Practica notarială

Originea institutiei notariatului trebuie cautata in antichitate unde, in oranduirea

sclavagista se regasesc elemente specifice ce pot duce la concluzia existentei unor forme

incipiente de exercitare a profesiei notariale. Aparitia notariatului este legata de

inventarea si raspandirea scrisului de catre populatiile sumeniene

Astfel, primele testamente, contracte de vanzare-cumparare de sau de inchiriere au fost

scrise in Mesopotamia cu mii de ani in urma, deci nu intamplator se spune despre notariat

ca ar fi o institutie milenaraConsemnarea in scris a operatiunilor juridice a contribuit la

garantarea ordinii si pacii in cadrul conventiilo private.

Ulterior, in Roma antica cei ce se indeletniceau cu afaceri si diverse tranzactii comerciale

se foloseau de scribi pentru a nota elementele esentiale ale discutiilor ce se purtau cu

ocazia incheierii conventiilor. Astfel, “nota” scrisa de sclav si aprobata de parti constituia

un inceput de dovada in cazul unui proces izvorat din conventie. Specializarea sclavilor

le-a atras si denumirea de “notari” adica cei care iau notite.

Adeseori originea notariatului este legata de institutia “tabelionilor” desi nu exista

suficiente probe pentru considerarea sfarsitului epocii republicane ca detinatoare a

tuturor conditiilor social-economice pentru transformarea unui simplu scrib intr-un

adevarat functionar public. In dreptul roman, mult timp inscrisurile au constituit doar un

simplu mijloc probator al unor acte ce se indeplineau dupa un anumit ceremonial.

Propagarea treptata a documentelor scrise a determinat aparitia unei profesii liberale, a

tabelionului, persoanele ce o exercitau fiind specializate in redactarea documentelor

juridice.

Tabelionii au devenit treptat experti in cunoasterea legilor si a formei juridice, functiile

lor depasind pe acelea de simpla redactare a unor documente juridice. Astfel, au devenit

adevarati asesori juridici ai partilor, nu doar in materia conventiilor private ci si in

privinta redactarii unor petitii, atestari sau certificari solicitate de tribunale.

Dupa destramarea Imperiului roman, cresterea influentei bisericii a facut ca activitatea

notariala sa se desfasoare in cadrul institutiilor clericale, actele acestora fiind intocmite de

laici sau clerici ce purtau denumirea de notari

Odata cu dezvoltarea oraselor medievale si inflorirea comertului, conventiile private au

inceput sa fie redactate de persoane ce posedau o calificare corespunzatoare, calificare ce

se putea obtine in diverse scoli ale vremii. Astfel, dezvoltarea comertului a dus la

transformarea scribului (scriptor sau notarius) in notar public.

O contributie de seama se regaseste in activitatea Universitatii din Bolognain cadrul

careia trei juristi si-au pus amprenta pe dezvoltarea institutiei notariale, dar dintre acestia

primul autor in domeniul dreptului notarial a fost profesorul Rainiero de Perugia care

intre 1222-1234 a elaborat un tratat in aceasta materie intitulat “Ars notariae” cuprinzand

trei parti : contractele, dispozitii de ultima vointa si inscrisuri procesuale.

Odata cu cresterea puterii monarhice la sfarsitul oranduirii feudale notariatul devine

organ al statului, cu drept exclusiv de a redacta si autentifica actele juridice pe teritoriul

unde functioneaza, contra unei taxe ce devenea venit al statului. Secolul al XVII-lea a

adus si instituirea primelor proceduri notariale, semnatura notarului avand o forta

probanta deosebita, fiind intarita cu un sigiliu.

In tara noastra institutia notariala, in acceptiunea moderna, nu este foarte veche. Notiunea

de “notar” sau “act notarial” nu apare inscrisa in documente decat tarziu in evul mediu

si doar in Transilvania. Cu toate acestea, elemente ale activitatii notariale se regasesc in

toate provinciile romanesti din cele mai vechi timpuri.

