Poem Caffe nr. 7

Revistă de poezie a Cofetăriei POEM CAFFE, Brăila

În acest număr sunt publicați poeții :

Virgil Andronescu - Brăila Ciprian Buzoianu - Brăila Martin Culcea - Brașov Ioan Evu - Hunedoara Ioan Vintilă Fintiș - Brașov Dragoș Ionescu - Brăila

Adrian Lesenciuc - Brașov Adrian Munteanu – Brașov

Poem Caffé=ISSN 2284-5933 ISSN-L=ISSN 2284-5933 Autor : Luminiţa Dascălu Colaboratori aproape permanenți: Mihai Plămădeală Violeta Savu Miki Vieru Tehnoredactare: Luminiţa Dascălu Susţinere financiară: Vera Maxim, manager Poem Caffé Date de contact: tel. 0753877003 e-mail – luminitada@yahoo.com

Seară de poezie, colinde, mărturisiri, la Poem Caffe. Copii de la „Bălcescu”, de la „Sandu Aldea”, actorul-scriitor Dan Moldoveanu, poetul Valeriu Mititelu… Cofetăria şi-a aşteptat oaspeţii într-un decor nou şi adecvat poveştii de iarnă.

Sâmbătă, 23 octombrie 2013, la standul Editurii Humanitas a fost lansată cartea „Fals tratat de manipulare” a poetei Ana Blandiana. Au vorbit despre carte criticii literari Tania Radu şi Alex Ştefănescu şi directorul general al Editurii „Humanitas”, Lidia Bodea.

Ani de zile, deasupra mesei mele de lucru a stat prinsă într-un ac o propoziție a lui Erasmus din Rotterdam: ”Să nu te lași folosit de nimeni!”. Era începutul anilor 90, când am descoperit cât de simplu era înainte să mă feresc de dușmani și cât de complicat era acum să-i deosebesc de prieteni.- Ana Blandiana

TANIA RADU : Ideea de manipulare este ilustrată prin câteva scene tari, povestite în carte. Una este cea de la cinci-șase ani, citind-o veți afla încărcătura de marcă a tuturor trăirilor și poziționărilor Anei Blandiana și ca scriitor și ca persoană publică și ca om politic… A doua este o trădare involuntară, o trădare a oamenilor simpli în care ea a crezut foarte mult și de care s-a sprijinit într-o perioadă când nu mai existau puncte de sprijin… Consider cartea un manual de suportare a dezamăgirilor. ALEX ȘTEFĂNESCU : Fiecare apariție în public a Anei Blandiana este un eveniment. Eu mă simt emoționat atunci când mă întâlnesc cu poeta ca și cum m-aș întâlni cu Ion Barbu sau cu Hortensia Papadat-Bengescu și mă miră, când o văd pe stradă, că trecătorii ceilalți nu au această reacție, că o consideră un om obișnuit… Ea este un personaj din istoria literaturii… Cartea aceasta este o carte în care un om încearcă să înțeleagă dacă a reușit de-a lungul vieții să fie el însuși. Fiecare ar trebui să ne facem un examen de conștiință și să înțelegem dacă integritatea noastră s-a păstrat, dacă destinul a fost urmat sau deviat… Fiecare dintre noi de-a lungul vieții este manipulat, nu este lăsat să fie el însuși… Sensul optimist al acestei cărți este că Ana Blandiana se implică dar rămâne demnă. ANA BLANDIANA : Cartea care apare astăzi nu seamănă cu nicio carte de-a mea și sper că n-o să mai scriu niciuna asemănătoare. Am scris-o enorm de greu pentru că e greu să vorbești despre tine și e și mai greu să vorbești despre cei în mijlocul cărora ai trăit și despre care vrei să spui adevărul și esențialul și-n același timp nu vrei ca prin asta să se producă un scandal. Sper ca această carte să fie citită și înțeleasă în mod intelectual inclusiv de cei a căror imagine are de pierdut din felul în care mărturisesc viziunea mea asupra lor. Această carte este o carte despre lumea în care prin absurd am reușit să scriu poezie, dar seamănă cu cărțile de poezie pentru că are la bază uimirea.

VORBE DIN TÂRGUL DE CARTE GAUDEAMUS - 2013

ION MUREŞAN - LAUREAT AL PREMIULUI NAŢIONAL „MIHAI EMINESCU” PENTRU ANUL 2013 Ion Mureşan consideră Premiul Naţional „Mihai Eminescu” o legitimaţie în clubul poeţilor români de elită, al celor mai buni

poeţi din ultimii cincizeci de ani. Aşa a declarat în sala Teatrului „Mihai Eminescu”, din Botoşani, în 15 Ianuarie 2014. „Dumnezeu a lăsat poezia pe pământ din motive tehnice. Mulţi oameni mă întreabă ce se întâmplă cu sufletul după ce moare şi

eu le spun că merge la Dumnezeu pentru că este nemuritor. Ei refuză să creadă că există Rai şi Iad şi atunci singura soluţie ca să fiu crezut de ei şi de către dumneavoastră este să vă spun că după ce moare omul, sufletul lui merge într-o poezie, pentru că poezia este mică, nu ocupă mult loc şi mare cât să încapă un suflet de om. Dumnezeu depozitează sufletele într-o poezie. Acum, eu nu ştiu dacă Judecata de apoi va fi o şedinţă de critici literari sau o festivitate de premiere cum este astăzi, aici, la Botoşani.” Apoi poetul a citit din volumul „Cartea ALCOOL” poemul „Singur sub pământ”.

Singur sub pământ Ci eu singur, singur, singur sub pământ departe. Căci pământul i-a expectorat pe toţi. Pe toţi i-a scuipat între flori, în batista înflorată a primăverii. Pe toţi i-a dat afară. Acum ei sunt pete de sânge în batista unei frumoase domnişoare tebeciste. Pleosc! i-a scuipat pământul în iarbă. Şi tocmai acum e ziua învierii. Tocmai acum e ziua celei de a doua veniri a

Mântuitorului. E Ziua Judecăţii. Oh, ce bucurie mare! Pe toţi i-a scos pământul afară din plămânii lui, din lăzile lui frigorifice unde, Doamne, atât de bine s-au păstrat. Aceasta e Ziua Judecăţii, ziua în care creşte carnea pe fiecare os, carnea se depune pe oase ca praful pe mobilă. Aceasta e ziua când carnea e luminoasă ca Luna. E o carne sigură. Căci tot omul ţipă de bucurie şi zice: "Haide, hai în carnea mea, unde-i cald şi bine!" Ci eu singur sub pământ. Şi pe fiecare osişor creşte carnea. Încât se umple pământul de oameni ,

şi cerul de păsări şi cuştile de câini şi bucătăria de vară a mamei se umple de muşte (căci şi pe osul de muscă creşte carnea de muscă) oh, ce bucurie mare! Iar cei care au fost arşi în foc de nu mai au oase se bucură şi ei căci, după câte văd eu de sub pământ, în iarbă se aprind focuri mici cât flacăra unui chibrit ori mari cât o casă care arde, iar flăcările, pleosc, numai ce scuipă oase şi pe oase numai ce creşte carnea, iar dacă undeva, în lume, apare o idee, numai ce vezi că în jurul ei creşte un cap, numai ce vezi ideea că se tolăneşte la umbra unei frunţi care înainte nici nu era. Oh, ce bucurie mare! Ci eu singur sub pământ. Pocneşte pânza praporilor în vântul serii. Eu singur sub pământ ca un copil cu nasul lipit de geam. Eu cu nasul ca un melc lipit de geam. Iar ceea ce văd, văd prin iarbă. Şi stau în laptele dulce şi negru al pământului şi-s singura broscuţă şi şarpe şi peşte şi împărat din neagra împărăţie. Ci eu singur, singur, singur sub pământ departe. Iar ei joacă hora,

roată-roată în jurul lui Christos care stă ca un miel în mijlocul lor. Şi ce văd eu, prin iarbă văd: femeile cu picioare subţiri ca şi creioanele şi cu sexul ca şi guma de şters, udă şi roz ca radiera, şi bărbaţii tropotind cu cizme de piele şi cu potcoave şi fiecare cu două călimări pline cu cerneală între picioare. Asta am apucat să văd, căci ei cu Christos în mijlocul lor se înalţă la cer. Iar eu singur, singur, singur pentru vecie, şi cu cerul tras ca o cortină neagră deasupra, cerul tras ca un fermoar de la şliţ peste ochi, singur în laptele dulce al întunericului, singur sub pământ. Oh, ce bucurie mare! Aceasta e Ziua Celei De a Doua Veniri. Şi deodată, pleosc, întunericul scuipă un înger, un înger mic mic, un înger sfrijit, un înger diabetic, un înger albinos, ultimul îngeraş recuperator. Care mă înhaţă de o ureche şi mă duce în lumină şi eu plâng şi plâng prin aer cu urechea între degetele îngeraşului, plâng, că întunericul rămâne singur.

ŞTEFAN BAGHIU - UN DEBUT ŞI DOUĂ PREMII ÎN ACEEAŞI ZI

Unde PETRA

A cui frumuseţea asta a ta, Petra? Să fie oare dinamica omenirii şi rezultatul acelei învârtiri, cum zic indienii pe malul râului Chenab, când se stabileşte ordinea, dar dimineaţa de ce-mi pare frumuseţea ta atât de mare totuşi mie, să fie oare dinamica omenirii, sau pur şi simplu momentul ăsta de linişte şi lumină prizat cumva de ochiul meu abia deschis?

Pentru că nici măcar nu vorbesc de dragoste momentul acela de tristeţe persistentă care face oamenii să-şi plângă de milă crezând că se bucură în livada familiei, nici măcar nu vorbesc de dragoste când spun „A cui frumuseţea asta a ta?”, ci vorbesc mai curând de acea dinamică a lucrurilor, acel mers firesc al dimineţilor în care vei fi arătat la fel în Bucureşti după o noapte din care acum aş păstra doar ameţeala, aş renunţa la starea de vomă şi aş rămâne aşa, până dimineaţa, când, întorcând privirea de la geam,

unde au venit primele semne ale încălzirii,

unde drogurile şi-au făcut totuşi treaba, aş putea vedea mai limpede lucrurile: de ce atâtea plimbări şi somnul atât de lung lângă tine? Cui frumuseţea asta a ta, dacă nu mie, după ce am exersat căderile în piaţa centrală?

