POMICULTURĂ GENERALĂCapitolul I IMPORTANTA POMICULTURII.

Definiţia pomiculturiiPomicultura este o ramura a stiintelor agricole si in acelasi timp, unul dintre

principalele sectoare ale productiei horticole.Etimologic,aceasta denumire deriva de la latinescul pomus=arbore fructifer si cultura,-=ingrijire, cultivare.

Ca disciplină ştiinţifică, pomicultura, alături de întreaga ştiinţă agricolă, a luat naştere mai târziu, numai după consolidarea ştiinţelor fundamentale: biologia, biochimia, fizica,chimia. Pomicultura foloseşte elementele de bază ale acestor ştiinţe, în vederea producţiei economice de fructe, prin dirijarea ecosistemului format de planta cultivată (soi) şi mediul înconjurător.

Legătura pomiculturii cu alte ştiinţePentru a fundamenta principiile de ordin teoretic şi tehnologiile diferenţiate,

pomicultura generală apelează la o serie de ştiinţe cum sunt:- sistematica vegetală,- morfologia şi anatomia plantelor pomicole,- fiziologia vegetală,- biochimia,- genetica şi ameliorarea,- meteorologia şi pedologia,- agrotehnica şi agrochimia,- topografia, îmbunătăţiri funciare, irigaţii,- protecţia plantelor,- organizarea şi conducerea întreprinderilor pomicole.

Cum este firesc, cele mai strânse legături există între pomicultura generală şi pomicultura specială, discipline care se completează, se condiţionează şi se sprijină reciproc, în vederea realizării scopului comun: obţinerea unor producţii de fructe constant superioare cantitativ şi calitativ, în condiţii de eficienţă maximă.

Importanţa pomiculturii constă în:1. Valoarea alimentară ridicată a fructelor şi necesitatea acestora în consumul omului

constituie obiectivul principal al cultivării pomilor. Datorită conţinutului fructelor în zaharuri direct asimilabile, în acizi organici, săruri

minerale şi în principal vitamine (A, B1, B2, B6, C, D, E, F, K, PP) care au un rol esenţial în buna desfăşurare a proceselor fiziologice din organismul uman. De aceea în consumul zilnic se recomandă 250-300 g fructe, adică cca 100 kg fructe anual/cap de locuitor.

2. Speciile pomicole au o capacitate mare de producţie, putând fi obţinute recolte de la 30-100 t/ha, ceea ce duce la obţirea de venituri mari.

3. Speciile pomicole dispun de o plasticitate ecologică mare ceea ce permite adaptarea la condiţii foarte variate de climă şi sol.

4. Fructele constituie materia primă necesară pentru sucuri naturale, nectaruri, siropuri, compoturi, gemuri, dulceţuri.

De asemeni fructele se pretează la congelare şi deshidratre, tot din fructe se obţin produse de distilare foarte apreciate.

5.Speciile pomicole valorifică economic şi contribuie la înfrumuseţarea peisajului din grădinile de lângă casă.

6. Speciile pomicole au funcţie climatică şi de conservare a solului.7.Asigurarea conversiei energiei solare în biomasă, în afara producţiei de fructe,

plantaţiile pomicole asigură cantităţi mari de biomasă alcătuită din ramurile care rezultă la tăieri, frunzele căzute, masa lemnoasă provenită din livezile bătrâne care se defrişează

8. Ocuparea unei părţi din populaţie în activitatea pomicolă.

Dezvoltarea pomiculturii în RomâniaÎndeletnicirea cultivării pomilor şi arbuştilor fructiferi în ţara noastră se leagă de

