Planul Marshall kl;

8/15/2019 Planul Marshall kl;

1/182

3. RECONSTRUCŢIA ŞI EVOLUŢIA ECONOMIILOR

EUROPENE ÎN PERIOADA POSTBELICĂ

Determinantă pentru evoluţia Europei în perioada postbelică a fost

declanşarea unor procese care şi-au pus amprenta pe următoarea jumătate de secol:

împăr ţirea Europei şi a lumii în două blocuri politico-militare şi economiceantagonice, unul dominat de SUA, celălalt de URSS, blocuri care se vor

confrunta jumătate de secol în R ăzboiul Rece;

alianţa Europei Occidentale cu SUA şi Canada prin Pactul Nord-Atlanticdin 1949;

refacerea rapidă a Europei Occidentale; declanşarea integr ării europene prin reconcilierea franco-germană; decolonizarea şi apariţia ‚Lumii a treia’.

În anii 1948-1949, în Europa s-au conturat ceea ce în literatura de

specialitate este definit cu termenul de‚ economii occidentale’. Organiza ţ ia

Europeană de Cooperare Economică creată cu ocazia introducerii Planului Marshall , care regrupa 16 state europene, a fost prima care a prefigurat ‚clubul’

ţărilor cu economie de piaţă din Europa.

Acest club al ţărilor capitaliste occidentale a fost lărgit în 1962 odată cu

transformarea sa în Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică, în

cadrul căreia Statele Unite, Canada, Noua Zeelandă, Australia şi Japonia erau

membri cu drepturi depline, alături de: Republica Federală Germania, Franţa,

Marea Britanie, Italia, Spania, Ţările de Jos, Suedia, Belgia, Elveţia, Danemarca,

Austria, Turcia, Norvegia, Finlanda, Grecia, Portugalia, Irlanda, Luxemburg şiIslanda (Yugoslavia având statutul de observator).

În primele trei decenii postbelice, tendinţa marcantă a evoluţiei acestui

ansamblu de ţări a fost multiplicarea schimburilor comerciale, financiare,


2/182

Istoria economiei europene – De la revoluţia industrială la Uniunea Europeană

monetare, a curentelor ideologice şi a modurilor de viaţă, toate dând imaginea unei‚

internaţionalizări’ crescânde a economiilor occidentale.

Între 1945 şi 1975 se pot distinge patru faze esenţiale ale evoluţiei

economiilor occidentale: Faza reconversiei şi reconstrucţiei după cel de-al doilea r ăzboi mondial, ce

a durat până la începutul anilor 1950 şi a fost caracterizată de o creştere

ezitantă, accelerată din 1950;

A doua fază a fost caracterizată de o creştere moderată, însă neregulată,desf ăşurată pe parcursul anilor 1950, marcată de creşterea record din 1955

dar şi de două puternice recesiuni în 1954 şi 1958;

A treia fază a fost una de creştere relativ regulată, care se întinde din 1959şi până în 1973, marcată de recesiunile din 1960-1961, 1967 şi 1970; în

această fază, accelerarea cvasi-continuă a inflaţiei a fost un semn a

dezechilibrelor sistemului;

A patra fază a fost o foarte puternică recesiune declanşată la sfâr şitulanului 1973 datorită creşterii preţului petrolului.

3.1 Europa şi noua ordine economică internaţională postbelică

Cel de-al doilea r ăzboi mondial a marcat apariţia unei noi ordini economice

internaţionale care a modificat raporturile dintre SUA şi Europa. La iniţiativa SUA,

ţările Europei Occidentale au acceptat înfiinţarea unui nou sistem monetar

internaţional şi liberalizarea schimburilor comerciale, condiţii esenţiale pentru

reconstrucţia economică postbelică.