Pentru că astea sunt gândurile pe care nu mai vreau să le explic, vin odată cu plimbarea în cartierele periculoase unde a înflorit cireşul. Cui frumuseţea asta a ta? Studiez pe îndelete chimia ta ingenioasă şi formele pe care le arăţi adolescenţilor din toate părţile ţării.

Pentru că s-a arătat şi dragostea, a fost scurtă şi a impresionat prin cuminţenia ei, a decis felul meu de-a fi pentru un an şi jumătate, iar acum, când altceva i-a luat locul, acum, când i-a luat locul un fel de simpatie nenorocită, rămâne doar pericolul că frumuseţea asta a ta ar putea duce cumva la fericire.

Tânărul poet şi critic literar Ştefan Baghiu, autorul volumului de poezie

“Spre Sud, la Lăceni” (Cartea Românească, 2013), a primit pe 15 Ianuarie, pentru

această carte, două premii literare importante: Premiul Naţional de Poezie “Mihai

Eminescu” – Opus Primum şi Premiul “Tânărul Poet al Anului 2013″. Prezent la

Botoşani, a mulţumit emoţionat juriului şi a citit poemul “Unde PETRA”

Invitat special :

Poetul Adrian Munteanu

MĂ-NGHITE TIMPUL

Mă-nghite timpul, veşnic mă alungă

Scuipând cu silă rostul strâns în mine.

Cu şfichiul clipei aspre sau blajine

Ciopleşte-n piele dungă lângă dungă.

Planetele se-ntorc pe căi senine

Şi primăveri revin în noaptea lungă.

Alt fir de iarbă ţărna o să-mpungă.

Destinul meu va reveni-n destine.

Tot ce-am făcut e măsurat de Parce.

Am fost copil şi-am devenit bărbat.

Bătrân voi fi când fusul vremii toarce.

Vreau să mă schimb, dar nu mă las schimbat.

Totul revine, totul se întoarce.

Mi-e dat să pot din timp să mă abat?

UMPLE, IUBITO, CU VIN VECHI POTIRUL

Umple, iubito, cu vin vechi potirul,

Căuşul tainei, limpezit de muze!

Alintă apa dulce din havuze

Ce-a adormit cu trudă trandafirul!

Aşterne masa cu-n surâs pe buze,

Aşează pâinea şi veghează mirul

Ademenind spre trup încins zefirul

Aromitor al zorilor lăuze.

Aprinde focul, nu-l lăsa să piară,

Aruncă lemne pe altar! Apoi

Miresme dulci ne vor zidi. Spre seară

Vom dezbrăca veşminte. Drepţi şi goi

Ne vom topi ca un palat de ceară

În flacăra dintru adânc de noi.

MĂ BICIUIESC SECUNDELE CU URĂ

Mă biciuiesc secundele cu ură,

Rupând din carnea mea ne-mpărtăşită.

Le simt suflarea rece şi grăbită

În trupul meu, pe cuget, pe figură.

Arunc cu scârbă vorba nedorită,

Încerc să scap de-a spaimelor arsură,

Să-nlătur palma ce îmi stă pe gură,

Ca să-mi rămână umbra primenită.

Izbit de haita timpului, setoasă,

În gândul meu firav mă răzvrătesc

Şi lupt să prind a clipelor grimasă.

Dar e doar praf pe care-n veci păşesc.

Cu pofta mea, mereu nesăţioasă,

Abia acum învăţ ca să trăiesc.

ADRIAN MUNTEANU

S-a născut în Şcheii Braşovului, la 21 august 1948.

A absolvit Facultatea de Limba si Literatura Română la Constanţa

A fost profesor și în ultimii 22 de ani a funcționat ca redactor la Societatea Română de Radio.

Colaborări cu poezie, eseistică şi cronici de teatru la Ex Ponto, Astra, Observatorul ( Toronto),

Atheneum ( Vancouver ), Dealul Melcilor, Apostrof, Oglinda Literara, Spaţii Culturale, Cuvântul nou,

Luceafărul, Citadela, Cronica Veche, Agero(Stuttgard), Lumină Lină (New York), Respiro, Cetatea

Culturală şi pe o mulţime de reviste culturale on-line.

În volum a debutat cu trei cărţi de basme în versuri, cuprinzând 365 de poveşti originale. Din

anul 2004 scrie sonete. Este autorul volumelor Tăcerea clipei (Sonete 1), apărut la editura Arania,

Braşov,2005, Casa fără ziduri (Sonete 2), Arania, 2006, Paingul Orb (Sonete 3), Arania, 2007,

Ferestre în cetate ( Sonete 4), Arania, 2008, FEMEIE!…( Sonete 5), Minerva, Bucuresti, 2009, Oreele

Tăcerii (Sonete 6), Dacia XXI, Cluj-Napoca și volumul „7” cu care revine la Arania, în 2011. A mai

apărut “Parole sussurate dall`istante/Sonetele Clipei” (bilingv română-italiană, traducere Eugen D.

Popin) , editura Arania, Braşov, 2012.

Volumul “7” a fost distins cu premiul Uniunii Scriitorilor, filiala Brașov, în 2011.

În 2012 a primit Premiul European de Poezie NUX la Târgul Internațional de Carte la

Milano.

Deţine premii naţionale de interpretare teatrală, de scenariu dramatic și de regie de teatru.

Este organizator de evenimente culturale.

Este actor şi membru fondator al grupului Caii Verzi de pe Pereţi.

Din anul 2008 este membru al Uniunii Scriitorilor. În acelaşi an a preluat editura ARANIA.

PREA STRÂMT E LOCUL!

Prea strâmt e locu-n camera trăirii!

Abia-mi pot duce mâna către gură.

Ochi reci din storuri liniştea mi-o fură

Şi vaietul a gâtuit zefirii.

Doar până către ziduri se îndură

Să se întindă-n umbră trandafirii.

Reci şovăieli în tainele privirii

Îmi sfâşie nădejdile cu ură.

Prăfoase molii rod brocart de vise

Şi carii au pătruns în gândul mut,

Să-nceţoşeze ploapele deschise.

Cu greu ridic opaiţul de lut,

Sparg geamul cuştii, cu mişcări decise

Şi sorb răcoarea mărilor, tăcut.

CĂLCAM PE IARBA DE SĂRUT NEBUNĂ

Călcam pe iarba de sărut nebună.

Sclipea zăpada-n suflete, uşoară.

Ploua tihnit şi grav în câte-o vară,

Cânta un greier tainic pe o strună.

Mă scuturam de frunza ce-o să moară.

Se pregătea lumina să apună.

Un rug suav se înălţa spre lună

Şi-n trup uitarea începea să doară.

Din struguri mustul se scurgea pe dale

Şi floarea-n glastră născocea poveşti.

Scâncea o ciută în păduri de jale,

Tânjea mirarea stinsă în fereşti,

Dansau pe jarul clipelor vestale,

Dar tu, iubito-n toate nu mai eşti.

CÂND SĂ PARCHEZ ÎN FAŢA CASEI MELE

antisonet

Când să parchez în faţa casei mele,

Văd locul ocupat şi nu m-ajută

Privirea calmă. Intru în derută.

A fost o zi cu-o sută de belele.

Vine vecinul, cel bolnav de gută.

- A cui e rabla ? zic, pornit pe rele.

Simt că mă ia pe loc cu ameţele.

- Sunt musafiri la numărul o sută.

- Şi chiar la mine s-au găsit să steie,

Să nu-mi pot pune roata lângă scări ?

- Câte bordeie-atâtea obicee!

Îmi vin în cap o mie de-ntrebări.

Din portbagaj apuc nervos o cheie.

Doi sturzi în pom se ţin în dezmierdări.

BIZARĂ BRUMĂ BÂNTUIE BEŢIA experiment

Bizară brumă bântuie beţia.

Bicisnic braţ, blagoslovind banalul,

Botează brusc bardaca, bocind balul

Bulboanelor bombându-şi bogăţia.

Bacante brune, biciuind batalul,

Batjocoresc bezmetic bărbăţia.

Berbanţi bizari bravează bulimia

Baronului bruscându-şi bicefalul.

Birjari burleşti, bufoni blamând breteaua,

Bocesc buimac bineţile-n bazar.

Bardul bărbos, brav burduşind bocceaua,

Bombează brâul borţii-n buzunar.

Birtaşi bicisnici blestemă beleaua.

Bântuie bobul binele bizar.

DE BUZA CLIPEI S-A LIPIT SĂRUTUL

De buza clipei s-a lipit sărutul

Uitărilor, o lance-n trup să-nfigă.

Cum să opresc talazul care strigă

Acoperind cu îndoieli ţinutul?

Doar de-aş simţi cum liniştea irigă

Scânteia tainei aşteptând debutul

Şi numărând stăruitor avutul

Dorinţelor ce-au început să frigă.

În noaptea moale, măcinând cărbune,

Prepar licoarea tare, de absint

A şovăielii ce-n potire pune

Luciri târzii şi tremurat alint.

La steaua spartă duhuri vin s-adune

Mărunte cioburi, lacrimi de argint.

