Ce practici nepotrivite întâlnim la administrarea Tainei Spovedaniei?

Spovedania sau Mărturisirea păcatelor este una dintre cele şapte Taine ale Bisericii Ortodoxe, cu rol foarte important în viaţa credincioşilor şi a slujitorilor sfântului altar. O întâlnim şi în Biserica Romano-Catolică şi în Bisericile Vechi-Orientale, cu aceeaşi însemnătate în viaţa duhovnicească, în schimb ea nu este practicată în Bisericile protestante, calvină şi luterană, şi cu atât mai mult în cultele neoprotestante şi secte care derivă, în marea lor majoritate, din Protestantism.

Cât priveşte instituirea, necesitatea şi importanţa ei în viaţa Bisericii şi a credincioşilor, nu mai este cazul să discutăm aici. Ea este Taină instituită de Mântuitorul imediat după Sfânta Sa Înviere din morţi, când se arată ucenicilor, seara, în ziua cea dintâi a săptămânii, în casa sau foişorul unde ei era adunaţi de frica iudeilor şi când îi salută cu aceste cuvinte: ,,Pace vouă”, apoi îi trimite la propovăduire, suflând asupra lor şi zicându-le: ,,Luaţi Duh Sfânt, cărora veţi ierta păcatele le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan 20, 20-23).

Este în afară de orice îndoială că acesta este locul sau temeiul scripturistic de bază al instituirii acestei Sfinte Taine, direct de către Mântuitorul, şi ea are la bază porunca Lui, mandatul de a merge la propovăduire ca trimişi ai Săi, având şi această misiune de a ierta păcatele, mai ales în baza puterii pe care o dă Duhul Sfânt, cu care El Însuşi i-a insuflat şi care avea să coboare şi să lucreze definitiv în ei, începând din ziua Cincizecimii. Ea este Taina prin care ne curăţim de păcatele săvârşite de la Botez sau de la ultima spovedanie şi refacem legătura cu Hristos şi Biserica de care ne rupe păcatul. De aceea, ea are o importanţă capitală în viaţa duhovnicească. Ea este Taina regenerării noastre spirituale.

Pornind de la porunca şi puterea date de Mântuitorul Sfinţilor Săi Ucenici şi Apostoli, de a administra această Taină, de al îndemnul pe care îl face mai târziu Sfântul Apostol Iacob: ,,Mărturisiţi-vă, deci, unul altuia păcatele şi vă rugaţi unul pentru altul, ca să vă vindecaţi” (Iacob 5, 16), ca şi de la realitatea păcatului în viaţa noastră: ,,Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este intru noi. Dacă mărturisim păcatele noastre, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească pe noi de toată nedreptatea” (I Ioan 1, 8-9), Taina Spovedaniei a fost practicată dintotdeauna în Biserica creştină, de către cei instituiţi legal şi împuterniciţi cu lucrarea Duhului Sfânt, adică episcopii şi preoţii. Ea s-a administrat şi ca Taină de sine adică singură, dar mai ales legată de Taina Sfintei Euharistii, care întotdeauna a necesitat o pregătire specială şi curăţire de păcate pentru a fi primită cu vrednicie. De aceea, a rămas practica în Biserica Ortodoxă de a nu administra niciodată Sfânta Euharistie credincioşilor, dacă aceştia nu au fost spovediţi şi dezlegaţi de păcatele lor. Slujitorii bisericeşti şi credincioşii ştiu foarte bine că Spovedania sau Mărturisirea fără primirea Sfintei Euharistii este posibilă, dar invers, adică Sfânta Euharistie fără Taina Spovedaniei, nu se poate. Lucrul acesta îl confirmă sau îl întăreşte practica dintotdeauna a Bisericii, bazată pe o serie de canoane care, pentru diverse păcate, opresc pe credincioşi de la