În perioada postbelică, Statele Unite au încercat să reconstituie sistemuleconomic internaţional pe baza unei noi ordini economice liberale, după o perioadă

în care capitalismul liberal a înregistrat un declin care, cel puţin la un moment dat,

părea definitiv. În această optică, al doilea r ăzboi mondial poate fi interpretat ca o

ultimă convulsie a vechiului sistem, după dislocarea ordinii monetare

internaţionale, fondată pe convertibilitatea în aur sau în valute, după generalizarea

protecţionismului, după agravarea tensiunilor sociale şi după ascensiunea, aparent

irezistibilă, a dirijismului etatist. Însă, în ciuda distrugerilor masive pe care le-a

antrenat, în loc să dea lovitura de graţie sistemului capitalist, al doilea r ăzboi

mondial a creat condiţiile pentru un nou început şi pentru o nouă etapă de creştere

f ăr ă precedent.


3/182

Reconstrucţia şi evoluţia economiilor europene în perioada postbelică

Tezele pesimiste ale economiştilor post-keynesişti‚ stagnaţionişti’ (în

principal A. Hansen, P. Sweezy, B. Biggins) au fost infirmate : astfel, în loc să fie

diminuate, posibilităţile de a investi au devenit relativ nelimitate, în loc de o

stagnare a creşterii populaţiei a avut loc o explozie demografică, progresul tehnic acunoscut o perioadă de avânt pe fondul noii revoluţii industriale fondată, între

altele, pe descoperirea energiei atomice, pe progresul electronicii şi petrochimiei,

pe cucerirea spaţiului şi pe cursa înarmărilor, care s-a tradus printr-o veritabilă‚

explozie’ a producţiei mondiale.

În plus, progresul tehnic a influenţat masiv expansiunea sectorului ter ţiar în

economiile occidentale, acest sector depăşind după 1970, 65% din populaţia activă

în Statele Unite, 60% în Canada, 55% în Marea Britanie, Australia, ţările Beneluxşi ţările scandinave şi s-a apropiat de 50% în Franţa, Japonia şi Republica Federală

Germania.

Cercetarea ştiinţifică (mai mult de 3% din PNB în Statele Unite, mai mult

de 2% în Marea Britanie, mai mult de 1,5% în Japonia, RFG şi Franţa), publicitatea

(2-3% din cheltuielile naţionale în ţările cele mai avansate), managementul şi

tehnicile de gestiune financiar ă au condus la o nouă formă de concentrare,

conglomeratele, expansiunea mass-media, telecomunicaţiile, informatica devenind

for ţele motrice ale creşterii economice.Însă, chiar dacă în perioada postbelică capitalismul şi-a găsit un nou suflu,

structura sa s-a schimbat profund : iniţiativa individuală, inserată în reţeaua

complexă a automatismelor economiei de piaţă a cedat locul deciziilor grupurilor

puternice şi eforturilor de reglementare a sistemului depuse de autorităţile statului.

Încrederea în mecanismele de autoreglare ale liberalismului economic în forma sa

cea mai strictă şi revoluţia keynesiană au creat justificarea unui intervenţionism

global care avea menirea de a evita reapariţia depresiunilor şi a şomajului.Cu toate acestea, capitalismul postbelic a continuat să se bazeze pe

proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie şi pe libertatea iniţiativei, în

ciuda extensiunii naţionalizărilor şi a economiei mixte. Acesta a fost în continuare

un capitalism liberal în cadrul căruia politicile economice ale statului nu au vizat să

se substituie mecanismelor pieţei, ci numai să le ‚regleze’.

Datele geopolitice ale r ăzboiului au favorizat SUA, a căror prosperitate în

1945 era izbitoare, faţă de vechile economii europene.

Reconstrucţia Europei a presupus refacerea economiilor distruse, regăsirea

echilibrului pieţelor externe, restabilirea solidităţii monedelor distruse de inflaţie şi

regăsirea unui nou consens social. Europa, distrusă şi ruinată, lipsită de mijloacele

de plată internaţionale (aşa numita dolar-gap), a fost constrânsă pentru a-şi demara


4/182


reconstrucţia să solicite un ajutor extern, care nu putea veni decât din partea SUA.

