POSESIA

5/10/2018 POSESIA - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/posesia 1/10

POSESIA

Posesia nu trebuie confundatã cu proprietatea; proprietatea este dreptul, posesia nu estedecât faptul. Posesia se aflã la graniţa proprietãţii. Astfel, cel ce furã un obiectdevine posesorul

acestuia, nu proprietar. Un posesor de rea credinţã. Dar alţi posesori sunt de bunã credinţã; deexemplu, dacã se cumpãrã un imobil de la cineva pe care îl cred proprietar dar care în realitate nueste proprietar, cumpãrãtorul nu deve proprietar dar este un posesor şi în temeiul credinţei saleeronate, este un posesor de bunã credinţã. Posesia produce prin ea însãşi consecinţe juridice.Bunãoarã pânã la revendicarea bunului de cãtre proprietar posesorul are un titlu provizoriu, oanumitã protecţie; de pildã, acţiunile posesorii care îl apãrã pe posesor de cei care ar încerca sã-itulbure posesia; apoi, într-un proces asupra proprietãţii bunului posesorul beneficiazã de calitateade pârât ceea ce îl prezumã proprietar pânã la proba contrarã. Mai mult, dacã posesia se prelungeşte în timp (30 de ani, 20 de ani, dupã caz), ea se va consolida în drept, proprietatea va"rãsãri" din posesie; acesta este miracolul prescripţiei achizitive sau al uzucapiunii1.

A proteja posesia înseamnã a proteja proprietatea; cel mai adesea proprietarul este, în

fapt, şi posesorul. Ori, efectele protectoare pe care legea le acordã posesiei profitã în mod natural proprietarului. Toţi legiuitorii au protejat posesorul chiar şi atunci când el nu este proprietar şichiar dacã aceastã protecţie se întoarce împotriva proprietarului. Proprietarul care nu este în posesia bunului sãu (personal sau prin altul) se dezintereseazã de el şi deci economic esteneeficient. De aceea acestuia i se preferã, în anumite condiţii, posesorul care utilizeazã bunul. Dealtã parte, a nu proteja posesorul înseamnã a încuraja actele de violenţã. Ori, trebuie evitat ca persoana care se pretinde proprietarul bunului sã-l reia prin forţã. Dar protejând posesia persoanacare se pretinde proprietar este constrânsã sã se adreseze justiţiei pentru ca aceasta sã examinezeşi sã-i recunoascã acest drept. Teoria posesiei deşi a fost construitã pentru proprietate ea a fostextinsã şi asupra altor raporturi juridice. Astfel, un bãrbat şi o femeie care trãiesc ca şi când ar ficãsãtoriţi, au posesia de stat a soţilor; un copil care a fost tratat de doi soţi ca şi când ar fi copilul

lor, are posesia de stat a copilului legitim. Aceasta înseamnã cã în anumite condiţii o situaţie defapt face sã fie prezumat dreptul. De teoria posesiei trebuie sã legãm teoria aparenţei. În celedouã teorii - posesia şi aparenţa - se contureazã acelaşi mecanism: o situaţie care a fost negatã dedrept, va produce efectele dreptului. Dacã în spatele aparenţei situaţia este în întregime irealã, posesia dimpotrivã, este o realitate uşor perceptibilã; materialitatea ei îi conferã aceastã forţã.Aparenţa dacã îmbracã forma unei erori colective creazã dreptul (error communis facit jus) 2.

Noţiune şi definiţieEtimologic cuvântul "posesie" derivã din latinescul possidere ceea ce înseamnã "a fi

instalat", "a stãpâni un bun". Art. 1846 alin. 2 C. civ. defineşte posesia astfel: " Posesia estedeţinerea unui lucru sau folosirea de un drept, exercitatã, una sau alta, de noi înşine sau de altul

în numele nostru". Pe drept cuvânt, aceastã definiţie a fost criticatã deoarece pe de o parte,"deţinerea" sau detenţia are un sens juridic deosebit de acela al posesiei; iar pe de altã parte,sintagma "folosirea unui drept" este improprie deoarece posesia poate exista chiar şi atunci când posesorul nu exercitã un drept asupra lucrului (de pildã, posesia bunurilor gãsite sau furate).

Definiţia legalã nu surprinde şi elementul intenţional (animus), rezumându-se doar la celmaterial (corpus).

