UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTIŞCOALA DOCTORALĂ – DREPTSUBDOMENIUL - DREPT PENAL

PREZENTAREA TEZEI DE DOCTORAT

TERORISMUL. ASPECTE JURIDICE DIN DREPTUL

PENAL INTERN ŞI INTERNAŢIONAL

Conducător ştiinţific:

Prof.univ.dr. CONSTANTIN MITRACHE

Drd. Raluca – Ioana Mocanu

2010

Am considerat că demersul pe care ne-am propus să îl facem prin lucrarea

noastră, constând în analiza reglementărilor internaţionale privind prevenirea

terorismului internaţional, precum şi analiza legislaţiei interne în materie nu ar

putea fi susţinut fără ca în prealabil să facem o prezentare a fenomenului terorist.

Momentul atentatelor teroriste executate împotriva Statelor Unite, pe

teritoriu american, a reprezentat un punct de răscruce în ce priveşte modul în care

instituţiile statului au privit pericolul terorist şi implicit au condus la o nouă

abordare a prevenirii viitoarelor atentate. Anterior atentatelor din 11 septembrie

2001, lupta împotriva fenomenului terorist se făcea cu precădere prin intermediul

instituţiilor militarizate ale statului. Dimensiunea nouă a actelor de terorism, este

dată nu doar de caracterul extrem de sângeros al acestora, ci şi de capacitatea de a

destabiliza un stat prin ţintirea unor obiective esenţiale pentru vitalitatea acestuia.

Atentatele ce au urmat, induc convingerea că terorismul vizează întreaga lume

civilizată, iar combaterea lui presupune eforturile concertate ale statelor ce luptă

pentru protejarea valorilor pe care societatea modernă le promovează. În

consecinţă, s-a impus necesitatea fixării unui cadru legal pentru trasarea

principalelor coordonate ale luptei împotriva terorismului. În acest scop au fost

elaborate instrumente legale - interne şi internaţionale - gândite ca forme noi de

cooperare între state pentru limitarea acestui fenomen, reluându-se încercările

făcute anterior pentru găsirea trăsăturilor specifice faptelor de terorism şi

incriminarea lor.

Teza de doctorat se intitulează: „Terorismul. Aspecte juridice din dreptul

penal intern şi internaţional” şi a fost concepută pe o structură compusă din trei

părţi, împărţite pe capitole şi secţiuni.

1

În prima parte a lucrării având ca titlu „Prezentarea fenomenului terorist”,

ne-am propus să urmărim evoluţia acestui fenomen, insistând asupra terorismului

contemporan. Pentru aceasta, în capitolul introductiv „Etimologia termenului.

Definirea terorismului” am abordat chestiunile legate de originea termenului

„terorism”, precum şi cele privind încercările de definire a sa. Definirea

terorismului reprezintă unu dintre cele mai acute probleme generate de

conceptualizarea fenomenului, de încadrarea sa în paradigmele abstracte ale

teoreticienilor. Am insistat asupra faptului că nu există o definiţie unanim acceptată

a terorismului şi am indicat motivele pentru care comunitatea internaţională evită să

formuleze o astfel de definiţie. În ciuda tuturor impedimentelor, am considerat utilă

formularea unei astfel de definiţii, pentru a indica acceţiunea noastră cu privire la

sfera în interiorul căreia putem circumscrie formele de manifestare ale terorismului.

În opinia noastră, terorismul este o strategie prin care mai multe persoane,

constituite într-o grupare sau organizaţie, folosesc forme diferite de violenţă

sau ameninţare cu violenţa, în realizarea unor pretenţii cu caracter ideologic,

acţionând în mod direct pentru slăbirea puterii de stat, ori în mod indirect,

prin intimidarea gravă a populaţiei pentru a constrânge autorităţile ca pe

această cale să li se satisfacă pretenţiile.

În capitolul următor „Scurt istoric al apariţiei primelor grupări teroriste”

am refăcut cronologic evoluţia formelor incipiente de manifestare ale violenţei cu

scop politic şi apariţia primelor grupări teroriste.

În cel de-al treilea capitol al primei părţi am încercat să conturăm o imagine

sintetică a terorismului contemporan. Pentru aceasta am preluat dintre clasificările

oferite de doctrină, cele care folosesc drept criteriu de dististicţie scopul politic

urmărit de grupările teroriste. Capitolul al III-lea „Terorismul contemporan”

conţine prezentarea celor mai importante categorii de terorism:

- terorism naţionalist/etnic-separatist;

- terorism religios;

2

- terorism ideologic (de extremă stânga sau de extremă dreapta);

- terorism anarhic.