In perioada sclavagista anterior cuceririi romane, in Dacia dreptul cutumiar era

omniprezent si se manifesta prin obiceiul pamantului, acesta mentinandu-se pana la

aparitia unor legi scrise. Dupa cucerirea Daciei administratia romana a impus unele legi

ce vor coexista cu dreptul autohton ; incep sa apara tranzactiile scrise, drept dovada stand

“tablitele cerate de la Rosia Montana”, acte ce cuprind contracte de vanzare-cumparare

ce au drept obiect sclavi si imobile, contracte de locatiune a fortei de munca si chiar un

contract de societate. Sub influenta civilizatiei romane este posibil ca acei scribi denumiti

in Roma notari sa fi existat si in Dacia romana.

In spatiul romanesc primele marturii de activitate notariala dateaza din secolul al XII-lea

in Transilvania, unde in cadrul Cancelariei regale maghiare functiona notarul special

care asigura si slujba de secretar al regelui, calitate in care autentifica acte cu inelul

acestuia. Cancelaria voievozilor Transilvaniei era organizata dupa aceleasi principii ca si

cea maghiara, lucrul cel mai important de evidentiat in aceasta organizare fiind faptul ca

notarii “nu-si pierdeau functia odata cu schimbarea voievodului”.

Din a doua jumatate a secolului al XIII-lea activitatea notarilor se concentreaza in “locuri

de adeverire“ (loca credibilia), unde se vor intocmi acte la cererea unor persoane

particulare, sub pecetea autentica sau din insarcinarea regelui, voievodului sau vice-

voievodului. Ca procedura, actele de adeverire se intocmeau mai ales in zilele de

sarbatoare, iar notarul pregatea un concept in rezumat, dupa declaratiile partilor, facute in

fata membrilor Colegiilor de canonici de pe langa bisericile episcopale sau de pe langa

manastiri. Acest concept era citit apoi partilor, se corecta, se transcria pe curat si apoi se

trecea in registru dupa ce se platea o taxa. Aceste acte aveau valoare probatorie daca erau

recunoscute de partea adversa. Numarul tot mai mare al tranzactiilor au facut ca notarii sa

inceapa sa foloseasca formulare tip de acte (formulae solemnes styli) inca din secolul al

XIV-lea.

Actele notariale se incheiau cu semnul notarului o figura stilizata desenata de mana,

reprezentand elemente simbolice cu numele ori initialele acestuia. Pe masura inmultirii

numarului de acte a crescut si frecventa falsurilor. De aceea se faceau verificari periodice

la locurile de adeverire. In cazul dovedirii falsului, faptasul era pedepsit cu moartea.

Astfel, in 1399, Stefan, notar al conventului Cluj-Manastur a fost ars pe rug si averea i-a

fost confiscata intrucat se constatase ca a plastografiat numeroase acte.

Un alt spatiu cu activitate notariala prolifica este cel de la Gurile Dunarii, zona intens

colonizata de genovezi la sfarsitul secolului al XIII-lea si inceputul secolului al XIV-lea.

Astfel actele de la Chilia din anii 1360-1361 sunt redactate de notarul Antonio di Ponzo

(originar din Pondezolo) unde figureaza in acte ca “sacre Imperii notarius” si care a

instrumentat in aceasta perioada 99 de acte juridice de natura diversa. Din cercetarea

acestora se observa ca imprumuturile sau gajurile se faceau “cu ipocrita discretie”. De

exemplu, notarul consemna un transport de grau, cumparat cu bani imprumutati (fara a

se preciza suma) ce urmau a fi restituiti (aici suma era specificata) la 15 zile de la sosirea

navei in portul de destinatie. Metoda era folosita spre a se ascunde dobanda, oficial

interzisa in lumea occidentala.

Dupa anul 1400, cei care scriau efectiv documentele erau cunoscuti sub numele de

gramatic, logofat, scriitor cu mana, scriitor de cuvinte. Din acea perioada justitia devine

un atribut al domnitorului, drept urmare legalizarea oricarui inscris se putea face numai in

cancelaria domneasca, condusa de un boier numit logofat. Pentru exercitarea atributiilor

sale acesta avea in subordine logofeti de rang inferior ce intocmeau actele, le copiau sau

transcriau in registre. Numai prin aplicarea sigiliului domnesc de catre logofat, unicul

pastrator al acestuia, actele capatau forta juridica.

