trebuie să fie îndepărtate din proces.21

19 Gheorghiță Mateuț, Prezumția de nevinovăție și dreptul la tăcere, ,,,,,,,pag. 15920 Mircea Duțu, Semnificații procedural-penale ale dreptului la tăcere, in Revista Dreptul nr.12/2004, pag.18521 Gheorghiță Mateuț, Prezumția de nevinovăție și dreptul la tăcere, ..... , pag.161

Dreptul persoanei la apărare reprezintă o componentă importană a dreptului la tăcere

deoarece, conform prezumției de nevinovăție, persona acuzată este liberă sa recurgă la orice

mijloc de apărare, inclusiv la tăcere si refuzul oricărei colaborări cu organele judiciare.

Probele în acuzare trebuie să fie suficient de solide încât sa necesite un răspuns din partea

celui acuzat. Instanțele naționale nu pot reține vinovăția unei persoane doar pe baza faptului că

acesta a ales să se prevaleze de dreptul la tăcere. În cazul în care probele în acuzare sunt

concludente, acuzatul refuză să dea explicații , iar probatoriul duce spre concluzia vinovăției,

soluția de condamnare poate fi justificată. Însă, în cazul în care acuzarea nu are suficiente probe

de vinovăție, si acestea nu necesită un răspuns, absența oricărei explicații din partea acuzatului nu

poate justifica concluzia că acesta este vinovat.

Proiectul Noului Cod de procedură penală preconizează introducerea unei proceduri de

negociere a renunțării la dreptul la tăcere. Astfel, în primul capitol dedicat Procedurilor Speciale22,

este reglementat ,,acordul de recunoastere a vinovăţiei’’ ca reprezentând acel acord intervenit

între inculpat şi procuror, la iniţiativa oricăruia dintre aceştia , în faza de urmărire penală,al cărui

obiect constă în recunoaşterea de către inculpat a comiterii faptei imputate şi a încadrării juridice

a acesteia, în schimbul determinării felului, al cuantumului şi al modului de executare a pedepsei.

O asemenea reglementare presupune o renunţare specială la dreptul la tăcere si la

neautoincriminare, autorul recunoscând săvârşirea faptei imputate. Se poate observa că ne aflăm

în faţa unei alte concepţii decât cea existentă în actualul Cod panal, , recunoaşterea comiterii

faptei nemaifiind o circumstanţă atenuantă judiciară, ci una legală, al cărei efect obligatoriu poate

înlătura o parte a abuzurilor posibile în prezent.23

Proiectul Noului Cod de procedură penală preconizează introducerea unei proceduri de

negociere a renunțării la dreptul la tăcere. Astfel, în primul capitol dedicat Procedurilor Speciale24,

este reglementat ,,acordul de recunoastere a vinovăţiei’’ ca reprezentând acel acord intervenit

între inculpat şi procuror, la iniţiativa oricăruia dintre aceştia , în faza de urmărire penală,al cărui

obiect constă în recunoaşterea de către inculpat a comiterii faptei imputate şi a încadrării juridice

a acesteia, în schimbul determinării felului, al cuantumului şi al modului de executare a pedepsei.

O asemenea reglementare presupune o renunţare specială la dreptul la tăcere si la

neautoincriminare, autorul recunoscând săvârşirea faptei imputate. Se poate observa că ne aflăm

în faţa unei alte concepţii decât cea existentă în actualul Cod panal, , recunoaşterea comiterii

22 Articolele 472-482 Noul Cod de procedură penală23 Voicu Puşcaşu, op. cit., pag. 35924 Articolele 472-482 Noul Cod de procedură penală

faptei nemaifiind o circumstanţă atenuantă judiciară, ci una legală, al cărei efect obligatoriu poate

înlătura o parte a abuzurilor posibile în prezent.25

2.2. Destinatarii obligației de respectare a prezumției de nevinovățiea) Legiuitorul

O primă obligație de respectare a prezumției de nevinovăție o are legiuitorul, întrucât

acestuia îi revine sarcina de armonizare legislativă pentru a preveni sau elimina situațiile în care,

urmare a conflictelor de norme, prezumarea inocenței ar risca să fie încălcată.26

b) Organele de urmărire penalăOrganele judiciare au marea responsabilitate de a respecta, pe parcursul desfășurării

procesului penal, atât a reglementărilor interne, dar și a exigențelor actelor internaționale în

materia drepturilor omului, care au efect direct si prioritar în raport cu normele interne.