- terorismul sponsorizat de către state.

Terorismul naţionalist sau etnic-separatist este considerat a fi cea mai veche

formă de terorism. Mai mult, terorismul etnic-separatist a stârnit vii controverse,

prin faptul că cei care l-au folosit ca strategie considerau legitimă utilizarea

violenţei, invocând dreptul popoarelor la auto-determinare. Dintre grupările

teroriste ce au ca scop constituirea unui stat nou, am considerat util analizei

noastre, prezentarea cadrului politic şi social din Irlanda, Spania şi Orientul

Mijlociu, insistând pe descrierea grupărilor teroriste din aceste zone: IRA, ETA,

respectiv grupările teroriste palestiniene.

Terorismul religios, care la o primă vedere militează pentru deziderate

religioase îşi propune în fond schimbări esenţiale de natură politică, precum

înfiinţarea unor state islamice în care să se renunţe la caracterul laic al formelor de

guvernare şi impunerea, totodată a dreptului islamic, Shari’a. Jihadul Islamic

Palestinian (Harakat Al-Jihad al-Islami al-Filistini ), 'Asbat al-Ansar, al-Gama’a al-

Islamiyya, Grupul Islamic Armat (GIA), Hizballah (Partidul lui Dumnezeu), al-

Qaida, etc. sunt câteva din grupările cele mai importante ce pot fi încadrate

terorismului religios.

Terorismul ideologic a fost urmărit pe cele două componente ale sale:

terorismul de extremă stânga şi cel de extremă dreapta.

Terorismul anarhic este o formă de terorism prezentată succint, deoarece s-a

manifestat sporadic, însă nu trebuie nesocotit sau privit cu superficialitate, tocmai

pentru că poate reveni oricând.

În fine, în prezentarea tipurilor de terorism am inclus descrierea cyber-

terorismului, considerat terorismul viitorului, ca o potenţială ameninţare.

3

Această primă parte a lucrării am încheiat-o cu un capitol ce conţine redarea

unor opinii privind profilul psihologic şi social al persoanelor care aderă la

grupările teroriste şi care se implică în promovarea violenţei teroriste.

Partea a II-a a lucrării având ca titlu „Prevenirea şi combaterea

terorismului prin mijloace juridice. Cadrul internaţional” conţine două capitole

în care am analizat succint principalele convenţii internaţionale privind terorismul.

În capitolul întâi am analizat primul document internaţional privind

terorismul, elaborat sub egida Ligii Naţiunilor, la 16 noiembrie 1937, care se

intitula Convenţia pentru prevenirea şi pedepsirea terorismului. România a

participat esenţial la elaborarea acestei convenţii, deoarece artizanul său a fost

Vespasian Pella. Chiar dacă nu a intrat niciodată în vigoare, Convenţia a fost

primul instrument internaţional care a oferit o definiţie terorismului şi care a propus

incriminarea infracţiunilor de terorism în dreptul intern al statelor.

În al doilea capitol „Instrumente internaţionale elaborate de Naţiunile

Unite” am prezentat cele treisprezece convenţii O.N.U. din materia prevenirii şi

combaterii terorismului. Naţiunile Unite, îngrijorate de amplificarea treptată a

violenţei având resorturi politice, care după anul 1960 a început să se exprime tot

mai mult prin săvârşirea atacurilor de tip terorist, au elaborat un set de 13 convenţii

internaţionale cunoscute ca fiind „Convenţiile internaţionale împotriva

terorismului”. Obiectul de reglementare al fiecărei convenţii este diferit şi

urmăreşte practic incriminarea diferitelor tipuri de atac terorist folosite de

organizaţii de-a lungul timpului. Putem constata o evoluţie în paralel între tipul de

atac terorist folosit şi obiectul de reglementare al acestor convenţii.

În ce priveşte ordinea în care am analizat aceste convenţii, nu am folosit

criteriul temporal, ci am preluat modul în care acestea au fost grupate în doctrină.

