plutarh

Plutarh, Vieţi paralele – o posibilă comparaţie a lumii greceşti cu cea romană

despre Theseus

„Iar după moartea lui Aigeus, punându-şi în minte un mare şi minunat lucru, Theseus a pus să locuiască laolaltă, într-o singură cetate, pe toţi locuitorii Atticii, şi a făcut astfel să se arate că-s un singur popor al unei singure cetăţi aceia care până atunci trăiau împrăştiaţi şi nu puteau fi chemaţi spre a hotărî ceea ce-i de folos pentru toţi îndeobşte, ba uneori trăiau chiar în dezbinare şi se războiau unii cu alţii. Mergând el deci, pe la fiecare, a încercat să-I convingă să primească planul lui, după aşezări şi neamuri, şi în timp ce oamenii de rând şi săracii primeau repede chemarea lui, el propunea celor cu trecere o constituţie fără rege şi un regim democratic, în care el avea să fie numai comandant în război şi strajă legilor, iar celorlalţi avea să le dea tuturor egalitatea în drepturi. Pe unii I-a convins, iar cei care se temeau de puterea lui, care era mare, şi de curajul lui au găsit că-i mai bine să cadă la învoială prin convingere decât constrânşi.

Desfiinţând deci pritaneele şi sfaturile şi slujbele care erau pe la fiecare, a făcut un singur pritaneu de obşte pentru toţi aici, şi un sfat unde se ridică acum cetatea şi a numit cetatea Atena şi a făcut din Panathenee sărbătoare obştească, în care se aduc jertfe.

A întemeiat şi sărbătoarea Metoikiilor, în care se aduc jertfe în a şaisprezecea zi a lunii Hecatombaion, pe care o prăznuiesc şi acum.

Şi desfiinţând regalitatea, aşa cum făgăduise, a început să împodobească cetatea, începând cu zeii, căci, întrebând oracolul de la Delphi, I-a venit un răspuns în privinţa cetăţii, care sună astfel:

Theseus al lui Aigeus, urmaş al Pittheidei,Multor cetăţi tatăl meu le-a aşezatSfârşitul destinului în cetatea voastră,Dar tu nu te zbuciuma înlăuntrul sufletului tău, Căci tu vei pluti uşor pe marea frământată.Se istoriseşte că oracolul acesta l-a rostit mai în urmă şi Sibylla cu privire la cetate,

zicând:Ca un burduf vei pluti, dar nu ţi-e dat să te scufunzi.”(Plutarh, Vieţi paralele, vol. I, pg. 31)

„Şi dorind ca cetatea să crească şi mai mult, Theseus a început să-i cheme pe toţi străinii, dându-le drepturi egale cu ale atenienilor; se spune că chemarea Veniţi aici toate popoarele a fost crăinicită de Theseus, când a voit să strângă laolaltă toate noroadele Helladei.

Totuşi n-a pierdut din vedere că democraţia ateniană era fără rânduială şi amestecată din pricina mulţimii necălăuzite care se revărsa necurmat, ci el cel dintâi a ales de o parte pe eupatrizi, pe geomori şi pe demiurgi, iar eupatrizilor le-a hărăzit să aibă în grijă cinstirea zeilor, să dea conducătorii cetăţii şi să fie dacăli ai leghilor şi călăuze în cele sfinte şi neprihănite şi I-a pus astfel cam pe picior de egalitate cu ceilalţi cetăţeni, deoarece eupatrizii păreau că se disting prin faimă, geomorii prin folosul muncii lor, iar demiurgii prin mulţimea lor.

Cât despre faptul că el cel dintâi a înclinat către popor, după cum spune Aristoteles, şi a dat la o parte monarhia, se pare că o mărturiseşte şi Homer în Catalogul Corăbiilor, căci numai pe atenieni îi numeşte popor.

A bătut şi monedă, punând să se facă pe ea capul unui bou, fie în amintirea taurului de la Marathon, fie în amintirea lui Tauros, comandantul oastei lui Minos, fie că chema pe cetăţeni la plugărie. De la el se spune că se trag cuvintele: suta de boi şi zecile de boi. Şi unind trainic Megara cu Attica, a ridicat faimoasa coloană în Isthm, care despărţea cele două ţări,

1

scriind o inscripţie în două trimetre, dintre care pe unul l-a scris pe partea dinspre răsărit. Acest vers glăsuia aşa: Aici nu-I Peloponesul, ci Ionia. Iar celălalt era spre apus şi glăsuia aşa: Aici este Peloponesul, nu Ionia.

A întemeiat el cel dintâi jocuri, imitând pe Heracles şi având ambiţia ca elenii să sărbătorească jocurile olympice în cinstea lui Zeus, datorită lui Heracles, dar să sărbătorească şi jocurile isthmice, în cinstea lui Poseidon, datorite sieşi. Căci jocurile întemeiate în cinstea lui Melikertes tot acolo se sărbătoreau, mai mult noaptea şi aveau mai mult rânduielile unor mistere decât ale unui spectacol şi adunări obşteşti.

A orânduit deci şi a statornicit pentru corintieni să dea un loc de frunte atenienilor, care vor veni la jocurile din Isthm, atât cât ar ocupa pânza întinsă a corăbiei pe care au venit. Acestea le istorisesc Hellanicos şi Andron din Halicarnassos.”

(ibidem, vol. I, pg. 32)

despre Romulus

„Dar povestea care merită cea mai mare crezare şi pe care o adoptă cei mai mulţi autori este aceea ale cărei puncte principale le-a făcut cunoscute elenilor Diocles Peparethios, pe care l-a urmat şi Fabius Pictor în cele mai multe privinţe. Bineînţeles că şi în privinţa acestei povestiri s-au iscat deosebiri de păreri. Dar, în general, firul povestirii curge după cum urmează:

Moştenirea tronului regilor care au domnit în Alba a ajuns la doi fraţi: Numitor şi Amulius. Amulius a împărţit toate lucruirle în două şi de o parte a pus domnia, iar în cealaltă parte a pus bogăţiile şi aurul adus din Troia, iar Numitor şi-a ales domnia. Având deci Amulius bogăţiile şi, cu ajutorul lor, dobândind o putere mai mare decât numitor, I-a luat uşor domnia lui Numitor, dar temându-se ca nu cumva fiica lui Numitor să aibă copii, a făcut-o preoteasă a Vestei, ca să trăiască mereu necăsătorită şi fecioară. Unii spun că fata se numea Ilia, iar alţii Rhea, iar alţii Silvia.

Nu după mult timp se dovedeşte că Silvia este însărcinată, călcând legea pe care trebuiau s-o păzească vestalele. Fiica regelui, numită Antho, rugând pe tatăl său, a făcut în aşa fel ca Silvia să nu sufere grozăviile pedepsei. Silvia a fost aruncată în temniţă şi silită să-şi ducă viaţa izolată de lume, pentru ca nu cumva să nască fără să ştie Amulius. Silvia a născut doi băieţi peste fire de voinici şi de frumoşi. De aceea, Amulius, fiind cuprins şi mai tare de teamă, a poruncit unui slujitor să-i ia şi să-I arunce. Unii spun că slujitorul se numea Faustulus, iar alţii zic că Faustulus se numea, nu cel care i-a aruncat, ci cel care i-a luat la el. Punând deci slujitorul pruncii într-o albie, a coborât la râu ca să-i dea pe gârlă, dar văzând râul revărsându-se în valuri mari şi curgând cu repeziciune, s-a temut să se apropie de apă şi, punând albia lângă malul râului, a plecat. Dar râul tot revărsându-se, valurile au luat albia şi, purtând-o uşor, au dus-o pe un loc şes şi nisipos, pe care astăzi îl numesc Germalus, iar în vechime îl numeau Germanum, pentru că romanii pe fraţi îi numesc şi germani.

Era însă în apropiere un smochin sălbatic, pe care-l numesc Ruminal, fie în amintirea lui Romulus, după cum cred mulţi autori, fie că rumegătoarele se odihneau aici, la umbră, după ce au păscut, fie din pricină că aici au fost alăptaţi gemenii, pentru că romanii de demult numeau ţâţa ruma şi, api, sub numele de Rumilia ei cinstesc o zeiţă pe care o cred ocrotitoare a hranei pruncilor şi-i aduc sacrificii fără vin şi-i fac libaţii cu lapte. Aici se spune că au fost lăsaţi pruncii şi a avenit lupoaica să-I alăpteze şi a avenit şi o pasăre, numită ghionoaie, aducându-le de mâncare şi păzindu-i. Lupul şi ghionoaia sunt socotite vietăţile lui Marte. Dar pe ghionoaie, latinii o cinstesc şi o venerează în chip deosebit. De aceea a şi găsit crezare mama gemenilor când a spus că I-a făcut cu Marte.”

(ibidem, vol.I, pg. 57)

2

„Iar Romulus îngropând pe Remus în Remorium şi odată cu el şi pe cei care-i crescuseră, a umplut cetatea cu oameni, chemând din Etruria nişte oameni ca să-l călăuzească în toate după anumite datini şi scrieri sfinte şi să-l înveţe, ca şi când l-ar fi iniţiat într-un mister. Astfel, s-a săpat un şanţ care înconjoară Comitium de astăzi, iar începuturile tuturor lucrurilor de care se foloseau după lege, fiindcă erau bune, iar după natură, fiindcă erau necesare, le-au aşezat aici. Apoi, fiecare aducea câte puţin pământ din locul de unde venea şi-l arunca şi-l amesteca aici. Şi şanţul acesta îl numesc cu acelaşi nume cu care numesc Olympul, şi anume mundus.

Apoi în jurul lui ca centru, în formă de cerc, au tras marginile cetăţii. Iar întemeietorul cetăţii, punând sub plug un brăzdar de bronz şi înjugând un bou şi o vacă, mână vitele şi trage o brazdă adâncă de jur împrejurul hotarelor, iar cei care-l urmează au sarcina de a zvârli înăuntru brazdele pe care le răstoarnă plugul, pentru ca să nu se mai vadă afară nici o brazdă răsturnată. Cu o linie ei despart zidul şi zidul se numeşte, prescurtat, pomoerium, care înseamnă înapoia zidului sau după zid. Iar unde se gândesc ei să facă o poartă, iau brăzdarul de la plug şi, ridicând plugul în sus, întrerup brazda. De aceea, ei socotesc că întreg zidul este sfânt, în afară de porţi, căci dacă le-ar fi socotit sfinte, n-ar fi putut să primească sau să scoată pe poartă lucruri necesare, dar necurate, fără să mânie zeii.”


paralelă între Theseus şi Romulus

„Theseus, fără să sufere el însuşi nimic, a pornit împotriva tâlharilor pentru alţii, pe când Romulus şi Remus, atât timp cât na-u suferit ei înşişi nici un rău, din partea tiranului, nu luau în seamă nedreptăţile la care erau supuşi toţi ceilalţi. Şi dacă este un mare lucru că Romulus a fost rănit când lupta împotriva sabinilor, că a ucis pe Acro şi că a pus mâna pe mulţi duşmani în luptă, cu aceste fapte pot fi puse în faţă lupta împotriva centaurilor şi bătălia cu amazoanele.”