1 Corneliu Barsan, Drept civil. Drepturi reale principale , Editura All-Beck, Bucuresti, 20012 Eugen Chelaru, Drept civil. Drepturi reale principale, Editura All-Beck, Bucuresti, 2009

1



Posesia este o stare de fapt, nu o stare de drept. Ea este o stare de fapt deoarece existãindependent de dispoziţiile legale care se referã la dobândirea sau stingerea drepturilor; apoi, posesia nu poate face obiectul unei transmisiuni. Posesia este exerciţiul unei puteri de fapt careconferã posibilitatea posesorului de a se comporta ca şi când el ar fi titularul dreptului asupralucrului; ea este o putere materialã asupra lucrului. De pildã, stãpânirea în fapt a unei case, a unui

automobil, exercitarea în fapt a unui drept de uzufruct, de servitute etc.In literatura de specialitate posesia a fost definitã ca fiind o stare de fapt generatoare deefecte juridice care constã în stãpânirea materialã sau exercitarea unei puteri de fapt de cãtre o persoanã asupra unui bun cu intenţia şi voinţa de a se comporta faţã de toţi ceilalţi ca proprietar sau titular al unui drept real

Caracterele posesiei Caracterele posesiei sunt urmãtoarele:a) - posesia se bazeazã pe intenţia de a poseda pentru sine, adicã animus rem sibi

habendi; dacã acest element lipseşte, posesia nu mai existã, va fi vorba despre o deţinere sau odetenţie precarã;

b) - posesia este incidentã numai drepturilor reale, nu şi celor de creanţã (personale);apoi, posesia nu se poate exercita asupra universalitãţilor de bunuri cum ar fi moştenirea saufondul de comerţ;

c) - posesia face sã se nascã un drept probabil de proprietate sau un alt drept real3.

Elementele posesiei Pentru existenţa posesiei sunt necesare douã elemente cumulativ îndeplinite şi anume:

unul material (corpus) şi altul psihologic (animus).a) Elementul material constã din totalitatea faptelor materiale exercitate direct asupra

lucrului; adicã, din actele materiale de deţinere şi de folosire a lucrului inclusiv anumite acte juridice pe care posesorul le încheie cu privire la acel bun (de exemplu, depozit, locaţiune,

comodat etc.).Elementul corpus variazã în funcţie de doi factori:- în primul rând, în funcţie de natura fizicã a lucrului (de pildã, posesia unui autoturism se

deosebeşte de posesia unui câine etc.);- în al doilea rând, în funcţie de dreptul real invocat de cel ce exercitã corpus (bunãoarã,

este posesor cu titlu de proprietar acela care se comportã în exterior faţã de lucru aşa cum ar faceo proprietarul însuşi; sau este posesor cu titlu de uzufructuar acela care se comportã aşa cumar face-o un uzufructuar etc.).

De reţinut cã posesia se exercitã de cãtre posesor personal sau prin intermediul altei persoane; în acest din urmã caz posesorul posedã corpore aliena.

b) Elementul psihologic sau intenţional constã în intenţia sau voinţa celui care posedã de

a exercita stãpânirea lucrului pentru sine, adicã ca şi cum ar fi exercitat-o proprietarul sautitularul unui alt drept real. În acest sens art. 1847 C.civ. precizeazã cã posesia se exercitã "subnume de proprietar" iar art. 1854 C.civ. stabileşte cã elementul intenţional al posesiei se prezumãrezultând din cel material.

Elementul animus nu înseamnã neaparat credinţa posesorului cã este proprietar ci - aşacum am arãtat - numai voinţa de a poseda pentru sine şi nu pentru altul.

3 Eugen Chelaru, Drept civil. Drepturi reale principale, Editura All-Beck, Bucuresti, 2009

2



De altã parte, este esenţial de a nu se confunda animus cu buna sau reaua credinţã.Aceasta pentru cã existã animus fie atunci când eşti proprietar, fie când crezi cã eşti, fie chiar şiatunci când ştii foarte bine cã nu eşti (cazul hoţului). Rezultã cã animus este un element al posesiei în timp ce buna sau reaua credinţã o calitate sau un viciu al posesiei.

Posesia şi detenţia precarã Detenţia precarã, spre deosebire de posesie, nu este o stare de fapt ci o stare de drept.

Este astfel deoarece ea rezultã întotdeauna dintr-un titlu (convenţional, legal sau judiciar) în bazacãruia detentorul este îndreptãţit sã exercite puterea asupra unui lucru. De exemplu, suntdetentori precari: depozitarul, locatarul, cãrãuşul, creditorul gajist, tutorii pentru bunurile celor aflaţi sub ocrotirea lor etc.

Detenţia a fost definitã ca fiind exerciţiul unei puteri de fapt asupra unui lucru, fie cu permisiunea şi pe contul proprietarului, fie în virtutea unui titlu legal sau judiciar .