Criteriul de sistematizare folosit, îl constituie obiectul de reglementare al

convenţiilor, în funcţie de care distingem:

4

1. protecţia aviaţiei civile şi a siguranţei aeronavelor;

2. protecţia siguranţei persoanei;

3. protecţia navigaţiei maritime civile şi comerciale şi a platformelor fixe;

4. protecţia împotriva folosirii explozibililor şi a bombelor;

5. protecţia împotriva folosirii armelor de distrugere în masă;

6. suprimarea finanţării terorismului.

Aceste convenţii au fost concepute ca fiind „anti-teroriste”, dar ele nu

folosesc niciodată termenul „terorist”.

Am insistat asupra prevederilor din convenţie ce cuprindeau dispoziţii în

legătură cu necesitatea statelor de a incrimina anumite fapte din sfera violenţei

politice.

În partea a III-a a lucrării, intitulată „Prevenirea şi combaterea terorismului.

Cadrul juridic intern” am tratat evoluţia actelor normative din această materie,

precum şi legea anti-teroristă în vigoare. Cea mai importantă parte a lucrării a

constituit-o analiza infracţiunilor de terorism şi a altor infracţiuni în legătură cu

terorismul, prevăzute în Legea nr. 535/2004, precum şi a altor dispoziţii din lege,

care vin să completeze incriminările. Am folosit, totodată, în sprijinul opiniilor

formulate, câteva dintre cauzele penale având ca obiect săvârşirea unor infracţiuni

dintre cele prevăzute de legislaţia în materie.

În primul capitol al acestei părţi am prezentat şi am analizat reglementările

din materia prevenirii infracţiunilor de terorism, anterioare intrării în vigoare a

Legii nr. 535/2004. Avem în vederea anumite dispoziţii din C.pen. Carol al II-lea,

art. 189 alin. 4 C.pen., O.U.G. nr. 141/2001 şi Legea nr. 472/2002.

În Codul Penal din 1936, Codul Carol al II-lea, nu existau infracţiuni reunite

sub titulatura de „infracţiuni de terorism”, termenul ca atare nefiind folosit în

legislaţia internă din acea perioadă, deşi pe plan internaţional, fenomenul începuse

să prindă contur şi să fie definit prin această sintagmă. Lipsa unor incriminări

5

specifice actelor de terorism se explică prin faptul că la acea dată atacurile

organizaţiilor teroriste îmbrăcau cel mai adesea formele atentatelor îndreptate

împotriva reprezentanţilor aflaţi la conducerea statelor şi erau asimilate acestor

fapte. Analizând evoluţia actelor de terorism, putem afirma că la început acestea nu

se distingeau esenţial de forma originară a violenţei politice, care era atentatul

contra persoanei regelui/şefului de stat. Din păcate, istoria acelor timpuri ne arată

că România a cunoscut la începutul anilor '30 o recrudescenţă a violenţei politice.

Garda de Fier (Legiunea Arhanghelului Mihail), formaţiune fascistă, a organizat

numeroase atentate; între 1924 şi 1937 sunt ucişi 11 lideri politici, dar şi alte

personalităţi notabile.1 De altfel, în lucrări de referinţă privind evoluţia şi analiza

terorismului, Garda de Fier este dată ca exemplu de organizaţie teroristă de dreapta

ce şi-a desfăşurat activitatea în România anilor 1930-1940.

Deşi România a devenit parte la toate convenţiile din materia prevenirii

terorismului, prima reglementare din plan intern prin care s-a încercat prevenirea

terorismului a fost introducerea la art. 189 C.pen. a unui nou alineat prin care a fost

incriminată luarea de ostatici. Totuşi, în opinia noastră, pentru motivele pe care le-

am arătat şi în lucrare, această incriminare nu cuprinde toate elementele

constitutive din latura obiectivă şi subiectivă, specifice faptelor de terorism. Mai

mult, menţinerea acelor prevederi odată cu adoptarea unei legi speciale unde găsim,

printre altele şi incriminarea luării de ostateci este de natură să conducă la

suprapuneri în această materie.

Ulterior evenimentelor din 11 septembrie 2001 a fost elaborată O.U.G. nr.

141/2001 privind sancţionarea unor acte de terorism şi a unor fapte de încălcare a

ordinii publice. Ordonanţa constituie primul act normativ care răspunde necesităţii

de a lupta, şi prin mijloace juridice, împotriva unui fenomen devenit în timp una

dintre cele mai grave ameninţări la adresa păcii mondiale.