ŞOAPTE DIN LACRIMI, SCRIJELIND

PEREŢII

şoapte din lacrimi scrijelind pereţii

şoaptele mării vuiet din străfunduri

şoapta culorii ce aşterne grunduri

şoaptele ierbii-n tainele blândeţii

şoaptele pietrei răscolită-n prunduri

şoaptele ploii vălul dens al ceţii

şoaptele luptei ce-o purtară geţii

şoaptele clipei dibuind rotunduri

şoapta iubitei ce mângâie-auzul

şoaptele zilei un vacarm lepros

şoaptele apei fremătând havuzul

şoaptele tălpii ce-a pornit pe jos

în întuneric s-a produs abuzul

şi l-a străpuns o şoaptă pân la os

EU FLUTURELE - ALUNEC ÎN FÂNTÂNĂ eu fluturele-alunec în fântână ce spaimă hâdă-n trupul meu plăpândul n-am timp să-mi chinui timpul întrebându-l ce vaier lung pe-antene se îngână n-am cal de foc pe care adăpându-l să-l fac să urce-n sus pe ghizduri până şi-ar împietri copita pe o rână ca să ţâşnească-n aer pur cu gândul ce–i până jos ce tihnă necurată unde e luciul unde-i un năvod să frâng în el căderea doar o dată nu tremură nimic sub lânced pod pe fund nu-i apă nu e nici o pată plonjez în gol şi mă strivesc de glod

SCRIITORII DESPRE SONETELE LUI ADRIAN MUNTEANU

- selectiv -

În sonetele sale, Adrian Munteanu cultivă ardoarea erotică specifică

acelui "dolce stil novo" despre care a vorbit Dante atunci când s-a referit la

Guido Guinizzelli. El reușește să mențină treaz interesul cititorului pentru un

gen liric revizitat, astăzi, doar de cei mai curajoși. Nu mă îndoiesc că

virtuozitatea sa prozodica va stârni plăcerea îndrăgostiților și nu numai a

acestora. Marin Mincu

Între timp am citit si eu ultimul volum de sonete al dv. şi vă felicit:

textele sînt crîncene şi de o frumuseţe sumbră care m-a cucerit.

Mircea Cărtărescu

Cărtile sunt cât se poate de frumoase şi, recitindu-le acum, mai pe

sărite, mă consolează de mizeria nu doar domestică, ci şi, într-un sens

larg,actuală.Sunteţi un maestru al endecasilabului înmulţit cu 14. Tocmai am

sub ochi "experimentele" pangramatice (sau aliterative): litera a, litera b, etc.

şi remarc admirativ că maxima virtuozitate nu impieteaza asupra

sentimentului,a emoţiei...

Şerban Foarţă

Ţi-am citit sonetele cu multă bucurie. Tu lustruieşti ceea ce noi, unii,

facem aspru în viaţă.

Adam Puslojic

Ceea ce îl impune pe Adrian Munteanu ca poet de aleasă ţinută, sunt

cărţile de sonete, în care harul liric este susţinut de o temeinică cultură,

reuşind, astfel, izbânzi poetice memorabile. Slujitor, cu devoţiune, al celei

mai severe exprimări în versuri – sonetul – cu legi de aur, Adrian Munteanu a

dat cititorilor şi poeziei româneşti cărţi cu totul remarcabile. El oferă sonete

de iubire şi moarte, de trecere şi ne-trecere, de o emoţionalitate adânc-

reţinută, amintind de Rilke, având şi o atitudine fermă în faţa vieţii, cu verb,

nu o dată neiertător( vezi Sonete 3) în descendenţă argheziană. Volumele de

sonete îl aşeză pe Adrian Munteanu în rândul celor mai buni sonetişti români

de ieri şi de azi.

Radu Cârneci

Distinse poet, înalțător sonet! L-am primit în suflet ca o lumină pură

(nu din aceea adusa cu avionul partidelor!) și-ți dorim din Nordul nostru o

primăvară cu bucurii! Cu toate gândurile bune, costobocul din Nord,

George Vulturescu

Adrian Munteanu este un arhitect sever, chiar şi atunci când clădeşte

numai din nisipul fin sau din hârtia de lux a unui origami ori din plasa

iluzorie a unui păianjen. Dacă mai ales cu sine este un conceptualist sobru şi

onest, nici versurilor sale nu le acordă circumstanţele atenuante ale

libertinajului estetic.

Dialogul autorului cu materia textului - pretenţios prin matrice, chiar

dacă înşelător şăgalnic prin arta poetică - include retorica obligatorie a

omului ce luptă cu duşmanul libertăţii sale, nefiinţa. (...)Până la urmă, cel ce

învinge nu este numai esteticianul miniaturist abil, ci şi gladiatorul tenace: e,

în forţa canonului, chiar daca pusă la lucru doar pentru a dăltui în cuvinte

filigranul unui secol estetic apus, toata energia artei poetice adevărate.

Angela Furtună

Cu sonetul nu intri oare, nu nemijlocit, premeditat, dar pe furiş, în

lumea conceptului ? Nu e vorba aici, în special la Adrian Munteanu numai de

cunoscuta petrarchizare ( pe arezanul, iubitor de Laura, Papini îl va numi

„lăcrămosul sonetist” ). E vorba de ceva mai mult. În esenţa sa ( altfel spus,

în gândirea şi construirea sa ) sonetul lui deschide – precum gândul care

mereu caută – forma ce adună din pierdere şi resemnarea devenirii fiinţa

întreagă ; e aidoma fiinţărilor multiple care-şi caută cristalul, cuprinsul.

Aurel.Ion.Brumaru

Ne aflăm în faţa unui poet preocupat de temele esenţiale, eterne, ale

umanului şi pentru care limbajul poetic vine să se subordoneze şi să se

integreze acestor teme pe care autorul le abordează. Cred că specifică lui

Adrian Munteanu este această capacitate de a privi cu extremă naturaleţe, cu

calm, cu caldură viaţa şi omul. Volumul de astăzi este, dacă vreţi, un omagiu

adus acestui om, care, pentru mine reprezintă un exemplu de senininătate

netulburată într-o lume în care zavistia este la ordinea zilei.

Andrei Bodiu

Adrian Munteanu nu şi-a programat să distrugă rezistenţa

multiseculară a sonetului prin rescriere parodică, ci, pur şi simplu, el scrie

aducând în contemporaneitate şi încercând să revigoreze o specie literară

extrem de dificil de abordat. Înnoirile sunt mai ales la nivel lexical, regulile

prozodice fiind respectate.

O parte dintre sonetele care-şi merită numele (adică majoritatea)

scrise de Adrian Munteanu aduc o imagistică de tip baroc, bazată pe

exacerbarea senzorialităţii, a gustului pentru fantastic şi pe un anume

rafinament al metaforei trimiţând la un fond precreştin.

Valeria Manta Tăicuţu

IOAN EVU

NEUTRINO

Despre toate acestea poate că poemul tău ar fi trebuit să tacă dar uite că te ia târfa de viaţă la întrebări

într-o dimineaţă de toamnă când descoperi

în oglindă un chip ostenit amintind vag de tine.

Te recunoşti după semnul umbros de sub ochiul stâng un grăunte de lavă pietrificată

poate o lacrimă necăzută la timp dintr-un plâns

mult mai vechi decât vaierul însuşi.

Ah dusă-i acum tinereţea ca fetişcana blondă

ce-o vezi alergând despletită prin ploaie cu sandalele în mână – numaidecât călcâiul ei

străveziu va scrie cu litere măiestre

în pulberea fină a înserării întreaga poveste.

Ce-ai făcut omule cu toţi aceşti ani pe care

ţi i-a dăruit pronia în infinita ei mărinimie

cum ţi-ai parcelat hectarele de fericire porţia de paradis ţie hărăzită înainte de-a te naşte?

atâtea nesperate daruri ale sorţii în pripă iubiri

scăpărând ca iasca pe zăpadă ori arse până la capăt scrum luminos în urna adâncă a inimii semne toate

ale unui misterios alfabet despre care stiharii

vor tăcea totdeauna loviţi subit de amnezie.

Fericiţi cei senini prin vocaţie fericiţi

habotnicii din fire ei mereu prosternaţi

în faţa părţii pline a paharului zilnic nutriţi cu utopia iubirii vrăjmaşilor

îi vezi călcând spăşiţi pragul lăcaşelor sacre

însă lesne îşi leapădă iubirea de aproapele când pe dealul mitropoliei suie furgonul

cu sfintele moaşte când ţârcovnicii dau cep

butoaielor burduşite de agheasmă se bulucesc

în faţa ghişeelor dogmei sărută altarul crucifixul patrafirul îşi lasă amprenta buzelor

pe foiţa de argint a icoanelor ca o parafă

consfinţind noi contracte cu veşnicia.

Fericiţi cei deopotrivă împăcaţi cu sine şi cu lumea

doar ei vor zări curcubeul nălucind peste zoaie doar ei vor desluşi sonul harpelor cereşti

în zornăiala fanfarei municipale fericiţi ei

ca filosoful orb Ioan Timiş Palatinus zis Văzduh

ce-nainta zâmbind pe aleea sanatoriului din Moneasa cu palmele întinse de parcă pipăia

lumina cu braţele ca două aripi ciunte

ce simt frisonul zborului iniţial.

Fericiţi ei precum poetul furibund Ianus

cel ce lovit de năpaste lumeşti îşi postează

pe internet secundul chip duhovnicesc implorându-l pe Isus Hristos să pogoare

din tăriile blogosferei spre a-i spăla lui

lacrima limbută (în ăst timp în iarmarocul dindărătul bisericii popa şapcă

unde prostia rânjeşte cu dinţi de armăsar

un sfânt e ucis zilnic cu pietre)

Despre toate acestea ai scris cuvinte care acum

se dezic de tine ca fiii dezmoşteniţi renegându-şi tatăl

şase zile şi şase nopţi ai zăcut în camera obscură

a poemului lungit pe scândura negeluită a viziunii în ziua a şaptea poemele au început să irumpă

din tine ca nişte seminţe fosforescente încolţindu-ţi

pe buze instantaneu în zori aveai lăstari pe tâmple

iar către amiază în locul trupului tău prin întunericul vâscos al odăii ai zărit un arbore

strălucitor pe crengile lui razele foşneau

arămiu ca frunzele în trezoreriile brumei

deveniseşi deodată infim un vierme rozaceu

ghemuit în carnea translucidă a unui măr degerat un molete paralizat de spaimă adânc furişat în râncedă

făina uitării un neutrino al cărui unic ochi lăcrima

tânjind şi el după lumina dumnezeiască

erai un biet fonem o silabă dintr-un text uriaş

ce singur se scrie pe sine erai în tine în acelaşi timp

şi înafara ta un ce indefinibil prăbuşit în hăul dintre larvă şi nimfă întemniţat în carcasa

oaselor tale cărunte şi liber totdeodată

ca un nenăscut levitând deasupra imensului ocean amniotic în aşteptarea celuilalt mileniu.