Într-o definiţie mai exactã putem reţine cã detenţia precarã este exercitarea unei puteri de fapt asupra unui lucru în virtutea unui titlu juridic care implicã recunoaşterea dreptului de proprietate al altuia. Aceastã definiţie a detenţiei precare presupune trei condiţii şi anume:

- puterea de fapt: detenţia precarã presupune o stãpânire efectivã a lucrului deţinut. El are corpus-ul pe care proprietarul nu-l mai are. Astfel. locatarul, depozitarul, cãrãuşul etc., toţi au lucrul înmâinile lor, material, efectiv, real; ei îl ţin, îl deţin;- puterea de drept: detenţia precarã presupune cã stãpânirea lucrului se exercitã în baza unui titlu;detentorul îl deţine în baza unui titlu juridic ceea ce înseamnã cã puterea de fapt este întemeiatã pe un drept. Titlul (causa detentionis) poate avea o naturã diferitã. Astfel, el poate fi un contract(titlul detenţiei locatarului este un contract de închiriere) ori un act unilateral (executorultestamentar deţine bunurile succesiunii în baza unei clauze testamentare) sau o dispoziţie legalã(uzufructul legal) etc;- obligaţia de restituire: titlul detenţiei precare. Este detentor precar cel care, în virtutea titluluisãu, trebuie sã restituie la un anumit moment lucrul proprietarului. Subliniem cã "precar" nu

înseamnã "fãrã titlu" (aşa cum am fi tentaţi sã credem), pentru cã detentorul deţine lucrul în bazaunui titlu; aşadar, precaritatea presupune un fundament juridic. De asemenea detenţia precarã nutrebuie confundatã nici cu posesia de rea credinţã. Obligaţia de restituire caracterizeazã precaritatea detenţiei. De altã parte, durata detenţiei şi data restituirii sunt determinate prin titlu(de pildã, durata locaţiei este fixatã prin contractul de închiriere). Deci nu se poate reţine cãdetentorul precar este ţinut sã restituie lucrul oricând proprietarul îl cere4.

Comparaţie între detenţia precarã şi posesie.Detentorul precar ca şi posesorul are, relativ la lucrul deţinut, o putere de fapt. Şi unul şi

celãlalt exercitã o stãpânire efectivã asupra bunului deţinut; şi unul şi celãlalt au "corpus". Dinexterior nimic nu distinge posesorul de detentor.

Totuşi ele se diferenţiazã sensibil: - prima diferenţã: putere de fapt sau existenţa unuititlu. Posesia nu este decât un simplu fapt (res facti), detenţia este o stare de drept (res juris).Detentorul precar îşi exercitã puterea în virtutea unui drept iar acest drept care întemeiazãdetenţia îi conferã detentorului legitimitate. Posesorul poate prin coincidenţã sã fie proprietar.Atunci când el nu este şi proprietar, apare o contrarietate între drept şi fapt. În cadrul detenţiei precare existã întotdeauna o concurenţã asupra aceluiaşi lucru a mai multor drepturi de naturãdiferitã. Bunãoarã, proprietarul este investit cu un drept de proprietate şi, asupra aceluiaşi lucru,

4 Corneliu Barsan, Drept civil. Drepturi reale principale , Editura All-Beck, Bucuresti, 2001

3



detentorul care este investit cu un drept personal sau un drept real. Sub acest aspect se relevãsuperioritatea detenţiei asupra posesiei. De altã parte, posesorul nu are nimic sã opunã proprietarului, cel puţin în drept; tot ceea ce el poate face este sã conteste dreptul de proprietate.Ori, paradoxal, din acest punct de vedere posesorul se gãseşte într-o situaţie superioarãdetentorului;

- a doua diferenţã: pretenţia la proprietate sau recunoaşterea dreptului proprietarului.Simplu spus: detentorul recunoaşte dreptul altuia, posesorul nu. Dacã se are în vedere elementulintenţional (animus), atunci posesorul are prin definiţie animus domini, adicã intenţia de a seafirma ca proprietar. Dimpotrivã, detentorul precar recunoaşte cã nu el este proprietar; el, spredeosebire de posesor, nu este animat - cu privire la bunul pe care îl deţine - de o voinţã deapropriere; îi lipseşte animus domini sau animus possidendi. În doctrinã s-au mai reţinut şi altedeosebiri între detenţie şi posesie precum: - detenţia nu este niciodatã un fapt neregulat pe când posesia este adesea un fapt neregulat (de exemplu, posesia dobânditã prin furt sau uzurpare).Detentorii deţin lucrul în mod regulat în virtutea unui titlu; dar tocmai acest titlu le conferã stareade precaritate; - în cazul posesiei, de multe ori, posesorul este una şi aceeaşi persoanã cu proprietarul. Dar de foarte multe ori posesorul nu este titularul dreptului real ci se pretinde numai

a fi; de aici se naşte un conflict cu adevãratul proprietar (acest conflict se rezolvã printr-o acţiune posesorie). De altã parte, în cazul detentorilor, cum aceştia deţin în virtutea unui titlu, numaiîncãlcarea acestuia va avea ca urmare un conflict; rezolvarea acestui conflict se va face nu printr-o acţiune posesorie ci printr-o acţiune izvorâtã din contractul care a dat naştere detenţiei(închiriere, comodat, depozit etc.).