1Leonard Weinberg – “Introduction to Political Terrorism”, ed. Mc. Graw-Hill, New York (1989) pag. 31

6

O.U.G. nr. 141/2001 cuprindea doar opt articole. Primele cinci dintre acestea

conţineau incriminarea unor fapte ca acte de terorism sau în legătură cu terorismul,

art. 6 cuprindea dispoziţii de procedură penală, iar ultimele două articole

introduceau măsuri specifice pentru identificarea persoanelor suspectate de

comiterea faptelor de terorism, astfel cum ele au fost incriminate de ordonanţă.

Ordonanţa conţinea incriminarea mai multor fapte – actele de terorism, dar şi

faptele constând în organizarea unor asocieri de participaţie constituită, ameni

nţarea cu săvâşirea unor acte de terorism şi alarmarea cu scop terorist. Legea nr.

471/2002 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 141/2001

pentru sancţionarea unor acte de terorism şi a unor fapte de încălcare a ordinii

publice menţine în mare parte prevederile acesteia, modificările care au intervenit

au avut scopul de a face mai clare unele prevederi ale normelor din ordonanţă, ele

nu au intervenit în fondul incriminărilor.

Deoarece nici ordonanţa şi nici legea nu răspund exigenţelor unei legi anti-

teroriste, dar mai ales datorită faptului că între timp a fost adoptată, la nivelul

Uniunii Europene, Deciziei-Cadru nr. 475/JHA/13.06.2002, s-a simţit nevoia

refacerii cadrului juridic din această materie. În consecinţă, este adoptată Legea nr.

535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului.

Astfel, în capitolul al II-lea am făcut prezentarea acestei legi care conţine un

număr mult mai mare de articole (46) decât actele normative anterioare.

În ultimele capitole ale părţii a III-a din lucrare ne-am oprit asupra celor mai

importante chestiuni legate de prevenirea şi combaterea terorismului prin mijloace

penale. Astfel, în capitolul al III-lea intitulat „Analiza unor concepte prevăzute în

Capitolul I „Dispoziţii speciale” (art. 1-4) din Legea nr. 535/2004” am insistat

asupra prevederilor din lege care sunt raportate la incriminarea actelor de terorism.

Astfel, la art. 1 este definit terorismul şi am arătat care sunt, în opinia noastră,

limitele şi criticile acestei definiţii, precum şi faptul că în niciuna din legislaţiile

europene consultate, precum şi în Decizia-Cadru a Uniunii Europene – nr.

7

475/JHA/2002 privind combaterea terorismului, nu există o definiţie similară.

Încercarea de a defini terorismul este un risc pe care comunitatea internaţională l-a

evitat constant în ultimele decenii.

Prevederile art. 2 din lege, conţin anumite condiţii ce trebuie îndeplinite

pentru ca faptele prevăzute la art. 32 şi 34 din lege să fie considerate acte de

terorism. Am arătat că legea nu este destul de explicită în legătură cu caracterul

acestor condiţii şi pentru mai multă rigoare, acest aspect ar trebui lămurit.

La art. 3 este definit terorismul transnaţional, iar pentru această definiţie

legiuitorul recurge la o prezentare a tuturor ipotezelor faptice care conferă unei

infracţiuni caracterul transnaţional, deşi ar fi fost suficientă aplicarea principiului

ubicuităţii.

În ultima secţiune a acestui capitol am analizat definirea noţiunii de entitate

teroristă şi a fiecăruia dintre elementele sale: teroristul, gruparea teroristă, grupul

structurat şi organizaţia teroristă.

În opinia noastră, alegerea legiuitorului de a denumi explicit persoana care a

săvârşit sau este pe cale de a săvârşi un act de terorism ca fiind „terorist”, este

nefericită. Analizând doctrina din materie, observăm că etichetarea unei persoane

ca terorist dă naştere multor discuţii contradictorii şi s-a evitat, mai ales în textele

oficiale, folosirea sa. Aceste discuţii nu constituie doar o dezbatere sterilă, ci

continuă să facă parte din nucleul disensiunilor ideologice care împiedică

elaborarea unei definiţii unice asupra terorismului. Pentru atribuirea calităţii de

„terorist” este necesară o judecată de valoare, cu caracter subiectiv şi deci valabilă

doar din punctul de vedere a celui care face această evaluare.