In consecinta, se poate spune ca logofatul domnesc este stramosul autohton al Notarului

Public.

O imagine elocventa a evolutiei institutiei notariale satesti in Ardeal in perioada secolului

al XVI-lea si pana in anul 1848, o dovedeste atestarea a 1300 de notari. Numarul redus al

stiitorilor de carte si caracterul majoritar al populatiei romane din aceasta regiune,

imbinat cu birocratistimul exagerat al hasburgilor in imperiul lor au condus la cresterea

numarului de notari satesti care “ii ajuta pe oameni cu sfaturi si le transmite legile si

dispozitiile organelor administrative”. Cei care puteau ocupa aceasta functie trebuia sa

cunoasca limbile oficiale (germana, latina si maghiara), dar si romana, spre a se intelege

cu taranii.

La inceputul secolului al XVIII-lea, un act al guvernului transilvanean stabilea dreptul

obstii de a-si alege notarul dintre “persoane onorabile” si a-l salariza cu o suma potrivita.

In anul 1808, apar Instructiunile notarilor satesti unde sarcina notarilor era sa-i

ocroteasca pe tarani, sa vegheze la incasarea darilor, sa nu “goleasca vreun pahar cu

taranii” si sa raporteze orice abuz autoritatilor superioare.

In Tarile Romane, prin Legiuirea lui Caradja, iar in Moldova prin Codul Callimachi,

activitatea notariala se laicizeaza, lucru ce a contribuit semnificativ la unificarea

legislativa, cooperata la inceput cu Regulamentul Organic si apoi desavarsita in timpul

domniei Principelui Alexandru Ioan Cuza.

O activitate notariala temeinic reglementata apare dupa jumatatea secolului al XIX-lea. In

Principatele Romane, odata cu aplicarea Legii autentificarii actelor, de la data de 1

septembrie 1886 se poate vorbi de aparitia institutiei notariale in acceptiunea sa moderna.

In Transilvania notarul public functiona in baza Legii ungare nr. 35 / 1874, mentinuta in

vigoare prin Legea de extindere din anul 1943, iar in Bucovina isi gasea aplicare Legea

austriaca nr. 75 / 1871, mentinuta in vigoare prin Decretul-Lege nr. 4885 / 1918. Aceste

legi au conferit notariatului public libertate de actiune si autonomie, actele sale fiind

comparabile cu sentintele judecatoresti. Ca sa ajunga intr-o asemenea pozitie notarul

public trebuia sa dovedeasca “diligenta, punctualitate, constiinta, nepartinire”. El era

considerat “consultator, sfatuitor si scriitor al poporului”. Autentificarea si validitatea

unui act nu puteau fi puse in discutie in fata judecatorului, astfel incat posesorul unui act

notarial era scutit ipso facto de procese.

Puterea actelor notariale era conferita si de profesionalismul notarului care, inainte de

intocmirea actului, trebuia sa se convinga de dorinta adevarata a partilor, sa le explice

textele de lege. El trebuia sa redacteze actul clar, fara formulari dubioase sau cuvinte cu

doua intelesuri

Prin Legea nr. 358 / 1944 privind autentificarea si legalizarea inscrisurilor, investirea cu

data certa si legalizarea copiilor dupa inscrisuri, lege ramasa in vigoare pana in anul 1960

s-au unificat dispozitiile din diferite acte normative privitoare la activitatea notariala, s-a

imbunatatit procedura de autentificare si investire cu formula executorie a inscrisurilor

autentificate, s-au mentinut atributiile Notarului Public si s-a prevazut pentru

reprezentantele diplomatice si consulare romane dreptul de a autentifica, legaliza si

investi cu data certa inscrisurile prezentate de cetatenii romani aflati in strainatate.

Cu toate ca institutia Notarului Public din Transilvania si Bucovina era mai bine

organizata decat compartimentele notariale de pe langa judecatoriile ce functionau in

Principatele Romane, aceasta va disparea odata cu aparitia noii legislatii notariale, de tip

socialist. Prin Decretul nr. 79 / 1950 ia fiinta Notariatul de Stat ce a functionat,

experimental in Bucuresti, din 1952 fiind apoi extins in toata tara. Prin aceasta

reglementare notarul este asimilat functionarului public aceasta idee fiind de inspiratie

sovietica.