trecutul istoric îndepărtat. Acest fapt este atestat de numeroase soiuri şi tipuri de pomi şi arbuşti fructiferi cultivate în prezent, rod al selecţiei spontane si empirice: Tuleu gras, Pietroase de Cotnari, Pietroase de Leordeni, Grase româneşti. Timpurii de mai ş.a. O dovadă a preocupărilor şi ataşamentului oamenilor faţă de cultivarea pomilor o constituie şi denumirea unor localităţi: Nucet, Alunu, Cireşu, Vişina Veche, Prunişor, Merişani, Perişor, Poiana Mărului ş.a.În anul 1913 ia fiinţă Societatea de horticultură din România, cu filiale la Cluj, Iaşi şi Timişoara. Prin înfiinţarea Academiei Române (1865) se creeează posibilitatea funcţionării unei secţii de biologie şi ştiinţe naturale, în cadrul căreia se stabilesc metode riguroase de lucru în aceste discipline, metode utilizate şi în cercetările din domeniul horticulturii.În anul 1927 ia fiinţă Institutul de cercetări agronomice al României creând premisele pentru dezvoltarea cercetării ştiinţifice în agricultura ţării noastre. În anul 1937, în cadrul acestei prestigioase instituţii, a fost creată secţia de horticultură, condusă de I. C. Teodorescu şi se înfiinţează primele staţiuni experimentale pentru pomicultură la Fălticeni şi Strehaia. O etapă importanţă în dezvoltarea pomiculturii în ţara noastră o prezintă perioada 1957-1967 cât a funcţionat Institutul de cercetări hortiviticole, instituţie în care şi-au desfăşurat activitatea unii dintre cei mai valoroşi specialişti pomicultori, ca; T. Bordeianu, N. Ştefan, V. Sonea, C. Constantinescu, A. Liacu, D. Cvasnîi şi alţii.În anul 1967 ia fiinţă Institutul pentru cercetări pomicole Piteşti-Mărăcineni (acum Institutul naţional de cercetări şi producţie pomicolă) în cadrul căruia se afirmă printr-o activitate remarcabilă: C. Ioniţă, A. Şuta, I. Isac, P. Parnia, V. Cociu, S. Coman, M. Botez ş.a. Numărul staţiunilor experimentale pomicole a crescut în anul 1949 cu alte două unităţi Bistriţa-Năsăud şi Voineşti-Dâmboviţa. Au urmat apoi staţiunile experimentale: Cluj- Napoca, Geoagiu, Bilceşti, Tg. Jiu, Iaşi, Murtfatlar. În prezent, funcţionează staţiuni de cercetare şi producţie pomicolă în majoritatea judeţelor ţării. A fost pusă ordine în activitatea de înmulţire şi difuzare a soiurilor prin două importante lucrări de zonare.

Patrimoniul pomicol romanesc ocupa in prezent suprafata de 157 000 ha.

Productia totala de fructe la nivel national, in ultimele 2 – 3 decenii, a oscilat in jurul valorii de 1.000.000 tone fructe, cu o medie la hectarul de plantatie in jur de 6,5 – 7,0 tone, aceasta reprezinta cca. 30 –35% din productile realizate in principalele tari pomicole din U.E.

In anul 2000 s-au produs: 365 000 t mere; 345 000 t prune; 65 000 t pere; 76 000 t cirese; 23 000 t piersici; 23 000 t nuci; 27 000 tone caise; 6 500 t gutui; 15 600 t capsuni; 3 900 fructe de arbusti.

Particularitatile pomiculturii romanesti

Marile ferme pomicole socialiste, in majoritate, prin retrocedare, au fost faramitate de la 200-300 ha/unitate, in parcele de 0,3 - 2,0 ha / proprietar.

Proprietarii nu au dispus de tehnica necesara la asa mici suprafete si nici nu au avut interes pentru ingrijirea livezilor, deoarece in cei 35 – 40 ani de colectivizare fiecare si-a incropit alte mijloace de existenta. Majoritate plantatiilor au fost abandonate, defrisate si in foarte putine dintre ele s-au aplicat cateva lucrari de îngrijire.

Pomii în livezile romanesti sunt imbatraniti, ritmul de regenerare, prin noi plantari fiind foarte redus. Fata de un necesar anual de 7 – 8 milioane pomi (material săditor) pepinierele romanesti produc in jur de 1 – 1,5 milioane pomi. Dovada sunt cele numai 2.457 ha plantatii tinere recenzate în anul 2006.

Prunul continua sa aiba o pondere exagerata (cca. 50%), din livezile româneşti. Romania ocupa primul loc la suprafata de prun din U.E.