Definiţia pe care legea o dă grupului structurat şi grupării teroriste ne-au

determinat să tratăm două aspecte: corelaţia care există între aceste noţiuni, relaţia

întreg-parte sau, din contră, independenţa ce există între diferitele forme de

organizare ale formaţiunilor teroriste, iar în al doilea rând dezbaterea legată de

8

caracterul actelor de terorism ca formă de manifestare a criminalităţii organizate

sau ca fenomen infracţional distinct.

În ultimul capitol, am analizat infracţiunile din Legea nr. 535/2004 privind

prevenirea şi combaterea terorismului. În secţiunea iniţială am încercat să

surprindem, într-o analiză sintetică elementele comune sau din contră cele specifice

fiecărei infracţiuni. În această secţiune în care ne-am oprit asupra structurii

generale a infracţiunilor din lege, am considerat că cele mai importante discuţii sunt

cele generate de stabilirea obiectului juridic generic al infracţiunilor, de subiectul

activ, precum şi cele privind forma de vinovăţie cu care se săvârşesc infracţiunile

din lege.

Ulterior am luat fiecare faptă în parte şi am insistat asupra chestiunilor care

pun cele mai mari probleme.

Faptele incriminate la art. 32 sunt considerate a fi acte de terorism atunci

când sunt săvârşite în condiţiile art. 2. Acestea pot fi împărţite în trei categorii de

infracţiuni. Infracţiunile complexe prevăzute la lit. a)- d) şi f) grefate pe fapte

penale deja incriminate de codul penal sau alte acte normative, o infracţiune nou

prevăzută, cea de la lit. e) şi infracţiunea de ameninţare de la lit. g) care este

raportată la toate infracţiunile de la acest articol.

În mod tradiţional s-a apreciat că obiectul juridic principal al infracţiunilor

de terorism este reprezentat de relaţiile sociale privind ordinea publică, căreia i se

aduce atingere prin săvârşirea acestui tip de fapte. Formularea acestei concluzii ne-

a fost permisă prin observarea locului unde infracţiunile de terorism au fost plasate

în majoritatea Codurilor penale consultate. Totuşi, lucrurile nu sunt atât de simple.

Atunci când am analizat definiţia terorismului, ne-am exprimat opinia conform

căreia fenomenul terorist poate afecta siguranţa naţională a unui stat atunci când el

devine ţinta unor atacuri sistematice a unei campanii ce are ca scop, tocmai

destabilizarea acelui stat sau a formei sale de conducere. Dacă privim consecinţele

9

atacurilor teroriste în parte, constatăm că unele dintre acestea pot pune în pericol

doar ordinea publică, în vreme ce alte atacuri pot afecta nu numai ordinea publică,

ci şi siguranţa naţională. Ceea ce distinge atât de mult consecinţele diferitelor acte

teroriste, derivă din ţintele vizate. Apreciem că amplasarea unei bombe într-o

cafenea, ce are ca rezultat decesul unor civili, clienţii întâmplători ai localului din

momentul detonării dispozitivului exploziv, aduce atingere doar ordinii publice, în

timp ce plasarea unui dispozitiv exploziv la o centrală nucleară, descoperit chiar şi

înainte de a exploda, este de natură să pună în pericol siguranţa naţională, prin

consecinţele pe care această faptă le-ar fi avut asupra sănătăţii populaţiei unui

teritoriu pe termen lung, dar şi consecinţe negative asupra economiei unei ţări.

Pentru aceasta, apreciem că, în conformitate cu prevederile din legea română

infracţiunile de terorism au un obiect juridic alternativ, în funcţie de scopul avut în

vedere de făptuitor, scop ce rezultă din ţinta vizată prin atentat.

Această dualitate a obiectului juridic al infracţiunilor de terorism a fost

observată de legiuitorul comunitar, care a definit actele de terorism ca fiind: „fapte

care în funcţie de natură sau context, pot provoca daune grave ţării sau unei

organizaţii internaţionale când sunt comise în scopul: de a intimida serios

populaţia, ori de a constrânge un guvern sau o organizaţie internaţională să facă sau

să nu facă un act; ori de a destabiliza grav sau de a distruge structurile politice,

constituţionale, economice sau sociale ale unei ţări sau organizaţii internaţionale.”