Această situaţie a marcat un recul considerabil al influenţei internaţionale a

Europei Occidentale, care a încetat să fie polul dominant al comer ţului mondial

(mai păstrează numai un procent de 37% din exporturi în 1948, faţă de 46% în1937). Marea monedă forte europeană, lira sterlină, a pierdut orice credit în faţa

dolarului, aşa cum a demonstrat-o eşecul tentativei de a reveni la convertibilitatea

externă din iulie-august 1947. În plus, ireversibilul avânt al mişcării de

decolonizare a dus la o diminuare de durată a prestigiului şi for ţei mondiale a

Europei.

În contrast cu declinul Europei, Statele Unite, deţinătoare timp de câţiva

ani ale monopolului nuclear şi în general ale tehnicilor de vârf şi metodelor celemai eficiente de gestiune, au concentrat o for ţă productivă colosală, care atinge

jumătate din capacitatea mondială. SUA asigurau aproape un sfert din schimburile

mondiale, exercitând o influenţă decisivă asupra comer ţului internaţional, deţinând

controlul asupra pieţelor, determinând cursurile directoare şi asigurând finanţarea.

Dolarul exercita o domnie de necontestat, garantată de deţinerea a aproape două

treimi din stocul monetar mondial (echivalentul a 20 de miliarde de dolari), evaluat

în 1946 la circa 32 miliarde de dolari şi de for ţa economiei americane. Deţinând

supremaţia mondială, SUA au fost astfel în măsur ă să ia iniţiativa reorganizăriisistemului economic şi financiar mondial prin înfiinţarea unor instituţii capabile să

restabilească o ordine internaţională stabilă şi de durată, bazată pe principiile

capitalismului liberal.

Încă din 1941, prin Charta Atlanticului, aliaţii au ţinut să reafirme marile

principii ale libertăţii navigaţiei, tranzacţiilor internaţionale şi accesului la sursele

de materii prime. În februarie 1942, SUA şi Marea Britanie s-au angajat să elimine

la sfâr şitul r ăzboiului obstacolele discriminatorii în calea schimburilor comercialeşi să pună bazele unei nou sistem monetar internaţional. Aliaţii occidentali au

subscris astfel, cel puţin formal, tezelor liberale, r ăspândite în special în SUA,

conform cărora dirijismul protecţionist al anilor 1930 generase tensiunile ce

conduseser ă în mod inevitabil la r ăzboi. În 1944-1945, aceste principii liberale

beneficiau de pe urma influenţei dominante a SUA şi coincideau cu interesele

economiei americane, enorma producţie naţională americană reclamând vaste pieţe

externe, cât mai deschise posibil, pentru a putea fi acoperite f ăr ă şocuri.

Pe de altă parte, SUA, conştiente de poziţia lor de creditori faţă de restul

lumii, au dorit în mod logic să le fie rambursate împrumuturile în monede care nu

şi-au pierdut între timp valoarea.


5/182


Obiectivele principale au fost eliminarea perpetuării‚ flexibilităţilor

impure’ ale anilor ’30 şi devalorizările în lanţ şi reîntoarcerea la etalonul aur.

În 1943, aproape simultan, au fost prezentate două planuri primul

apar ţinând Marii Britanii, elaborat de Keynes, iar al doilea SUA, elaborat de White.Cele două planuri prezentau similitudini în privinţa a numeroase aspecte, diferenţa

esenţială constând în viziunea ambiţioasă şi realistă a lui Keynes, care ţinea cont de

aspectele politice existente în momentul respectiv, în privinţa cooper ării monetare

internaţionale. În pofida diferenţelor şi intereselor contradictorii, după o primă

reuniune anglo-americană în septembrie 1943, la Conferin ţ a monetar ă şi

financiar ă interna ţ ional ă de la Bretton Woods (New Hampsire) dintre 1-22 iulie

1944, s-au pus bazele unui nou sistem monetar internaţional.În primul rând, la Bretton Woods au fost respinse propunerile pentru

crearea unei monede internaţionale şi astfel monedele naţionale au continuat să-şi

păstreze, pe lângă funcţiile naţionale, şi pe cele de ordin internaţional.