Respectarea prezumției de nevinovăție este un imperativ atât pentru organele de urmărire penală,

cât și pentru instanța de judecată.

Modul în care se realizează respectarea elementelor definitorii ale prezumției în stadiul

procesual al actelor premergătoare și al urmăririi penale poate fi definitoriu pentru respectarea

acestui principiu în ansamblul procedurii. Prezumția de nevinovăție intră în vigoare în prima fază a

procesului penal, când persoana bănuită devine învinuit sau inculpat sau prin punerea în miscare a

acțiunii penale. Un prim efect al prezumției se materializează în obligația ce o au organele de

urmărire penală de a verifica periodic dacă subzistă temeiul învinuirii si, în caz contrar, să revoce

măsurile care restrâng drepturile persoanei acuzate.27

Organelor de urmărire penală le revine obligația de a nu începe urmărirea penală și de a nu

dispune punerea în mișcare a acțiunii penale, decât dacă există probe temeinice de vinovăție.

Pentru aceasta, organele de urmărire penală trebuie să manifeste rol activ, chiar dacă acuzatul

recunoaște fapta, avănd obligația de a strânge probele necesare atât în favoarea, cât și în

defavoarea acestuia, pentru aflarea adevărului și pentru a contribui la lămurirea cauzei sub toate

aspectele.28

Un rol important în faza de urmărire penală il are procurorul, care in baza principiului

prezumției de nevinovăție are următoarele obligații: de a manifesta o grijă deosebită in

administrarea probelor,atât celor în apărare, cat și a celor în acuzare; de a stabili toate

circumstanțele atenuante și agravante fără de care nu se poate stabili în mod corect întinderea

25 Voicu Puşcaşu, op. cit., pag. 35926 Idem27 A.St. Tulbure, op.cit., pag.18028 Gheorghiță Mateuț, Prezumția..., pag.63

răspunderii penale29; de a recurge la luarea unor măsuri care îngrădesc libertatea unei personane

doar în baza unor probe temeinice; de a-l încunoștiința pe învinuit sau inculpat despre fapta care i

se reproșează, încadrarea juridică a acesteia și sa-i asigure posibilitatea pregătirii și exercitării

apărării, de a-i prezenta materialul de urmărire penală, etc.

Atitudinea organelor de urmărire penală a fost supusă unor exgențe din partea Curții

Europene. Aceasta s-a pronunțat în sensul că reprezentanții poliției sau parchetului nu vor putea

face declarații publice din care să rezulte vinovăția persoanei în cauză, mai înainte de

condamnarea acesteia. Aceștia „au dreptul de a informa publicul cu privire la mersul anchetei ,

însă cu discreție și rezervele impuse de respectarea acestei prezumții”30.

În schimb s-a statuat de exemplu că declarația făcută de un procuror presei, potrivit căreia

există suficiente probe care să susțină o condamnare de către instanță, nu a fost considerată

contrară rezumției. De aici rezultă că respectarea prezumției de către organele statale are anumite

limitări în privința Ministerului Public, tocmai în considerarea calității acestuia de acuzator, dar

acestea se referă indeosebi la declarațiile din cadrul procesului penal, care nu trebuie sa fie

injurioase

c) InstanțaDintre organele judiciare, un rol important le revine instanțelor deoarece prezumția de

nevinovăție privește în primul rând atitudinea judecătorilor cauzei, care trebuie să acționeze fără

părtinire și prejudecăți, să nu pornească de la bănuiala sau prezumția că acuzatul este vinovat.31

Opinia instanței trebuie să se formeze numai pe baza probelor administrate în

contradictoriu în timpul procesului în fața sa și nu pe baza probelor administrate în faza de

urmărire penală. Un judecător care se arată relativ convins de dosarul de urmărire penală încă din

primele momente ale fazei de judecată este imparțial și încalcă prezumția de nevinovăție.

Prezumția de nevinovăție nu este invalidată prin prelungirea sau menținerea arestării

preventive de către instanță deoarece asta nu înseamnă că judecătorul se antepronunță asupra

vinovăției acuzatului.32

Instanțele trebuie sa evite ca prin actul de soluționare a cauzei să facă în orice fel referire

sau aluzie la vinovăția persoanei acuzate, atunci când persoana nu a fost condamnată. Un

asemenea caz a fost cel în care acuzatul a fost obligat la plata a două treimi din cheltuielile de