O altă problemă a analizei este legată de subiectul activ al infracţiunilor de

terorism. O primă problemă, derivă din faptul că în viziunea legiuitorului român

entităţile teroriste sunt constituite dintr-o „persoană, grupare, grup structurat sau

organizaţie” (subl. n.), iar „teroristul” este definit nu ca membru al unei grupări,

grup structurat sau organizaţie, ci ca fiind o persoană ce comite o infracţiune din

prezenta lege. De unde rezultă întrebarea dacă actele de terorism pot fi săvârşite şi

de către o persoană care acţionează independent de vreo formaţiune teroristă sau

doar de către o persoană ce este membră a unei astfel de organizaţii.

10

În analiza pe care am făcut-o, dar mai ales pentru conturarea unor concluzii,

ne-am folosit de legislaţiile similare din statele europene care au inclus în dreptul

intern prevederile decizie-cadru din materia prevenirii terorismului.

Am încheiat această analiză cu prezentarea unor decizii de practică.

În continuarea am analizat prevederile art. 33 care conţin incriminarea unor

fapte asimilate celor de terorism.

Din nou, la următorul articol, art. 34 vom avea dispoziţii prin care sunt

incriminate alte fapte de terorism- cele săvârşite pe o navă sau pe o platformă fixă.

Prin prevederile art. 35 sunt incriminate două fapte în legătură cu grupările

teroriste: conducerea acestora şi constituirea lor. Astfel, la primul alineat este

incriminată fapta de a conduce o entitate teroristă, în timp ce la ultimul este

incriminată ca infracţiune autonomă participaţia constituită. În legislaţia română

găsim incriminări similare prevederilor de la art. 35 alin. 2 şi, spre exemplu, la art.

167 C.pen., art. 323 C. pen. şi la art. 7 din Legea nr. 39/2003 privind criminalitatea

organizată. Între aceste prevederi există unele diferenţe, care provin din sfera

infracţionalităţii la care se referă fiecare dintre aceste texte.

Incriminări similare există în toate legislaţiile europene, însă în acestea

constituirea unei asocieri în vederea săvârşirii de acte de terorism este considerată

tot act terorist, în timp ce legiuitorul român nu a îmbrăţişat aceeaşi idee, în temeiul

căreia actele de terorism reprezintă nu doar atentatele teroriste clasice.

Art. 36 conţine dispoziţiile prin care au fost incriminate faptele de sprijinire

materială a activităţii teroriste. Şi asupra acestor prevederi pot fi făcute două critici

importante: în primul rând că aceste fapte nu au fost definite ca acte teroriste, iar în

al doilea rând că există suprapuneri cu unele dispoziţii ale art. 33.

Nici prevederile art. 37 nu sunt la adăpost de critici, deoarece ele generează

suprapuneri inutile cu prevederile art. 32 alin. 1 lit. g) din lege.

În opinia noastră, dispoziţiile art. 38 care incriminează fapta constând în

alarmarea nereală cu privire la săvârşirea unui act terorist, nu ar trebui să fie incluse

11

în această lege, deoarece ele nu sunt săvârşite cu acelaşi scop ca şi celelalte fapte

din lege. De altfel, tocmai includerea sa printre infracţiunile din lege, a stârnit

multe confuzii cu privire la încadrarea juridică a unor fapte de alarmare nereală,

multe instanţe considerând că sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii

de ameninţare, prevăzute la art. 37 din lege.

În fine, ultima infracţiune analizată, prevăzută la art. 39 din lege conduce din

nou la unele suprapuneri cu prevederile art. 33 din lege.

Imaginarea unor societăţi în care violenţa să fie înlăturată nu poate fi decât

utopică. Violenţa, ne-o arată istoria şi ne explică deopotrivă psihologii şi sociologii,

a însoţit şi va însoţi devenirea umană. Nicio societate nu poate să îşi propună, în

mod realist, eradicarea, ci doar diminuarea sau prevenirea sa.

După conflictele interstatale şi războaiele civile, terorismul reprezintă cea

mai acută formă de violenţă. Ceea ce este caracteristic terorismului este faptul că el

„însoţeşte” devenirea umană din epoca modernă, iar globalizarea a permis

radicalizarea sa. Această trăsătură nocivă provine din evoluţia fenomenului ca efect

însuşi al globalizării. Dacă pentru state globalizarea a permis construirea de noi

relaţii internaţionale economice sau culturale, pentru terorism globalizarea a permis

exportarea violenţei, apariţia de celule teroriste în majoritatea statelor, comunicarea

rapidă între membrii grupărilor, disimularea lor în state precum Germania, S.U.A,

Marea Britanie, Olanda, Franţa, etc. cu consecinţa directă a transformării acestor

state în ţinte vulnerabile. Şi, pentru că atentatele teroriste nu mai sunt scenarii

fataliste ale unor autori ce tind să exagereze, ci realitatea traiului zilnic, chestiunea

prevenirii lor a devenit o componentă esenţială a cooperării internaţionale în

materia descoperirii şi anihilării reţelelor teroriste.