Pana la aparitia Legii nr. 36 / 1995 activitatea notariata a fost reglementata prin

Decretul nr. 377 / 1960 si H.C.M. nr. 1518 / 1960 precum si prin Ordinul ministrului

justitiei nr. 96 / C / 1973.

In prezent activitatea notariala este reglementata de Legea nr. 36 / 1995, cu modificarile

si completarile prin Legile nr. 267 / 2003 si nr. 178 / 2005, dispozitiile sale fiind

completate de Regulamentul de punere in aplicare a legii (aprobat prin Ordinul

Ministrului Justitiei nr. 710 / C / 1995 si completat cu Ordinele Ministrului Justitiei nr.

233 / C / 1996 si nr. 1410 / C / 1996), de Statutul Uniunii Nationale a Notarilor Publici

din Romania (U.N.N.P.R.) si de Codul deontologic al notarilor publici.

1. PRINCIPIILE DE BAZA ALE ACTIVITATII NOTARIALE

Aratam la inceputul lucrarii, ca natura functiei de notar porneste de la principiile care stau

la baza desfasurarii acestei activitati, principii care nu pot exista, in mod practic decat

intr-o puternica interdependenta.

1.1. Notarul este cel investit sa indeplineasca un serviciu de interes public si are

statutul unei functii autonome (art. 3 din Legea nr. 36 / 1995).

Activitatea si solutiile date de notar nu pot fi controlate pe cale ierarhica, acestea putand

fi atacate numai in fata instantei (in speta a judecatoriei).

Autonomia profesiei se manifesta se manifesta cel putin pe doua coordonate :

1.     in valabilitatea, pana la desfiintarea printr-o hotarare judecatoreasca, a solutiilor

pronuntate de notar in probleme de drept (art. 111 din Regulament),

2.     si prin stabilitatea in functie. Notarul nu poate fi mutat din localitatea unde isi

desfasoara activitatea, fara acordul sau, eliberarea din functie putandu-se face doar in

cazurile expres prevazute de Lege si Statut.

In ceea ce privesc problemele profesional disciplinare, notarul poate fi tras la raspundere

pentru actiuni sau inactiuni ce stirbesc prestigiul profesiei sau nu asigura buna

functionare a serviciului.

Actiunea disciplinara se exercita de Colegiul director al Camerei Notarilor, din oficiu, la

sesizarea Ministrului Justitiei sau al Biroului Executiv al Consiliului Uniunii si se judeca

de catre Consiliul de disciplina constituit in cadrul Uniunii Nationale a Notarilor Publici

din Romania, consiliu compus din cate un reprezentant al fiecarei Camere, ales de

Adunarea generala pentru un mandat de patru ani.

Consiliul de disciplina isi desfasoara activitatea in mod independent si nu se

subordoneaza nici un organ de conducere al uniunii si functioneaza potrivit unui

Regulament propriu adoptat de Consiliul Uniunii in conditiile legii de organizare a

activitatii notariale17.

Consiliul de disciplina judeca in complet de trei membrii. Notarul public, sanctionat

disciplinar, nu poate exercita functii eligibile, pe o perioada de patru ani, de la data

ramanerii definitive a masurii de sanctionare.

Competenta Consiliului de disciplina este prevazuta in Lege si Regulament, acesta putand

trage la raspundere notarul public pentru urmatoarele abateri:

·        intarzieri sau neglijenta in efectuarea lucrarilor;

·        lipsa nejustificata de la birou;

·        nerespectarea secretului profesional;

·        comportament care aduce atingere onoarei sau probitatii profesionale.

Potrivit Statutului, notarul public raspunde si pentru modul in care isi indeplineste

atributiile, cu privire la legalitatea raporturilor juridice pe care le constata si la exercitarea

drepturilor si ocrotirea, in conditiile legii, a intereselor persoanelor care solicita

incheierea actelor notariale, precum si de incalcarea dispozitiilor Legii, Regulamentului si

Statutului.

