ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE

FACULTATEA DE ECONOMIE AGROALIMENTARA SI A MEDIULUI

PRINCIPIUL POLUATORUL PLATESTE

Lascae Alexandru

Grupa 1325

Seria A

Principiul poluatorul plǎteşte

Propunerea Comisiei pentru ecologizarea transporturilor va permite

statelor membre sa perceapa transportatorilor rutieri taxe pentru zgomotul,

aglomeratia si poluarea atmosferica produse de circulatia camioanelor.In

Uniunea Europeana, camioanele asigura 73% din transportul terestru de

marfa - insa cu un impact ecologic mai puternic decat transportul feroviar sau

fluvial. Camioanele sunt responsabile pentru 90% din costurile de mediu ale

tuturor formelor de transport, pe care Comisia le estimeaza la aproximativ

100 de miliarde de euro pe an.

In prezent, pentru autovehiculele grele care circula pe soselele Uniunii

Europene, se poate percepe numai o taxa pentru utilizarea drumurilor. Propunerea

Comisiei pentru ecologizarea transporturilor ar permite tarilor UE sa perceapa taxe

pentru poluarea fonica, poluarea atmosferica si aglomeratia din trafic.

Nu este ina vorba de o taxa obligatorie. Guvernele statelor membre au

libertatea de a aplica o taxa pentru vehiculele de peste 3,5 tone. Se prevede

introducerea unor plafoane pentru taxe, camioanele mai putin poluante urmand sa

plateasca mai putin.De asemenea, se incurajeaza utilizarea autostrazilor si evitarea

zonelor suburbane.

Veniturile suplimentare generate trebuie utilizate pentru finantarea

eforturilor destinate sa reduca impactul ecologic al transporturilor, putand, de

exemplu, sa fie investite pentru conceperea unor vehicule care consuma mai putin

combustibil.

Daca guvernele tarilor UE si Parlamentul European aproba aceasta propunere,

actul ar putea intra in vigoare in 2011.Ar fi pentru prima data cand statele membre

ar putea percepe taxe de la operatorii de transport de marfuri pentru impactul lor

asupra mediului.

Antonio Tajani, comisarul european pentru transport, a declarat ca prin acest

pachet legislativ „se doreste ca cel care polueaza, si nu contribuabilul, sa plateasca

pentru efectele nefaste asupra mediului”.

Propunerea face parte dintr-un plan mai vast pentru un sector al

transporturilor mai eficient si mai ecologic.De asemenea, sunt prevazute masuri

privind poluarea fonica produsa de avioane, gazele cu efect de sera in sectorul

maritim si aplicarea de taxe pentru emisiile de gaze, care provoaca schimbarile

climatice.

Pe de alta parte, se afla in lucru o propunere legislativa privind reducerea cu 50% a

zgomotului produs de circulatia trenurilor de marfa. Aceasta inseamna ca, pana in

2014, 16 milioane de cetateni ai UE vor beneficia de o reducere considerabila a

zgomotului datorat activitatii feroviare.

Recent, Comisia a luat noi masuri pentru reducerea emisiilor de CO2 in

sectorul aviatiei (prin simplificarea sistemelor de control a spatiului aerian

european si prin scurtarea rutelor de pasageri) si in industria automobilelor

(propunand introducerea unor limite pentru emisiile de CO2 la autovehiculele noi).

Titus Filipas scrie " Principiul poluatorul plăteşte vorbeşte de la sine despre

semnificaţia lui. Acest principiu este folosit de câteva decenii in “clubul ţărilor

bogate” adică în O.E.C.D. (Organizaţia Economică pentru Cooperare şi

Dezvoltare). Trebuie spus că în general principiul „Poluatorul plăteşte” este o

regulă de bază în materie de politică ambientală. Totuşi merită să fie subliniat

faptul că taxa plătită pentru deterioarea mediului prin poluare este în absolut toate

cazurile net inferioară deteriorarii produse în mediu. Anumite studii apreciază că

deterioarea reală în mediu depăşeşte cu câteva ordine de mărime (de cel puţin 100

de ori, poate chiar mai mult de 1 000 de ori) valoarea taxei plătite unei autorităţi

statale pentru respectiva deteriorare a mediului. Deşi pare corect, principiul

„Poluatorul plăteşte” este în realitate foarte deformant.

Principiul are la bază elemente din teoria economică potrivit căreia costurile

sociale externe care însoţesc producţia trebuie să fie internalizate, adică să fie luate

în calcul în costurile lor de producţie. Cheltuielile legate de protecţia mediului sunt

cheltuieli productive pentru că ele contribuie la sporirea calităţii acestuia. În acelaşi

timp, bunuri care în trecut erau considerate “bunuri libere” (de exemplu, aerul, apa)

în sensul că aveau o valoare de întrebuinţare ce nu necesita cheltuieli de muncă

socială pentru a fi reproduse cu însuşirile lor iniţiale necesare reintrării în circuitul

normal, intră în proporţii tot mai mari în categoria bunurilor care costă şi au

valoare.