Mijloacele sunt cele militare şi cele juridice, acestea din urmă au format

obiectul analizei noastre.

În evoluţia viitoare a normelor interne, trebuie să se ţină seama tot mai mult

de instrumentele juridice din Uniunea Europeană. După aderare, România nu mai

12

are o existenţă individuală, ci este parte dintr-un întreg pe care îl formează Uniunea

Europeană, astfel că ea trebuie să participe la efortul comunitar desfăşurat în

vederea prevenirii fenomenului terorist.

Având în vedere numeroasele critici pe care le-am făcut o dată cu

prezentarea elementelor constitutive ale fiecăreia dintre infracţiunile analizate, vom

exprima concluziile noastre cu privire la posibile modificări ale dispoziţiilor legii,

modificări prin care legea internă ar răspunde mai fidel prevederilor Deciziei –

Cadru nr. 475/JHA/2002.

În opinia noastră, legea română, în dorinţa de a adapta dipoziţiile comunitare

la incriminările care existau deja şi care fuseseră introduse prin O.U.G. nr.

141/2001, a acoperit doar parţial noutăţile propuse prin Decizia-Cadru.

Înainte de a critica actuala reglementare şi de a propune modificări legii, ne

exprimăm convingerea că infracţiunile de terorism şi cele în legătură cu terorismul

ar trebui să fie prevăzute în Codul penal. Prin aceasta, s-ar oferi mai multă coerenţă

reglementărilor din prezenta lege. Astfel, dispoziţiile cu caracter penal ar fi

preluate de C.pen., cele de procedură penală ar fi preluate de C.proc.pen., iar alte

dispoziţii care vizează atribuţiile instituţiilor implicate în combaterea terorismului

ar fi cuprinse într-o lege special destinată acestor reglementări. De asemenea,

definirea terorismului nu este necesară, ci din contră poate genera dificultăţi în

aplicarea acesteia.

În ce priveşte incriminările din lege/Cod, apreciem că ele ar trebui grupate în

doar două categorii: acte de terorism propriu-zise şi acte în legătură cu activitatea

grupărilor teroriste.

Actele de terorism se împart, la rândul lor, în două categorii: atentatele

„clasice”(uciderea unor persoane, luările de ostateci, deturnările de aeronave etc),

sau cele de tip nou (experimentarea armelor de distrugere în masă, folosirea

acestora), în cazul cărora sunt incriminate diferite forme de violenţă, precum şi

13

actele materiale prin care se constituie o formaţiune teroristă sau se acordă sprijin

organizaţiile teroriste.

Observăm că, la mai mult de 7 ani de la adoptarea Deciziei-Cadru a U.E.,

legea română nu incriminează toate actele de violenţă enumerate în decizie, iar

faptele care nu se regăsesc în Legea nr. 535/2004 sunt cele ce constau în :

- capturarea unor mijloace de transport colectiv de pasageri sau de mărfuri -

art. 1 pct. e);

- perturbarea sau întreruperea aprovizionării cu apă, electricitate sau orice

altă resursă naturală fundamentală, care ar avea drept efect punerea în pericol a

vieţilor umane – art.1 pct.h).

Configuraţia incriminărilor actelor de terorism (privite ca atentate), care

de lege lata sunt cuprinse în două texte diferite, la art. 32 şi la art. 34 nu se

justifică în vreun fel. Toate aceste fapte ar trebui reunite într-un text unic, care

incrimineze toate formele de “violenţă a teroriri” prin care atentatele pot fi puse

în practică. În opinia noastră şi pentru argumentele pe care le-am arătat, actul de

terorism ar fi mai clar definit de legiuitor, dacă incriminarea s-ar raporta la

urmarea imediată, în cazul construcţiilor complexe sau prin indicarea

elementului material în cazul în care sunt introduse noi incriminări.