29 Idem30 Voicu Pușcașu, op. cit., pag.82, asa cum a preluat din cauza Allenet de Ribemont vs Franța, hotărâre a Curții E.D.O. din 10.02.199531 Idem32 A.St. Tulbure, op.cit.,pag.185

judecată și la despăgubirea victimei unei infracțiuni pentru care a intervenit prescripția răspunderii

penale, soluția fiind motivată prin aceea că, reclamantul ar fi fost cel mai probabil condamnat.33

Ca și regulă, obligarea celui achitat la suportarea unor cheltuieli de judecată nu este

interzisă atunci când achitarea definitivă este urmată de o procedură civilă, cu condiția însă ca

motivarea să nu fie susceptibilă de a lăsa nevinovăția celui achitat sub semnul întrebării.34

d) Organele de executareO altă obligație ce le revine organelor judiciare este respectarea principiului non bis in

idem, regulă care se găsește în legislațiile tuturor statelor membre ale Consiliului Europei. Această

normă consacrată la nivel european35 protejează o persoană achitată sau condamnată în urma

unui proces penal de rejudecarea acelorlași fapte, însă îi și interzice acesteia posibilitatea de a

obține redeschiderea procedurii pentru aceleași fapte pentru care a fost anterior condamnată.36

e) Mass-mediaLibertatea presei și libertatea persoanei reprezintă două libertăți fundamentale, care sunt

recunoscute și certificate de documente internaționale în materia drepturilor omului. Aceste două

libertăți pot veni uneori în contradicție. Așa se întămplă „în cazul publicității excesive, prin

influența și presiunea exercitată asupra justiției în îndeplinirea rolului său”37.

Mediatizarea dezbaterilor judiciare, chiar dacă satisface dreptul opiniei publice de a fi

informată, „este susceptibilă să lezeze imparțialitatea judecătorilor, deoarece o campanie de presă

virulentă poate determina pe judecător să aibă anumite prejudecăți, ceea ce s-ar resfrânge negativ

asupra prezumției de nevinovăție”38.

2.3. Imparțialitatea instanțeiPrezumția de nevinovăție impune obligarea organelor judiciare de a nu porni de la ideea

preconcepută a vinovăției persoanei în cauză. De asemenea organele judiciare au obligația de a fi

imparțiale pentru a soluționa cauza just, echitabil.

Legislația română, prin art. 47 C. pr. pen., sancționează judecătorul care si-a exprimat cu

anticipație părerea cu privire la soluția ce ar putea fi dată în cauză, considerând că este afectată

imparțialitatea sa.39

Conform unui autor40 pentru ca o instanță să fie imparțială trebuie îndeplinite două condiții: lipsa

oricăror prejudecăți cu privire la cauza respectivă și existența unor garanții de echidistanță.

33 Cauza Minelli vs Elveția, hotărâre a C.E.D.O. din 25.03.198334 Voicu Pușcașu, op.cit., pag.9635 Art. 4 din Protocolul nr. 7 al Convenției europene a drepturilor omului36 Radu Chiriță, op. cit., pag.31937 Mircea Duțu, Libertatea presei și respectarea prezumției de nevinovăție în cadrul procesului penal, ,,,,,,,,,,,pag.23338 Carmen Gâlcă, Prezumția de nevinovăție, în ................, pag. 6839 Carmen Gâlcă, Prezumția de nevinovăție, în ................, pag.6940 Voicu Pușcașu, op. cit., pag. 510

Pentru a vorbi de imparțialitate este necesar ca aprecierea pe care o face judecătorul

asupra faptelor în cauză să se facă la momentul luării hotărârii și să se bazeze pe elementele

dosarului și pe dezbaterile din sedința de judecată.

Organele judiciare penale trebuie să facă dovada imparțialității în intreaga lor activitate și

să salvgardeze drepturile procesuale ale celui acuzat. De exemplu, judecătorul trebuie să fie

grijuliu în rezumare actului de sesizare și să evidențieze, în mod obictiv atât argumentele acuzării,

cât și cele ale apărării, la începutul ședinței.41

S-a născut întrebarea dacă instanța care dispune extinderea acțiunii penale pentru alte

acte materiale, extinderea procesului penalpentru alte fapte și extinderea procesului penal pentru

alte persoane , mai beneficiază de garanția imparțialității decoarece, în aceste cazuri, judecătorul

cauzei își asuma funcții specifice urmăririi penale, acuzării, incompatibile cu funcția de judecată.

Prin faptul că judecătorul inițiază o nouă acuzație, acesta ignoră garanția obiectivă a imparțialității.