1

primirea Sfintei Euharistii. De aceea, din respect pentru Sfânta Euharistie, credincioşii care nu s-au spovedit nu îndrăznesc să se apropie de Sfânta Împărtăşanie, cu excepţia celor care sunt total străini de practica sau de viaţa religioasă. În acest context, este de subliniat regretul că în unele dintre Bisericile Ortodoxe surori, şi mai ales în Biserica Greciei, există practica de a împărtăşi pe credincioşi fără spovedire şi dezlegarea necesară. Am întâlnit, la un mare Simpozion teologic, pe un distins ierarh grec, mitropolit şi profesor de teologie, care pleda pentru separarea sau administrarea distinctă a celor două Sfinte Taine şi pentru împărtăşirea fără Spovedanie şi dezlegare, ceea ce mi se pare cu totul nepotrivit şi neconform cu tradiţia veche a Bisericii, şi mai ales cu însemnătatea pe care noi o atribuim mereu Sfintei Euharistii: ca Taină care cere pregătire specială şi curăţire de păcate, pe care nu le putem asigura decât prin post, pocăinţă, spovedanie şi dezlegare dată de episcopul sau preotul duhovnic. De ceea, este bine să ştim şi să păstrăm în practica Bisericii rânduiala conform căreia Sfânta Împărtăşanie nu se poate oferi fără spovedanie şi iertare de păcate.

Ceea ce dorim, însă, să abordăm în rândurile de faţă este un alt aspect legat de Taina Spovedaniei, şi anume felul în care ne mărturisim, ce spunem de obicei şi ce ar trebui să spunem duhovnicului, felul în care se desfăşoară Spovedania, timpul în care trebuie să ne mărturisim şi eficienţa pe care trebuie să o aibă asupra noastră această Taină.

Din experienţa pastorală, destul de bogată, pe care am acumulat-o în anii de slujire preoţească, la parohie sau cu studenţii teologi, am observat că de obicei nu ştim să ne mărturisim sau nu-i dăm acestei Taine importanţa şi rostul care i se cuvin, ci o minimalizăm aproape până la caricaturizare sau desfiinţare, schimbându-i destinaţia şi rostul major pe care le are în viaţa noastră duhovnicească. Unii credincioşi, şi uneori şi slujitorii, sunt nepregătiţi să administreze această Taină, şi atunci prin ea nu se ajunge la rezultatul scontat sau la scopul pentru care Mântuitorul a instituit-o. Voi prezenta câteva dintre aceste deficienţe de administrare a Tainei Spovedaniei, care diminuează sensul şi importanţa ei.

Taina Sfintei Spovedanii este o lucrare foarte grea. Administrarea ei nu se face decât de persoane bine pregătite şi cu experienţă pastorală, liturgică, familială, socială, gospodărească. Este cunoscut faptul că numai preotul care are hirotesia de duhovnic o poate săvârşi. Astăzi, această calitate se dă cu oarecare uşurinţă şi de multe ori la preoţii foarte tineri care sunt total lipsiţi de această experienţă. Dar, dacă necesităţile parohiilor pentru care sunt hirotoniţi o cer, acest lucru nu mai poate fi comentat. Important este ca atunci când noul preot primeşte această putere şi îndatorire, să se străduiască să o facă cu toată responsabilitatea, căci este lucrarea prin care el poate zidii sufleteşte sau poate distruge. Dacă preotul este lipsit de experienţă, dacă şi-a creat obiceiul de a se fi spovedit de tânăr, de a şti ce înseamnă această importantă lucrare, el nu o va face cu mare succes. Va fi un slujitor care va citi molitfele, va asculta păcatele sau ceea ce-i spun credincioşii şi va da o dezlegare şi poate un canon sau epitimie, ceea ce nu este de ajuns. Spovedania nu este numai ascultare de păcate şi acordare de dezlegare şi prescrieri de canoane, ci este un mijloc extraordinar de pastoraţie individuală, de dialog, de discuţii deschise cu penitentul, de comentare şi interpretare a păcatelor sau faptelor mărturisite, de analizare a circumstanţelor atenuante şi agravante ale săvârşirii păcatelor, de cercetare a stării psihologice a penitentului, pentru a vedea starea de căinţă, de părere de rău, care se impune, ca o condiţie a iertării, iar nu simpla înşirare a păcatelor. Am observat femei care

2

vin şi spun cu o naturaleţe care te izbeşte faptul că au săvârşit uneori zeci de avorturi şi nu transpare nici un fel de părere de rău. Spun acest lucru ca şi când aceste oribile crime au fost ceva tot aşa de obişnuit ca şi când ai bea apă sau ai face piaţa. De aceea, nu trebuie privită Spovedania ca un simplu act liturgic, ci ca pe o stare de excepţie în viaţa credinciosului, căci vine să-şi mărturisească păcatele şi desigur, vrea sau trebuie să vrea să se îndrepte. De aici grija duhovnicului şi a penitentului de a nu privi Spovedania ca pe ceva foarte obişnuit, banal, de rutină, formal, ci ca pe Taina care te apropie de Dumnezeu şi Biserică.