Deci, dupa cum se poate observa, cu exceptia unor probleme strict disciplinare,

activitatea notarului in domeniul competentelor sale nu se supune nici unui control

ierarhic, acestea fiind prezumate a fi exercitate cu respectarea legii pana la desfiintarea

printr-o hotarare judecatoreasca.

1.2. Potrivit art. 4 din Legea nr. 36 / 1995 a notarilor publici si a activitatii notariale

“actul indeplinit de notarul public, purtand sigiliul si semnatura acestuia este de

autoritate publica si are forta probanta prevazuta de lege”. Notarul public este

investit prin numirea sa de Ministrul Justitiei, cu autoritate de stat, are statutul unei functii

autonome, actul sau fiind de autoritate publica si are, asa cum am precizat, forta probanta

prevazuta de lege.

Inaintea inceperii activitatii sale, notarul va depune juramantul in fata ministrului justitiei

si a presedintelului Uniunii Nationale a Notarilor Publici sau reprezentantilor acestora,

prin care “jura sa respecte Constitutia si legile tarii, sa-si indeplineasca cu onoare si

credibilitate publica, cu constiinta si fara partinire atributiile ce-i revin si sa

pastreze secretul profesional”.

Puterea conferita de legea actului notarial atrage dupa sine pozitia de “judecator in

necontencios” al notarului si ca o consecinta a acestui fapt obligatia sa de a fi

independent in limitele functiei sale autonome.

1.3. Notarul desfasoara o profesiune liberala.

Potrivit acestui principiu notarul, in exercitarea si organizarea profesiei sale, se bucura de

libertate, avand responsabilitatea alegerii sediului, in limitele Legii, sau a angajarii

personalului administrativ.

Acesta nu poate fi asimilat functionarilor publici.

Principala deosebire (pe langa lipsa controlului ierarhic) dintre notar si functionarul

public consta in dreptul notarului la onorariu pentru activitatea desfasurata. Acest drept la

onorariu isi gaseste expresia in organizarea financiar – administrativa a birourilor

notariale, organizare care cade in sarcina fiecarui notar public in parte. Astfel, onorariul

devine elementul principal, pe langa desfasurarea serviciului de interes public, mobilul

fiecarui notar public de a-si exercita profesia. Drept urmare, sumele cuvenite notarului

public pentru prestatiile sale sunt stabilite de catre acesta in functie de principiile

concurentei (pregatirea si prestigiul profesional al acestuia, locatia biroului, posibilitatea

clientilor de a suporta plata onorariului etc.) cu respectarea baremelor minimale stabilite

de Consiliul Uniunii si aprobate prin ordin al ministrului de justitie.

In sprijinul celor de mai sus sta si prevederea dintr-un Regulament al Curtii de Justitie a

Comunitatii Europene care prevede “Notarii nu au nici o legatura de subordonare

ierarhica fata de autoritatile publice, deoarece ei nu fac parte din administratia publica. Ei

isi desfasoara activitatile independent si pe proprie raspundere, isi organizeaza liber

modul in care isi desfasoara activitatea, in limitele stabilite de lege si isi colecteaza

personal onorariile care alcatuiesc venitul lor”.

1.4. Notarul indeplineste un serviciu de interes public pentru a asigura securitatea

legala a partilor contractante. El este un profesionist in domeniul dreptului, numit de

autoritatea statului pentru a autentifica si certifica actele pe care le intocmeste. Acest

principiu se afla in stransa legatura cu cel al legalitatii actului notarial, precum si cu cel al

egalitatii persoanelor in fata notarului public. Interesul public se manifesta prin obligatia

notarului ca la cererea partii, daca sunt respectate conditiile legale si morale, sa incheie

actul cerut. Deci, incheierea actului nu poate fi refuzata in mod arbitrar. In orice caz

incheierea de respingere a notarului de a autentifica actul poate fi atacata in instanta, prin

aceasta aducandu-se o garantie suplimentara servirii interesului public.

In activitatea sa notarul are obligatia sa verifice actele pe care le instrumenteaza, sa nu

cuprinda cauze contrare legii si bunurilor moravuri, sa ceara si sa dea lamuriri partilor

asupra continutului acestor acte spre a se convinge ca le-au inteles sensul si le-au acceptat

efectele, in scopul prevenirii litigiilor.