(Vieţi paralele, vol. I, pg. 87)

„Şi dacă se cuvine să nu se pună toate nenorocirile lor pe seama unui zeu, apoi trebuie să se caute, la origine, deosebirile de caracter şi de temperament, atunci nimeni nu poate să-i absolve de o furie nejudecată şi de o mânie grăbită şi nechibzuită de care a dat dovadă Romulus faţă de fratele său, iar Theseus faţă de fiul său. Dar motivul care a pus în mişcare mânia îl dezvinovăţeşte mai mult pe cel care s-a mâniat dintr-o pricină mai mare, care l-a lovit parcă greu. Astfel, nimeni nu s-ar fi aşteptat ca raţiunea lui Romulus să cadă pradă unei astfel de patimi, tocmai pe când el se pregătea şi chibzuia asupra trebilor obşteşti, în clipa când a izbucnit cearta cu fratele său. Pe Theseus l-au ridicat împotriva fiului său dragostea şi gelozia şi învinuirile soţiei sale, lucurir de care foarte puţini oameni au scăpat. Dar ceea ce este mai de seamă, mânia lui Romulus a trecut la acţiune şi la o faptă care a avut un sfârşit nenorocit, pe când mânia lui Theseus a ajuns numai până la ceartă şi înjurături şi blesteme bătrâneşti, iar de rest se pare că tânărul a avut noroc. Încât, în această privinţă, s-ar putea da lui Theseus votul superiorităţii.”


despre Lycurg

„A doua şi cea mai îndrăzneaţă faptă politică a lui Lycurg este împărţirea pământului. Într-adevăr, fiind o înfricoşătoare neegalitate între cetăţeni, în timp ce mulţi săraci şi nevoiaşi se revărsau ameninţător în cetate, iar bogăţia curgea numai în mâinile câtorva, Lycurg, voind să izgonească din cetate violenţa şi pizma şi răutatea şi viaţa de risipă şi cele două rele ale

3

rânduielii cetăţii, care erau mai vechi şi mai grele, şi anume bogăţia şi sărăcia, a convins pe cetăţeni să socotească tot pământul la un loc şi să-l împartă de la început şi să ducă între ei o viaţă de egalitate, având cu toţii ogoare la fel de mari, iar locul de cinste să-l dea virtuţii, gândind că pricină de dezbinare şi inegalitate nu va fi între ei, decât aceea pe care o hotărniceşte dojana faptelor urâte şi lauda celor bune. Lycurg, adăugând vorbei fapta, a împărţit pământul Laconiei în trei mii de loturi, pe care le-a dat periecilor, iar pământul care ţinea de cetatea Sparta l-a împărţit în nouă mii de loturi, căci atâţia erau cetăţenii Spartei. …

Iar lotul de pământ era atât de mare, încât putea să aducă un venit de şaptezeci de medimne de orz pentru un bărbat şi douăsprezece pentru soţia lui şi, la fel, o cantitate de lichide, căci el le socotea că le este de ajuns atâta, deoarece aveau nevoie de hrană doar spre a-şi păstra bunăstarea şi sănătatea, dar pentru nimic altceva.”


„Legi scrise, Lycurg n-a dat, ci numai una din rhetre are chip de lege. Căci el socotea că dacă cele mai însemnate şi mai puterncie măsuri care conbtribuie la fericirea şi la sporirea cetăţii sunt bine împlântate în moravurile şi deprinderile cetăţenilor, rămân neclintite şi bine temeinicite, de vreme ce deprinderea este o legătură mai puternică decât constrângerea, deprinderea pe care o statorniceşte la cei tineri educaţia fiind, pentru fiecare din ei, un adevărat legiuitor.”


despre Numa

„Astfel deci Numai, socotind că nu e lucru mic şi nici uşor să pună stăpânire pe un popor cuprins de mare exaltare şi aţâţare şi să-l aducă în bună rânduială la pace, s-a folosit de ajutorul zeilor, recurgând la jertfe şi ceremonii religioase şi dansuri, pe care el însuşi le-a sărbătorit şi le-a orânduit şi care , pe lângă că erau măreţe, se desfăşurau şi cu farmec şi cu plăcută omenie, izbutind astfel să conducă mulţimea şi să-i potolească înflăcărarea şi dorinţa de război. Au fost împrejurări când Numai vestea poporului unele semne înfricoşătoare din partea zeilor şi arătări nemaivăzute de daimoni şi glasuri rostind cuvinte rău prevestitoare, şi izbutind astfel să supună poporul şi să-i înmoaie înfumurarea prin teama superstiţioasă de zei.

De aceea înţelepciunea şi învăţătura lui Numai i-au adus şi mai multă faimă că stătuse de vorbă cu Pythagoras. Căci o mare parte din filozofie, pentru Pythagoras, şi o mare parte din politică, pentru Numai, o constituia lucrarea şi consfătuirea cu divinitatea.”


paralelă între Lycurg şi Numa

„Îndeobşte, se vede lămurit că amândoi au îndrumat mulţimea cetăţenilor spre stăpânire de sine şi înţelepciune, iar dintre celelalte virtuţi unuia I-a plăcut mai mult bărbăţia, iar celuilalt dreptatea, fără numai dacă, pe Zeus, faţă de firea sau tradiţia fiecăruia dintre cele două sisteme politice, care erau deosebite, nu era nevoie şi de o procedare deosebită. Astfel, nici Numai n-a desfiinţat războiul din pricina laşităţii, ci numai cu scopul de a nu săvârşi nedreptăţi, nici Lycurg n-a făcut pe cetăţeni războinici pentru a săvârşi nedreptăţi, ci pentru a nu suferi nedreptăţi.

Amândoi îndepărtând deci excesele şi împlinins lipsurile stării de faţă, în privinţa cetăţenilor au fost siliţi să aducă mari schimbări. Şi, desigur, în ceea ce priveşte rânduiala şi regimul constituţiilor, constituţia lui Numai era curat populară şi proteguitoare a mulţimii, deoarece el a făcut un popor amestecat şi pestriţ din aurari şi flautişti şi curelari, pe când constituţia lui Lycurg este austeră şi aristocratică, deoarece lasă, ca necurate, meşteşugurile

4

populare în mâinile periecilor şi ale sclavilor, iar pe cetăţeni I-a strâns la scut şi la lance, făcându-i meşteri în război şi slujitori ai lui Ares, care nu mai ştiau şi nu se mai pregăteau pentru nimic altceva decât să se supună stăpânitorilor şi să înfrângă pe duşmani. Astfel, oamenilor liberi nu le era îngăduit căutarea câştigului de bani, pentru ca să fie cu totul şi odată pentru totdeauna liberi, ci chiverniseala banilor era dată sclavilor şi hiloţilor, aşa cum le era dată şi slujirea mesei şi a mâncărurilor.”


„Numai n-a făcut nici o astfel de osebire, ci a pus capăt dorinţelor de câştig prin războaie, dar celelalte câştiguri de bani nu le-a oprit şi nici n-a nivelat o astfel de deosebire între cetăţeni şi a îngăduit să se înainteze cu bogăţia până la culme şi nu s-a sinchisat de multa sărăcie care se strecura şi se strângea în cetate, deşi trebuia să se împotrivească poftei nesăturate de la început, îndată, când nu era încă multă şi mare neegalitate între cetăţeni, ci când îşi duceau viaţa la fel şi nu erau departe unul de altul în bogăţie, aşa cum a făcut Lycurg. Numai trebuia să ia seama la neajunsurile care decurg din lăcomie, care nu erau mici, ci care au fost sămânţa şi începutul celor mai multe şi mai mari rele, care s-au abătut asupra Romei.

Iar împărţirea pământului, după câte socotesc eu, nu-l face vrednic de dojană nici pe Lycurg, pentru că a făcut-o, nici pe Numai, pentru că n-a făcut-o. Într-adevăr, unuia I-a adus aşezare şi crepidă constituţiei egalitatea însăşi, iar pe celălalt – împărţirea pământului fiind proaspătă – nimic nu l-a împins să pună la cale altă împărţire şi nici să se atingă de prima împărţire, care dăinuia în ţară, aşa cum se pare.”


despre Solon

„Iar cele ce spun autorii mai tineri, cum că atenienii, ascunzând răutăţile lucruirlor prin cuvinte cuviincioase şi blânde, le dezmiardă cu multă cuviinţă, numind prostituatele prietene, şi impozitele contribuţii, pe paznicii cetăţilor străji, iar închisoarea casă, a fost, după cât se pare, un şiretlic născocit de Solon, care a numit tăierea datoriilor seisahtheia. Solon a luat într-adevăr mai întâi această măsură, scriind o lege care prevedea că datoriile de faţă se iartă, iar pe viitor nimeni nu mai are voie să dea bani cu împrumut luând drept chezăşie persoana datornicului.

Totuşi, unii, printre care este şi Androtion, spun că săracii l-au iubit pe Solon, nu fiindcă le anulase datoriile, ci fiindcă fuseseră uşuraţi prin micşorarea dobânzilor şi că au numit această măsură omenească şi creşterea măsurilor şi valoarea banilor fixată odată cu asta, seisahtheia. Într-adevăr, Solon a ridicat valoarea minei la o sută de drahme, pe când înainte era numai de 73 de drahme, astfel că datornicii dădeau o sumă egală de bani, dar cu valoare mai mică; în acest fel platnicii erau foarte mult ajutaţi, iar cei care primeau nu erau deloc păgubiţi.”