Această problemă este repudiată de art. 38642 al Noului Cod de procedură penală care nu

mai prevede posibilitatea extinderii acțiunii penale de către judecător, ci doar de procurorul de

sedință. Conform acestui text instanța nu mai are nici atribuții de verificare a temeiniciei măsurii

extinderii de către procuror.

41 Gheorghiță Mateuț, Prezumția de nevinovăție în lumina Convenției europene și a reglementărilor procedurale interne, ..........., pag. 6042 Art 386 din Noul Cod de procedură penală dispune: „(1)Dacă în cursul judecății se descoperă în sarcina inculpatului date cu privire și la alte acte materiale care intră în conținutul infracțiunii pentru care a fost trimis în judecată sau cu privire la săvârșirea unei alte fapte prevăzute de legea penală, procurorul poate declara că extinde acțiunea penală și cu privire la aceste acte, respectiv în ceea ce privește această faptă. (2)În cursul judecății, când se descoperă date cu privire la participarea și a unei alte persoane la săvârșirea faptei prevăzute de legea penalăpuse în sarcina inculpatului sau date cu privire la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală de către o altă persoană, procurorul poate declara că extinde acțiunea penală și cu privire la această persoană. (3) Instanța dispune trimiterea cauzei la procuror, în limitele extinderii declarate de acesta, potrivit alin.(1) și (2).”

Capitolul 3: Incidența prezumției de nevinovăție în materia probațiunii

3.1. Sarcina probei si dreptul la contra probe al învinuitului sau inculpatului Materia probelor trebuie să cunoască o amplă și completă reglementare, ea având în

cadrul procesului penal o importanță crucială pentru legala și temeinica soluționare a cauzei.43

Aplicabilitatea prezumției de nevinovăție atinge cote maxime în materia probațiunii, întrucât ea se

,,manifestă cu toată vigoarea în lipsa dovezilor de vinovăție și pălește treptat pe măsura

administrării probelor care o contrazic”44.

Sarcina probei a fost definită în doctrină ca fiind obligația procesuală ce revine unui

participant al procesului penal de a dovedi împrejurările care formează obiectul probațiunii.

Reglementarea actuală de drept intern care instituie această obligațe procesuală este cea a

articolelor 6245, 65 și 6646 din Codul de procedură penală.

Nelăsând loc nici unei interpretări, art. 65 alin. 1 Codul de procedură penală prevede că

această obligație revine organelor judiciare: „sarcina administrării probelor în procesul penal

revine organului de urmărire penală și instanței de judecată”. Rolul activ al organelor judiciare și

obligativitatea acestora de a afla adevărul constituie reguli de bază ale procesului penal, astfel că

sarcina probațiunii revine în toate cazurile oraganului de urmărire sau judecată.47

În proiectul Noului Cod de procedură penală, sarcina probei este reglementată în art. 97,

conform căruia: „(1)În acțiunea penală sarcina probei aparține procurorului, iar în acțiunea civilă,

părții civile ori, după caz, procurorului care exercită acțiunea civilă în cazul în care persoana

vătămată este lipsită de capacitate de exercițiu sau are capacitate de exercițiu restrânsă.

(2)Suspectul sau inculpatul nu este obligat să-și dovedească nevinovăția și are dreptul de a nu

contribui la propria acuzare.”

Se poate observa că daca regementarea în vigoare face referire la organele de urmărire

penală și instanța de judecată ca titulari ai sarcinii probei, regementarea viitoare menționează

doar procurorul, ca titular al sarcinii probei.

43 Voicu pușcașu, op. cit., pag. 36544 Volonciu, op. cit., pag. 35545 Potrivit art. 62 C. pr. pen. „In vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală și instața de judecată sunt obligate să lămurească cauza sub toate aspectele, pe bază de probe.”46 Potrivit art.66 C.pr. pen. „(1) Învinuitul sau inculpatul beneficiază de prezumția de nevinovăție și nu este obligat să-și dovedească nevinovăția. (2) În cazul când există probe de vinovăție, învinuitul sau inculpatul are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie.”47 Volonciu, pag.351

Noua regementare adoptă explicit opinia care în prezent este împărtășită unanim de

doctrină și practica judiciară conform căreia titularl sarcinii probei în latura civilă este partea civilă,

iar doar excepțional procurorul.

De asemenea, Noul Cod recunoaște expres suspectului sau acuzatului dreptul de a nu se

autoincrimina, ca drept suplimentar celui de a nu fi obligat la probă.