POEMUL PARAFRAZĂ

La secerişul morţii spic cu spic

otrepe îngeri iude miei şacali

atunci desigur împărţind nimic

vom fi ca parte din întreg egali.

Ce e de plâns nicicând nu vom cânta

ce-i de cântat vom dărui ca pâine

prin lacrimă ne vom cumineca

prădalnicului ceas de astăzi mâine.

Fără-ndoială n-avem de-mpărţit

nimic cu nimeni căci ni se cuvine

ca dric şi leagăn timpul moştenit

după tocmita lege din vechime.

Şi altceva ce-ar fi de divizat

pe ăst cântar cu tasuri măsluite

de-un astrolog avar şi deşănţat

ce-azvârle ceru-n iarmaroc de vite?

Şi altceva ce ar mai fi de spus

în vălmăşagul vocilor obscure?

Bat clopotele-n dungă în apus

dangătul lor e trăsnet de secure.

Atârnă-mă pe ziduri ca trofeu

striveşte-mă ca frunză în ierbare

al roditoarelor furtuni arheu

crucifică-mă în slute galantare.

Şi-n viforul acest neiertător

mai lasă-mi totuşi dreapta care scrie

iar de va fi într-un poem să mor

fă-mi Doamne învierea poezie!

MIKI VIERU ȘI TREI CĂRȚI DE POEZIE

Traian T. Coşovei – ultimul scris (Aritmetica pleoapelor)

„two of us riding nowhere...” cita sibilinic Mircea Cărtărescu în prefaţa volumului Bună Dimineaţa, Vietnam, apărut în 2000 şi, iată că la 13 ani după asta poza eroilor care au pus capăt bun în poezia unei noi expresii – cea în care apar pe un balansoar frînt – se justifică drept profetică. Dureros de profetică. Pe una din părţile balansoarului stăteau Ion Stratan şi Traian T Coşovei. În sfîrşit, în urma lui 2013, se dovedeşte că Mircea Cărtărescu l-a anticipat pe Traian spunînd, în Aritmetica pleoapelor: „Pînă la urmă, vom rămîne doar noi doi -/ pentru că am avut imprudenţa de a privi cerul.” (Imprudenţa ploii). Şi s-a mutat la cele veşnice, aşa cum spun ieromonahii, cu un poem, prin care, subtil, parcă să nu jeneze pe nimeni, ne-a salutat pe toţi din buza îndepărtării, din apropierea de Nichita Stănescu şi Ion Stratan: „Simţul depărtării se dobîndeşte/ odată cu îndepărtarea: cum ar fi plecarea ta/ peste ocean sau singurătatea piramidelor/ în imensul deşert care ne desparte pe viaţă./ Depărtarea e o fiinţă care locuieşte în noi,/ se răsfaţă în visele şi insomniile noastre/ traversate ninsori.// Este ziua în care privim înapoi,/ deşertul care se gîndeşte la ploi,/ori sărmanul răscolind cu degete lacome/ în lăzile de gunoi.// Pînă la urmă, depărtarea, parfumul ei.../ suntem chiar noi” (Îndepărtare). Aproape ca un răspuns se regăseşte în acest ultim volum şi un poem atribuit Ştefaniei Coşovei, cu care Traian a împărţit scrisul ca viaţă trăită. El sună aşa: „E noiembrie./ Plouă/ Citesc pe buzele morţii/ şi am început să înţeleg” (Semantica ploii). În acest dialog poetic de viaţă scrisă-viaţă trăită se rotunjeşte îndepărtarea. Adio, prieten drag!

Raluca Blezniuc – Imnul Ciozvîrtei Imnul ciozvîrtei este o carte premiată. Este şi o carte debut. După cum spunea Mihai Gălăţanu în postfaţă nu este o poezie comodă dar vizualul salvează lectorul leneş. Tehnica e cea a clipului muzical, a artei video. Muzicalitatea trebuie adăugată de cititor. Acesta este un avantaj al cititorului. Al aceluia care nu vrea mură-n gură. Intro-urile sunt în forţă; livresc de cinema pus pe şotii. Clint Eastwood ne pune la sapă. Dintr-o altă arie vine şi mai bine conturat universul obiectelor transformat în animaţie cînd dominată de culoare: „(...) Iertaţi în rînduri ce-şi caută curajul/ din viscol în viscol/ sar cuvintele/ sunt cu degetele şi inima/ înmuiate în acuarelă/ de corăbii” (bătălia terminată între eoliene), cînd rearanjată de alt sens în alb negru: „(...)din pasta de dinţi acum curge sîngele aş chema ambulanţa/ dar răniţii sînt doar în mintea mea şi mă sprijină toţi/ de maşina de spălat// chiuveta mea e un pod de pe care sinucigaşii/ nu se pot arunca pentru că eu le fac gratii din firele/ de păr smulse” . Poemele au sinestezia: cea care generează poeticul plus imaginea în ochii oricărui om care apucă să îşi arunce ochii peste versurile Ralucăi Blezniuc. Şi avantajul colosal este că nu trebuie să citeşti tot ca să dai de ceva care te frisonează: „cînd îţi scriu/ dimineţile miros a ceai de vişine/ în piaţa hermes pe răşinari 5 e o alee/ ce seamănă cu mersul tău şchiopătat/ şi simt cum înţeapă direct în buricul degetului/ absenţa” (întoarce pe faţă lacrima) şi mai departe: „dincolo de lumea asta invizibilă/ spitalul norei întreabă pe spate ce e/ un om manechin// în acea noapte se născuse/feiner/ cîntărea cît patru mîini, de bucurie// în acelaşi fus orar/ am împărţit un kiwi/ fără să ne ridicăm venele/ din biberoane” (idem), „în gura ta nu se mai/ zdrobesc vulturi” (concertul whiskey). Universul Ralucăi Blezniuc este format pe teoria corzilor. Trecerea dintr-unul într-altul se face cu uşurinţă, printr-un gînd, printr-o rostire printr-o alăturare de cuvinte care creează breşe, porţi, găuri de vierme şi fantasticul le leagă pe toate cu dorinţa de împlinire, dar care nu neapărat se şi întîmplă. De unde fascinaţia chiar şi în abisurile inimii: „sunt / un pluton de execuţie/ niciodată nu fac diferenţa/ gloanţelor primite/ sau/ oferite/ după ce pleacă/ un om/ din viaţa mea/ / îţi vei apropia urechea de pîntecul meu/ ca de un stol de păsări moarte” (amazing grace). Sau, aşa cum poetic ne induce Mihail Gălăţanu: „Pe pielea textului Ralucăi Blezniuc se vede, încă, tinereţea în floare, sîngerînd”.

Lia Faur este o poetă a stărilor inoculate de momentele zilei, a meteodependnţei, a anotimpurilor interioare. Dublată de

vocaţie filologică de anvergură, de multe ori, poezia ei pare să arunce acest balast academic practicînd cu nonşalanţăuşorul, aerianul, fulgurantul, efemerul fuga de orice act deliberat, care, în dîrzenia ochilor proiectului literar personal, ar putea să dea greutate de retortă literaturii.

Din acelaşi registru aerian îşi alege şi ştanţele care s-ar vrea puse asupra versurilor ei. Şi anume elementale. Inefabil, fugitiv textul discursiv al poemelor Liei Faur beneficiază de puterea tranzitoriului, altfel spus de puterea lipsei de putere aşa cum o percepe omul mai mult decît postmodern.

Calate pe feminitate, pe frugal pe iubiri ardente, pasionale cu toate contra-punerile ei în melancolii succesive şi resemnări care generează implozie, textele Liei Faur sunt un exerciţiu reglator, un termostat care îi ajustează temperatura la supravieţuire, la politica ei de dincolo de politică. Poeme pentru fluturi bolnavi (Ed Brumar, Timişoara, 2013) nu sunt lipsite de carnal sau de erotic, ba chiar visceral, însă se găsesc îmblînzite de gama solară a bucuriei, astfel ea reuşind să echilibreze stările prin aşezarea de o parte şi de cealaltă a balansoarului sentimente, cheia acestui balans fiind ordinea interioară şi structurală a femeii. Departe de a fi vreun apel la „studii de gen” poezia Liei Faur respiră admiraţia uşor de identificat dinspre cititorul masculin. Aici intervine şi auto-ironia însoţită de

şchifuirile clişeelor moderne ale sexualităţii care îl rămîn la fugă pînă şi pe Freud: „nu se ştie dacă afară s-a înnorat/ sau poate ochii mei/ se lasă nopţi peste lume/ şi e doar dimineaţă/ şi e doar începutul din urma ta/ toate ceasurile au început să ticăie/ şi cel din cutie/ şi pendula dintre cele două uşi/ fluturii se prăbuşesc cu zgomot/ şi lasă adevărate cratere în pămînt/ rămîn nemişcată/ aşa cum te port în mine/ ca pe un vas chinezesc/ pe vîrful degetelor/ aş vrea să nu te mai pot iubi/ să alerg cu bicicleta fericită/ că nu te mai pot iubi/ să strig din toţi creierii/ sunt prima femeie care nu mai poate iubi” (Poem pentru bicicliste)

s iubita vie scormonind cenuşa paginile arse fâlfâie descărnate pe scheletul literelor golaşe ondulări şi impulsuri – cuvintele astea jupuite de piele ar sta mai bine în poala cetinii dindărătul lor iubita moartă le-mpreunează două câte două spate în spate – ca-n aşteptarea băţului ce scurmă jarul (moartea a dispărut din decor) cetina trage noaptea peste ochi iubita vie aplecată peste mine îmi susură rut al cuvintelor

toamna nu intră-n istorie zace cu capul plecat pentru luptă un rând întreg de cetini cerşim împreunarea