În al doilea rând, parităţile monetare vor fi parităţi aur, direct sau indirect,

adică prin intermediul dolarului american.

Sistemul, definit ca urmare a Planului White, pe baza principiilor liberale,

preconiza, reluând practica Gold Exchange Standard , întoarcerea în cât mai scurt

timp la libera convertibilitate a tuturor monedelor între ele şi faţă de dolar, deviză-cheie a noului sistem, pe care SUA s-a angajat să-l convertească în aur la paritatea

de 35 de dolari uncia. În acest mod, libera convertibilitate condiţiona efectiv

relansarea comer ţului mondial, în timp ce etalonul-aur privilegia singura monedă

garantată prin deţinerea unor rezerve importante de aur.

Sistemul etalon-aur conceput la Bretton Woods a fost apreciat drept ‚un fel

de metis, născut dintr-o mamă de rasă liberal ă şi dintr-un tat ă – dacă nu

socialist, în orice caz dirijist. Etalonul aur cu o convertibilitate şi o circula ţ ie aaurului incert ă , nu este un etalon aur ca acela preconizat de sistemul economic

liberal. Însă o moned ă sprijinit ă pe aur nu este nici o hârtie moned ă , de tipul

celei preconizate de socialismul consecvent. Solu ţ ia de la Bretton Woods este,

f ăr ă îndoial ă , o solu ţ ie de compromis, însă un compromis care simpatizeaz ă mai

mult cu sistemul etalonului aur, decât cu acela al etalonului-hârtie’1. La Bretton

Woods, sistemul Gold Exchange Standard a devenit un veritabil Gold Dollar

Standard .

Acordul de la Bretton Woods a instaurat în paralel un regim de parităţi fixe

între monedele sistemului, cu o toleranţă a unei marje de fluctuaţie redusă la plus-

1 Costin C. Kiriţescu, Un secol de fr ământ ări monetare, Editura Enciclopedică, Bucureşti,1996, p.46


6/182


minus 1% din paritatea declarată, disciplină ce constituia o garanţie împotriva

fluctuaţiilor excesive, generatoare de riscuri de schimb insuportabile. A fost

instituţionalizat mecanismul ‚punctelor aur’, Gold Points, prin care o monedă

periferică putea fluctua într-o bandă cuprinsă între 2% maximum faţă de dolar, însă de 4% faţă de alte devize.

Pentru a contribui la buna funcţionare a sistemului valutar bazat pe etalonul

aur-devize, participanţii la Conferinţa de la Bretton Woods au adoptat, cu unele

amendamente, propunerile americane privind înfiinţarea a două organizaţii :

Fondul Monetar Internaţional (FMI) şi Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi

Dezvoltare (BIRD, denumită şi Banca Mondială). Dacă cursul unei monede

naţionale era periclitat din cauza balanţei de plăţi, remediul era FMI, înfiinţat pentru a gira noul sistem şi pentru a veghea la respectarea regulilor stabilite.

Fiecare ţar ă membr ă a FMI trebuia să verse o cotă – 25% în aur şi 75% în

moneda naţională – propor ţională cu importanţa sa economică, în schimbul căreia

putea obţine în viitor un ajutor în devize pentru a-şi echilibra balanţa de plăţi.