„În al doilea rând, Solon, voin să lase toate demnităţile celor bogaţi, iar la restul conducerii, la care nu lua parte până atunci poporul, să participe cu toţii, a luat de bază censul cetăţenilor şi pe cetăţenii care făceau cinci sute de măsuri de grâne sau de lichide I-a pus în prima clasă şi I-a numit pe toţi pentacosiomedimni. În a adoua clasă a pus pe cei care puteau să crească un cal şi să facă trei sute de măsuri, şi pe ei I-a numit cavaleri. Zeugiţi au fost numiţi cei din a treia clasă de cens, care făceau două sute de măsuri de grâne şi lichide. Toţi ceilalţi au fost numiţi theţi, şi lor nu le-a dat să îndeplinească nici o slujbă, ci ei luau parte la conducerea cetăţii numai prin aceea că votau în ecclesia şi la judecăţi. Aceste demnităţi, la început, păreau că nu înseamnă nimic, dar mai târziu s-a văzut că erau foarte mari, căci cele

5

mai multe neînţelegeri veneau în faţa judecătorilor. Într-adevăr, împotriva hotărârilor pe care le-a orânduit să le dea dregătorii, el a dat dreptul oricăruia să facă apel la o judecată.”


despre Poplicola

„Vrând deci Valerius să se facă, nu numai pe sine, ci şi conducerea la îndemâna şi pe placul poporului, în loc de înfricoşătoare cum era mai înainte, a luat securile din fascii, şi înseşi fasciile, când se ducea în adunarea poporului, le lăsa şi le punea în faţa poporului, dând astfel chip unei mari fapte democratice. Aidoma lucrul acesta îl respectă până astăzi consulii. Poporul nu şi-a dat seama că Valerius nu se umilea pe sine, cum credeau ei, ci, prin această cumpătare, îndepărta şi tăia din rădăcină orice ură, dar lui îşi câştiga o atât de mare putere cât se părea că pierde din drepturile sale, deoarece poporul I se supunea de bună voie. De aceea I-au dat şi numele de Poplicola, care înseamnă: cel care cinsteşte poporul. Acest renume a a vut mai mare faimă decât numele mai vechi al lui…

Astfel, el a îngăduit să se prezinte la consulat oricine vrea. Dar, înainte de alegerea colegiului, neştiind cine va fi ales şi temându-se de opoziţie, datorită urii şi nepriceperii, în cele mai frumoase şi mai mari acţiuni politice ale sale a procedat ca un monarh.

Într-adevăr, mai întâi a completat senatul, care avea puţini membri, căci unii fuseseră ucişi mai înainte de Tarquinus, iar alţii de curând în luptă. Se zice că cei înscrişi de el în senat au fost în număr de o sută şaizeci şi patru. După aceea, a scris legi, dintre care cel mai mult a întărit puterea poporului aceea care prevedea ca cei osândiţi de consuli să poată cere să facă apel la popor. A treia era aceea care venea în ajutorul săracilor, pe care I-a scutit de impozite şi I-a făcut să se apuce cu mai multă tragere de inimă de meşteşuguri. Iar legea scrisă împotriva celor care nu se vor supune consulilor n-a părut deloc mai puţin populară, ci, dimpotrivă, a părut că este scrisă mai mult de popor decât de conducător. Într-adevăr, ca pedeapsă a neascultării, Poplicola a orânduit cinci boi şi două oi. Iar preţul unei oi era de zece oboli, iar al unui bou de o sută, deoarece romanii nu se foloseau atunci mult de bani, ci făceau socotelile în capete de vite mari şi mici.

De aceea şi veniturile, până astăzi, le numesc după numele turmelor, peculia, iar pe cele mai vechi monede se văd sculptate un bou sau o oaie sau un porc. De altfel, şi copiilor le dădeau numele de Suillius, sau Bubulcus sau Caprarius şi Porcius, căci ei numesc caprele caprae, iar porcii porci.”

(ibidem, vol I, pg. 254)

paralela între Solon şi Poplicola

„Ura împotriva tiranilor a fost mai puternică la Poplicola. Astfel, Solon propune darea în judecată a celui care ar aspira la tiranie, după ce a fost dovedit, iar Poplicola îngăduie uciderea lui chiar înainte de judecată. Şi dacă Solon se mândreşte pe drept şi legiuit că, deşi situaţia îi îngăduia să înscăuneze titania, iar cetăţenii o primeau de bună voie, şi el toruşi n-a primit, nu mai puţin frumoasă este fapta lui Poplicola, care a primit o conducere tiranică şi a făcut-o mai democrată, nefolosindu-se nici de puterile de care dispunea.”


„O faptă mai deosebită a lui Solon este suprimarea datoriilor, prin care a întărit mai ales libertatea cetăţenilor. Într-adevăr nu-i de nici un folos libertatea pentru săraci, dacă datoriile le-o smulge şi tocmai acolo unde se pare că cetăţenii se bucură de libertate, fiind puşi să judece şi să conducă şi să vorbească, ei sunt sclavii celor bogaţi, de la care primesc porunci şi cărora le slujesc. Dar mai mult decât asta, deşi după orice ştergere de datorii urmează o

6

răscoală, Solon – ca şi când s-ar fi servit de un leac îndrăzneţ, dar şi puternic – a destrămat la timp şi răscoala, înfrângând urâta faimă şi învinuirile aduse măsurii prin virtutea şi bunul său renume.

Din întregul curs al activităţii sale politice, la început Solon a fost mai strălucit, căci el a condus şi n-a urmat pe nimeni, şi după propriile sale socotinţe, nu împreună cu alţii, a săvârşit cele mai multe şi mai mari fapte obşteşti, dar la sfârşit Poplicola a fost norocos şi de invidiat. Astfel, Solon însuşi şi-a văzut legiuirea destrămată, pe când legiuirea lui Poplicola a păstrat cetatea în rânduială până la războaiele civile. Solon, de îndată ce a dat legile sale, lăsându-le pe table de lemn şi în scrierile sale fără ajutor, a plecat, îndepărtându-se de Atena, pe când Poplicola rămânând şi conducând şi chivernisind cetatea a aşezat lefgile sale şi le-a pus pe o temelie trainică, ferită de zbucium. Mai mult, Solon nici n-a putut să împiedice pe Peisistratos, care îi presimţise gândul, ci a fost înfrânt, şi tirania s-a înscăunat, iar Poplicola, deşi regalitatea avea putere de multă vreme şi era în vigoare, a doborât-o şi a nimicit-o, dând dovadă de o bărbăţie pe măsura acţiunii sale şi având parte şi de un noroc şi o putere care I-a sprijinit bărbăţia.”


despre Themistocles

„De îndată ce acele măreţe fapte au fost săvârşite, Themistocle a început să ridice cetatea pustiită de foc şi să dureze un zid în jurul ei, cumpărând pe efori ca să nu se împotrivească, după cum spune Theopompos, iar după cum istorisesc cei mai mulţi, înşelându-i. Într-adevăr, Themistocles s-a dus la Sparta, în chip de solie. Spartanii îl învinuiau că atenienii ridică ziduri în jurul cetăţii, şi chiar Polyarhos, care fusese trimis într-adins din Egina, îl acuza, dar Themistocles răspundea că nu-i adevărat şi-i îndemna să trimită la Atena martori oculari, voind, prin aceasta, să dea răgaz ridicării zidurilor şi să pună la îndemâna atenienilor ostatici pentru el. Aşa s-a şi întâmplat. Într-adevăr, lacedemonienii, deşi au aflat adevărul, nu I-au făcut nici un rău, ci, ascunzându-şi mânia, l-au lăsat să plece. De aceea, a construit portul Piure, dându-şi seama de buna aşezare a locului şi, prin aceasta, nu numai că a pus întreaga cetate în legătură cu marea, dar, într-un chip oarecare, a şi dus o politică în totală potrivnicie cu vechii regi. Într-adevăr, aceia, după cum se spune, străduindu-se să îndepărteze pe cetăţeni de la mare şi să-i obişnuiască să-şi ducă viaţa fără să călătorească pe mare, ci să cultive pământul, au născocit povestea cu zeiţa Athena, cum că, certându-se cu Poseidon, în faţa scaunului judecăţii, pentru pământul pe care se găsea oraşul, a biruit numai fiindcă le-a arătat judecătorului măslinul. Iar Themistocles n-a lipit Pireul de Atena, cum zice poetul comic Aristofan, ci a unit cetatea cu Pireul şi pământul cu marea. Prin aceasta el a şi sporit puterea poporului împotriva aristocraţiei şi l-a umplut de curaj, de vreme ce puterea trecuse acum în mâna vâslaşilor şi comandanţilor de vâslaşi şi a ajutoarelor de comandanţi de vas. De aceea, şi tribuna de pe Pnyx, care fusese făcută cu faţa spre mare, mai în urmă cei treizeci de tirani au întors-o cu faţa spre ţarină, socotind că puterea pe mare înseamnă începutul democraţiei, pe când cei care cultivă pământul rabdă mai uşor oligarhia.”


despre Camillus

„Iar Camillus, fie datorită măreţiei faptei săvârşite, de vreme ce cucerise o cetate vrăjmaşă Romei, după ce fusese zadarnic asediată timp de zece ani, fie datorită celor care-l felicitau, a fost împins spre înfumurare şi spre o mândrie prea de nesuferit din partea unui conducător politic legiuit. Într-adevăr, a pregătit un triumf măreţ şi a străbătut Roma într-un car purtat de patru cai albi, ceea ce nu mai făcuse nici un comandant înaintea lui şi n-a făcut

7

nici după el. Căci un astfel de alai, romanii îl socotesc sfânt, fiind îngăduit numai regelui şi tatălui zeilor. Din această pricină a început să fie învinuit de cetăţeni, care nu fuseseră obişnuiţi să se dedea luxului; şi a mai fost învinuit şi că se ridică împotriva legii cu privire la împărţirea cetăţii. Într-adevăr, tribunii aduseseră un proiect de lege care prevedea ca senatul şi poporul să fie împărţiţi în două părţi egale şi ca unii să rămână pe loc, iar alţii, traşi la sorţi, să se ducă să locuiască în cetatea nou cucerită, la gândul că vor fi mai îmbelşugaţi în toate, şi cu ajutorul celor două mari şi frumoase cetăţi vor putea păstra, în acelaşi timp, şi pământul şi viaţa fericită. Poporul, care ajunsese numeros şi sărac, a primit cu bucurie propunerea şi, îngrămădindu-se în jurul tribunei, cerea în gura mare să se treacă la vot, dar senatul şi cei mai cu trecere dintre cetăţeni, socotind că tribunii pun la cale, nu împărţirea, ci distrugerea cetăţii şi fiind cuprinşi de mânie, au dat fuga la Camillus. Camillus, temându-se de lupta dintre cetăţeni, aducea mereu alte pretexte, spunând că este prins cu alte treburi, şi amâna mereu voratea legii. Din această pricină ajunsese să fie nesuferit de popor. Dar cel mai vădit şi mai puternic sentiment de duşmănie pe care l-a avut poporul împotriva lui a izbucnit din pricina zeciuieluu prăzilor, care părea că are o socoteală, chiar dacă poporul nu avusese o prea dreaptă pricină să se pornească pe mânie. Astfel, Camillus, când era gata să plece la Veii, s-a rugat zeilor că, va dărui zeului a zecea parte din prăzi. Cetatea fiind cucerită şi prădată, fie că şovăia să supere pe cetăţeni, fie că, din pricina multelor treburi de care era prins, uitase de juruinţă, a lăsat pe soldaţi să profite. Cu mult mai în urmă, după ce depusese acea însărcinare, a făcut un raport senatului asupra celor petrecute, iar prezicătorii au vestit că jertfele arată că zeii sunt mâniaţi şi cer sacrificii de împăcare şi de mulţumire.”