dinăuntru mi se dezlipeşte umbra de pe omoplaţi o umbră care-mi copie împachetarea pliul ochiului stâng s-a desfăcut larg şi privirea a înflorit pe umăr pe urmă mi-am deschis toate pliurile toate cutele fermoarele marsupiile gurile grotei din mine în afund vibra dulce muzică iubita moartă s-a desprins şi ea de pe omoplat dojenindu-mă – niciodată n-ai ştiut să te împachetezi – linia mea din copilărie pe ţărână s-a curbat cu curbura pământului eu am renunţat la desfătarea meandrelor de sânge de la inimă şi mi-am deschis larg pleoapa stângă fâlfâind bătând tare din ea m-am rotit tulburat peste curbura liniei peste linia vieţii deşirată

sărut lipit de mâlul descărnat sub umbra pasului bătrâne cu umerii culcaţi în pădurea de omoplaţi privirea îţi atârnă destrămată ca o maramă peste obrazul bocitoarelor azi zaci în descifrarea răsăritului îmbrăcându-te într-o placentă de lumină de ce tac te întrebi

nefăcând nimic de-a veacurile în amintirea paştilor de ce tac te prefaci că nu ştii că ai fost nefăcând altceva decât să schiţezi în ciupercărie contururi de nepoţi

tristeţea adie – o simt în pliurile feţei – sub lumina păcatului pasul răscolit la şurub dezmembrat orizontul în draperii abstracte şi un singur verb aruncat viermuind în pământul greoi clisos pomi doborâţi în pripă elefanţi fără piele doar un pas o suflare şi din nou peste câmpul rotund dintre schele şi oameni născuţi şi ucişi adie

nebun ca şi cum în tunel m-aş avânta pipăind moartea cu dinţii în ritmul căii ferate trag la mal de somnul meu speranţa se agaţă momeală pentru clone un gol imens şi-un eu cu ochii spre creier neînţelegând criza contracţiilor

eu privind în gol peisaj cu creier

mi-am descreţit circumvoluţiunile o zi întreagă am despletit la sinapse cinci zile am tras sculul de ADN şi a şaptea zi m-am odihnit mi-am odihnit flanşele nimic mai plăcut ca mângâierea primăverii (primăvara aia năpârlită) în jocul de alge sub unde – mi-am desfăcut trupul şi-am fost tras la mal de plasa pescarului ca un bulgăre de zăpadă îmi frigea soarele băltit prins în plasă şi el ţărâna cenuşie a creierului soare de lut – nămolul din plasă

o trag nu e peşte niciunde nici undă mă joc de-a cuprinsul năvodul înghite cerul pe mine şi încă ceva nedesluşit a ierburi legănându-se gândului

printre dinţi scrâşnind lutul soarelui întru aceeaşi viaţă

iubita vie era doar pescarul dimineţilor a coborât din lotcă şi a aruncat soarele printre măruntaiele-mi desfăcute nicicând mai potrivnică împletitură ca jocul copiilor în coama de neuroni ţărâna mea prindea formă de om şi iubita vie îmi frământa aluatul e voie să modelăm lutul

şi mâinile mână făcură nepotrivnică această căldură lutului modelat pe coastă mâna singură s-a făcut pe sine iubita moartă mi-a conturat linia vieţii cu lopata moartea îmi împingea soarele în arsura din coastă – cauterizează – strigând ce grea e împachetarea în trup fiara asta trebuie altoită

să înflorească dau o mână din mine i-o cos pe umăr bătând în vânt (zadarnic) de din neguri în soare fiarei de lut i-au dat mugurii

pleoapa ochiului stâng răsfrângea privirea coaptă i-am muşcat fructul – păcat – mi-a strigat şarpele cuibărit la sânul unei păsări păcat te vei înmulţi ca nisipul ce-ţi sângeră chipul fructul privirii era zemos şi-am scuipat îmbălat în ţărână sămânţa

nomadă sămânţă de om în zbor de păsări purtată spre arături-cimitire spre ţarina limbii spre pagini bântuie vânt somnul rânced

de sub zborul zăpezii fluide o pasăre

anotimpul copilărie întârzie în parcuri sângerii

ADRIAN LESENCIUC - COLIBA DE SÂNGE (fragmente)

Sub un facies angulos de actor american din filmele de acțiune, stăpânit însă de ochi

energici, cu uitătura iscoditoare, interogativă, Adrian Lesenciuc tăinuie/destăinuie – întocmai ca ființa care cu închisul ei irevocabil îndeamnă la deschiderea de ființări multiple – poetul și gânditorul, deopotrivă. O bună îngemănare: coincidența exprimării cu semnificația, poetul e adică în sarcina gândirii, la rândul ei aceasta îndură cu tandrețe, nerepezit, urcarea pe spumele de deasupra, norine, plutitoare, ale poeticului. (Aurel Ion Brumaru)

Adrian Lesenciuc este lector universitar în cadrul Facultăţii de Management Aeronautic, titular al disciplinei „Teoria comunicării şi relaţii publice”, doctor în „Ştiinţe militare şi informaţii” și doctorand în domeniul „Ştiinţele comunicării”.

Pasionat de creaţia literară, Adrian Lesenciuc la început a publicat sporadic în revista „Alter Ego” a Liceului Militar „Ştefan cel Mare”, urmând ca debutul literar propriu-zis să se producă în revista braşoveană „Astra”, sub îndrumarea filosofului şi criticului literar Aurel Ion Brumaru. A urmat apoi perioada de contact cu lumea literelor din Cluj-Napoca, între 1997 şi 1999, extrem de prolifică pentru Adrian Lesenciuc, care debutează în volum în 1998, cu culegerea de versuri „Antifilosofia” (Editura Mesagerul Transilvan). În 1999 publică un al doi lea volum, intitulat „Copilul-genune”. Aceste prime două lucrări au fost primite cu interes de critica literară clujeană, drept urmare fiind faptul că imediat după apariţia volumului „Antifilosofia” autorul a fost inclus de criticul Petru Poantă în lucrarea „Dicţionar de poeţi. Clujul contemporan”, Cluj-Napoca, Fundaţia Culturală Forum, 1998. Întors în Braşov, Adrian Lesenciuc publică în primii doi ani încă două volume de versuri, dar se orientează şi asupra domeniului publicistic, respectiv asupra activităţii de cenaclu. În 2000 devine membru al Uniunii Scriitorilor din România. Din 2001 coordonează activitatea Cenaclului filialei Braşov a Uniunii Scriitorilor din România, printre realizările importante numărându-se obţinerea, patru ani consecutivi (2002-2005), a premiilor de debut ale acestui for de către membri ai cenaclului. Activitatea publicistică a lui Adrian Lesenciuc a presupus o focalizare asupra unui gen literar aparte, critica, şi asupra unei publicaţii, suplimentul literar săptămânal „Foaie pentru minte, inimă şi literatură” al „Gazetei de Transilvania”, fiind analizate lucrări importante ale unor autori români consacraţi dar şi lucrări ale unor autori străini, majoritatea nepublicate în România. În 2005 înfiinţează împreună cu Horia Muntenuş (Cluj-Napoca) şi Alexa Gavril Bâle (Baia Mare) revista regională avangardistă, „Aisberg”, care a stârnit numeroase controverse privitoare la poziţionarea fermă şi la demersul fără echivoc în raport cu efectul turbionar pe care îl resimte literatura română contemporană, incapabilă să se regrupeze şi să construiască un parcurs propriu, similar marilor literaturi occidentale.

Lucrări publicate: Antifilosofia, poezie, Ed. Mesagerul, Cluj-Napoca, 1998; Copilul-genune, poezie, Ed. Mesagerul, Cluj-Napoca, 1999;

Laocoonia, poezie, Ed. Europrint, Braşov, 2000; Liam, poezie, Ed. Albastră, Cluj-Napoca, 2001; Puzzle cu umbre pe ape, eseu, Ed. Lux Libris, Braşov, 2002; Postmodernitatea. Un posibil model de structurare a mozaicului a-valoric, eseu, Ed. Antet, Bucureşti, 2005; Poezia vizuală, critică şi istorie literară, Bucureşti, Ed. Antet, 2006; Moartea noastră cea de toate zilele, roman, Ed. Minerva, Bucureşti, 2008.

MARTIN CULCEA şi se iubea şi se murea în gloată nerisipind secunde căzute în balanţa repudiată-n timp

nici sunete de vaier în resemnata glotă

şi se murea în grotă / rostogolit Olimp

departele-aproape pe plaiuri elizee

în verdele trufaşe / în negrele agreste

ochii veneau cu viaţa cioplind altă alee şi se murea ca albul întunecat pe creste

cu legămîntul sacru înscris pe Auroră că lumea nu-i o strană / nu suntem venetici

că răul nu-i aevea / cu binele de-aice

cu viaţa ce ni-i toată întreagă ca o oră

ce ne mângâie moartea - sora cu gesturi mici

şi nucleoli în soare / furnicile-n nisipuri

stele de apă-n apa embleme de arici şi pulberea şi grâul / atomul / cromozomul

în clopoţei şi-n dunga lăsată ca de sare

şi-ntoarsă de cărare în stele de ozon

şi se iubeşte aproape / se moare mai aproape … ospăţul e stăpânul / ospăţul este domn