În faza de urmărire penală, decoperirea probelor ce trebuie administrate cad în sarcina

organelor de cercetare penală și a procurorului, ceea ce impune o activitate proprie de

investigație. În faza de judecată, dacă se indică noi probe, sarcina cercetării și decoperirii lor trece

asupra instanței de judecată.48 In doctrină s-a exprimat și opinia conform căreia instanța nu are

obligația probei , aceasta revenind tot organelor de urmărire penală și în faza de judecată.

Sarcina probei incumbă organelor de urmărire penală chiar și în ceea ce privește

infracțiunile urmărite la plângerea prealabilă. Ulterior manifestării de voință a persoanei

vătămate, organului de cercetare penală și procurorului le revine sarcina de a lua toate măsurile

necesare pentru dovedirea imprejurărilor de care depinde tragerea la răspundere penală a

suspectului sau acuzatului.49 Totuși, in doctrină50 s-a exprimat opinia conform căreia în cazul în

care, sesizată printr-o plângere, în temeiul art. 2781 C. pr. pen., instanța reține cauza spre judecare,

sarcina probei revine, în principal, persoanei care a formulat plângerea.

În virtutea principiului rolului activ și al aflării adevărului, problema sarcinii probei cauzelor

care infirmă învinuirea, înlătură sau atenuează raspunderea penală, revine tot acuzării în orice

moment al procesului penal.51 În plus, conform art. 62 C. pr. pen., organele judiciare au obligația

de a lămuri cauza „sub toate aspectele”. De aici rezultă ca tot organelor judicare le revine și

sarcina de a administra probele care fac dovada lipsei de temeinicie a probelor acuzatoriale.52

Conform art. 202 alin. 1 C. pr. pen.53 organul de urmărire penală are sarcina de a administra

probe atât cu privire la aspecte favorabile tezelor acuzării, cât și celor ale apărării suspectului sau

acuzatului, obligație care nu are caracter subsidiar manifestării de voință a suspectului sau

acuzatului.54 Statulul Curții penale internaționale de la Roma55 impune, de asemenea, obligația 48 A.St. Tulbure, op.cit.,pag.13749 Gr. Theodoru, Rolul activ al organelor judiciare și sarcina probațiunii în procesul penal, în R.R.D. nr.4/1968, pag. 10950 Voicu Pușcașu, op. cit., pag.37351 A.St. Tulbure, op.cit.,pag. 14752 Voicu Pușcașu, op. cit., pag.37653 „Organul de urmărire penală este obligat să strângă probele necesare pentru aflarea adevărului și pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele, în vederea justei soluționări a cauzei. Organul de urmărire penală adună probele atât în favoarea, cât și în defavoarea învinuitului sau inculpatului”54 Voicu Pușcașu, op. cit.,pag.38655 In art. 67 alin 2 se prevede că: „Pe lângă orice altă dezvăluire reglementată în acest Statut, procurorul va dezvălui apărării, cât mai curând posibil, probele care se află în posesia sau sub controlul său și cu privire la care acesta consideră că dovedesc sau tind să dovedească nevinovăția acuzatului, sau să diminueze vinovăția acuzatului, sau care pot afecta credibilitatea probelor acuzării. În caz de dubiu cu privire la aplicare acestui paragraf, Curtea va decide.”

organelor de acuzare de a dezvălui acuzatului toate elementele probatorii identificate, inclusiv

cele favorabile apărării.

Greșelile de înclinare unilaterală spre învinuire, care uneori pot să apară în activitatea

organelor de urmărire penală, trebuie evitate. Procurorul are obligația de a manifesta o grijă

deosebită în privința administrării probelor în acuzare și în apărare. Superficialitatea în acuzare

poate conduce la soluții neconforme cu adevărul în cauzele penale.56

Sarcina probei revine acuzării chiar dacă o persoană implicată în săvârșirea unei infracțiuni

cunoaște, de regulă, cel mai bine împrejurările în care a fost comisă fapta și chiar dacă ea ar fi cea

mai în măsură să invoce sau să scoată în evidența chestiuni de fapt care îi pot fi favorabile. 57 Chiar

dacă pozția cea mai bună în a demonstra netemeinicia faptelor care i se impută o are acuzatul58,

sarcina probei nu trebuie confundată cu propunerea probei, care reprezintă un drept al părților

din proces.59

Conform art. 67 alin. 1 C. pr. pen. în cursul procesului penal, părțile pot propune probe și

cere administrarea lor, probe pe care organele judiciare le pot admite sau respinge motivat. Însă

faptul că un suspect sau acuzat propune probe care i-ar fi favorabile, fie în faza de urmărire

penală, fie în faza de judecată, nu înseamnă neapărat că acestuia i-a reveni sarcina probei.60

Sarcina probei trimite la obligația probării, pe când propunerea probei poate fi expresia facultății

de probare care revine părților.