despre Pericles

„Aristocraţii, văzând chiar de mai înainte că Pericle ajunsese cel mai de seamă cetăţean şi dorind totuşi să fie cineva în cetate care să I se împotrivească şi să-i ştirbească din putere, pentru ca să n-ajungă un adevărat monarh, au ridicat drept potrivnic lui Pericles pe Thucydidea din Alopex, un om înţelept şi ginere al lui Kimon. Thucydides, mai puţin înzestrat cu însuşiri militare decât Kimon, dar era mai dibaci în agora şi mai încercat în trebile politice şi mai veghetor în cetate, luându-se la harţă cu Pericles la tribuna din agora, repede a izbutit să dea un alt curs politicii. Într-adevăr, Thykidides n-a mai lăsat pe cei aşa-zişi buni să se împrăştie şi să se amestece cu poporul ca mai înainte, lăsându-şi faima veştejită de popor ci, alegându-i osebit şi strângându-i la un loc, a întărit puterea tuturor, aruncând-o ca pe o greutate în cumpănă. Căci, de la început, era un fel de îndoită înfăţişare ca la o armă cu două tăişuri care arăta dezbinarea politicii între popor şi aristocraţi. Iar lupta şi ambiţia celor doi bărbaţi, trăgând o tăietură foarte adâncă în cetate, a făcut ca o parte să se numească popor, iar alta oligarhi. De aceea, mai ales atunci, Pericles, dând frâu liber poporului, ocârmuia cetatea spre a-şi atrage favoarea populară, punând mereu la cale câte un spectacol sau o ospătare sau o ceremonie, izbutind să conducă poporul ca pe un copil cu desfătări nelipsite de plăcerile artelor. În fiecare an el trimitea din cetate şaizeci de corăbii pe care mulţi cetăţeni slujeau opt luni pe plată, exercitându-se şi în acelaşi timp învăţând meşteşugul de corăbier. Pe lângă asta, a mai trimis şi o mie de colonişti în Chersones, în Naxos – cinci sute, în Andros – două sute cincizeci, iar în Tracia a trimis o mie de atenieni care să locuiască printre ceilalţi, iar pe alţii I-a trimis în Italia, când s-a populat oraşul Sybaris, care s-a numit Thurioi. Şi toate acestea le făcea uşurând cetatea de mulţimea trândavă şi gata de răscoală şi înlăturând strâmtorarea poporului şi vârând în aliaţi teama şi paza, spre a nu se răzvrăti.”


8

„Dar fapta care a adus cea mai mare plăcere şi strălucire cetăţii Atena şi a mişcat foarte puternic pe ceilalţi oameni şi care singură mărturiseşte Helladei că nu şi-a trădat faimoasa ei putere şi vechea strălucire, este construcţia monumentelor. Această faptă politică a lui Pericles o pizmuiau cel mai mult duşmanii săi şi pentru ea îl învinuiau în ecclesia. Ei strigau în gura mare că poporul este dezonorat şi-şi aude vorbe rele, cum că a luat banii obşteşti ai elenilor de la Delos şi I-a dus la Atena, iar pricina cea mai cuviincioasă pe care o arată poporului, pe care-l învinuiesc, , şi anume cum că de teama de duşmani a luat banii obşteşti de acolo şi-i păzeşte la loc sigur, a nimicit-o Pericles însuşi, iar Hellada pare că este supusă unei nemaipomenite silnicii şi este tiranizată în faţa tuturor, văzând cum cu banii aduşi de ea, de nevoie pentru război, noi îmbrăcăm în aur cetatea şi o împodobim frumos ca pe o femeie mândră, încărcând-o de pietre scumpe, de statui şi de temple care costă mii de talanţi. Atunci Pericles lămurea poporul că atenienii nu sunt datori să dea socoteală aliaţilor de bani, de vreme ce luptă pentru ei şi-i apără de duşmani. Ei nu dau nici un cal, nici o corabie, nici un hoplit, ci numai bani, care nu mai sunt în stăpânirea celor care-i dau, ci în a acelor care-i primesc, dar pentru ceea ce primesc dau în schimb cele hotărâte. Trebuie deci ca cetatea, după ce s-a pregătit temeinic cu cele cuviincioaserăzboiului, să-şi întoarcă prisosul veniturilor spre împlinirea acelor lucruri de la care va dobândi o slavă nepieritoare, iar când vor fi gata, va fi şi bunăstare, de vreme ce acum ies la iveală tot felul de meserii şi lucrări care, trezind la viaţă toate meşteşugurile şi punând la lucru toate mâinile, fac din cetate o salariată care se şi împodobeşte, dar se şi întreţine cu propriile mijloace. …

Într-adevăr, acolo unde era material de construcţie: piatră, fier, fildeş, aur, abanos, chiparos se aflau şi meşteri care le lucrau şi le transformau în obiecte – tâmplari, statuari, meşteri lucrători în bronz, pietrari, boiangii, modelatori de aur şi de fildeş, zugravi, broderi, gravori – precum şi negustori care să le facă reclamă şi să le ducă de ici acolo, şi corăbieri şi cârmaci, pe mare, iar pe uscat rotari şi căruţaşi şi vizitii şi fgrânghieri şi ţesători şi curelari şi lucrători, constructori de drumuri şi mineri, iar fiecare meşteşug ăşi avea strânsă, aşa cum îşi are un comandant o armată, o mulţime de muncitori care lucrau pentru un salariu, oameni de rând, care erau instrumentul şi trupul lucrărilor, iar folosirea lor împărţea şi împrăştia, ca să zic aşa, belşugul la oameni de toate vârstele şi categoriile.”


despre Fabius Maximus

„După ce acestea s-au petrecut aşa, Fabius, punând la cale să-ş înşele pe Hannibal, a dat poruncă ostaşilor din Rhegium să străbată Bruttium şi să cucerească cetatea Caulonia cu forţa. Aceşti soldaţi erau în număr de opt mii, cei mai mulţi voluntari, aduşi de Marcellus din Sicilia, încărcaţi de necinste, soldaţi netrebnici, pe care cetatea putea să-I piardă fără grijă şi pagubă. Fabius nădăjduia că, aruncându-I lui Hannibal şi momindu-l cu ei îl va abate de la Tarentum. Ceea ce s-a şi întâmplat, pentru că Hannibal a pornit cu toată armata spre ei, ca să-I urmărească. A şaptea zi, Fabius şi-a aşezat tabăra lângă Tarentum, iar tânărul care chibzuise toate cu bruttianul cu ajutorul surorii sale, s-a dus noaptea la Fabius, cunoscând cu de-amănuntul şi văzând locul pe care, stând de strajă, bruttianul avea să dea cetatea şi să se predea celor care aveau să atace.

Totuşi Fabius nu s-a bazat numai pe trădare, ci, apropiindu-se el însuşi de acel loc, a stat în tăcere, iar restul armatei s-a năpustit asupra zidurilor, de pe uscat şi de pe mare, scoţând ţipete şi făcând zgomot mare, până când, în timp ce cei mai mulţi dintre tarentini săreau în întâmpinarea duşmanilor şi se năpusteau împotriva celor care atacau zidurile, bruttianul I-a semnalat lui Fabius, urcându-se pe scări, şi sărind zidul din partea de unde se afla, a cucerit cetatea.

9

Aici se pare că a fost mai prejos de onoare, căci a dat poruncă să se ucidă primii bruttieni întâlniţi, pentru ca să nu pară că a cucerit cetatea cu ajutorul trădării. Prin aceasta şi-a pătat faima şi şi-a atras învinuirea că a fost necinstit şi crud. Au murit mulţi şi dintre tarentini, iar cei vânduţi au fost treizeci de mii. Cetatea a prădat-o şi în vistieria publică a Romei s-au dus trei mii de talanţi. În timp ce toate erau jefuite şi prădate, se zice că secretarul lui Fabius l-a întrebat ce poruncă dă în privinţa zeilor, înţelegând prin asta picturile şi statuile, iar Fabius i-a zis: Să lăsăm pe zei, că sunt supăraţi pe tarentini. Totuşi, aducând colosul lui Heracles de la Tarentum la Roma, l-a aşezat pe Capitoliu şi alături a pus statuia lui însuşi călare…”


paralela între Pericles şi Fabius Maximus

„Cucerirea insulei Samos de către Pericles I s-ar putea pune în paralelă luarea Tarentului şi, pe Zeus, cuceririi Eubeei i s-ar putea pune în paralelă cucerirea cetăţilor din Campania, de vreme ce Capua însăşi o ocupaseră consulii Fulvius şi Appius.

Se vede lămurit că Fabius n-a repurtat vreo izbândă într-o bătălie cu oşti anume rânduite, afară de aceea în urma căreia a dobândit triumful, pe când Pericles a înălţat monumente de biruinţă pe pământ şi pe mare, în urma înfrângerii duşmanilor. Nu se pomeneşte, fireşte, de nici o faptă de a lui Pericles cum a săvârşit Fabius când a smuls pe Minucius lui Hannibal şi a salvat tabăra romană neatinsă. A fost o faptă frumoasă şi care a vădit, în acelaşi timp, bărbăţie, prevedere şi omenie. De altfel, nu se pomeneşte nici de vreo amăgire suferită de Pericles, aşa cum a păţit Fabius, care a fost înşelat de Hannibal cu ajutorul unei cirezi de boi, atunci când Fabius, deşi prinsese pe duşman intrat în strâmtoare de la sine, prin voia întâmplării, l-a scăpat totuşi din mână, căci nu şi-a dat seama că Hannibal s-a ascuns în timpul nopţii, iar a doua zi Hannibal a recurs la forţă şi I-a luat-o înainte şi l-a înfrânt în luptă tocmai pe Fabius, care-l avea în mână pe el.”