Regimul juridic al detenţiei precare.În raporturile detentorului precar cu proprietarul principiul este cã acestea sunt guvernate

de titlul care fundamenteazã detenţia (contract de închiriere, contract de depozit, contract deîmprumut etc.). Specificul acestor raporturi exclude cu desãvârşire ca detentorul precar sã poatã prescrie împotriva proprietarului sau sã acţioneze împotriva sa prin acţiunile posesorii.

Detentorul precar nu beneficiazã de prescripţia achizitivã deoarece el nu are possesio ad usucapionum. De asemenea, aşa cum am arãtat, el nu se poate prevala de protecţia posesorieîmpotriva proprietarului însuşi. Aceastã excludere este logicã întrucât ea rezultã din titlul carestabileşte drepturile şi obligaţiile fiecãrui detentor. Dar situaţia detentorului precar faţã de terţieste diferitã. În adevãr, el nefiind prin ipotezã legat de terţi prin nici un raport juridic, el nu sedistinge de un posesor. Aşa fiind el se bucurã de protecţia posesorie ( possesio ad interdicta)împotriva terţilor care-i tulburã detenţia. Mult timp însã, datoritã unui abuz de logicã (detentorulnu este posesor), aceastã protecţie i-a fost refuzatã. Acest refuz nu putea dãinui deoarecedetentorul era defavorizat chiar şi în raport cu posesorul de rea credinţã.În materia detenţiei precare opereazã principiul imutabilitãţii, ceea ce înseamnã, pe de o parte, cãdetentorul nu poate sã se transforme prin voinţa sa ( solo animo) în posesor, iar, pe de altã parte,

cã precaritatea titlului este ereditarã (transmisiunea succesoralã nu poate aduce nici o schimbaretitlului).

Intervertirea detenţiei precare (titlurilor)Art. 1858 C.civ. stabileşte cazurile de intervertire a detenţiei precare. Acestea sunt:- când deţinãtorul lucrului primeşte cu bunã credinţã de la altã persoanã decât adevãratul

proprietar un titlu translativ de proprietate cu privire la bunul pe care îl deţine. De exemplu,depozitarul care cumpãrã bunul deţinut în depozit de la o persoanã pe care o crede moştenitor al

4



deponentului. De la încheierea actului de vânzare-cumpãrare el va deveni posesor deoarece are şianimus domini;

- atunci când deţinãtorul lucrului prin acte de rezistenţã neagã drepturile celui de la caredeţine bunul. De pildã, din diferite motive locatarul considerã cã el este proprietarul imobilului şirefuzã sã mai achite chiria. În acest mod locatarul din detentor devine posesor;

- când deţinãtorul strãmutã posesia lucrului printr-un act cu titlu particular la o persoanãde bunã credinţã; din momentul încheierii actului translativ de proprietate, cumpãrãtorul de bunãcredinţã începe sã stãpâneascã bunul în calitate de posesor; el are o posesie utilã. Aceasta pentrucã posesia sa se bazeazã pe actul de transmisiune şi nu pe titlul precar al celui ce i-a transmis bunul;

- când deţinãtorul transmite posesia la altul printr-un act cu titlu universal, dacãsuccesorul cu titlu universal este de bunã credinţã. Bunãoarã, moştenitorul care dobândind osuccesiune are credinţa cã un bun deţinut de cãtre de cujus cu titlu precar se aflã în proprietateaacestuia. Pe drept cuvânt aceastã ipotezã vizatã de art. 1858 alin. 4 C.civ. este criticabilãdeoarece moştenitorul fiind succesorul defunctului nu poate sã aibã mai multe drepturi decâtacesta; deci firesc ar fi ca moştenitorul sã aibã obligaţia de restituire a lucrului deoarece autorul

sãu nu a fost posesor ci numai detentor precar 5

.

Posesia şi proprietatea aparentã Trebuie sã deosebim situaţia posesorului de cea a proprietarului aparent. Acesta din urmã

este o persoanã care, printr-o eroare comunã, este considerat ca proprietar. Aşadar, proprietateaaparentã îşi aflã temeiul în credinţa terţilor şi nu în comportamentul proprietarului aparent faţã deun bun. Proprietarul aparent este persoana care este consideratã proprietar; posesorul este persoana care se comportã şi acţioneazã ca un proprietar. Rezultã cã dacã proprietarul aparent nueste niciodatã adevãratul proprietar - deoarece aparenţa este contrarã realitãţii cel mai adesea proprietarul este unul şi acelaşi cu posesorul. Legea nu acordã efecte proprietarului aparent cidoar terţilor care au fost înşelaţi de aparenţã. Dimpotrivã, posesorul beneficiazã de efectele

posesiei; legea înţelege sã-l protejeze sub acest aspect6

.