Dată fiind importanţa Tainei, pentru administrarea ei trebuie rezervat timpul necesar. Din păcate, mulţi o înţeleg ca pe o formalitate şi numai ca pe o condiţie pentru împărtăşire şi o fac doar în ultima săptămâna sau în ultimele zile ale postului, când săvârşirea ei este o adevărată improvizaţie, ca să nu-i spunem batjocură, când preotului trebuie să-i treacă prin faţă credincioşii parohiei, pentru a se spovedi.

Este un adevărat sacrilegiu administrarea Tainei Spovedaniei sub această presiune a timpului şi sub privirile zecilor sau sutelor de credincioşi care aşteaptă nerăbdători şi grăbiţi să le vină timpul şi rândul la spovedit, dar când, de fapt, nu poţi să şti sau să afli aproape nimic despre starea lor sufletească. Atât ei, cât şi preotul sunt grăbiţi şi, aceea numai Spovedanie nu se poate numi. Ba, mai mult, lipsa de educaţie şi instrucţie religioasă îi face pe mulţi să solicite Spovedania după ce preotul a început, duminica sau în zi de sărbătoare, slujba Utreniei sau chiar a Liturghiei.

Am văzut preoţi care între două ectenii mai fac şi o Spovedanie sau două, ceea ce este de neacceptat. Cum poate fi aceea o Spovedanie, care presupune citirea molitfelor din rânduiala slujbei, auzirea păcatelor sau mărturisirea, canonul care presupune şi el un timp de împlinire? Or, noi ştim că preotul, când vine duminica sau în zi de sărbătoare la biserică, are altceva de făcut, nu de spovedit.

El trebuie să-şi citească pravila de rugăciune, dacă nu şi-a citit-o acasă, să săvârşească Proscomidia şi să pomenească pomelnicele care i se aduc la altar, să urmărească şi să săvârşească slujba, să rostească ecteniile şi să citească rugăciunile respective, ceea ce nu-i mai lasă nici un pic de timp liber. Preotul nu stă degeaba în altar, ci are foarte multe lucruri de făcut, ceea ce nu-i permite să se ocupe de spovedanie. Dacă o face, înseamnă că neglijează ritualul şi alte obligaţii sacerdotale impuse de moment.

La aceasta adăugăm şi un fapt psihologic care nu este deloc de neglijat. Preotul vine la biserică în zi de duminică şi de sărbătoare, pregătit să slujească Sfânta Liturghie, odihnit, cu mintea limpede, cu pace şi linişte sufletească, împăcaţi cu toţi şi cu o anume dispoziţie interioară de a săvârşi cea mai importantă dintre lucrările sacramentale, aşa cum cere pravila. A asculta din nou păcate şi mustrări înseamnă să-şi tulbure liniştea interioară şi să se încarce sufleteşte cu stări care nu sunt deloc potrivite cu ceea ce are de săvârşit la altar. De aceea, este bine ca mărturisirea să se facă într-o zi din săptămâna , special rânduită, cunoscută de credincioşi, în care timpul să-i permită să stea de vorbă cu enoriaşii mai pe îndelete la Spovedanie, să-i asculte, să-i înţeleagă, să aprecieze greutatea faptelor săvârşite, să le dea sfatul cel mai potrivit şi canonul cel mai indicat, pe care penitentul să aibă timp să-l îndeplinească.

Acelaşi lucru este valabil şi la parohiile cu mai mulţi slujitori, unde, contrar rânduielilor tipiconale, unul sau doi fac slujba, iar celălalt sau ceilalţi spovedesc într-un colţ de biserică, ceea ce este cu totul nepotrivit şi neindicat. Şi preoţii, şi credincioşii vin în zi de sărbătoare să participe la slujbă, să o asculte, să o înţeleagă şi să o trăiască.

3

Cântarea, citirea şi săvârşirea actelor liturgice nu-i pot permite preotului să facă o spovedanie corectă, neavând liniştea şi cadrul necesar mărturisirii.

Cât priveşte mărturisirea în sine, sunt iarăşi o serie de lucruri care nu se desfăşoară corect şi eficient, şi aceasta datorită credincioşilor care nu ştiu să se spovedească, dar şi preotului care nu-i catehizează sau nu introduce rânduială în modul de a se mărturisi.