Cererea învinuitului sau inculpatului de a propune probe nu poate fi respinsă dacă proba

este concludentă și utilă.

Prezumția de nevinovăție este, însă, o prezumție relativă, care poate fi răsturnată prin

dovedirea vinovăției prin probe certe. Alineatul secund al art. 66 lin. 2 C. pr. pen. prevede că în

cazul în care există probe de vinovăție învinuitul sau inculpatul are dreptul de a demonstra lipsa

lor de temeinicie. De reținut este, insă, că chiar și atunci când aceste probe există, organele

judiciare nu își pot considera obligațiile proprii îndeplinite. Chiar dacă organele judiciare au

administrat probe din care ar reieși existența faptei și a vinovăției, nu se trece sarcina contraprobei

asupra învinuitului sau inculpatului, obligația de a achiziționa si administra probe rămânând tot

organelor judiciare.61. Consecința prezumției de nevinovăție este tocmai faptul că sarcina probei

56 Gr. Theodoru, Rolul activ al organelor judiciare și sarcina probațiunii în procesul penal, în R.R.D. nr.4/1968, pag.10157 În dreptul unor state precum Anglia, Franța, S.U.A., una dintre cele mai întâlnite situații în care sarcina probei incumbă acuzatului este cea în care acesta invocă iresponsabilitatea ca o cauză de înlăturare a caracterului penal al faptei, prin lipsa vinovăției, sau atenuarea discerbământului, ca urmare a existenței unei boli psihice. C.E.D.O. a considerat că această inversare a sarcinii probei nu este contrară principiului prezumției de nevinovăție. 58 Voicu Pușcașu, op. cit., pag.39159 Gheorghiță Mateuț, 199360 Gr. Theodoru, Rolul activ al organelor judiciare și sarcina probațiunii în procesul penal, în R.R.D. nr.4/1968, pag.11361 A. St. Tulbure, op. cit., pag. 141

revine organelor competente ala statului, cel acuzat putând rămâne complet neimplicat în

procedură chiar cu privire la aspecte care îi profită, invocând dreptul la tăcere.

Dreptul învinuitului sau inculpatului de a indica și propune probe se reflectă și în dispozițiile

art. 72 C. pr. pen. care prevede că, după audierea învinuitului cu privire la faptă, „este intrebat cu

privire la probele pe care înțelege să și le propună”. Rezultă, deci, că ne aflăm în fața unui drept al

acestuia de a propune probe și nu în fața unei obligații.62

Cel acuzat își păstrează dreptul de a propune probe pe tot parcursul procesului penal,drept

recunoscut chiar de Codul de procedură penală în art. 6763. Astfel, învinuitul sau inculpatul poate

propune probe pe tot parcursu lurmăririi penale, cu ocazia prezentării materialului de urmărire

penală, iar în timpul judecății până la acordarea ultimului cuvânt, întrucât art. 341 C. pr. pen

prevede că „dacă inculpatul relevă fapte sau împrejurări noi, esențiale pentru soluționarea cauzei,

instanța dispune reluarea cercetării judecătorești”.

Din perspectiva suspectului sau acuzatului, unul dintre obiectivele realiste ale acestuia în

procesul penal ar putea fi propunerea unor probe suficiente pentru a genera un dubiu rezonabil cu

privire la acuzațiile care i se aduc. Cel acuzat nu trebuie să convingă instanța de nevinovăția sa, ci

„să genereze perspectiva unei alte explicații raționale pentru scenariul probator al acuzării”64,

revenindu-i acuzării sarcina de a dovedi că susținerile suspectului nu sunt conforme adevărului.

De asemenea, ca o consecință a prezumției de nevinovăție, învinuitul sau inculpatul nu

poate fi sancționat dacă nu a propus probe.

3.2. Aplicarea principiului „in dubio pro reo”O preocupare majoră a procesului penal este delimitarea certitudinii de îndoială, pe baza

probelor existente. Prezumția de nevinovăție impune organelor judiciare obligația de a reține doar

elementele asupra cărora există certitudine și de a încerca înlăturarea îndoielii prin administrarea

de noi probe. Când administrarea unor probe noi nu este posibilă,cerința prezumției de

nevinovăție este aplicarea principiului „in dubio pro reo”. Potrivit acestui principiu, dacă o

împrejurare provoacă îndoială cu privire la existența ei, acea împrejurare nu este reținută în

defavoarea inculpatului.65

62 A. St. Tulbure, op. cit., pag.13863 „în cursul procesului penal părțile pot propune probe și cere administrarea lor.”64 Voicu Pușcașu, op. cit., pag. 39265 A. St. Tulbure, op. cit., pag.167

Regula in dubio pro reo reprezintă un „complement al prezumției de nevinovăție, un

principiu instituțional care reflectă modul în care marele principiu al aflării adevărului se regăsește

în materia probațiunii”66.