Dobândirea şi pierderea posesiei Posesia se dobândeşte prin întrunirea celor douã elemente (corpus şi animus). În ce

priveşte elementul material acesta poate fi exercitat fie personal de cãtre posesor, fie prinreprezentant (de exemplu, mandatarul, depozitarul etc.). Privitor la elementul psihologic, acestatrebuie sã fie prezent în mod nemijlocit în persoana posesorului şi nu a reprezentantului.Excepţie, reprezentanţii legali ai persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu.

Posesia se pierde prin dispariţia celor douã elemente. Practic acest lucru are loc în caz deînstrãinare a posesiei sau în caz de abandon al bunului. Apare însã foarte logic ca posesia sã se piardã şi prin dispariţia numai a unuia dintre cele douã elemente. Bunãoarã, când bunul este furat

şi deci dispare elementul corpus sau când posesia pentru sine se transformã în posesie pentrualtul în care caz dispare elementul psihologic. De exemplu, când posesorul înstrãineazã bunulrespectiv iar dobânditorul îl închiriazã înstrãinãtorului. Prin aceastã operaţie care se numeşteconstitut posesor - fostul posesor se va transforma într-un simplu detentor precar; aceasta

5 Ion P. Filipescu, Drept civil. Dreptul de proprietate si alte drepturi real , Editura Actami, Bucuresti,19986 Corneliu Barsan, Drept civil. Drepturi reale principale , Editura All-Beck, Bucuresti, 2001

5



deoarece deşi are elementul corpus, nu mai are elementul animus. De pildã, atunci când o persoanã îşi vinde casa dar continuã sã locuiascã în ea în calitate de chiriaş.

Dovada posesiei Ea se face prin probaţiunea celor douã elemente ale posesiei. Dovada elementului

material este relativ simplã şi ea se face prin orice mijloc de probã înclusiv martori şi perzumţii.Elementul psihologic, prin natura lui, este mai dificil de probat. În adevãr, efectele

diferite pe care le produce posesia faţã de detenţie au la bazã doar elementul animus, adicãintenţia celui care exercitã corpus. Existã din acest punct de vedere douã reguli:

- prima este prezumţia de neprecaritate, adicã animus domini este prezumat. Art. 1854C.civ. statueazã cã "posesorul este presupus cã posedã pentru sine, sub nume de proprietar, dacãnu este probat cã a început a poseda pentru altul". Acest text vrea sã spunã cã orice ocupant(deţinãtor) este prezumat pânã la proba contrarã posesor şi nu detentor. De pildã, dacã un imobileste ocupat de cãtre un chiriaş, sarcina probei pentru a demonstra cã ocupantul nu este decât undetentor revine reclamantului care trebuie sã dovedeascã existenţa contractului de închiriere(actori incumbit probatio).

Elementul animus se va aprecia întotdeauna in abstracto, adicã prin raportare la unocupant tip aflat în aceeaşi situaţie. Este de la sine înţeles cã nu se va analiza intenţia concretã adeţinãtorului. Astfel, un chiriaş ar putea, luând bunul în chirie, sã aibã intenţia de a se comportaca proprietar. O astfel de intenţie necunoscutã de cel care închiriazã este indiferentã deoarece unchiriaş-tip nu are intenţia de a se comporta ca proprietar când ia bunul în chirie;

- a doua regulã este prezumţia de neintervertire de titlu prevãzutã de art. 1855 C.civ. înconformitate cu care atunci când posesorul a început a poseda pentru altul se presupune cã aconservat aceastã calitate dacã nu existã proba contrarã. Bunãoarã, dacã proprietarul a stabilit cãocupantul a fost la origine detentor, se presupune, în temeiul textului de lege invocat, cã aşa arãmas. Dar prezumţia enunţatã poate fi rãsturnatã prin proba contrarã, dacã ocupantul poatedovedi cã pe parcurs din detentor, cum era iniţial, a devenit posesor.

Calitãţile şi viciile posesiei Pentru ca posesia sã producã efecte juridice deosebit de întrunirea celor douã elemente,

ea trebuie sã fie utilã. Pentru a fi utilã ea trebuie sã îndeplineascã anumite calitãţi prevãzute deart. 1847 C.civ. şi anume: sã fie continuã, neîntreruptã, netulburatã, publicã şi sub nume de proprietar. La aceste calitãţi cerute posesiei doctrina şi jurisprudenţa a adãugat şi pe aceea de a fineechivocã.

Aceste calitãţi odatã îndeplinite, posesia îşi va produce efectele specifice inclusivdobândirea proprietãţii prin uzucapiune, adicã prin prescripţia achizitivã. Trebuie reţinut însã cãneîntreruperea posesiei nu este propriu-zis o calitate a posesiei ci o condiţie de existenţã a ei;dacã posesia se întrerupe, aceasta se pierde.