Aici vom aminti faptul că sunt credincioşi care vin la Spovedanie fără nici un fel de pregătire şi aşteaptă să fie întrebaţi de preot asupra păcatelor, ceea ce este total nepotrivit. Cel care aşteaptă să fie întrebat de preot înseamnă ca nu ştie de ce a venit la Spovedanie, nu-şi pune nici un fel de întrebare şi face totul de formă. A venit la Spovedanie fiindcă aşa se obişnuieşte de sărbătorile mari sau la sfârşitul posturilor. Or, cea mai importantă problemă este ca, atunci când dorim să ne spovedim, să ne facem examenul de conştiinţă. Aceasta înseamnă să ne retragem cu sinceritate în intimitatea sufletului nostru şi să ne scrutăm sau cercetăm conştiinţa şi să vedem ce păcate, greşeli, abateri rele am săvârşit faţă de Dumnezeu, faţă de aproapele şi faţă de noi. Dacă vom face lucrul acesta, vom vedea că vom găsi atâtea păcate că nu avem hârtie să le scriem sau memorie să le ţinem minte. În această privinţă ne pot servi aşa-zisele ghiduri pentru Spovedanie, care au apărut cu generozitate în ultima vreme, deşi nu toate sunt ziditoare sau folositoare, fiindcă unele exagerează în a prezenta păcatele, fiind uneori chiar sugestii pentru fapte pe care nu le-am săvârşit. Cel mai indicat ar fi să urmărim întrebările pe care le prescrie Molitfelnicul sau Aghiasmatarul, la rânduiala Spovedaniei, dar şi acelea pot crea probleme, având în vedere categoriile de credincioşi care se spovedesc, pentru a nu produce sminteală sau îndemn la păcat.

Tocmai de aceea, aşa-zisa ,,Spovedanie după pravilă” nu este indicată, căci aceasta ar însemna să citim tot acel chestionar pentru toate categoriile de credincioşi, ceea ce este cu totul nepotrivit, ca metodă şi tact. Ceea ce este important este ca penitentul să conştientizeze starea de păcat, aşa cum conştientizăm starea de boală şi venim la medic să ne vindecăm. Ce ar însemna ca un medic să-l întrebe pe un bolnav de simptomele tuturor bolilor posibile, când pacientul este bolnav de ceva foarte precis? La fel se întâmplă şi cu penitentul. El trebuie să ştie care sunt păcatele lui cele mai mari, mai multe şi mai grele.

Acestea conştientizate, ni le putem însemna pe o hârtie, ca să nu le uităm sau să le ţinem minte şi să le prezentăm preotului. Dacă facem o listă de pagini întregi de păcate şi le citim, automat, fără urmă de pocăinţă, iarăşi nu este indicat. De aceea, este bine să ne cercetăm conştiinţa ca să ştim ce am săvârşit de la ultima Spovedanie, indiferent când a fost aceasta. De aici să plecăm şi pe acestea să le prezentăm preotului, care poate angaja un dialog spre a se edifica asupra circumstanţelor agravante sau atenuante ale săvârşirii păcatului, asupra stării de vinovăţie, de pocăinţă, de smerenie şi altele.

Când îi cerem preotului să ne întrebe sau aşteptăm să ne chestioneze, înseamnă că noi nu ne-am gândit deloc la păcatele noastre, deci nu avem nici un fel de dorinţă de pocăinţă, părere de rău sau îndreptare. Dar ceea ce este şi mai grav este faptul că ne socotim fără păcate, ceea ce constituie o mare eroare (I Ioan 1, 8) sau cădem în a doua greşeală, pe care o fac mulţi credincioşi, de a socoti că nu au făcut păcate grele sau mari, ci păcate obişnuite. Acest mod de a gândi este foarte periculos şi nesănătos, căci nu există păcate grele sau mari şi păcate uşoare sau mici, căci orice fel de păcat ne rupe de Dumnezeu şi Biserică, iar păcatele mici şi multe atârnă tot aşa de greu, precum câteva păcate mari.

4

Din păcate, ascultăm la Spovedanie de atâtea ori, ca pe fariseul din Evanghelie, credincioşii care au curajul să se socotească nevinovaţi pentru că nu au păcate mari, ci doar câteva mărunte de spovedit. Acestora trebuie să le reamintim cuvintele Scripturii: ,,Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi” (I Ioan 1, 8).