Calitatea fructelor romanesti (sortimentala) este inferioara conducand la valorificarea a cca. 35-40 % din productie sub formă de distilate.

Pomicultura romaneasca este mult indepartata de standardele europene sub urmatoarele aspecte:

numărul de exploataţii viabile, ferme specializate, de cca. 10 – 20 ha este practic nesemnificativ;

sistemele de cultura sunt inca extensive (la mar densitatiile la hectar sunt de 800 – 1.200 pomi, fata de 2.500 –3.500 in plantatiile apusene);

portaltoiul M9, generalizat in livezile de mar din tarile vestice, este practic inexistent in livezile romanesti;

in cultura prunului, se folosesc inca sortimente locale, care nu pot fi valorificate decat sub forma de tuica;

exportul de prune in stare proaspata este redus, cca. 800 – 12.000 tone anual iar cel sub forma deshidratata este practic inexistent.

Perspective pentru pomicultura romaneasca

Avand in vedere relieful, destul de framantat din zona dealurilor, se pot extinde cu mult succes si eficienta, pentru a intra pe piata europeana, culturile de arbusti fructiferi: afin (exista multe centre cu solul acid pH 4,5 – 5,5) coacaz, zmeur, mur, catina.

De asemenea cultura capsunului poate avea succes, existand inceputuri in judetele Arges, Valcea, Dolj, Giurgiu.

Trebuie remarcate conditiile climatice deosebite ale dealurilor romanesti care favorizeaza acumularea in fructe a aromelor specifice si o multitudine de saruri minerale si vitamine.

Perspectivele pentru pomicultura sunt imense avand in vedere suprafetele foarte mari de terenuri in panta, de multe ori cu soluri obligate pentru culturi perene, cum sunt pomii si arbustii fructiferi.

Spre deosebire de viticultura, trebuie sa remarcam, ca investitiile straine sunt cu totul minore, iar cele autohtone nu sunt sustinute inca.

1.2 Clasificarea speciilor pomicoleSpeciile pomicole cultivate în climatul nostru sunt clasificate din punct de vedere botanic, după habitus şi din punct de vedere pomicol.

a. Clasificarea sistematică. Pomii şi arbuşti fructiferi cultivaţi dar şi cei din flora spontană apaţin din punct de

vedere sistematic clasei Dicotiledonate şi se grupează în cinci ordine, 8 familii şi peste 25 de genuri.

Majoritatea pomilor şi arbuştilor aparţin familiei Rosaceae cu 3 subfamilii Pomoideae, Prunoideae şi Rosoideae.

Ord. Rosales - Fam Rosaceae-Subfamilia Pomoideae, include genurile: Malus (măr), Pirus (păr), Cydonia (gutui), scoruş şi păducel. Ord. Rosales - Fam Rosaceae-Subfamilia Prunoideae, include genurile Prunus (prun), Armeniaca (cais), Persica (piersic), Amygdalus (migdal), Cerasus (cireş şi vişin). Ord. Rosales - Fam Rosaceae-Subfamilia Rosoideae, include genurile Rubus (zmeur şi mur) şi Fragaria (căpşun şi frag).

Ord. Rosales - Fam Rosaceae-Subfamilia Ribesoideae, include genul Ribes (coacăz şi agriş).

Ord. Juglandales – Fam. Juglandaceae –genul Juglans (nuc)

Ord. Fagales – Fam. Fagaceae – genul Castanea ( castan comestibil) Ord. Fagales – Fam. Betulaceae – genul Coryllus (alun)Ord. Ericales – Fam. Ericaceae – genul Vaccinum (afin)Ord. Urticales – Fam. Moraceae – Morus (dud) şi Ficus carica (smochin)b. Clasificarea speciilor pomicole după habitus Analizând pomii fructiferi după dimensiunea părţii aeriene şi numărul tulpinilor se pot

distinge mai multe grupe : pomi propriu-zişi arbustoizi arbuşti fructiferi subarbuşti liane plante erbacee

Pomii propriu-zişi, sunt plante lemnoase care pot ajunge la înălţimea de 20-30 m, dacă nu se intervine asupra coroanei.