Fundamentul principiului rezultă şi din dreptul fundamental la un mediu

sănătos, cetăţeanul neputând fi obligat să plătească accesul la mediu, nici direct,

nici indirect, prin subvenţionarea din fonduri publice a cheltuielilor legate de

poluare. Conţinutul regulii poluatorul plăteşte este deosebit de larg şi este înţeles în

mod diferit, atât la nivel legislativ, cât şi în doctrină. În sens larg, conţinutul acestei

reguli generale presupune că orice cheltuieli legate de poluare (repararea

prejudiciului ecologic, cheltuielile legate de diminuarea efectelor poluării şi

cheltuielile de prevenire a poluării) trebuie să fie suportate de cel care cauzează

poluarea şi nu de societate. În plan juridic, acest conţinut larg influenţează materia

răspunderii civile pentru mediu şi determină definirea noţiunii de prejudiciu într-un

sens specific dreptului ecologic.

În ceea ce priveşte ţara noastrǎ, potrivit acestui principiu modern pe care

România s-a angajat să-l respecte odată cu aderarea la spaţiul UE, orice mare sau

mic agent industrial este obligat să suporte contravaloarea noxelor pe care le

degajă în atmosferă, noxe pe care, că vrem sau nu, le respirăm.

Principiul funcţionează cam aşa, iar modelul este preluat din celelalte ţări ale

Uniunii Europene: o întreprindere industrială se angajează, potrivit unui calcul

foarte exact, că va emite în atmosferă o anumită cantitate de noxe, şi nu mai multe.

În funcţie de acea cantitate estimată, societatea respectivă primeşte un număr de

certificate de emisii, fiecare certificat fiind echivalentul unei tone de substanţe

poluante pe care are voie să o lanseze în atmosferă. În cazul în care societatea

depăşeşte acea cantitate, fie va fi sancţionată, fie va putea cumpăra astfel de

certificate de la societăţile care nu au reuşit să le folosească pe ale lor.

Fiecare întreprindere poluatoare îşi face un calcul de emisii, în funcţie de

cantitatea de combustibil pe care o foloseşte, dar nu numai, şi îşi face un plan anual

de emisii. Planul trece prin mai multe rânduri de aprobări şi, de cele mai multe ori,

ceea ce societăţile îşi propun se cam reduce iar planul este redus destul de mult.

Dintre toate tipurile de emisii, planul se face doar pe dioxid de carbon, care este

monitorizat în acest moment.În cazul în care, la final de an, depăşeşte acel plan,

societatea este obligată să cumpere de la o altă societate. Este ca un fel de bursă.

Eu mi-am planificat atâta şi am emis mai puţin, deci pot să vând certificate.

Celălalt şi-a planificat o anumită cantitate şi a depăşit-o, trebuie să cumpere

certificate de la societăţile din ţară care pot vinde”, declară directorul APM.

Sancţiunile sunt aplicate doar în cazul în care o societate nu îşi pot permite

să achiziţioneze

astfel de certificate de emisii.

Planurile de emisii ale întreprinderilor industriale sunt confidenţiale, iar

informaţii precum cantităţile de noxe pe care cele două întreprinderi au voie să le

elibereze în atmosferă pot fi comunicate doar câtorva instituţii, printre care APM-

ul sau Ministerul Mediului.

Datele privind numărul de certificate pe care le primesc aceste firme sunt

confidenţiale, însă nu depăşesc numărul de certificate pe care şi le stabilesc. Ei îşi

fac un calcul în funcţie de consumul de combustibil, producţie pe an, şi apoi îşi

stabilesc ce cantitate de emisii pot produce astfel încât să nu aibă probleme.

Plafonul îl propune agentul economic, iar aprobările le dă Agenţia Naţională de

Protecţie a Mediului.

În ceea ce priveşte confidenţialitatea acestor informaţii, legislaţia prevede

acest lucru, datele fiind însă la dispoziţia anumitor instituţii ale statului, printre

care şi APM sau Ministerul Mediului, care însă nu au voie să le facă publice.

Potrivit unor date publicate în presa centrală, Combinatul Oltchim a obţinut

143 de mii de astfel de certificate, iar Rafinăria Steaua Română aproape 5 mii.

Deşi nu avem date despre cantitatea de dioxid de carbon pe care Alum şi

Energoterm o eliberează în atmosferă, cu siguranţă că nu este deloc mică, având în

vedere că 5 mii de certificate înseamnă 5 mii de tone de substanţe toxice emise, iar

143 de mii de certificate, 143 de mii de tone.

Directorul Agenţiei de Protecţie a Mediului spune că oamenii care vor să ştie cât

de poluat este aerul pot citi datele înscrise pe panourile de monitorizare.

La monoxid de carbon, maxima admisă este de 10 micrograme/ mc. Staţiile

anunţă imediat când s-a depăşit această limită. Staţiile monitorizează cantităţile de

azot, monoxid de carbon, dioxid de azot, dioxid de sulf, PM10. Aşa este şi logic

pentru că în afară de o instalaţie mare de ardere sunt o groază de alte surse de

poluare.