În ceea ce priveşte conţinutul mărturisirii, ne izbim foarte adesea de situaţii cu totul nepotrivite pentru un asemenea act. Credincioşii nu se analizează pe ei, ci mai degrabă pe cei din jur şi critică păcatele sau atitudinile acestora care i-ar implica şi pe ei în aceste conflicte sau stări. Cele mai frecvente sunt situaţiile în care cei care se spovedesc îşi istorisesc viaţa lor de familie, modul în care s-au căsătorit, conflictele cu soţul sau soţia, cu socrii, cu cumnaţii, cu rudele din familie, cu vecinii, care desigur că dau naştere unor stări de tensiune, ură, invidie, răzbunare şi alte păcate care trebuie mărturisite, dar ele nu seamănă cu o pocăinţă sau Spovedanie, ci mai degrabă cu acuzaţii la adresa acestor persoane şi cu o încercare de disculpare în care nu se mai percepe părerea de rău pentru cele întâmplate şi mai ales iertarea sau iubirea.

Alte persoane se plâng pentru starea materială precară în care trăiesc şi uită de ei ca persoane implicate în viaţa sau în îndatoririle sociale pe care le are fiecare. Fără îndoială că preotul trebuie să le asculte şi să le cunoască pe toate, pentru a-şi putea călăuzii credincioşii, dar o Spovedanie nu poate consta numai din acestea. Este o denaturare a actului aşa de important care ne priveşte pe fiecare ca individ, persoană religioasă în raportul nostru cu Dumnezeu, cu semenii şi cu noi înşine. Uneori la Spovedanie nu auzim nimic despre problemele legate de credinţă, de Dumnezeu, de morală, de atitudinea faţă de semeni şi faţă de noi, ceea ce este şi neplăcut, şi regretabil. Acestea dovedesc că nu ştim ce înseamnă Spovedania, nu avem exerciţiul ei şi nu-i dăm importanţa care i se cade.

Este suficient să ascultăm cele două molitfe din cadrul slujbei Spovedaniei şi să vedem sau să ştim ce trebuie să spunem preotului. Dacă se mai adaugă şi Rugăciunea pe care o citeşte arhiereul sau preotul, pentru iertarea tuturor păcatelor celor de voie şi a celor fără de voie şi pentru tot jurământul şi blestemul, aşa cum obişnuiesc unii preoţi, avem un tablou complet, o listă sau un sumar al păcatelor pe care trebuie să le mărturisim. Dacă reducem Spovedania numai la problemele sau conflictele de familie sau cele sociale, denaturăm Taina Mărturisirii. Iată, aşadar, câteva dintre problemele pe care trebuie să le avem în vedere la Spovedanie, care să constituie temele examenului de conştiinţă pe care ni-l facem, şi conţinutul mărturisirii: păstrarea celor zece porunci, păzirea învăţăturii Bisericii privitoare la Dumnezeu Cel în Treime, la Sfintele Taine, respectarea poruncilor bisericeşti, ferirea de păcatele împotriva Duhului Sfânt: necredinţa, ateismul, erezia, încrederea nesocotită în bunătatea lui Dumnezeu, care poate îndemna la păcat permanent, deznădejdea, pizmuirea aproapelui, nepocăinţa; de păcatele capitale: mânia, mândria, iubirea de argint (avariţia), invidia, lenea, lăcomia, desfrânarea; de păcatele strigătoare la cer: uciderea cu voie, inclusiv avortul sau chiuretajul, sodomia sau homosexualitatea şi lesbianismul, ca păcate împotriva firii la care asociem şi prostituţia, asuprirea văduvelor, orfanilor şi săracilor, oprirea drepturilor băneşti ale celor care lucrează, necinstirea părinţilor. Toate aceste păcate, pe care le poate săvârşi credinciosul şi care în rugăciunile Bisericii sunt exprimate şi prin alte numiri ca: jurământul sau blestemul, clevetirea, socotirea păcatelor semenilor, vrăjitoria, descântecele, farmecele, hula împotriva lui Dumnezeu şi a oamenilor, neglijarea celor