Importanţa cotelor vărsate a determinat influenţa fiecărui membru în voturile FMI,

ceea ce a avantajat pe cei mai puternici. Încă de la început, SUA au dispus de o

poziţie dominantă, ele vărsând o cotă de 2.750 milioane de dolari, din totalul de

7.700 milioane ale FMI2.FMI putea autoriza devalorizările a căror rată depăşea 10%, el decidea

asupra măriri cotelor şi putea ajuta ţările în dificultate, cu condiţia unei restabiliri

rapide a echilibrelor lor structurale printr-o gestiune sănătoasă. Creditele acordate

erau necondiţionate până la o limită ce corespundea a 25% a cotei-păr ţi a fiecărei

ţări, fiind condiţionate peste această limită care nu putea depăşi în nici un caz

125% din cota-parte a ţării respective. În principiu, creditele FMI sunt destinate

surmontării dificultăţilor pasagere de pe piaţă şi nu finanţării investiţiilor. Această misiune a fost încredinţată BIRD, care acorda membrilor săi – care trebuie să fie

membrii FMI – credite pentru finanţarea investiţiilor productive, cu acelaşi obiectiv

ca şi FMI : echilibrarea balanţei de plăţi ca premisă a stabilităţii monetare.

Iniţial, fiecare ţar ă în parte, părea a avea avantaje din noul sistem. SUA au

beneficiat de o monedă ‚la fel de bună ca aurul’, ceea ce i-a conferit un veritabil

drept de emisiune a lichidităţilor internaţionale şi de a avea o ‚indiferenţă suverană’

în privinţa balanţei de plăţi.

2 P. Guillaume, P.Delfaud, Nouvelle histoire economique, Tome 2, Les XX e Siecle, ArmandColin, Paris, 1976, p. 205


7/182


Ţările cu monede periferice, epuizate financiar după r ăzboi, au văzut în

Gold Dolllar Standard un mijloc de revenire rapidă la parităţile fixe şi de a

participa din nou la schimburile internaţionale, în condiţiile în care sistemul

funcţiona pe baza creditelor masive în dolari furnizate de SUA. În general, nouaordine internaţională a instituţionalizat predominanţa SUA şi a dolarului şi a

permis o reîntoarcere rapidă la liberalizarea schimburilor, permiţând o creştere f ăr ă

precedent a comer ţului mondial, cu o rată medie anuală de 8-10% pe o perioadă de

peste un sfert de secol.

Sistemul instituţionalizat la Bretton Woods a fost aşadar punctul de pornire

al procesului de reaşezare pe noi baze al relaţiilor economice internaţionale, în

contextul adâncirii în perspectivă a interdependenţelor dintre ţările lumii. Acesterelaţii interdependente trebuiau să dobândească un cadru instituţional multilateral,

concretizat prin crearea Fondului Monetar Internaţional, Băncii Internaţionale

pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare şi a Organizaţiei Comerciale Internaţionale

(OCI). FMI urma să fie însărcinat cu rezolvarea problemelor pe termen scurt

ridicate de nivelul insuficient al lichidităţilor internaţionale, în timp ce BIRD era

desemnată să sprijine canalizarea resurselor financiare spre realizarea unor proiecte

importante de reconstrucţie şi dezvoltare. OCI ar fi urmat să se ocupe cu latura

concretă a relaţiilor comerciale internaţionale, prin aşezarea acestora pe bazereglementate multilateral. Însă, în timp ce FMI şi BIRD s-au concretizat în

practică, eforturile pentru crearea OCI nu au avut drept rezultat final

instituţionalizarea acestui organism internaţional.

Convocate de către Consiliul Economic şi Social al ONU, din iniţiativa

SUA, Conferinţele de la Londra (1946), Geneva (august 1947) şi Havana

(noiembrie 1947) au avut drept scop elaborarea cartei constitutive a preconizatei

organizaţii comerciale internaţionale. După Conferinţa de la Havana, în martie1948, a fost adoptată Carta de la Havana, care prevedea crearea OCI, cu statut de

instituţie specializată a ONU, ce urma să intre în funcţiune după ratificarea ei de

către majoritatea (27) statelor semnatare. Cu toate acestea, drept consecinţă a

opoziţiei întâmpinate în Congresul SUA şi, prin urmare, a neratificării ei de către

SUA (exemplu urmat şi de alte ţări cu pondere în comer ţul internaţional), Carta de

la Havana nu a intrat în vigoare, proiectul fiind abandonat. Totuşi, Carta de la

Havana, datorită conţinutului ei concret ce cuprindea prevederi referitoare la

politicile comerciale, practicile comerciale restrictive, acordurile pentru produsele

de bază, politicile de dezvoltare economică, etc., este considerată ca reprezentând

primul efort global postbelic de reorganizare pe baze multilaterale a relaţiilor

comerciale internaţionale.