„Dar în ceea ce priveşte politica, mare învinuire pentru Pericles este războiul, căci se spune că el l-a pricinuit, susţinând cu tărie să nu se cedeze lacedemonienilor. Mi se pare că nici Fabius Maximus n-ar fi cedat cartaginezilor, ci a înfruntat cu tărie de caracter primejdia luptei pentru conducere. Iar bunătatea şi blândeţea lui Fabius faţă de Minucius scoate mai mult în lumină lupta lui Pericles împotriva lui Kimon şi Thucydides, bărbaţi buni şi de viţă, care au fost exilaţi şi ostracizaţi din pricina lui. De altfel, trecerea şi puterea politică a lui Pericles erau mai mari. De acee, nici n-a lăsat pe alt comandant să abată propria-i nenorocire asupra cetăţii, datorită relei chibzuinţe, ci doar singur Tolmides, scăpându-i din mână şi făcându-şi drum cu forţa, s-a izbit de boeţieni, zdrobindu-se. Ceilalţi însă s-au supus şi s-au dat după părerea lui în rânduială, datorită marii lui treceri politice.

Fabius însă, fiind fără slăbiciune şi grşeală în ceea ce-l priveşte, a fost mai prejos datorită neputinţei de a opri pe alţii să greşească, pentru că romanii n-ar fi suferit atâtea nenorociri dacă Fabius ar fi avut la ei atâta trecere câtă a avut Pericles la Atena. Iar marea lor cumpătare faţă de bani, unul a arătat-o prin aceea că n-ar lua nimic de la cei care-i dădeau, iar celălalt prin faptul că a dăruit mult celor care erau în lipsă, răscumpărând pe prizonieri cu propriii săi bani. Suma acestor bani nu era mare, ci se ridica numai la şase talanţi. Cât despre Pericles, nici nu s-ar putea spunecâţi bani putea să ia el de la aliaţi şi de la regi, care voiau să tragă foloase căutându-i favoarea, şi totuşi s-a păzit necorupt şi curat. În ceea ce priveşte măreţia lucrărilor şi templelor şi a constrcţiilor cu care a împodobit Pericles Atena, nu s-ar putea pune în paralelă cu toate lucrările ridicate din ambiţie la Roma înaintea Caesarilor, ci măreţia zidirii şi strălucirea artei lucrărilor Atenei au deţinut întâietatea mai presus şi de necomparat cu cele de la Roma.”

10


despre Alcibiade

„Atunci duşmanii lor iarăşi erau descurajaţi şi se temeau, ca nu cumva, la judecată, din interes, poporul să-I fie favorabil lui Alcibiade. În faţa acestei stări de lucruri ei pun la cale ca oratorii care nu păreau că-s duşmani lui Alcibiade, dar care-l urau tot aşa de mult ca şi cei declaraţi, să se ridice în adunarea poporului şi să spună că este nepotrivit ca un comandant cu puteri depline, căruia I se încredinţase o armată atât de mare – în timp ce ostaşii sunt adunaţi şi aliaţii sunt în faţă – să-şi piardă timpul preţios între cei care trag judecătorii la sorţi şi măsoară apa în clepsidră. Acum, ziceau ei, să pornească pe mare într-un ceas bun, şi, după terminarea războiului, să se prezinte spre a se apăra după aceleaşi legi. Dar lui Alcibiade nu I-a scăpat şiretenia propunerii, ci, păşind în faţa poporului, a spus că e un lucru primejdios să plece, în fruntea unei atât de mari forţe, lăsând în urma lui învinuiri şi acuzări, ci se cade ca, dacă nu spulberă învinuirile, să fie osândit la moarte, dar dacă le spulberă şi se dovedeşte curat, atunci să pornească împotriva duşmanilor, fără teamă de sicofanţi.”

(ibidem, vol. II, pg. 43)

„Alcibiade avea o faimă bună şi era admirat în public în faţa poporului, dar şi în particular căuta să-şi atragă poporul, linguşindu-l, şi să-l încânte, ca un şarlatan, ducând o viaţă de sparta. Astfel, când îl vedeau spartanii răzându-se până la piele, spălându-se cu apă rece, mâncând pâine de orz şi supă neagră, nu le venea să creadă şi erau încurcaţi, şi se întrebau dacă acest om avusese vreodată bucătar acasă sau dacă văzuse vreun parfum sau se îmbrăcase cu vreo stofă ţesută la Milet. Alcibiade avea, după cum se spune, această singură dibăcie şi iscusinţă de a câştiga poporul, anume că putea să se adapteze la felul de viaţă şi să se identifice cu simţurile altora, fiind în stare să ia cele mai deosebite înfăţisări, ca şi cameleonul.”

(ibidem, vol II, pg. 47)

despre Coriolan

„Acelaşi sentiment stăpânindu-l şi pe Marcius, el singur şi-a pus drept ţel săvârşirea virtuţii şi, voind să fie mereu excepţional, a strâns vitejii peste vitejii, a îngrămădit prăzi peste prăzi, şi făcea ca noii comandanţi să se ia la ceartă cu cei dinaintea lor, sfădindu-se cum să-i cinstească mai bine pe Marcius şi să spună că I-au întrecut.”


„La volsci, împotriva cărora purtau război atunci romanii, cetatea Corioli avea cea mai mare faimă. Când consulul Cominius a aşezat armata în jurul acestei cetăţi, ceilalţi volsci, de teama romanilor le-au sărit de pretutindeni în ajutor… Cominius, împărţindu-şi armata, el însuşi le-a ieşit în cale volscilor care veneau din afară, iar la asediu au lăsat pe Titus Larcius, unul dintre cei mai de seamă romani. Locuitorii cetăţii Corioli, dispreţuind pe romanii care-I împresurau, au pornit la atac şi, dând bătălia, mai întâi I-au înfrânt şi I-au urmărit până la tabără. Atunci Marcius, dând fuga numai cu câţiva ostaşi, a doborât pe cei care îi cădeau în mână, iar pe ceilalţi, care se năpusteau, I-a oprit pe loc şi chema cu glas tare pe romani într-ajutor. Când dăpdea piept cu duşmanul, Marcius era, într-adevăr, aşa cum cerea Cato să fie un ostaş: înfricoşător şi de neînfrânt nu numai prin lovitura braţului, ci şi prin tăria glasului şi prin expresia feţei. Adunându-se deci mulţi ostaşi şi rezistând în jurul lui, duşmanii s-au retras înspăimântaţi…. De atunci Marcius a căpătat cel de-al treilea nume Coriolan.”


11

„Marcius, aflând de toate acestea, şi mai mult s-a îndârjit şi, părăsind asediul, a pornit spre Roma, împins de mânie, şi şi-a aşezat tabăra la aşa-zisele gropi ale Cloeliei, la o distanţă de 40 de stadii de Roma…Au hotărât deci cu toţii să trimită o solie la Marcius, ca să-l recheme în patrie şi să-l roage să pună capăt războiului împotriva Romei…. Lucrurile nu s-au întâmplat deloc în acest fel, ci solii, fiind conduşi prin tabăra duşmanilor, au dat de Marcius care şedea, plin de trufie şi de o mânie insuportabilă…. După ce solii I-au spus cuvinte blânde şi omenoase în toată cuviinţa, au tăcut. Atunci Marcius a vorbit pe un ton iritat despre sine însuşi şi revoltat despre cele ce-ndurase; cât despre volsci, ca comandant al lor, a îndemnat pe soli să le dea înapoi cetăţile şi pământul pe care li-l luaseră cu război şi să voteze pentru ei dreptul de cetăţenie, ca şi pentru latini, căci nu va fi altă încetare a războiului temeinică decât cea întemeiată pe egalitate şi dreptate.”


paralelă între Alcibiade şi Coriolan

„Oamenii aşezaţi erau dezgustaţi de politica lui Alcibiade, care era prea neruşinată, şi de murdăria bădărăniei şi bufoneriei de care da dovadă în linguşirea poporului, iar poporul roman a urât politica lui Marcius, lipsită de cuviinţă, mândră şi oligarhică. Aşadar, nu trebuie să lăudăm pe nici una dintre ele.

Dar demagogul şi linguşitorul este mai vrednic de dojană decât cei care batjocoresc poporul ca să nu pară că fac demagogie. Este, într-adevăr, urât să linguşeşti poporul pentru dobândirea puterii, dar puterea dobândită prin înfricoşare, prin răutate şi violenţă, pe lângă că este urâtă, este şi nedreaptă.”


„Este vădit lucru că Marcius s-a dovedit simplu şi firesc în felul lui de a fi, pe când Alcibiade, în politică, a fost şiret şi prefăcut. Foarte tare îi învinuiesc oamenii răutatea şi înşelăciunea, la care supunând pe solii lacedemonienilor, după cum istoriseşte Tucidide, a rupt pacea…. Dionysos istoriseşte că Marcius a purtat şi el război prin înselăciune împotriva romanilor şi volscilor, aducând învinuiri mincinoase împotriva celor care veniseră la spectacol. Dar pricina faptului face vina mai uşoară. Astfel, Marcius n-a săvârşit fapta din ambiţie, nici din dorul întrecerii şi al luptelor politice, cum a făcut Alcibiade, ci, pentru a-şi potoli mânia, de la care n-a primit nici o mulţumire, şi, din pricina mâniei împotriva propriei sale patrii, a tulburat multe părţi ale Italiei şi a prăpădit zadarnic multe cetăţi, care nu-I făcuseră nici un rău.”


„Se istoriseşte că Alcibiade a luat adesea bani, în chip necinstit, ca mită şi I-a cheltuit ruşinos cu desfrâul şi neruşinarea, pe când Marcius n-a primit banii nici atunci când comandanţii I-au oferit cu mare cinste. De aceea, cu atât mai mult era Coriolan urât de popor în timpul dezbinărilor cu datoriile, pentru că el batjocorea pe săraci nu din interese materiale, ci datorită mândriei sale excesive şi dispreţului faţă de plebe.”