In cazul in care actul solicitat este contrar legii si bunurilor moravuri, notarul public va

refuza intocmirea lui (art. 6 alin. 1 si 2 din Legea nr. 36 / 1995).

Totusi, in alineatul urmator al articolului 6 este prevazuta situatia conform careia “daca

inscrisul prezentat are un continut indoielnic, iar notarul nu poate refuza instrumentarea

actului, va atrage atentia partilor asupra consecintelor juridice la care se expun si va face

mentiune expresa in act”.

Numai in situatia in care partea se opune la inserarea mentiunii, notarul public va refuza

intocmirea actului.

Aceasta prevedere a legii este aspru criticata de corpul notarilor, considerandu-se

inacceptabil faptul ca un notar care are cunostinta despre un act cu continut “indoielnic”

sa indeplineasca procedura notariala expunand partile semnatare la pericolul anularii

actului incheiat.

1.5. In activitatea sa notarul este investit cu autoritate publica. Pentru sublinierea

acestui principiu intrarea in profesie se face numai prin numire de catre ministrul justitiei.

In cadrul acestei caracteristici se regaseste principalul scop al existentei institutiei

notariale: autentificarea actelor si desfasurarea procedurii succesorale. In lipsa investirii

cu autoritate publica, notarul nu ar fi decat un particular, neputand intocmi acte din care

sa emane solemnitatile cerute de lege. Totodata, prin inserarea autoritatii publice in actele

incheiate de parti, acestor acte li se confera o forta probanta superioara celei de drept

comun.

In afara fortei probante legea confera actului autentic si forta executorie. Aceasta rezulta

din textul art. 66 din Legea nr. 36 / 1995 “Actul autentificat de notarul public care

constata o creanta certa si lichida are putere de titlu executoriu la data exigibilitatii

acesteia. In lipsa actului original, titlul executoriu il poate constitui duplicatul sau copia

legalizata de pe exemplarul din arhiva notarului public”.

1.6. Principiul legalitatii. In intreaga sa activitate notarul trebuie sa respecte legea. Acest

principiu general, existent in orice sistem de drept, respectiv cel al legalitatii actului si

activitatii notariale, se regaseste, dupa cum era si de asteptat, in organizarea activitatii

notariale. Acestui principiu i se subscriu cel al cautarii adevarului, al echitatii si al bunei

credinte, toate acestea creind cadrul sub auspiciile caruia se desfasoara activitatea

notariala. Ca o reflectare a acestor cerinte, notarul, precum si celelalte organe cu atributii

notariale, este obligat sa verifice ca actele ce le instrumenteaza sa nu contina clauze

contrare legii sau bunelor moravuri, sa se asigure de identitatea partilor si de respectarea

celorlalte conditii prevazute de lege. Buna credinta a solicitantului unui act notarial este

prezumata pana la proba contrarie. In cazul constatarii existentei unei clauze nelegale

notarul va refuza intocmirea actului.

Respectarea principiului legalitatii de catre notar in activitatea sa este aproape sinonima

cu respectarea ordinii contractuale, ca ansamblu de reguli juridice referitoare la un

contract. Aceasta are doua surse : legea (in sens larg) si vointa partilor contractante.

Cu alte cuvinte, conjugarea vointei individului si incadrarea acestei vointe in cerintele

legii dau sens legaturii dintre notar si ordinea contractuala.

1.7. Principiul tratamentului egal, al echidistantei si al impartialitatii fata de

solicitantii intocmirii actului notarial. Potrivit art. 7 al Legii nr. 36 / 1995 “activitatea

notariala se infaptuieste in mod egal pentru toate persoanele, fara deosebire de rasa, de

nationalitate, de origine etnica, de limba, de religie, de sex, de opinie, de apartenta

politica, de avere sau origine sociala“. Consacrarea acestui principiu apare drept o

consecinta fireasca a dispozitiilor constitutionale inscrise in art. 16 alin 1 din Constitutie,

potrivit caruia cetatenii sunt egali “in fata legii si autoritatilor publice“.