şi se iubeşte-aproape / ospăţul este domn şi se iubeşte iară / se moare-întâia oară

ca într-o oră care în somn somnul e somn

durerea din durere doare-întâia oară şi mângâie uşoară cu-alint de surioară

se moare / se iubeşte înscris pe Auroră

un rest al vieţii care devine palimpsest //

masca şi doi trandafiri ofiliţi chiar dacă nu percep vibrând abaterea

liniei drepte de la unghiul drept

mă las captiv emoţionat de ineditele curburi care poate au însângerat

paşnicul război de o sută de ani /

sunt un barbar sentimental îndrăgostit

de propria mască / uneori pusă strâmb

de stăpân / cu zâmbetul spân sau hirsut ca un copil veteran după vajnicul război

de o sută de ani şi doi trandafiri ofiliţi /

privit fiind de strania ţesătură vie fără muşchi / nervi şi psoriazis /

privit fiind de ochii fără ochi

simţindu-le tristeţea săgeţii / privit fiind de bizara spărtură

în loc de gură care şuieră

fără să respire privit fiind nu mă simt decât al ei privit

ca de o existenţă paralel perfectă

care prin repetare obsesivă aduce o corectare fără stridenţă sau diligenţă

prezenţă prin absentă prezenţă

pe ghicite ca zâmbetul fetei gata să se mărite în seara războiului

de o sută de ani şi doi trandafiri ofiliţi …

în acest leviathan / în acest armaghedon

sodomă după gomoră / foc după aprinsul

potop pândeşte şi a pândit chitul cu masca

altui peşte cu sânge cald printre puii născuţi vii/ printre zilele cele din urmă

din fiecare zi ca o canulă protejând

pierderea apei din apa care susţine firavele vine de mască rotitoare decupând

lumea grad cu grad în trei sute şi şaizeci

de secvenţe în cleşte / nu se poate învârti

şi totuşi se învârteşte ca un adevăr secvenţial / ucronic cu adevărul în trei sute şi şaizeci

secvenţe ucronice şi entropice /

armaghedon / leviathan / chit pentru ospăţul

stăpânului chit / chit înghiţit de alt chit /

potopul de foc aprins de potopul de apă şi curcubeul semnătură poate neonorată /

Auroră cu mângâiere din gesturi mici

de soră / stăpân care se umple cu putere

şi umilinţă doar ajuns la stăpân atunci când

desface şi face / porunceşte şi tace / dezbină şi cunună / adună cioburile

din secundă să le libereze pe undă

într-o apostazie / într-o epifanie / într-o

entropie eliberată de stăpâna fizică din chimie

şi iată-ne în pragul Marelui prag Ospăţul

ospăţului stăpânei ! neîntrerupt dies irae interrupt de ridicarea umerilor pe mute /

de Sisifa plictisită proptind irimie

bolovanul cu spinarea chiar în vârful muntelui şoptind cu respiraţia tăiată :

“n-am făcut-o atât de lată / stăpâna are

urechi de măgar / ascultaţi vântul din trestii

şi boabele de aur pe care le scutură ciutura de aur când setea devine sete şi ciutura sită /

ascultaţi Lebăda şi Leda / naşterea fără dureri

a durerii / durerea fără mască în gesturile mici de soră desăvârşind secvenţele din Oră“

sunt un barbar sentimental îndrăgostit de propria mască / chiar dacă nu percep

vibrând abaterea liniei drepte de la unghiul

drept / privit fiind de strania ţesătură vie

nu mă simt decât al ei privit pentru privit pe ghicite ca zâmbetul fetei gata să se mărite

în seara războiului de o sută de ani

şi două roze ofilite…

jurnal non fiction:

aproape că nu mă doare uvertură coregrafică pentru floreta stângă (fragment) un pumn de sunete zvârlite aleatoriu

zdrăngănind în planşa şi pacea inimii

Luminiţa de la capătul tunelului Culcea aproape că nu mă doare

originalul minor copiei umilite în amintire

originarul minor obârşiei rupte de la fire

pe scara minunii – pentru că există –

gândită la patru pe măsura infinitului meu decis sunt în stadia trei bis şi totul în Monitorul

oral / moral / sentimental / official / total - Egal

egal concurs de câini premiaţi pentru ochi pătraţi

/pentru subrurbanul de armindeni / minune pentru minunea de sub rune şi mai noi vâne

-din champagnia deocheată la ceas de cumpănă fanată când perforează perfuzia din gât

cu vorba dulce ce nimic aduce şi branulă

ce respiră / mănâncă / visează că doarme şi speră o canulă ca o mână secretă /

ca o brancă / oh (virgulă) mult mai înalt voi fi

atunci / atunci când voi visa că dorm pe brânci !

totul aşezat în alte vechi intestine mai nouă corabie / catarg pe aurite ruine

un pumn de respirări printre respiraţii

pripite / vibraţii printre vibrări / fibrilaţii printre fibrele regăsindu-se-n

căutări / aproape că nu mă doare /

aproape că opun dureri mai noi vechii zări

aştept primul răsărit de soare să-i mărturisesc

cât mai aproape : aproape că nu mă doare

primul răsărit mai aproape şi lopeţile să-mi scape

binele lăsat de ape / binele lăsat de ape pe ape :

-oglindă cu gheare / anesmie la ora de chimie /

orgasm în criză de astm / Erasm nu la Rotterdam

ci înfruntându-se cu Fecioara la Notre-Damme

umanism subhuman / sub humă / nevrednic de mumă

-acul din gherghef la chef / egomania? erosmania?

minimalaerotomania care semiprepară follia şi

sossia Ana-Maria? Anamaria ? AnaMaria? anamanria?

şi lopeţile să-mi scape / binele lăsat pe ape

aproape că nu mă doare… reclamă la faliment:

-din dizident supliment la înlocuitor fervent /

-rău îndulcit bine cu emulsii viperine / cele

mai triste rime când poezia rimează de la sine /

-gaură de vierme în travaliu etern / mătase

cu igliţa sub stern / cu cobiliţa în plan cervical /

chist de coral evidat parţial cu lasser de portocal aproape că nu mă doare:

-Luminiţa de la capătul tunelului Culcea …

-Mardi Gras stupid ca week-end-ul înţepenit

într-o rână / perversiuni cu o jumătate de mână

segment permiţând infinitului dureros o altă geometrie algină / detergent magnetic

pentru care şi umorul devine eclectic /

încă un alt Ahab / un alt Gauss / un alt Galois /

pas vois-ci ma méfiante douleur mais vois-la !

pas vois-la ma bêtifiante douleur mais vois-ci !

un alt sfânt cu o adoraţie deplină în umilinţă

cu o altă geometrie algină la geometria afină

alt Macacus alfa / alt Iosif neprins de vis

Moise desfacând cărările roşii prelungindu-le

nu pohtă ci orizon obligator semideschis

spre singurul orizont de carne / de ochi /

de vintre sfâşiate cu dintele acefal şi bont

cu pohta că Soarele mi-a zâmbit din colţul

de elipsă mie pe lângă care Luna nu trece /

mie! un eu care întârzie până şi la ultima Eclipsă aproape că nu mă doare … dar mai este

sânge rece în monologul sângelui rece

(monolog) : atât de puţin

până la

vechiul pistol aurit

până la

aerul recirculat din gât până la

cafeaua băută în Brasil

până la

râul în preaplinul lui lin până la

tratarea durerii ca pe un capriciu de viciu

până şi lopeţile să-mi scape binele lăsat de ape

până la

a mea devenită până la A Mea - devenită până la :

…Luminiţa de la capătul tunelului Culcea …

această poveste adevărată

devine şi mai adevărată

şi această roată sub acoperire în spiţa unei roţi în devenire

prin redefinire încercând altă rotire

este altă slăbiciune de la dureroasa fire)

…aproape că nu mă doare…

un pumn de sunete zvârlite aleatoriu zdrăngănind în viciul păcii inimii…

rău îndulcit cu esenţe viperine / cu otrăvite rime / aproape că nu mă doare

când durerea se reclamă de la sine

până la aerul recirculat din gât

puţin până la vechiul pistol urât

puţin până la vechiul pistol aurit

puţin până la vechiul pistol aurit de urât până la aerul recirculat din gât

până ce această

poveste adevărată devine poveste uitată

ca orice poveste adevărată…

(va urma)

NOAPTEA CU FANTASME

Hai să fugim în lume cu-o trăsură Trasă de cai magnifici fără coame Să te sărut cu trandafiri pe gură La marginea unui pustiu cu coarne Când nevăzuţi trec norii beduini Iar dune roşii stau să se destrame Cum într-un viscol uriaş de crini Privire ta din noaptea cu fantasme SONATA LUNII Coborai dintr-un vis o nălucă Păsările ţâşneau din noapte Te-mbrăţişam cu sonata lunii Iarba mirosea a lumină şi lapte Păşteam prin cer oiţe bârsane Mieii luceferi şi mărgăritare Încremenind pe lumina oglinzii Au resădit în mine sahare…

ZĂPEZILE MOV

Bate vântul cu păsări în coame Către zenit tot împinge câmpia

În trupuri chircită clipa adoarme În clopot adânc tresare pustia

Cu zăpezile mov cu îngeri cu tot Până aproape de slava lui Savaot

I O A N V I N T I L Ă F I N T I Ş

ÎNGERUL GRĂNICER Pe dealul ca un palid crin Se sting zăpezile de altădată Pe apele care se duc şi vin Coboară luna beată şi mirată Şi străluceşte ca în copilărie Prin valurile clopoţei albaştri Când mama îmbrăcată-n ie Plângea cu fluturi şi cu aştri Se luminau grădinile în cer Şi fructele alunecau pe masă Eu sunt un înger grănicer Şi mama nu mai e acasă

CÂNDVA ÎN DECEMBRIE Decembrie ară cu ceaţă câmpia Departe-n oglinzi cântă copilăria Casele parcă sunt toate îngropate În muşcate roşii de singurătate O aud pe mama cum croşetează Ninge-n grădini sau parcă burează În noaptea de mister şi păcate Mă voi rătăci prin vaste palate Cum o corabie răstignită pe val Spre frigul albastru fundamental CVARTETUL DE ÎNGER La ţărm ne-aşteaptă o trăsură Caii au zăbale de zăpadă pe gură Pe cer castele de spumă surpate Cum nişte fregate îngândurate Parcă ai fi o fermecată năframă Luceferii din ea mă destramă Vom pluti cu cvartetul de îngeri Până dincolo de valea cu plângeri Copii în codrii de-aramă uitaţi Vom deveni peste rouă-mpăraţi

SĂ FUGIM ÎN COPILĂRIE

Pasărea cloceşte secunde Ninsoareea nechează pe deal

Să fugim în copilărie iubito Patinând pe o coamă de cal

Tresare bruma pe frunze Iarna cântă la violoncele Arborii de ceaţă plutesc

Cu ramuri aproape de stele

Am să-ţi dăruiesc un palat Veşnic tineri ca în poveste Să fugim în copilărie iubito

A fost odată cum nu mai este...