„Cauza tuturor acestor fapte a fost firea lui nesociabilă şi prea mândră şi încrezătoare în sine, care este urâtă de popor, dar când mai este însoţită şi de ambiţie, atunci devine cu totul sălbatică şi neînduplecată. Astfel de oameni nu se poartă cuviincios faţă de popor, ca şi când n-ar avea nevoie de onoruri din partea poporului, apoi se supără când poporul nu-I cinsteşte. Este adevărat că nici Metellus, nici Aristide şi nici Epaminonda nu s-au ţinut strâns de popor

12

şi nu l-au cinstit, dar când au fost ostracizaţi şi îndepărtaţi prin votul poporului şi judecaţi, fiindcă dispreţuiseră cu adevărat lucrurile pe care poporul era stăpân să le dea sau să le ia, ei nu s-au mâniat împotriva nerecunoştinţei poporului, ci s-au bucurat când au văzut pe cetăţeni că se căiesc şi s-au împăcat cu ei, când I-au chemat înapoi. Se cade ca cetăţeanul care nu linguşeşte deloc poporul să nu se răzbune deloc pe popor deoarece mânia provenită din nedobândirea cinstirii izvorăşte din prea marea dorinţă de a o dobândi.”


despre Timoleon

„Poate că te-I minuna mai puţin de faptul că Timoleon a îndurat nenorocirea fără să se tulbure, dar merită să fie privită cu plăcere cinstea şi recunoştinţa pe care au arătat-o siracuzanii acestui bărbat, când orbise, ducându-se ei înşişi acasă să-l vadă şi luând cu ei şi pe unii străini; îi duceau acasă la el şi la ţarina lui, ca să vadă pe binefăcătorul lor, bucurându-se şi mândrindu-se că Timoleon îşi alesese să petreacă restul vieţii la ei, şi dispreţuiau o încercare atât de strălucită în Elada, care-I era pregătită prin norocul lui. Deşi multe şi mari hotărâri s-au scris şi s-au înfăptuit spre cinstirea lui, totuşi decât nici una n-a rămas mai prejos hotărârea adunării poporului siracuzan ca, ori de câte ori s-ar isca un război cu străinii, să se pună sub ascultarea unui comandant corintian. Frumoasă privelişte prilejuia şi ceea ce se petrecea în adunările poporului în cinstea lui. Astfel, dezbătând între ei trebile obişnuite, îl chemau pe el când era vorba de cercetări mai însemnate. Iar el străbătând agora pe un car, se ducea spre teatru şi, după ce era introdus în teatru carul cu el, aşezat aşa cum se nimerise, poporul îl saluta adresându-I-se într-un singur glas, iar el, răspunzându-I şi acordând câtva timp bineţelor şi laudelor, asculta cercetarea şi-şi arăta părerea. După ce se vota, prin ridicare de mâini, părerea lui, slujitorii scoteau iarăşi carul din teatru, iar cetăţenii petrecându-l în strigăte şi aplauze, chibzuiau între ei restul trebilor publice.”


despre L. Aemilius Paulus

„Faptele săvârşite de Aemilius în Macedonia au mai dobândit şi o altă mulţumire din partea poporului. Se spunea că atât de mulţi bani a vărsat el în vistieria publică, încât poporul n-a mai avut nevoie să plătească impozitele până pe vremea lui Hirtius şi Pensa, care au fost consuli în timpul primului război dintre Antoniu şi Cezar. Deosebită şi faimoasă mai este încă o faptă a lui Aemilius, anume că, deşi imitat cu râvnă şi cinstit în chip deosebit de către popor, a rămas totuşi în rândul aristocraţilor şi n-a spus şi n-a făcut nimic de hatârul poporului, ci în trebuirle politice s-a sfătuit întotdeauna cu fruntaşii şi cu cei mai cu vază oameni din cetate.”


paralelă între Timoleon şi Aemilius Paulus

„Aşa cum ni-I prezintă istoria, se vede că paralela între aceşti doi bărbaţi nu prezintă multe deosebiri şi neasemănări. Amândoi au purtat războiae cu duşmani faimoşi, unul cu macedonenii, iar celălalt cu cartaginezii. Izbânzile lor au fost, de asemenea, faimoase: unul a cucerit Macedonia şi a pus capăt succesiunii lui Antioh cu al şaptelea rege, iar celălalt a desfiinţat toate tiraniile în Sicilia şi a eliberat insula. Poate, pe Zeus! Cineva ar dori să arate că Aemilius a pornit împotriva lui Perseu când acesta era plin de curaj şi înfrânsese pe romani, iar Timoleon s-a năpustit peste Dionysos, după ce acesta renunţase cu totul la luptă şi fusese zdrobit sau că Timoleon a înfrânt mulţi tirani şi marea armată a cartaginezilor cu forţe strânse la întâmplare, nu ca Aemilius, cu oameni încercaţi în războaie şi obişnuiţi să fie comandaţi, ci

13

cu mercenari şi cu soldaţi care se războiau după bunul lor plac. Izbânzile egale care nu sunt rezultatul unei egale pregătiri arată că meritul este al comandantului.”


„Timoleon însă, care a fost trimis cu puteri depline în Sicilia la cererile şi rugăminţile siracuzanilor, el care avea nevoie nu să caute puterea, ci s-ao păstreze după ce o primise din partea siracuzanilor, şi-a pus drept ţel al strategiei şi stăpânirii lui, desfiinţarea călcării de lege. Totuşi, este minunată fapta lui Aemilius, care, după ce a răsturnat o domnie atât de mare, nu şi-a sporit averea cu nici o drahmă, nici n-a văzut bani, nici n-a pus mâna pe ei, deşi a împărţit şi a dăruit mulţi bani altora. Nu spun că Timoleon trebuie dojenit pentru că a primit de la siracuzani o casă şi o ţarină, căci nu este urât a primi un dar de la astfel de oameni, totuşi refuzul este mai frumos, parcă un prisos al virtuţii, deoarece cele ce se pot face arată ceea ce nu trebuie făcut. După cum un corp poate îndura frigul sau căldura, dar cel care le rabdă pe amândouă este mai zdravăn, tot aşa acel suflet este zdravăn şi rezistent pe care nici fericirea nu-l moleşeşte şi nu-l slăbeşte prin îngâmfare, nici nenorocirile nu-l descurajează. În această privinţă se vede că mai desăvârşit a fost Aemilius, care nu s-a arătat prea mic şi nedemn, deşi se afla într-o grea nenorocire şi într-o mare suferinţă, aceea cu copiii lui. Timoleon, deşi a săvârşit o faptă nobilă împotriva fratelui său, nu s-a putut împotrivi patimii cu raţiunea, ci, umilit de căinţă şi de durere, n-a mai avut curajul să apară la tribună şi în agora. Trebuie să fugim şi să ne ruşinăm de faptele urâte, însă teama de orice defăimare este, desigur, în firea unui caracter blând şi delicat, dar lipsit de măreţie.”


despre Aristide

„Se zice că Hyperbolos l-au ostracizat pentru pricina următoare: Alcibiade şi Nicias, care aveau o mare trecere în cetate, erau în ceartă. Când deci poporul era gata să aducă cioburile (ostraca) şi era vădit că avea să scrie pe ele numele unuia dintre cei doi, Nicias şi Alcibiade, vorbindu-se între ei şi amândoi aducându-şi partizanii în acelaşi loc, s-au înţeles să-l ostracizeze pe Hyperbolos. Poporul mâniindu-se că ostracismul a fost luat în batjocură şi – defăimat – l-a părăsit cu totul şi l-a defiinţat. Ca să vorbim lămurit, pentru efectuarea ostracismului se proceda după cum urmează. Fiecare cetăţean lua un ciob şi scria pe el numele cetăţeanului pe care dorea să-l exileze, apoi îl ducea într-un loc din agora înconjurat de jur împrejur cu un gard de lemn. Iar dregătorii, mai întâi, socoteau numărul cioburilor la un loc – căci dacă cei care scriseseră pe cioburi erau mai puţini de şase mii, ostracismul rămânea fără rezultat – apoi, deosebind cioburile după numele scrise, pe cel scris de cei mai mulţi îl declarau prin strigătul crainicului exilat pe zece ani cu dreptul de a-şi folosi rodul averii sale.”


despre Marcus Porcius Cato

„Când a încercat să oprească poporul roamn, care se pornise, la timp nepotrivit, pe măsurări şi împărţiri de grâu, Cato a început să vorbească aşa:Este greu, cetăţeni, să vorbeşti stomacului, care nu are urechi. Şi, dojenind luxul, a spus că e greu să se salveze o cetate în care un peşte costă mai scump decât un bou. A mai spus că romanii se aseamănă cu vitele. Căci aşa cum ele nu ascultă, fiecare, dar toate, în cireadă, urmează pe cei care le mână, tot aşa şi voi, azis, când vă strângeţi, toţi sunteţi conduşi de aceia ale căror sfaturi socotiţi fiecare în parte că nu trebuie să le urmaţi. Vorbind despre dominaţia femeilor, a spus: Toţi oamenii conduc femeile, noi îi conducem pe toţi oamenii, iar pe noi femeile. Dar această anecdotă este luată din vorbele de spirit ale lui Temistocle. Căci el a spus, când fiul său îi dădea prea multe

14

ordine prin maică-sa: Femeie, atenienii conduc pe eleni, eu pe atenieni, pe mine tu şi pe tine fiul, de aceea să se folosească cu măsură de puterea de care, necugetat fiind, dispune cel mai mult între eleni. Cato a spus că poporul roman decretează onoruri nu numai hainelor de porfiră, ci şi moravurilor: Căci, a zis, după cum vopsitorii le vopsesc cu culoarea pe care văd că le place oamenilor, tot aşa tinerii învaţă şi imită lucrurile pe care voi le lăudaţi.”


paralelă între Aristide şi Cato

„Se pare că pe vremea lui Aristide, Atena nu era încă mare, averile erau modeste şi cam la fel de mari, de aceea, luându-se la întrecere cu demagogii şi strategii din cetate, a ajuns repede cu vază. Într-adevăr, cel mai mare venit era atunci de cinci sute de medimne, al doilea , al cavalerilor, de trei sute, iar la treilea, al fengiţilor, de două sute. Cato însă, venind dintr-un orăşel obişnuit cu o viaţă de ţară, s-a avântat parcă pe o mare fără margini, în politica de la Roma, pe care n-o mai conduceau Curii şi Fabricii şi Atilii şi care nu mai îngăduia să se urce pe tribună – ca la conducători şi oratori – oameni săraci veniţi de la plug şi de la sapă, ci care se obişnuiseră să se uite la nobleţea ginţilor, la bogăţii, la distribuţii de bani, la intrigi electorale, şi care, din pricina strălucirii, trata cu insolenţă pe cei care aspirau la demnităţi publice. Nu era, desigur, acelaşi lucru să ai de adversar pe Temistocle, care nu descindea nici dintr-o familie renumită şi nici nu stăpânea o mare avere (se zice că averea lui, când a intrat în viaţa politică, nu era mai mare de trei sau patru talenţi) şi să te iei la întrecere pentru întâietate cu alde Scipio Africanus, Servius Galba ori Quinctius Flamininus, fără alt sprijin decât o limbă, care vorbea cu multă libertate în apărarea dreptăţii.”