Act terorist „clasific” este şi cel constând în ameninţarea cu săvârşirea

unor atentate teroriste. Aici performanţele legii noastre în suprapunerea

incriminării faptei de ameninţare sunt dincolo de ceea ce presupune coerenţa

legislativă. Pentru acest motiv, ar trebui să se abroge dispoziţiile art. 37, pentru

motivele pe care le-am arătat la analiza infracţiunii.

A doua categorie de fapte, cele legate de activitatea teroristă sunt cele prin

care se incriminează participaţia constituită, ca formă proprie de săvârşire a

acestor fapte, dar şi faptele constând în sprijinirea unor grupări teroriste.

Legiuitorul român ar trebui să clarifice situaţia infracţiunilor prevăzute la art. 33,

35, 36 şi 39. În opinia noastră, şi acele fapte reprezintă tot acte de terorism, mai

14

puţin grave, dar esenţiale în activitatea grupărilor teroriste. Conform prevederilor

în vigoare, aceste fapte nu sunt calificate de legiuitor ca reprezentând acte de

terorism, deşi făptuitorul lor acţionează în scopul sprijinirii acestor grupări. Aşa

cum am arătat în lucrarea noastră, legislaţiile europene califică, fără excepţie, tot

ca infracţiuni teroriste, ceea ce în legea română sunt denumite: „fapte asimilate

actelor de terorism”.

O altă modificare a faptelor incriminate în lege, vizează “alarmarea, fără

un motiv întemeiat” – art. 38 din lege, faptă care nu este săvârşită în scop

terorist. Chiar dacă o asemenea faptă este de natură a speria populaţia şi de a

mobiliza autorităţile cu atribuţii în prevenirea atentatelor, nu sunt întrunite

elementele specifice actelor teroriste. Mai mult, aceste fapte nu au un potenţial

periculos, deoarece ele, dacă ni se permite, nu sunt decât simple glume proaste

împinse prea departe. Deşi între momentul anunţării unui atac terorist şi până la

cel în care organele abilitate constată că ameninţarea nu este aptă să producă

vreun rezultat, se produce o stare de panică, aceasta nu este similară cu cea

urmărită în cazul atentatelor teroriste. În cazul art. 38 avem de-a face cu

comportamente imature, care nu înţeleg pe deplin consecinţa gestului lor, iar în

cazul ameninţării teroriste punerea în executare a faptei cu care s-a ameninţat

este posibilă. Pentru acest motiv, apreciem că prin dispoziţiile sale, art. 38 se

îndepărtează mult de faptele care ar trebui să fie incriminate în Legea nr.

535/2004 şi propunem scoaterea acestuia din acest cadru legislativ.

Tot în ce priveşte elementele constitutive ale infracţiunii de terorism,

considerăm că prevederile art. 2 trebuie profund modificate, pentru a răspunde

realităţilor din practică, dar şi pentru a elimina confuziile generate de actuala sa

formulare. În opinia noastră, legislaţiile germană, portugheză şi austriacă unde

este preluată întocmai dispoziţia din textul comunitar lămuresc două chestiuni

importante: obiectul juridic alternativ al acestor infracţiuni şi scopul politic, ce

decurge din faptul că infracţiunea este de natură să aducă o atingere gravă unui

15

stat. Ezitarea de a formula explicit scopului politic, nu mai poate fi justificată,

câtă vreme infracţiunile teroriste au încetat de mult a fi exluse de la extrădare pe

criteriul caracterului politic al acestora.

Apreciem că se impune o clarificare şi asupra chestiunii legată de

subiectul activ al infracţiunilor teroriste, printr-o dispoziţie expresă în acest sens.

Aşa cum am arătat, unele state au definit actele teroriste ca fiind săvârşite

exclusiv în participaţie constituită (Germania, Austria, Portugalia), iar altele au

incriminat ca act terorist şi faptele unor persoane ce acţionează independent de

vreo grupare teroristă (Franţa, Spania).

De asemenea considerăm utilă introducerea şi în dreptul român a

circumstanţei atenuante speciale, prevăzută la art. 6 din decizie.

Criticile noastre au pornit de la aplicarea parţială a dispoziţiilor deciziei şi

în susţinerea lor am folosit ca argumente legislaţiile unor state unde aceste

dipoziţii au fost preluate întocmai sau transpuse, state care însă au respectat

ideile principale ale deciziei.

16