ACROBAŢI DE AER

Ascultă iubito în gara de zăpadă Caii de pluş cântînd la mandoline Peste amurgul trist cum o baladă

Bat orologii albe în vitrine

Şi sunetul de bronz te înconjoară Prin parcuri antice se-aprind statui

Cu mersul de gazelă selenară Te rătăceşti prin ţara nimănui

Valsând majestuos pe dromadere

Cum acrobaţi de aer la trapez Rostogolind fantasmele din sfere

Te-mbrăţişez prinţeso-n fa diez

Şarpe uitându-se la coada lui

astăzi am un rictus ofidian naja naja caută şerpuind calea rătăciţilor. reptila mea dragă cu corp cilindric m-a muşcat inestetic de inimă eşti o harpie inumană şerpoaica mea crudă! devil woman, devil mind...

Rugăciunea inimii

te rog să nu-mi oferi sentimentele tale crude hai să le uităm lasă-le să crească să devină sânge, sticlă hai să le topim în crematoriul sentimentelor pierdute…

Trafic claxon

priveşte şarpele de metal cu sufletul îngheţat priveşte-l cum şuieră aspru cum se târăşte în ploaie ascultă-i urletul neputinţei ascultă cum se sparge de blocurile nude Doamne ce trist carusel!

Dream Tiger 1

aici oamenii au tăcut ce felling arid! secundele înţepenite îmi şoptesc fugi acesta nu e nici locul nici timpul tău degeaba o cauţi a plecat departe…

6 poeme de CIPRIAN BUZOIANU pentru 6 desene de RALUCA SPĂTARU

Devil woman

visurile mele prizoniere în labirintul tainelor tale păianjenul meu drag călugăriţa mea sfioasă alunec peste coapse line curg aşa-i că într-o zi o să-mi deschizi porţile iadului?

Cocor

cer fără timp tu privind ovalul, tristă zbor, soare, nor graţie, lumină, umbre vid afară e un aer fără scop pereţii curg peste noi fereastră, pasăre, nord zborul lor spre sud maiestuos, nepăsător

Raluca Spătaru / Ciprian Buzoianu: 60 de poezii pentru 60 de schiţe* Centrul Cultural Nicăpetre

14 septembrie – 16 octombrie 2013 - fragment -

Ceea ce frapează la felul de a lucra al Ralucăi Spătaru este o anumită conştiinţă de sine: desenele şi picturile sale sunt operele cuiva care îşi cunoaşte bine posibilităţile, punctele de reper, resorturile care o motivează să cerceteze. E o calitate care vine nu numai din buna stăpânire a mediilor de lucru şi din luciditatea cu care îşi înţelege „obiectul cercetării”, ci şi dintr-un comerţ susţinut cu câteva dintre cele mai interesante şi mai relevante figuri ale lumii culturale de azi. Mereu alertă la stimulii din jurul ei, la sugestiile venite dinspre literatură, experienţe şi experimente artistice, curente de gândire, spiritualitate, Raluca Spătaru dialoghează la fel de firesc cu muzica lui John Cage şi cu literatura lui Jorge Luis Borges, cu postminimalismul contemporan şi cu budismul zen. Această disponibilitate de a explora mai multe zone ale experienţei culturale a întâlnit preocupările la fel de dezinvolt-interdisciplinare ale scriitorului şi teatrologului Ciprian Buzoianu. Aşa s-a şi conturat proiectul unei expoziţii în care fiecărei lucrări să-i corespundă o poezie scrisă anume pentru ea. Realizată sub imperiul disponibilităţii de care vorbeam, „60 de poezii pentru 60 de schiţe” a oferit celor pasionaţi de dialogul dintre arte şi de fenomenele de intertextualitate un frumos exemplu de traducere intersemiotică.

Alina-Ruxandra Mircea

* Text preluat de pe pagina de Facebook a Secţiei de Artă a Muzeului Brăilei.

NECUNOSCUTUL

Pe el îl cunosc- Se numeşte

Timp.

Arestaţi-l, El e hoţul

Viselor mele!

Puneţi-i Numărul...infinit!

Încarceraţi-l dincolo de lume!

CIUDATUL DUMNEZEU

Cu Dumnezeu am treabă mare:

Tot chefuim de zor- Alergăm desculţi prin soare,

Tot chefuim prin lumea viselor.

Ciudat mai sunt la băutură,

Bizar mai e şi Dumnezeu-

Chefuim la noi în bătătură,

Ciudat mai e norodul meu, Ciudat mai e la băutură!

GENEZĂ

M-am născut

Din tăcerea surdă a durerii.

Iartă-mă, Doamne,

Că am deranjat atmosfera originară!

Am scos primul scâncet

Spărgând tăcerea primelor clipe.

Iertaţi-mă, oameni buni,

Că v-am tulburat liniştea!

AURĂ DE CER

Dumnezeu mi se plimbă prin gură-

Mă rog înjurând…

Dacă vreau ning, Dacă vreau aduc ploaie sau vânt,

Ştiu cum să fac să-l aduc

Pe Dumnezeu cu picioarele pe pământ. Dacă vreau ning ori aduc ploaie,

Ori vânt;

Nu vreau să mai trăiesc muribund. De mine, Dumnezeu nu se despoaie-

Aleargă nebun cu mine în cârcă,

Prin ploaie

Viu muribund. Dumnezeu,

Mi se plimbă prin gură rîzănd!

Poeme publicate în volumul de debut POEZII, 2003, Ed. Tipoalex, Teleorman, apărut sub numele

real de Nicolae Virgil Andronache.

STEAUA MEA CEA MAI STEA

23 IAN. 2014

mamă de ziua ta îşi spun un gând

şi-un sentiment ce-mi zace-n sufletul

plângând

e lumea plină de hiene

e plină de năluci de alte fiinţe cu multe mii

de feţe

şi-i greu e tare greu printre străini

ca cineva să te răsfeţe

aşa cum numai tu ştii durerea să-mi alini

poate că sunt prost şi multe ca să fac nu ştiu

am învăţat doar să iubesc şi doar să scriu

să scriu cu sufletul trăitele poeme

să le dăruiesc desferecate sublime şi rebele

ţie mamă şi cerului cu stele iubitelor mele

frumoase ,,blesteme”

mulţumesc ţie că m-ai născut dar şi pentru

creşterea grea

te iubesc mamă eşti steaua mea cea mai stea

mulţumesc bunului Dumnezeu şi-l rog de

sănătate

pentru tine pentru mine pentru hiene şi relele

toate

la mulţi ani mamă să îmi trăieşti

să mă mai mângâi să mă mai iubeşti

la fel ca-n greaua dar frumoasa copilărie

să mă mai pot plânge ţie

de-acum înainte o veşnicie!

Poem nepublicat, 2014, Brăila.

VIRGIL ANDRONESCU

uneori tocmai demersul de a căuta ceea ce nu eşti dă semnificaţie pentru ceea ce eşti

La FESTIVALUL POEȚILOR DIN BALCANI, de la Brăila, din

septembrie 2013, a fost lansată o carte de poezii a poetul

GHEORGHE VIDICAN de la Oradea, carte ce poartă titlul

MALTRATATUL DE LINIȘTE și a apărut la Editura Brumar. Despre

poet și despre cartea sa a vorbit poetul prieten – în general - al lui

Vidican și prieten special al poeziei, MIHAIL GĂLĂȚANU :

„Maltratatul de linişte” e cartea cu care Gheorghe Vidican şi-a serbat cei şaizeci de ani de viaţă. Un moft candid! Întâi a fost un „Tratat de linişte” care a fost maltratat de reviste, critici, confraţi şi de aceea s-a gândit să scrie un ,,Maltratat de linişte”. Cartea aceasta care pune capăt unor şase decenii de viaţă, este oglindibilă în toate celelalte cărţi.

De ce am ales să vorbesc despre Vidican ? Fiindcă Vidican nu este asemenea mie. În general vorbim despre cei care sunt asemenea nouă, cei cu care suntem afini. Ori Gheorghe Vidican nu este un poet asemenea mie şi cu mare drag aleg să vorbesc despre el. Gheorge Vidican este evident un poet cuminte. Mircea Mihăieş îi stabilea o

absolut obligatorie filiaţie în sens blagian, căuta obârşiile unei poezii care sigur de pe acolo se trage. El vine din Ardeal şi deci, musai să fie plină cu toate poncifele de rigoare.

Mie îmi place Gheorghe Vidican mai ales unde este atipic. Îmi place cum taie Gheorghe Vidican poemele neconvenţionale. El încearcă şi aleargă să fie neconvenţional, el iese din propria lui piele, care este pielea unui calofil. Eu întotdeauna am căutat, hai să spunem, anticalofilia şi n-am iubit, cu acelaşi drag calofilia poemului, frumuseţea văzută, vădită, dar uneori tocmai demersul de a căuta ceea ce nu eşti dă semnificaţie pentru ceea ce eşti.

Unde este Gheorghe Vidican dintre atâtea expresii parcelate, morselate, în ,,Genunchii Tamisei”, în ,,Maltratatul de linişte”, în ,,Aspru sângele meu”? El e în toate, pentru că e un poet de tranzit. Nu e nici poetul generaţiei şaptezeci în măsura în care generaţia şaptezeci are acel ,,suiş programatic” – Mircea Dinescu, dar nu este nici în fragmentele din ,,Aspru sângele meu”, în care este parcă mai aproape de poeţii din generaţia 80 sau încearcă acea tranziţie. Este un poet de tranzit şi poeţii de tranzit sunt cei mai interesanţi pentru că sunt nişte ornitorinci, nişte amibii, prezintă şi caracteristicile generaţiilor de mai nainte, cum ar fi şaptezeciştii în cazul nostru dar şi trăsăturile optzeciştilor spre care poezia, generaţia poetică se îndreaptă.

Poezia lui Gheorghe Vidican, o poezie, repet, cuminte, înfricoşându-se de propria ei îndrăzneală în anumite pasaje. Toate poemele care sunt la limită, poemele experimentale îl afirmă pe Vidican cel de dincolo de linie, pe Vidican cel care ar trebui să fie, mai îndrăzneţ şi poate că a rămas până la urmă, în zona metaforei, iubitor de metaforă.