„În război, amândoi au fost neînfrânţi, dar în activitatea politică, Aristide s-a poticnit, fiind răsturnat şi ostracizat de către Temistocle, pe când Cato, deşi a avut adversari, ca să zicem aşa, pe toţi cei care aveau mai mare trecere şi influenţă politică la Roma, şi s-a luptat cu ei ca un atlet, a putut evita orice cădere. A avut de susţinut foarte multe procese politice şi ca acuzator şi ca acuzat, dar pe toate le-a câştigat, având drept scut şi instrument activ în viaţă cuvântul, căruia s-ar cuveni să I se atribuie mai degrabă decât norocul sau vreunui geniu bun al acestui om faptul că, deşi a putut s-o păţească rău, n-a păţit totuşi nimic. Şi filosofului Aristotel I-a recunoscut această mare calitate Antipater, după moarte, scriind că filosoful, pe lângă alte bune însuşiri, avea şi darul convingerii.”


„Se acceptă îndeobşte că un om nu poate să aibă o virtute mai desăvârşită decât pe cea politică. Cei mai mulţi autori socotesc că o bună parte a acestei virtuţi o constituie ştiinţa de a-şi conduce gospodăria. Într-adevăr, şi cetatea, fiind o reuniune şi un tot alcătuit din case, capătă putere în cele publice datorită bunăstării fiecărui cetăţean.”


„Este lucru vădit că Marcus Cato n-a fost întru nimic un conducător mai slab acasă decât în cetate. Într-adevăr, el şi-a sporit averea şi a fost dacăl de economie şi de agricultură pentru alţii, şi a dat multe şi folositoare sfaturi, în cărţile sale, în această privinţă. Aristide însă, prin sărăcia sa, a adus o faimă rea dreptăţii, făcând să se creadă că, această virtute distruge familiile, aduce sărăcie şi este folositoare mai mult pentru alţii decât pentru cei care o dobândesc.”


15

„Medicii spun că untdelemnul este foarte folositor pentru exteriorul corpului, dar foarte vătămător pentru organele dinăuntru. Dar nu în acelaşi fel un om drept poate fi folositor altora şi vătămător pentru sine şi ale sale. Se pare însă că politica lui Aristide tocmai prin aceasta a fost sluţită, dacă este adevărat, cum spun cei mai mulţi autori, că nu s-a îngrijit să lase fiicelor sale zestre, iar sieşi bani de înmormântare.”


despre Pelopida

„Iar Pelopida, deşi era printre cei mai tineri, alerga pe la fiecare fugar în parte şi vorbea şi în faţa poporului, spunând că nu este nici bine, nici legiuit a se trece cu vederea patria lui care este în sclavie şi ocupată de străini, iar ei să prefere numai să fie teferi şi să-şi ducă viaţa, agăţându-se de hotărârile poporului la Atena şi să cinstească, căzând mereu în genunchi, pe cei care por să vorbească şi să onoreze poporul. Ci trebuie să se avânte în primejdie pentru cele mai de seamă fapte, luând pildă îndrăzneala şi virtutea lui Trasibul, pentru ca, după cum el, mai înainte, pornise din Teba şi răsturnase pe tiranii din Atena, tot aşa şi ei, pronind, la rândul lor, din Atena, să elibereze Teba.”

(ibidem, vol II, pg. 334)

despre Marcellus

„Deoarece mai rămăseseră unele lucruri de înfăptuit în Sicilia, iar triumful al treilea producea pizmă, duşmanii s-au ridicat împotriva acordării acestui triumf lui Marcellus, el a căzut la învoiala ca în triumful cel deplin şi mare să fie dus pe muntele Alban, iar în Roma să fie purta în triumful mic, pe care elenii îl numesc evan, iar romanii oban. În acest triumf, sărbătoritul ni intră pe un car tras de patru cai şi nu poartă cununa de laur şi nu este însoţit de cântec şi trompete, ci mergând pe jos, încălţat cu blante, înconjurat de mulţi flautişti, având cunună de mirt pe cap, pentru ca să pară că este mai mult războinic şi plăcut decât înfricoşător. Aceasta este pentru mine cea mai puternică dovadă că, în vechime, romanii au deosebit triumfurile după felul şi nu după mărimea faptei. Într-adevăr, cei care învingeau pe duşmani în bătălie şi le produceau măcel, intrau în acel triumf al lui Ares, care era înfricoşător, după cum se pare, împodobindu-l aşa cum obişnuiau să facă în purificările taberelor, încununând oamenii şi armele cu mult laur, iar comandanţilor care nu avuseseră nevoie de război, dar care le rânduiseră pe toate cu vorba şi prin convingerea cuvântului, legea le acorda parcă spre a-I cinsti cu paiane – acest alai nerăzboinic şi de laudă. Flautul este instrumentul muzical al păcii, iar mirtul este planta Afroditei, care, mai mult decât oricare zeu, este vrăjmaşa silniciei şi războaielor. Acest triumf se numeşte obas nu pentru strigătele de bucurie, cum socotesc cei mulţi (căci şi pe celălalt îl petrec scoţând strigăte de bucurie şi cântând), ci acest nume l-au încetăţenit, împrumutându-l de la eleni, care sunt convinşi că şi lui Dionysos, pe care-l numim Evios şi Thriambos, I se cade o cinstire.

Dar adevărul nu stă aşa, ci la marele triumf, potrivit unui obicei strămoşesc, căpeteniile de oşti aduceau sacrificiu un bou, iar celălalt sacrificiu o oaie. Căci romanii numeau oile oves. De aceea, ei au numit şi triumful obas.”


„Mai întâi Marcellus a cucerit cetăţile samnite, cetăţi mari care părăsiseră pe romani, capturând grâul mult aflat acolo şi bani şi pe soldaţii lui Hanibal, care le păzeau, trei mii la număr. Apoi, după ce Hanibal ucisese în Apulia pe consulul Cn. Fulvius, împreună cu unsprezece tribuni militari, şi măcelărise cea mai mare parte din armată, Marcellus a trimis

16

scrisoare la Roma, îndemnând pe cetăţeni să aibă curaj, pentru că el a şi pornit să spulbere bucuria lui Hanibal.

Titus Livius spune că citirea acestei scrisori n-a stins jalea romanilor, ci le-a sporit frica, deoarece socoteau că primejdia este cu atât mai mare faţă de ceea ce se petrecuse, cu cât Marcellus era mai bun decât Fulvius. Dar Marcellus, aşa cum scrisese, de îndată a pornit să urmărească pe Hanibal şi a năvălit în Lucania şi, găsindu-l lângă cetatea Nomistrum, situată deasupra unor coline întărite, şi-a aşezat tabăra în câmpie. Şi, a doua zi, el şi-a rânduit cel dintâi oastea pentru bătălie; Hanibal a coborât în câmpie şi s-a dat o bătălie, care n-a adus hotărârea, dar care a fost lungă şi grea, căci deşi s-au încleştat în lupte de la ora trei cu greu s-au desprins pe întuneric. De cum s-a făcut ziuă, Marcellus, ducându-şi din nou oastea la luptă. A rânduit-o printre cadavre şi-l provoca pe Hanibal să dea bătălia pentru victorie. Hanibal şi-a ridicat tabăra, iar Marcellus prădând, morţii duşmani şi îngropând pe aliaţi, a pornit îndată să-l urmărească. Şi, deşi Hanibal îi întindea multe curse lui Marcellus, el nu cădea în nici una, dar trezea uimire că în toate încăierările tot el câştiga mai mult. De aceea, pentru că se apropiau şi alegerile, senatul a hotărât să cheme pe celălalt consul din Sicilia, mai degrabă decât să-l mişte de la locul lui pa Marcellus, care se încleştase cu Hanibal, iar când consulul a sosit, I-a poruncit să proclame dictator pe Q. Fulvius. Căci dictatorul nu se alege nici de popor, nici de senat, ci unul dintre consuli sau comandanţi, păşind în mijlocul poporului, îl proclamă dictator pe cel pe care crede el de cuviinţă. Şi din această cauză cel proclamat se numeşte dictator, căci a zice romanii spun dicere. Unii spun că s-a numit dictator pentru că el nu propune vot sau alegere, ci rânduieşte şi proclamă hotărârile sale de la sine. Căci şi prescripţiile conducătorilor eleni le numesc diatagmata, iar romanii edicte.”


paralela dintre Pelopida şi Marcellus

„Ei bine, fiindcă Pelopida n-a înfrânt în nici o bătălie, când era comandant, iar Marcellus a izbândit în cele mai multe, mai presus ca romanii de pe vremea lui, s-ar părea poate că Romanul, datorită mulţumirii izbânzilor, sub raportul neînfrângerii, s-ar putea egala cu Tebanul neînvins.

Şi, într-adevăr, Marcellus a cucerit Siracuza, iar Pelopida a scăpat Teba de spartani. Dar, cred eu, a merge la Sparta şi a trece cel dintâi dintre muritori Eurotas-ul cu război este mai mare lucru decât a cuceri Sicilia, dacă, pe Zeus, nu se va opune că această faptă I se cade mai mult lui Epaminonda decât lui Pelopida, ca şi Leuctra, pe când slava celor săvârşite de Marcellus este de neîmpărţit cu alţii. Astfel, el a cucerit singur Siracuza şi a respins pe gali fără colegul său şi – în timp ce nimeni nu se năpustea împotriva lui Hanibal, ci toţi erau respinşi – el a rânduit pe ostaşi în linie de bătaie împotrivă-i, a schimbat faţa războiului şi s-a arătat cel dintâi comandant al îndrăznelii.”