5

săraci, crearea de amărăciuni şi necazuri, neconcentrarea la rugăciune, vorbele urâte, deşarte, înjurăturile şi altele, trebuie avute în vedere atunci când dorim să ne pocăim. Dacă la ele adăugăm şi lipsa faptelor milei trupeşti: hrănirea celui flămând, adăparea celui însetat, îmbrăcarea celui gol, cercetarea celor în necazuri şi nevoi, cercetarea celor bolnavi, găzduirea călătorilor, îngroparea săracilor, ca şi pe cele ale milei sufleteşti: întoarcerea celor rătăciţi la calea adevărului şi a păcătoşilor la virtute, învăţarea celor neştiutori şi nepricepuţi, sfătuirea celor care au nevoie de sfat, rugăciunea pentru aproapele nostru, mângâierea celor întristaţi, răsplătirea răului cu bine şi nerăzbunarea, iertarea celor care ne-au greşit, avem un tablou complet a ceea ce înseamnă lucruri sau fapte rele pe care le putem săvârşi faţă de Dumnezeu, de semeni şi de noi, şi de care trebuie să ţinem cont la Spovedanie.

Am prezentat toate aceste deficienţe şi neajunsuri în administrarea Tainei Spovedaniei, fiind convins că şi ceilalţi confraţi slujitori se izbesc de aceleaşi situaţii care trebuie îndreptate. Acestea înseamnă, pentru noi, slujitorii, un semnal de alarmă care ne aduce aminte că asemenea stări de lucruri nu trebuie să se mai perpetueze. Nu aflăm într-un regim de libertate totală în a ne desfăşura activitatea pastorală şi ea trebuie făcută cu eficienţă.

De aceea, consider că cel dintâi lucru este acela de a nu ne mai complace într-o asemenea stare de lucruri, care trebuie schimbată negreşit. Cel dintâi lucru este acela de a nu mai îngădui ca Spovedania să se săvârşească fără rânduială, după improvizaţia fiecăruia şi formal. Ea trebuie făcută cu toată responsabilitatea care se impune.

În această privinţă, socotesc că o acţiune de catehizare a credincioşilor în această privinţă este foarte necesară, întrucât aceştia nu cunosc regulile sau normele de desfăşurare a acestei lucrări sfinţitoare aşa de importante şi o fac în virtutea obişnuinţei, a experienţei personale, incomplete şi uneori greşite, reuşind ca, în felul acesta, să nu conştientizeze ce se întâmplă în actul Spovedaniei. Ar fi păcat ca dintr-o lucrare aşa de importantă să reţinem doar aspectul pur formal.

În al doilea rând, este bine să-i învăţăm pe credincioşii noştri că Spovedania nu este legată numai de cele patru mari posturi şi de actul împărtăşirii, ci că este o Taină de sine stătătoare de cea mai mare importanţă pentru redresarea noastră morală. Îndreptarea omului, integrarea lui într-un sistem normal de viaţă creştină, începe de la Spovedanie. Chiar rezolvarea problemelor de sănătate, de îndreptare a unor stări de regres din viaţa noastră, sub toate aspectele, porneşte tot cu Spovedania. Zadarnic vom încerca să scăpăm de răul din noi şi din jurul nostru, apelând la tot felul de dezlegări, de molitfe, de acatiste, de atingerea de moaşte sau de icoane făcătoare de minuni, dacă nu plecăm de la curăţirea de răul din noi şi din jurul nostru, prin eliberarea de păcate în scaunul de Spovedanie şi prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului. De aceea, amândouă trebuie practicate cât mai des, şi nu numai la posturile sau sărbătorile mari, ci ori de câte ori simţim nevoia să-L aducem pe Dumnezeu în fiinţa noastră. Iată de ce este nevoie să facem o Spovedanie corectă şi completă care să nu cuprindă doar o descărcare în faţa duhovnicului de necazurile pe care ni le pricinuiesc cei din familie, rudele, vecinii, chiriaşii sau proprietarii ori patronii, ci de ravagiile pe care le produc în noi tot felul de păcate care ne rup de Dumnezeu şi de Biserică. Nu există remediu mai bine venit şi mai puternic pentru viaţa creştinului decât Spovedania şi Împărtăşania.

6

De aceea, Posturile bisericeşti să fie prilej de adevărată şi conştientă mărturisire, pentru a ne readuce în suflete pe Hristos Care ne iartă şi ni Se dăruieşte nouă sub forma Sfintei Împărtăşanii, fiind conştienţi că ,,fără de El nu putem face nimic” (Ioan 15, 5).

Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, în vol. „Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică”, vol. III.

7