8/182


GATT (General Agreement on Tariffs and Trade) şi-a avut originea tocmai

în acest eşec al Cartei de la Havana.

În contextul obstacolelor întâmpinate în timpul negocierilor pentru

elaborarea Cartei de la Havana şi în perspectiva unui iminent colaps al eforturilorde creare a OCI, 23 de state (Australia, Belgia, Birmania, Brazilia, Canada, Ceylon,

Cehoslovacia, Chile, China (până în 1949), Cuba, Franţa, India, Liban, Luxemburg,

Marea Britanie, Norvegia, Noua Zeelandă, Olanda, Pakistan, Republica

Sud-Africană, Rhodezia (Zimbabwe), Suedia şi SUA) au elaborat, în cursul

Conferinţei de la Geneva din octombrie 1947, Acordul General pentru Tarife

Vamale şi Comer ţ, semnat la 30 octombrie 1947 şi intrat în vigoare la 1 ianuarie

1948. Deşi a fost realizat sub auspiciile ONU, GATT nu a f ăcut parte din sistemulinstituţiilor specializate ale ONU, însă a colaborat cu acestea.

GATT, despre care s-a afirmat că a fost un ‚accident istoric3’, a apărut sub

forma unui acord comercial multilateral, cu caracter contractual, funcţionând în

baza unui protocol de aplicare provizorie. În practică, GATT a întrunit calităţile

unei organizaţii internaţionale ‚necreate’4, şi a marcat trecerea treptată de la

bilateralism la multilateralism în relaţiile comerciale internaţionale, proces care s-a

finalizat cu crearea Organizaţiei Mondiale a Comer ţului, în 1995. GATT a fost

caracterizat printr-un grad mare de pragmatism care a stat, f ăr ă îndoială, la bazasuccesului său.

Principiile pe care s-a fundamentat GATT au fost: principiul

nondiscriminării, ce a constat în acordarea automată a ‚clauzei naţiunii celei mai

favorizate’, ca o regulă de bază, care a cunoscut unele derogări realiste şi care a

coexistat cu crearea uniunilor vamale şi a zonelor de liber schimb; principiul

suprimării restricţiilor cantitative (a contingentelor de import), cu câteva excepţii în

ceea ce priveşte produsele agricole şi în favoarea ţărilor subdezvoltate; reducereatarifelor vamale, a fost un alt obiectiv major al acordului, existând şi o clauză de

salvgardare pentru industriile ameninţate de concurenţa externă ; condamnarea

sever ă a dumping-ului, însă nu a tuturor formelor de subvenţie a exporturilor;

interzicerea cartelurilor internaţionale private, f ăr ă excluderea acordurilor inter-

guvernamentale pentru produsele de bază.

Noul sistem instituţionalizat la Bretton Woods apărea armonios în măsura

în care distribuia echitabil obligaţiile între participanţi. Însă, el a fost totuşi un

3 G. Curzon, Multilateral Commercial Diplomacy. The General Agreement on Tariffs andTrade and its impact on national commercial policies and tehniques , Londra, 1965, p. 31

4 A. Philip, L’Europe unie et sa place dans l’économie internationale, Paris, 1953, p. 100


9/182


sistem asimetric : pentru SUA a fost în primul rând vorba de a prezerva paritatea

dolar-aur prin menţinerea unei relaţii rezonabile între rezervele de la Fort Knox şi

masa bancnotelor în circulaţie, sarcină care nu părea foarte complicată, cel puţin

iniţial.Pentru ţările cu devize periferice, care nu puteau accede la aur decât prin

intermediul dolarului, lucrurile erau mai complicate, ele trebuind să restaureze

condiţiile economice ale unei reîntoarceri la convertibilitatea externă a propriilor

monede, obiectiv ce va fi atins la capătul unui deceniu de eforturi, iar ulterior să

asigure o protecţie permanentă a parităţii declarate, cel mai adesea cu preţul unei

severe austerităţi financiare.