„Iar după moasrte, Pelopida a avut parte să-l înmormânteze chiar aliaţii pentru care a murit, iar pe Marcellus duşmanii, din pricina cărora a murit. Este vrednic de pizmuit şi fericită înmormântarea unuia, dar un lucru mai puternic şi mai mare decât bunăvoinţa care aduce mulţumiri este duşmănia care admiră virtutea îndurerată. Căci aici, la Pelopida, binele dobândeşte numai cinste, pe când dincolo, la Marcellus, este preţuit folosul şi valoarea virtuţii.”


despre Philopoimenos

17

„Când Diophanes, comandantul aheenilor, a auzit că lacedemonienii iarăşi pun ceva la cale şi voiau să-i pedepsească, iar lacedemonienii, pornind la război, tulburau Peloponesul, Philopoimenos a încercat să-l liniştească pe Diophanes şi să-i potolească mânia, spunându-i că, atunci când Antiochos şi romanii se vântură în Elada cu tabere atât de mari, într-acolo trebuie să-şi îndrepte comandantul atenţia şi să nu răscolească patria, ci să treacă cu vederea şi să ierte anumite greşeli. Dar, pentru că Diophanes n-a dat atenţie, ci a năvălit în Laconia deodată cu Titus şi s-au îndreptat dpre Sparta, Philopoimenos s-a înfuriat şi, pornind cu îndrăzneală la un lucru nelegal şi necercetat cu atenţie, dacă se are în vedere stricta dreptate, dar care dovedeşte curajul şi îndrăzneala lui, a intrat în Sparta şi, simplu particular fiind, a închis porţile cetăţii comandantului ahean şi consulului roman şi a făcut să înceteze tulburările din cetate şi a aşezat iarăşi pe lacedemonieni în liga aheilor, aşa cum erau de la început. Apoi, câtva timp mai în urmă, fiind strateg, Philopoimenos avea o nemulţumire din partea spartanilor, şi a adus pe fugari în cetate, a ucis optzeci de spartiaţi, după cum spune Polibiu, iar după cum spune Aristocrates, trei sute cincizeci. A dărâmat apoi zidurile cetăţii şi, defalcând o mare parte de pământ, a împărţit-o megalopolitanilor, iar pe cei care fuseseră primiţi cetăţeni în Sparta de către tirani, I-a strămutat pe toţi în Ahaia, afară de trei mii. Pe aceştia, care nu-i dădeau acultare şi nu voiau să plece din Sparta, I-a vândut şi, a ridicat un portic în Megalopolis. Apoi, dorind să-şi satisfacă mânia împotriva lacedemienilor şi atacându-i tocmai când sufereau pe nedrept, a săvârşit cel mai crud şi mai nelegiuit lucru privitor la viaţa lor politică. Astfel, el a suprimat şi a distrus educaţia întemeiată de Licurg, silindu-I ca să le dea copiilor lor o educaţie arhaică în locul celei străbune, ca să nu se mai laude câtuşi de puţin cu legile lui Licurg.

Atunci spartanii, din pricina acestor mari nenorociri, oferind parcă lui Philopoimenos chiar nervii cetăţii să-i taie, au devenit supuşi şi umili, dar, câtva timp mai în urmă, au cerut îngăduinţă de la romani şi au înlăturat orânduirea politică aheeană şi au reluat şi întemeiat pe cea străbună, atât cât era cu putinţă după atâtea nenorociri şi distrugere.”


despre Titus Quinctius Flamininus

„El a primit o educaţie ostăşească, deoarece Roma purta multe şi mari războaie, iar tinerii erau de la început învăţaţi să comande, luând parte la expediţii militare. Titus mai întâi a luat parte la războiul împotriva lui Hanibal ca tribun militar, sub comanda consulului Marcellus. Acesta, căzând într-o cursă, a murit, iar Titus a fost numit guvernator al ţinutului Tarentului şi al oraşului Tarent, care fusese cucerit a doua oară, şi şi-a câştigat o bună faimă nu atât pentru dreapta sa conducere, cât mai ales pentru faptele sale de arme. De aceea, când s-au trimis coloni în cele două cetăţi, Narnia şi Consa, el a fost ales conducător şi întemeietor al noilor colonii.

Acest fapt l-a umplut de avânt şi l-a îndemnat să treacă peste demnităţile intermediare, pe care le purtau de obicei cei tineri, tribunatul plebei, pretura şi edilitatea curulă, şi să se socotească vrednic de consulat.”


„Dar pe Titus care era vrednic de cinstire în faţa elenilor, astfel de lucruir îl mâniau foarte mult. De aceea, toate treburile le chivernisea el singur, fără să mai ţină seama de etolieni. Ei se simţeau jigniţi şi când Titus a primit o solie cu propuneri de pace din partea Macedoneanului, etolienii dădeau târcoale pe la cetăţi şi strigau că se vindea lui Filip pacea, deşi era cu putinţă să se taie războiul din rădăcină şi să se suprime puterea care cea dintâi redusese pe eleni în sclavie.

18

În timp ce etolienii spuneau astfel de lucruri şi tulburau pe aliaţi, Filip însuşi a venit să trateze pacea şi a destrămat bănuiala, punându-se la dispoziţia lui Titus şi a romanilor.

Şi astfel termină Titus războiul. Regatul Macedoniei I l-a lăsat lui Filip, dar I-a poruncit să renunţe la orice pretenţie supra Eladei, l-a obligat să plătească o mie de talanţi şi I-a luat toate corăbiile, afară de zece, şi pe unul dintre cei doi fii, pe Demetrius, pe care l-a trimis la Roma, ostatic, folosindu-se foarte bine de împrejurare şi prevăzând viitorul. Într-adevăr, tocmai atinci Hanibal cartaginezul, un om foarte urât de roamni, exilat din patrie, venise la regele Antioh şi-l îndemna să meargă înaintea norocului, urmând cursul izbânzilor sale. De altfel, Antioh însuşi, datorită unor mari isprăvi pe care le săvârşise, fusese numitcel mare şi ţintea dobândirea conducerii universale. El s-ar fi ridicat mai ales împotriva romanilor, dacă Titus, prevăzând asta, n-ar fi înclinat înţelepţeşte către împăcare, căci un război cu Antioh ar fi găsit în Elada un război cu Filip şi împotriva Romei s-ar fi ridicat atunci, din aceleaşi motive, amândoi regii, cei mai mari şi mai puternici de pe vremea aceea.”


„Adunându-se deci elenii la Istm, o mulţime de oameni se aşezaseră în stadiu, ca să privească întrecerile gimnice, aşa cum era firesc să se adune când Elada încetase războaiele care durau de multă vreme, în nădejdea libertăţii, într-o pace limpede. Şi, dându-se din trâmbiţe tutror semnalul tăcerii, crainicul a păşit în mijloc şi a spus că senatul romanilor şi Titus Quinctius, comandant consul, înfrângând pe regele Filip şi pe macedoneni, lasă liberi şi nepăziţi şi neimpuşi, să se folosească de legile patriei, pe corintieni, pe foceeni, pe locrieni, pe eubei, pe ahei, pe phtioţi, pe magnesi, pe tesalieni, pe perhaebi. La început n-au auzit nici toţi, nici clar, dar în stadion era o mişcare zgomotoasă şi neorânduială şi toţi se minunau de cele auzite şi se întrebau ce-a spus crainicul şi porunceau să spună iarăşi. Iar când s-a făcut iarăşi linişte şi crainicul, ridicându-şi glasul, a strigat mai plin de avânt către toţi şi a pătruns glasul decretului peste tot, un urlet de bucurie necrezut de puternic a pătruns până la mare, iar toţi cei din teatru s-au ridicat în picioare şi nimeni nu mai ţinea seama de jocuri, ci toţi se grăbeau să sară şi să-l salute pe Titus şi să-l numească salvatorul şi apărătorul Eladei.

Ceea ce se spune adesea despre efectele unei voci foarte tari şi puternice s-a văzut atunci. Într-adevăr, nişte corbi, care zburau din întâmplare pe deasupra adunării, au căzut în stadion. Cauza a fost lovirea aerului, căci ori de câte ori se înălţa în văzduh o voce puternică şi plină, aerul spintecat de ea nu mai poate oferi un sprijin zburătoarelor, ci face un fel de lunecare, întocmai ca celor care calcă în gol, dacă nu cumva, pe Zeus; cad şi mor fiind izbiţi de glasuri ca de o săgeată. Se poate să fie şi un fel de învârtejire a aerului, care capătă o rotire, ca în mare, şi o întoarcere din pricina amplei răscoliri.”


paralelă între Philopoimenos şi Titus

„În ceea ce priveşte mărimea binefacerilor faţă de eleni, nu este vrednic să comparăm cu Titus nici pe Philopoimenos, nici pe prea mulţi bărbaţi mai buni decât Philopoimenos, pentru că elenii au purtat războaie împotriva elenilor, pe când Titus n-a fost elen, dar a purtat războaie pentru eleni. Şi, în timp ce Philopoimenos nu era în stare să vină în ajutorul concetăţenilor săi, care erau atacaţi, şi a pornit în Creta, atunci Titus, înfrângând în inima Eladei pe Filip, eliberatoate popoarele şi toate cetăţile. Şi, dacă s-ar cerceta bătăliile fiecăruia, s-ar vedea că mai mulţi eleni a ucis Philopoimenos, în calitate de comandant al aheilor, decât macedoneni a ucis Titus, venind în ajutorul elenilor. Greşelile, unul le-a săvârşit din ambiţie, iar celălalt din dorinţa de izbândă, iar la mânie unul era înduplecabil, iar celălalt inflexibil. Astfel, Titus I-a păstrat lui Filip demnitatea domniei şi s-a împăcat cu etolienii, pe când Philopoimenos, din pricina mâniei, a smuls patriei sale satele de primprejur, care plăteau

19

impozite. Titus era statornic faţă de aceia cărora le făcuse bine, pe când Philopoimenos era gata să distrugă favoarea. Astfel, după ce făcuse unele servicii lacedemonienilor, mai în urmă le-a dărâmat zidurile şi le-a prădat ţara şi, în cele din urmă, le-a schimbat şi le-a distrus şi orânduirea politică. Se pare că însăşi viaţa şi-a pierdut-o din pricina mâniei şi a ambiţiei, năvălind în Mesenia nu la timp, ci mai devreme decât trebuia, nu ca Titus care a purtat toate comandamentele militare cu raţiune şi pentru a dobândi apărare împotriva primejdiilor.”


„Titus, într-adevăr, şi când era conducător şi când era locţiitor le-a făcut pe toate bine, iar Philopoimenos nu s-a arătat aheilor nici mai rău, nici mai inactiv decât când a fost comandant. De pildă, când era particular, l-a alungat pe Nabis din Mesenia şi a eliberat pe Mesenieni, ca particular a ţinut departe de Sparta şi pe Diophanes şi pe Titus, când se îndreptau într-acolo, şi a salvat pe lacedemonieni. Philopoimenos, având o fire de comandant, a ştiut să conducă nu numai potrivit legilor, dar chiar să conducă legile spre ceea ce era de folos şi n-a cerut de la cei conduşi să ia conducerea, ci s-a folosit de ei când era momentul potrivit, socotind că este mai bun general acela care gândeşte la interesele lor decât acela care este numai ales de ei. Nobile sunt blândeţea şi omenia arătate de Titus elenilor, dar sunt mai nobile rezistenţa şi iubirea de libertate arătate de Philopoimenos faţă de romani, căci este mai uşor să faci hatâruri calor care te roagă, decât să mânii pe cei mai puternici, rezistându-le.

Şi, după ce i-am cercetat astfel, deaorece este greu de distins deosebirea dintre ei, n-am vrea să părem că judecăm superficial, dacă vom da Elenului cununa experienţei războinice şi a strategiei, iar Romanului cununa dreptăţii şi a blândeţii.”


20

plutarh

Documents

Transcript of plutarh