Prezumția de nevinovăție nu este anulată decât prin certitudiea dovedită a vinovăției

inculpatului, iar dacă aceasta certitudine nu există, prezumarea nevinovăției triumfă si se

completează cu principiul că orice îndoială este în favoarea inculpatului (in dubio pro reo).67

Acest principiu potrivit căruia dubiul cu privire la elementele necesare tragerii la

răspundere penală a făptuitorului trebuie să i se dea un efect favorabil acuzatului, își are resursele

în adagiul lui Ulpian, potrivit căruia este preferabil a lăsa o crimă nepedepsită decât a condamna

un nevinovat.68

Cu toate că regula in dubio pro reo a fost recunoscută de doctrina noastră juridică și este

aplicată în practica instanțelor noastre ca urmare a efectului direct al Convenției europene a

drepturilor omului, ea nu se bucură de o reglementare expresă in legislația noastră.69

Problema este însă rezolvată de Noul Cod de procedură penală care, în art. 3 alin. 2

dispune: „După administrarea întregului probatoriu, orice îndoială în formarea convingerii

organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului sau inculpatului”. De asemenea,

potrivit art. 101 alin 2 al Noului Cod „În luarea deciziei asupra existenței infracțiunii și a vinovăției

inculpatului instanța hotărăște motivat, cu trimitere la toate probele evaluate. Condamnarea se

dispune doar atunci când instanța are convingerea că acuzația a fost dovedită din colo de orice

îndoială rezonabilă.”

Atunci când din probele administrate în cauză rezultă atât vinovăția, cât și nevinovăția, nu

poate fi vorba de îndoială.70 In acest caz judecătorul trebuie să facă o selecție și să rețină probele

care consideră că exprimă adevărul.

Îndoiala există doar atunci când din coroborarea tuturor probelor nu se poate reține cu

certitudine nici vinovăția și nici nevinovăția celui în cauză. În acest caz îndoiala apare ca o probă

pozitiivă de nevinovăție, care conduce la achitarea inculpatului.71

66 Ioan Doltu, Prezumția de nevinovăție în legislația românească și în unele legislații ale statelor Europei, în Dreptul nr. 9/1998,pag.7967 Volonciu, op.cit., pag.35568 Voicu Pușcașu, op. cit.,pag.47769 Voicu Pușcașu, op. cit.,pag.47870 Gheorghiță Mateuț, Prezumția de nevinovăție în lumina convenției europene și a regleentărilor procedurale interne, în Dreptul nr. 11/2000, pag. 6571 Idem

Achitarea se justifică tocmai prin funcționalitatea prezumției de nevinovăție , în sensul că

dacă organul judiciar nu reușește să dovedească vinovăția, inculpatul nu este obligat la dovedirea

nevinovăției sale.

Atuni când o persoană este achitată este lipsit de relevanță dacă achitarea s-a făcut din

lipsa unor probe suficiente, existând un dubiu sau dacă achitarea a avut la bază probe suficiente că

inculpatul nu a comis nicio infracțiune. Indiferent de motivul achitării, simpla procedură penală

îndrepttă impotriva unei persoane nu produce niciun fel de consecințe viitoare.72

Se poate pune întrebarea ce se întămplă în cazul în care instanța este convinsă de

vinovăția inculpatului însă nu există probe legale suficiente pentru probarea acesteia? Spre

exemplu, cand declarația de recunoaștere a acuzatului a fost înlăturată din dosar ca probă ilegală,

iar singura probă rămasă a fost decredibilizată astfel că nu mai poate, singură, susține acuzarea.