Viciile posesieiViciile posesiei sunt reversul calitãţilor sale; ele sunt: discontinuitatea, violenţa,

clandestinitatea şi precaritatea7.1. Discontinuitatea posesiei. - Potrivit art. 1848 C.civ. "posesiunea este discontinuã când

posesorul o exercitã în mod neregulat, adicã cu intermitenţe anormale". Din analiza textului delege citat rezultã cã posesorul nu trebuie sã se afle în contact permanent cu bunul pentru ca7 Eugen Chelaru, Drept civil. Drepturi reale principale, Editura All-Beck, Bucuresti, 2009

6



posesia sã fie continuã deci utilã. Ea va fi astfel dacã actele de stãpânire se exercitã cu oregularitate normalã în raport cu natura bunului; intermitenţele nu exclud neaparat continuitatea;altfel spus, întreruperile pasagere nu antreneazã viciul discontinuitãţii. De pildã, posesia continuãasupra unui teren existã atunci când, la intervale diferite, se fac asupra sa lucrãrile specifice pentru obţinerea recoltelor. Continuitatea posesiei este prezumatã de art. 1850 C.civ. care

statueazã cã: "Posesorul actual care probeazã cã a posedat într-un moment dat mai înainte, este presupus cã a posedat în tot timpul intermediar fãrã însã ca aceasta sã împiedice proba contrarie".Rezultã cã intermitenţele trebuie sã fie premerse sau urmate de acte de stãpânire a bunului.

2. Violenţa. - Art. 1847 C.civ. statueazã cã posesia trebuie sã fie netulburatã sau paşnicãiar art. 1851 spune cã: "Posesiunea este tulburatã când este fondatã sau conservatã prin acte deviolenţã în contra sau din partea adversarului". În alte cuvinte, posesia pentru a fi utilã trebuie sãfie începutã, menţinutã sau conservatã în mod paşnic, fãrã violenţã. Textul reprodus trebuieinterpretat în sensul cã violenţa pasivã din partea posesorului la atacul provenit din partea unuiterţ nu este de naturã a vicia posesia; este normal sã fie aşa deoarece altfel ar însemna ca terţul sãaibã posibilitatea ca pe calea unor acte violente sã determine vicierea posesiei.

Caracterele viciului violenţei sunt urmãtoarele:

a) este un viciu temporar pentru cã o datã încetatã violenţa posesia utilã reîncepe; b) este un viciu relativ deoarece produce efecte numai între pãrţile între care a intervenit;de aceea el poate fi invocat numai de persoana împotriva cãreia s-a manifestat violenţa.

3. Clandestinitatea. - Art. 1847 C.civ. declarã cã posesia trebuie sã fie, printre altele, publicã, adicã sã fie exercitatã în vãzul tuturor, "la lumina zilei", iar art. 1852 C.civ. stabileşte cã"posesiunea este clandestinã când posesorul o exercitã în ascuns de adversarul sãu încât acestanu este în stare de a putea sã o cunoascã". De obicei clandestinitatea vizeazã bunurile mobilecare pot fi relativ uşor ascunse; bunurile imobile sunt de regulã la vedere şi de aceea acest viciu,în cazul lor, este mai greu de conceput. Clandestinitatea este un viciu relativ şi temporar.

4. Echivocul. - Dupã cum am arãtat, posesia trebuie sã fie neechivocã; aceastã cerinţãeste opera jurisprudenţei. O posesie este echivocã în cazul în care nu se cunoaşte dacã posesorul

are sau nu are elementul intenţional, animus domini. Echivocul existã, de pildã, atunci când douãsau mai multe persoane sãvârşesc acte de stãpânire asupra unui bun atunci când nici una nu pretinde o posesie proprie, distinctã. Echivocul este un viciu relativ deoarece el poate fi invocatîn cazul coproprietãţii numai de ceilalţi copãrtaşi; el este şi un viciu temporar deoarece posesiadevine utilã atunci când este stabilit cã posesorul stãpâneşte cu animus domini.

5. Precaritatea. - În realitate ea nu constituie un viciu al posesiei pentru cã ea desemneazãlipsa posesiei. Art. 1853 C.civ. defineşte precaritatea statuând cã "Actele ce exercitãm asupralucrului altuia sub nume precar, adicã în calitate de locatari, depozitari, uzufructuari sau asupraunui lucru comun, în putereamdestinaţiei legale a aceluia, nu constituie o posesie sub nume de proprietar." Exemplu de detentori precari: locatarii, depozitarii, uzufructuarii, administratorii bunurilor altuia, coproprietarul pentru bunul aflat în indiviziune etc. Ceea ce îi lipseşte

detentorului este elementul animus, adicã intenţia de a poseda pentru el însuşi.Precaritatea este deci perpetuã deoarece oricât timp ar dura stãpânirea bunului nu poateavea ca efect dobândirea proprietãţii prin prescripţie achizitivã. Tototdatã ea are un caracter absolut pentru cã nu produce efecte juridice faţã de nici o persoanã8.