Din acestă grupă fac parte mărul, părul, prunul, caisul, vişinul, cireşul, piersicul, migdalul, nucul, castanul. Aceste plante au o singură tulpină, cresc destul de încet şi intră pe rod după o perioadă de timp mai mare sau mai mică în funcţie de specie. Longevitatea acestor specii este în medie 15-40 ani sau chiar mai mulţi.

Arbustoizii, sunt plante lemnoase, cu aspect de tufă formată din 2-3 tulpini de dimensiuni diferite. Înălţimea arbustoizilor este de 3-7 m iar longevitatea 20-35 ani – ex. alunul, gutuiul, vişinul arbustoid.

Înmulţirea arbustoizilor se face prin seminţe şi sâmburi şi foarte uşor vegetativ prin marcote, drajoni şi chiar butaşi.

Arbuştii, sunt specii pomicole lemnoase, cu aspect de tufă compactă, cu înălţimea de 1-2 m, cu tulpini numeroase (10-20) formate din zona coletului- coacăzul negru, coacăzul roşu, agrişul, afinul de cultură

Sunt specii cate intră repede pe rod şi au o longevitate de 10-15 ani. Se înmulţesc uşor pe cale vegetativă : butaşi, marcote şi despărţirea tufei.

Subarbuştii, sunt plante cu tulpini semilignificate a căror durată de viaţă este de 2 ani. În primul an se formează tulpinile şi se diferenţiază mugurii de rod, iar în anul al doilea se formează rod după care se usucă, fiind necesară îndepărtarea lor- zmeurul şi murul fără ghimpi.

Longevitatea este de 12-15 ani, se înmulţesc uşor prin drajoni, marcotaj şi chiar butaşi. Lianele, plante lignificate, cu tulpini care depăşesc 15-20 m lungime, fără cârcei. Din

acestă grupă face parte kiwi.Plantele erboase, sunt specifice climatului tropical, au talie mică (ananasul) sau mare

(bananierul) cu tulpini false (formate din peţiolul frunzelor) şi frunze foarte mari.În funcţie de habitusul pomilor se stabileşte distanţa de plantare, modul de conducere

al pomilor etc. Clasificarea pomicolă. După particularităţile biologice şi argrotehnice, speciile

cultivate la noi sunt grupate în: pomacee, drupacee, nucifere, bacifere şi specii subtropicale.Grupa pomaceelor cuprinde speciile: măr, păr, gutui şi moşmon, care fac parte din

familia Rosaceae, subfam. Pomoideae. Aceste specii formează "fructe false", rezultate din concreşterea ovarului cu receptaculul florii. Fructul poartă denumirea de poamă.

Speciile de pomacee trăiesc în medie 60-70 de ani, intră în perioada de rodire târziu, însă dau recolte bogate.

Grupa drupaceelor cuprinde speciile pomicole care au fructul o drupă, şi anume: prunul, caisul, piersicul, cireşul, vişinul. Acestea intră mai repede pe rod (sunt mai precoce) şi

trăiesc mai puţin decât pomaceele, unele ating 45-50 de ani (cireşul), altele abia 10-15 ani (cais, piersic).

Soiruile de drupacee existente în cultură sunt numeroase. Se înmulţesc prin altoire pe portaltoi, obţinuţi în pricipal prin înmulţire sexuată şi numai în mică măsură pe portaltoi vegetativi.

Grupa nuciferelor cuprinde nucul, castanul, migdalul şi alunul, specii din familii diferite, care formează fructe uscate. Ele sunt, în general, pretenţioase faţă de căldură, unele trăiesc mult şi intră târziu pe rod (nucul, castanul), altele au viaţa mai scurtă şi încep să rodească mai devreme (migdalul).

Grupa baciferelor include coacăzul, agrişul, zmeurul şi căpşunul, specii cu fructe uşor perisabile (care se alterează rapid în timpul transportului şi păstrării). Din punct de vedere morfologic, fructele speciilor din această grupă sunt foarte variate: bace false la coacăz şi agriş, polidrupe la zmeur şi receptacul îngroşat la căpşun.Ele trăiesc 10-15 ani şi încep să rodească din al doilea an după plantare.