Singura soluție care se impune conform regulii in ubio pro reo este achitarea deoarece o

persoană poate fi condamnată doar conform regulilor procedurale si nu prin încălcarea normelor

imperative care reglementează modul de obținere a probelor.73

În lupta dintre probele care transmit un adevăr asupra stării de fapt (probe fiabile) și cele

care transmit o informație în condiții legale (probe legale), cele din urmă obțin câștig de cauză,

astfel că, în exemplul de mai sus se impune soluția obligatorie a reținerii nevinovăției celui acuzat,

prin aplicarea regulii in dubio pro reo.74

Regula in dubio pro reo se referă numai la stabilirea situațiilor de fapt , nu și la

interpretarea normelor juridice procesuale, deoarece acestea din urmă urmează a fi aplicate în

direcția unei cât mai depline realizări a justiției și nu în direcția în care ar conveni mai bine unei sau

alte părți.75 Interpretarea ți aplicarea normelor de procedură reprezintă „o operă chemată să

slujească ideii de dreptate ca valoare supremă în statul de drept, să servească realizării scopului

procesului penal”76.

Din examinarea unor aspecte ale cerinței prezumției de nevinovăție în reglementarea

probelor și activitatea de probațiune trebuie introdus acest principiu fundamental menit să

întărească realizarea dezideratelor apărării sociale, dar și protecția persoanei, și să asigure triumful

adevărului și demnității justiției.77

72 Radu Chiriță, op. cit., pag.29773 Voicu Pușcașu, op. cit., pag. 48174 Voicu Pușcașu, op. cit., pag.48175 Volonciu, op.cit., pag.35576 Ioan Doltu, Prezumția de nevinovăție în legislația românească și în unele legislații ale statelor Europei, în Dreptul nr. 9/1998, pag.8077 A. St. Tulbure, op. cit., pag.170

Concluzii

Dreptul procesual penal s-a construit pe ideea conform careia lupta contra infracționalitătii

trebuie realizată cu protejarea drepturilor si libertaților individuale contra abuzurilor de putere si a

arbitrariului. De aceea, procedura penală dirijează acțiunile oficiale ale statului, dar, în acelasi

timp, stabilește și garanții care să asigure respectarea și protejarea drepturilor si libertaților

persoanelor acuzate de săvârșirea unor infracțiuni.

în perioada contemporană, prezumția de nevinovăție trece alaturi de alte institutii ale

procedurii penale printr-un proces de regândire si reașezare in contextul aparitiei Noului Cod de

procedura penala. Statul are sarcina de a restabili linia sensibila de echilibru trasa intre drepturile

procesuale fundamentale ale invinuitilor sau inculpatilor, pe de-o parte, si dreptul statului la

represiune penala, pe de alta.78 Printre garantiile fundamentale precum dreptul la un proces

echitabil, dreptul la un tribunal impartial,etc se numara si prezumtia de nevinovatie.

BIBLIOGRAFIE

Art. 3 din Noul Cod de procedura penala, www.just.ro Codul penal; Codul de procedură penală; Legea nr. 275-2006 privind executarea pedepselor,

ediţia 11, Bucuresti, Editura Hamangiu, 2009

78 Voicu Puscasu, Prezumtia de nevinovatie, Universul Juridic, Bucuresti, 2010, p.9.

Decizia nr.815 din 9.11.2006, publicata in Monitorul Oficial, nr. 39 din 18.01.2007 Doru Pavel, Consideratii asupra prezumtiei de nevinovatie, RRD nr.10/1978 Gh. Cocuța, M. Cocuța, Aplicarea principiului in dubio pro reo, în Revista Dreptul nr.

10/2002 Gheorghe V. Ivan, Principiile de drept comunitar ca izvoare de drept penal, in RDP

nr.1/2009 Gheorghiță Mateuț, Tratat de procedura penala. Partea generala, Vol. I, Editura C.H Beck,

2007 Gr. Theodoru, Rolul activ al organelor judiciare și sarcina probațiunii în procesul penal, în

R.R.D. nr.4/1968 Ioan Griga, Monica Ungureanu, Dreptul la tăcere al învinuitului si inculpatului, R.D.P

nr.1/2005 Ion Neagu, Tratat de procedura penala.Partea generala, editia a 2-a revazuta si adaugita,

Universul Juridic, Bucuresti 2010 Mircea Duțu, Semnificații procedural-penale ale dreptului la tăcere, in Revista Dreptul

nr.12/2004 Radu Chiriță, Dreptul la un proces echitabil, editura Universul Juridic, București,2008 Răzvan Pătru, Efectele omisiunii audierii inculpatului după citirea actului de sesizare, in

Revista Dreptul, an. 17, seria a 3-a, nr. 1, 2006 Traian Pop, Curs de criminologie, Institutul de arte grafice „Ardealul”, Cluj, 1928 Voicu Puscasu, Prezumtia de nevinovatie, Universul Juridic, Bucuresti, 2010