Efectele posesiei

8 Eugen Chelaru, Drept civil. Drepturi reale principale, Editura All-Beck, Bucuresti, 2009

7



Cu toate cã, aşa cum am arãtat, posesia este o stare de fapt, ea produce efecte. În adevãr,dreptul nu poate rãmâne indiferent în faţa unei situaţii de fapt atât de importante. De aceeaintervenţia legiuitorului constã în protejarea posesorului, în a face ca posesia sã producã efecteindiferent dacã posesorul este sau nu titularul unui drept real. Ataşând efecte posesiei, dreptul protejeazã proprietatea; marele jurist german Ihering spunea în acest sens cã posesia este

"bastionul proprietãţii".Aceste efecte sunt însã variabile şi ele ţin de diverşi factori. Astfel, este firesc ca o posesie viciatã sã nu producã aceleaşi efecte ca o posesie neviciatã. Este natural ca o posesie sãnu producã aceleaşi efecte pentru bunurile imobile ca şi pentru cele mobile.

În sfârşit, eficacitatea posesiei depinde de durata sa.Factorul timp are în materia posesiei o importanţã decisivã; ea se fortificã cu timpul.

Aceste efecte sunt:- posesia creazã o prezumţie de proprietate în favoarea posesorului;- posesorul de bunã credinţã al unui bun frugifer dobândeşte în proprietate fructele

bunului pe care îl posedã;- posesia imobiliarã este apãratã prin acţiunile posesorii;

- posesia prelungitã duce prin uzucapiune la dobândirea dreptului de proprietate asupraimobilelor. Le vom analiza succint, mai puţin prescripţia achizitivã pe care o vom trata distinct.1. Posesia creazã o pezumţie de proprietate în persoana posesorului. - Acest efect are loc

deoarece posesia creazã o aparenţã în sensul cã posesorul ar fi şi proprietarul bunului. Art. 1854C.civ. statueazã cã: "Posesorul este presupus cã posedã pentru sine sub nume de proprietar dacãnu este probã cã a început a poseda pentru altul". Aşadar pânã la proba contrarã posesorul este prezumat a fi proprietarul bunului pe care îl posedã. Aceastã prezumţie de proprietate esterelativã ( juris tantum) deoarece ea poate fi rãsturnatã prin proba contrarã. Este de reţinut cã prezumţia de proprietate instituitã în favoarea posesorului este operantã numai în cazul bunurilor imobile şi este absolutã în cazul bunurilor mobile. În adevãr, în cazul bunurilor mobile aceastã prezumţie este mai puternicã ( jure et de jure) deoarece art. 1909 C.civ. prevede cã posesia de

bunã credinţã asupra unui bun mobil valoreazã titlu de proprietate; aşadar, în acest caz nu se mai poate face dovada contrarã. Beneficiarul prezumţiei de proprietate, adicã posesorul bunului, areavantajul cã în cazul unui litigiu este scutit de a aduce probe în sprijinul dreptului sãu, probarevenind reclamantului care contestã proprietatea posesorului. Dar acest avantaj probatoriu pecare îl are posesorul este limitat. Astfel, pentru a rãsturna situaţia, reclamantul poate sãdemonstreze unul din viciile care afecteazã posesia. Din acest moment el obţine o rãsturnare asarcinii probei. Bunãoarã, dacã el demonstreazã echivocul posesiei, posesorul va avea sarcinadovedirii titlului sãu. Prezumţia de proprietate înceteazã sã opereze în situaţia în care se facedovada cã posesorul este de rea credinţã.

2. Posesorul de bunã credinţã dobândeşte în proprietate fructele bunului asupra cãruiaexercitã posesia. - Potrivit art. 483 C.civ. fructele (naturale, civile şi industriale) se cuvin

proprietarului bunului frugifer. De la aceastã regulã existã o singurã excepţie, cea prevãzutã deart. 485 C.civ. care prevede cã posesorul de bunã credinţã dobândeşte în proprietate fructele produse de bunul pe care îl posedã; este un beneficiu al legii care are o raţiune puternicã. Bunacredinţã constã în credinţa pe care o are posesorul cã este proprietarul bunului pe care îl posedã.În acest sens art. 486 C.civ. stabileşte cã: "Posesorul este de bunã credinţã când posedã ca proprietar în puterea unui titlu translativ de proprietate ale cãrui vicii nu-i sunt cunoscute". Dintextul invocat rezultã cã buna credinţã existã numai în prezenţa a douã condiţii şi anume:

8



- existenţa unui titlu de dobândire. Acest titlu poate fi o vânzare, o donaţie, un testamentetc. Titlul nu trebuie sã fie neaparat un titlu translativ de proprietate (cum spune art. 486 C.civ.)ci un titlu declarativ de drepturi. Jurisprudenţa a temperat aceastã exigenţã legalã stabilind cãtitlul poate fi şi un titlu putativ. Este cazul unui tatã care lasã copilului un bun iar acesta din urmãse crede proprietar pentru cã l-a primit prin moştenire, deşi nu existã la originea posesiei tatãlui

nici vânzare, nici donaţie şi nici un alt titlu translativ;- viciul titlului. Aceasta înseamnã cã un viciu afecteazã titlul de dobândire şi cã datoritãlui titlul nu-şi poate produce efectul (transferul proprietãţii). În jurisprudenţã noţiunea de viciu afost înţeleasã în sens larg. De exemplu, nulitatea (absolutã sau relativã) actului translativ: ovânzare afectatã de o cauzã de nulitate, ea fiind improprie pentru a transfera proprietatea.

Alt viciu poate rezulta din împrejurarea cã autorul pe care posesorul îl credea proprietar,în realitate nu este proprietar: donatorul nu este proprietarul bunului donat, vânzãtorul nu este proprietarul bunului vândut etc. Nimeni nu poate transfera altuia mai multe drepturi decât are elînsuşi. La aceste cazuri mai poate fi adãugatã şi rezoluţiunea; de pildã, a existat o vânzare dar eaa fost rezolvitã.

Posesorul de bunã credinţã nu are drept la fructele nepercepute încã: aceasta pentru cã nu

mai poate opera prezumţia de consumare legitimã a fructelor. De altã parte, posesorul are faţã de proprietarul bunului frugifer dreptul la rambursarea cheltuielilor necesare pe care le-a fãcut pentru conservarea bunului iar dacã este de bunã credinţã chiar şi pentru cheltuielile utile. Înconcluzie, elementul subiectiv al bunei credinţe necesitã trei precizãri şi anume:

- buna credinţã constã pentru posesor în necunoaşterea viciului care afecteazã titlultranslativ de proprietate. El nu ştie cã titlul sãu este afectat de un viciu care l-a împiedicat sãdevinã proprietar. Aceastã necunoaştere poatã sã provinã dintr-o eroare de fapt sau de drept;

- legea vine în ajutorul posesorului stabilind cã buna credinţã este întotdeauna prezumatã;astfel, art. 1899 alin. 2 din Codul civil statueazã: "Buna credinţã se presupune întotdeauna şisarcina probei cade asupra celui ce aleagã rea credinţã";

- din ziua în care posesorul înceteazã de a mai fi de bunã credinţã înceteazã şi dispensa sa

de restituire a fructelor şi începe pentru el obligaţia de a le capitaliza. Prezumţia de bunã credinţãînceteazã din momentul în care posesorului îi sunt cunoscute viciile titlului sãu.Reaua credinţã poate sã survinã nu numai o datã cu notificarea cererii de revendicare a

adevãratului proprietar ci şi la o datã anterioarã dacã acest lucru poate fi dovedit9. În ipoteza în care posesorul este de rea credinţã - deci atunci când cunoaşte viciile titlului

sãu - el va fi obligat sã restituie proprietarului o datã cu lucrul toate fructele percepute sau chiar acelea pe care trebuia sã le perceapã. El a fost de rea credinţã (ştia cã nu este proprietar) şi a perceput fructele. El nu trebuia sã le consume, trebuia sã le capitalizeze. Situaţia lui poate deveniîmpovãrãtoare cãci dacã el nu poate restitui în naturã fructele pe care le-a perceput, el va datoravaloarea lor din ziua restituirii; devalorizarea monetarã sau fluctuaţiile economice nu auimportanţã în ceea ce-l priveşte ci ele vor fi în favoarea lui verus dominus. Dar posesorul -

potrivit art. 484 C.civ. - este în drept de a i se restitui de cãtre proprietar toate cheltuielile fãcutecu bunul respectiv sau cu producerea sau obţinerea fructelor. Mai mult, pânã la plata acestor cheltuieli posesorul de rea credinţã are un drept de retenţie asupra fructelor. Apoi trebuie ca bunacredinţã sã existe atât în momentul dobândirii lucrului cât şi în momentul perceperii fructelor.

9 Ion P. Filipescu, Drept civil. Dreptul de proprietate si alte drepturi real , Editura Actami, Bucuresti,1998

9



Bibliografie:

1. Corneliu Barsan, Drept civil. Drepturi reale principale, Editura All-Beck, Bucuresti,2001;

2. Eugen Chelaru, Drept civil. Drepturi reale principale, Editu ra All-Beck, Bucuresti,2009;

3. Ion P. Filipescu, Drept civil. Dreptul de proprietate si alte drepturi real ,Editura Actami, Bucuresti, 1998.

10

POSESIA

Documents

Transcript of POSESIA