,,Fluturi în tranşee” asta şi spune: un poet care nu se dezminte de metafore, care nu a trecut la acea radicalitate a, dacă nu fricii de metaforă, a ideii că metafora are la un moment dat, supradozaj.

Până la urmă, ultima carte, ,,Maltratatul de linişte”este o carte bilanţ, o carte care nu este mai bună decât celelalte dar conţine toate trăsăturile cărţilor anterioare ale lui Vidican. Şansa lui, a lui Gheorghe Vidican, este să se ridice şi să dea măcar o carte deasupra tuturor celor care s-au însumat în ,,Maltratatul de linişte”.

În 6 noiembrie, la Galeriile ”Gh. Naum”, de la Muzeul Brăilei, a avut loc

vernisajul expoziției ”Pe drumuri de poveste”, expoziție cuprinzând pictură,

ilustrație și proiecte decorative din donația pictorului ROMEO VOINESCU, lucrări oferite de artist muzeului, orașului său natal, cu ocazia sărbătoririi a 150 de ani de existență a liceului domniei sale, Liceul ”Nicolae Bălcescu”, astăzi Colegiul Național ”Nicolae Bălcescu”. La această întâlnire s-au spus cuvinte deosebite despre pictorul ROMEO VOINESCU, despre Brăila culturală, despre Liceul ”Bălcescu”.

Maria Stoica – ”Îi mulțumesc lui Romeo Voinescu pentru că a ales lucrările sale cele mai dragi și le-a adus acasă, la Brăila. Sunt lucrări de care nu s-ar fi despărțit niciodată.” Doamna Maria Stoica a mai spus că Romeo Voinescu este unul dintre artiștii care lucrează din plăcere, că el a avut norocul să i se vândă expoziții întregi în SUA. Apoi a caracterizat această această expoziție ca o sinteză a două donații, una la sărbătorirea Muzeului Brăilei și acum, a Liceului ”Nicolae Bălcescu”.

Din cuvântul de întâmpinare al directorului Muzeului Brăilei, profesorul Ionel Cândea, citez referirea la Liceul ”Nicolae Bălcescu”: ”Va trebui să învățăm să considerăm Liceul N. Bălcescu, adevărata universitate a orașului pentru că de aici au pornit nume absolut fabuloase. Ce oraș din țară a avut în același liceu absolvenți pe Nae Ionescu, Vasile Băncilă, Anton Dumitriu și Petre Andrei?”

Despre parcursul artistic al lui Romeo Voinescu a vorbit Alina-Ruxandra Mircea, muzeograf, de la expoziția debutului brăilean în 1946, cu cronică semnată de Mihu Dragomir, până la conducerea secției de Artă decorativă a Institutului ”N. Grigorescu”, cu stagii de specializare în Italia și Grecia, cu expoziții în lume, cu o importantă operă de ilustrator și mari proiecte decorative.

Claudia Anca Moldovan, tot muzeograf la Muzeul Brăilei, a vorbit despre expoziția de față, ”aventură în locuri de legendă” – dintre care, ”Grecia într-o lumină specială, Veneția în culori puternice, Brăila amintirilor”.

ROMEO VOINESCU – Veneţia. Ca d’Oro

ROMEO VOINESCU – Grecia la malul mării

* Născut zglobiu la sânul tău pomenit al fiorului primei iubiri înghesuit în celălalt impar întind mâna dintr-o culegere gîndului că aş putea fi

sfîrşitul început de lume. * Prin cerul curat al vîrstei rătăcesc singur căutîndu-mă printre cei mulţi uns al pîntecului tău de femeie dulcei desfătări risipite pe un dormitor gîtuit de emoţii şi neastîmpăr între a fi şi a nu fi urmele mele de foşnet.

DRAGOŞ IONESCU

* Rugă în sfîrşitul de-nceputul ploii înfrăţindu-se cu un eu, tu umplu un gol cu un plin rămas scînteie de şoptiri * Trecător al capricioaselor pofte împărţite de-a dreapta-stînga duc cu mine, nefericite promisiuni dezamorţindu-mi trecutul… cerşitelor aripi.

* Mi-e dor de tine, mamă ……………………………………. Dezamăgită de a nu-ţi rămîne copil eu – ochiul de miel căutîndu-şi turma între pămînt şi cer leg strîns – tot mai strîns – urmele lăsate plimbîndu-se la pieptul tău. * Pe umerii lăsaţi ai clipei curtat a fi din acel mîine urc neajuns spre creştet Afundîndu-mă grăbit după ai mei lipesc spinarea de trupuri ostenite străinului venit odată cu mine.

Eu și cu Mihaela de la etajul cinci ne întâlnim adesea la lift, mai ales după-amiaza, la întoarcerea de la serviciu. Mi se pare că este informaticiană la un spital. Ne salutăm cordial, după care, invariabil, ea vorbește despre vreme. De la parter pâna la cinci, unde coboară, Mihaela vorbește despre vreme. Astăzi era aproape să nu mai poată să spună: Gata, a venit iarna, s-a instalat cu adevărat, iar eu să-i răspund: Da, da, chiar e frig. Am încălcat două reguli, asta și încă una, una legată de vise. Am nenumărate amintiri legate de manualele școlare. Cea mai puternică este aceea cu laboratorul de biologie plin ochi de manuale, așezate de mine pe mesele mari acoperite cu flise de faianță. Pe fiecare masă se aflau teancurile necesare unei clase de elevi iar eu mă mișcam printre ele ca printre niște coloane. În prima zi a unui an școlar, e mult de-atunci, eram în ușa acestui laborator, îmbrăcată într-o rochie imprimată cu lalele și cu guler de dantelă alb, atunci am văzut-o pentru prima dată pe Oana. Mi-am zis: Uite-o și pe aiurita asta, seamănă cu mine când eram în clasa a noua, la fel de împrăștiată! Au fost și zile în care duceam manualele la școală în căruță, cu Damian pe capră. Căruța cu manuale nu era Căruța manutanței a lui Mihail Crama, era Căruța brăileană a lui Ion Mustață. Dar peste toate astea strălucește o remorcă de camion uriașă, aproape cât toată curtea școlii, plină cu manuale mari având dimensiunile albumelor de artă, toate verzi, de acel verde deschis orbitor. Nu mai știu cine se bucura pe facebook acum câteva zile că au fost aduse la firma de transporturi a primăriei multe autobuze noi și se întreba pe ce linie vor fi repartizate. Azi dimineață le-am văzut și eu. Urcasem într-un microbuz și pentru că nu dormisem decât puțin, doar pentru acel vis, cam moțăiam. La colț, la barieră, am deschis fără să vreau ochii și le-am văzut, mai bine zis, am văzut coloana foarte, foarte lungă a autobuzelor noi. Somnul mi-a pierit instantaneu și m-am tot uitat și m-am întors până nu le-am mai văzut. În cursul zilei am băut o cafea, am mers prin aer curat pe bulevard, am făcut ce-am putut ca să-mi mai piară somnul, mai ales că în după amiaza aceea trebuia să ajung la Galați, promisesem ceva în legătură cu un proiect literar, acolo. Până să înceapă întâlnirea, lectura, am făcut o vizită unor prieteni. Am mers către ei, ca de obicei, pe o

stradă lungă, cu troleul, am coborât la stația pe care o știam și apoi, înaintând pe stradă, am avut impresia că am greșit drumul. Dar nu, m-am liniștit, oamenii își vopsiseră gardul de curând schimbând culoarea pe care o știam cu alta foarte neașteptată. A avut loc și întâlnirea literară, apoi am intrat prin magazine. În drum spre casă, în microbuz, am început să rememorez totul, de la visul cu manualele, la coloana de autobuze noi, la gardul prietenilor. Și peste toate auzeam glasul mamei, care foarte des, dimineața, spunea: Ei, iar am visat, dar eu zic că a-ți povesti visele este o pierdere de vreme. Iar visa, iar zicea. Când dădeam și noi copiii să spunem ce-am visat, numai ce-o auzeam: A-ți povesti visele este o pierdere de vreme! În cele din urmă am ajuns la lift și m-am întâlnit, cum vă spuneam, cu Mihaela. Bună seara! Bună seara! Când să deschidă ea gura să spună că gata a venit iarna, i-am luat-o înainte și i-am zis: Vai ce haină verde orbitor ai! – E culoarea mea preferată, a zis ea. Apoi, repede, repede, până la etajul cinci i-am spus: Azi noapte am visat că descărcam o remorcă plină de manuale exact de culoarea asta, apoi dimineață, la barieră, am văzut coloana de autobuze verzi, dar de același verde, aduse din Spania. După amiază, la Galați, ai mei prieteni își vopsiseră gardul cel foarte, foarte înalt și lung în exact același verde și iată și tu acum, paltonașul tău! Spunând acestea, ajunseserăm deja la etajul cinci. A deschis ușa și mi-a răspuns ditr-o răsuflare: Ați văzut, e foarte frig! Am confirmat uluită: Da, unul verde orbitor! Dar ea ieșise și eu vorbeam cu oglinda.

Luminiţa Dascălu – Despre vreme

Nichita Stănescu

Colindă de inimă

Voi colinda cu inima mea

mergând prin zapadă,

mâna mea în cinci colțuri ca o stea

începe cuvinte să vadă.

Brațul meu, o coadă de cometă;

umărul și pieptul meu - cer.

Căldura lor secretă

lucește albastru de ger.

Să fiți liniștiți, să aveți parte de liniște albă

sub cetina verde împodobită.

Ochii mei, două vergele-ntr-o salbă,

împodobesc oră, clipită.

Ave vouă, bărbaților, femeilor,

inima mea vă salută,

ninge deasupra secundelor, orelor,

cu zapada argintie și mută.

Ding-dang, numai inima, ding-dang numai ea

bate la mesele voastre,

în noaptea aceasta e-o singură stea

și-o nenumărare de ceruri albastre.

Poem Caffe – ISSN 2284-5933

ISSN-L 2264-5933