Eleonora StamateVersuri din volumul „Viaţa la imperfect”

Autoportret

Am iubit ochiul nisipului răvăşit, cu miros de migdale,cu o privire peste fereastra din coapsa ta,am iubit paşii incerţi, topiţi în beţia ninsorii,pierdută printre copacii nenumăraţi.

Am iubit clipele nelămurite în neobişnuitul anotimp măcinat de naşterea cuvintelor pe înserat.

Am iubit apele sprintene ce se revarsă în dimineţile târzii ale venelor mele,am iubit iedera ce năştea ochii păsărilor din amintirile cu poveşti norvegiene,am iubit geana nesătulă, însingurată printre petalele neuniforme din visele mele,am iubit marea, corăbiile, valurile, crucile mohorâte din cimitire,am iubit nopţile sălbatice, neodihnite, săpate în tălpile zmeilor ucişi în cuvinte,am iubit ploaia, fulgerul ce mistuia ecoul dintre cetăţi,am iubit văpaia de stele, pajura ce înnopta în cântecele din dimineţi, am iubit iarba, fecioarele ce se jucau de-a v-aţi ascunselea cu asfinţitul,am iubit soarele cu razele ce muşcau din pântecele norilor nemărginitulflorile sugrumate de soare.Am iubit cărările neumblate,sânii zorilor ce fugeau năuce de singurătate.Am iubit felinarele plângând în noapte, când păsările cu aripi de toamnă intrau pe

fereastra aspră în viaţa meaÎn neliniştea dintre nopţi am iubit agatele, oglinzile, stelele, cuvintele atinse de fluturiAm iubit, am iubit, am iubit ...Oare ... ce n-am iubit ... oare?

Doar noi

Mi-ai împodobit pieptul cu armura trupului tău,când necuprinsul gând aşteptaşi ultima dorinţă păgână ...Respiram frunza, norul, floarea de măr,umărul, zâmbet de dimineaţădescompus de singurătate,mă dezbrăca de atingerea zorilor,din petalele surâsului adormitor.Ferecaţi în copite de cai,ascultam cum torc cuvintele încărunţite.Braţele mele, zăpezi risipite,atingeau razele sub o pleoapă de mai.Târziu, îmi alungai privirile

printre frunzele nestingherite de iederăaripi ne creşteau năucitoare,în vechea cetate unde doarharpa înrobită se-aude ...Încet, harpa înrobită o ascundem în noi,Floarea de măr tresare cuminteSângele fierbe în valuri,Liniştea naşte cuvinte ...

Ce mult te-am dorit

Ascultând pescăruşii în liniştea dintre valuri,ţi-am deschis ferestre de ceară spre necunoscut,să te păstrez în ruga-mi curată.Ce mult te-am dorit, departe de tunetulsugrumat între mări,Aproape de noapte, să te întorciîntr-un gând murmurând,să-mi redai foşnetul dintre brazi,în amurg ...Ce mult te-am dorit, să te sprijiniîn piatră şi frunze,să-mi auzi ecoul dintre cuvinte,să te respir cum respiră porumbeii lumina.Ce mult te-am dorit, pentru ziua ce vinerisub un cer îndoielnicpentru roua dăltuită-n cuvinte,pentru timpul nemurit între mine şi tine ...Ce mult te-am dorit, pentru toamnaascunsă în braţele tale crescute din mineîn oase de fag rătăciteîn geana de mir, în ultimul furişat răsăritCe mult te-am dorit, Ce mult te-am dorit!

Eşti fluture ?!

Eşti fluture?Doar fluturii poartălampadare de curcubeu...în aripi, câte frunze transparente ţi s-au topit !!Ca-ntr-o serenadă de Schubert, zbori,umbrele tale au ochi de zeiau murmurul din întinderea azurie...Eşti fluture?!Pe umeri ţi s-au aprinstorţele rupte din întuneric,culorile ţi s-au îngemănat cu stropii de soare,

cu privirile spre vişinii-n floarelogodiţi cu lutul cărămiziu...Eşti fluture?M-ai strigat cu vocea pierdută în iarbăle-ai copiat verdele frunzelor de nuc...Minune eşti !Naşti lumina din zbateri de aripi deasupra lumiiUn fluture !Spargi plumbul topit pe un nor,cu fiecare minutsculptezi inele în aer din cărbunii fosforescenţi...Cu aripa lacomă de timp, vino, nebiruitule,învaţă-mă religia răbdării printre pietrele bisericiidin strada Mitropoliei,sub podul dărâmat de suspine,în umbra sfinţilorEşti fluture?! Doar fluture?!Cine mai este ca tine?!

Din lacrimi eterne de curcubeu

M-am născut cu o coroană de cuvinteîn jurul capului,printre flori, din loc în loc,creşteau scorburi pline de verbe.Pe frunte îmi zăboveau păsăricare purtau în ciocuri clopote solareca să-mi vestească lumina,pe aripi orizontale izvorau grădini,fără case, fără pridvoare,doar un covor de valuri îmi spăla drumulspre biserica din refluxul Tău.M-am născut în tihna din noapte, în cetateDoamne, spală-mă acum de singurătate,arde-mi cenuşa-n cuvinte,verdele semănat în iarbă rupe-l în coapse,ascunde-mă în noaptea cuminte,în aripile-ncolţite în sânge, departe.Cu şoapte adoarme-mi pe umeri, Tată al Serii,ochii în copacii logodiţi cu tăcutele cascadepe sânul meu,iar din anotimpuri rostogolite, în idei verticale,prin felinarele din trupul meu, alungă-mi tristeţea;Renaşte-mă, Doamne al Serii,din lacrimi eterne de curcubeu ...