În următoarele decenii însă, SUA, care furnizau dolarii statelor dezvoltatecare aveau putere de cumpărare pe piaţa internaţională, au f ăcut acest lucru într-o

manier ă atât de necontrolată încât au înecat sistemul şi au distrus valoarea dolarului

în raport cu aurul prin achitarea de dolari în exterior nu numai pentru bunurile şi

materialele importate, dar şi pentru a acoperi costurile operaţiunilor militare şi ale

altor acţiuni din str ăinătate şi nu doar din punct de vedere comercial, ci şi din

raţiuni politice.

Acest din urmă punct a creat probleme, deoarece, deşi comer ţul american

era excedentar, balanţa generală de plăţi a ajuns în deficit din cauza scurgerii defonduri pentru finanţarea ulterioar ă a politicilor militare şi externe. La sfâr şitul

anilor 1960, o criză incipientă a fost evitată prin creşterea dobânzilor în SUA, astfel

încât au fost atraşi bani europeni şi japonezi, însă dolarul – cândva atât de valoros

şi în cantitate scăzută – şi-a pierdut valoarea, deoarece str ăinii în mâinile cărora

s-au acumulat dolari nu doreau atât de mulţi. Astfel a existat un excedent de dolari

– un excedent de eurodolari sau un excedent de dolari în conturi europene.

Valoarea dolarului s-a redus, iar SUA, care operaser ă ca bancă mondială, acţionauastfel cu o monedă a cărei valoare de schimb nu mai era credibilă. Mai mult, aşa

cum în 1928-1929, economiile europene s-au pr ă buşit atunci când fondurile

americane nu au mai fost disponibile, în anii ’80 şi ’90 la fel se putea pr ă buşi

economia americană dacă fondurile japoneze şi ale altor naţiuni ar fi încetat să

circule în SUA.

În 1971, ca r ăspuns la speculaţiile în creştere împotriva dolarului,

preşedintele Richard Nixon a fost obligat să suspende convertibilitatea dolarului în

aur la preţul prestabilit, recunoscând astfel că dolarul era supraevaluat. Până în acel

moment, rezervele de aur ale SUA se înjumătăţiser ă în comparaţie cu 1949.

Valoarea de schimb a dolarului a scăzut imediat cu 10%, iar în cele din urmă cu

30%, iar câteva luni mai târziu, principalele state industrializate au încheiat


10/182


Acordul Smithsonian, care a stabilit noi rate de schimb. Astfel dolarul a fost

devalorizat şi în raport cu aurul, şi faţă de monedele str ăine, dar, în 1973, această

versiune revizuită a Acordului de la Bretton Woods s-a dezintegrat, deoarece toate

monedele de referinţă ale lumii erau instabile faţă de dolar şi ia-u permis să fluctueze.

Instabilitatea rezultată a fost imediat accentuată de creşterea de patru ori a

preţului petrolului într-un interval de trei luni din cauza r ăzboiului din Orientul

Mijlociu din 1973 şi de creşteri asemănătoare de preţuri la alte materii prime.

Aceste disfuncţionalităţi au reprezentat o lovitur ă dată ideii conform căreia SUA

dispuneau de abilităţile şi resursele necesare pentru a dirija o economie mondială

ordonată.Sistemul de la Bretton Woods a fost o încercare de colaborare

internaţională inaugurată însă într-un moment în care discrepanţele dintre SUA şi

Europa erau extreme : SUA beneficiaser ă din punct de vedere economic de pe

urma r ăzboiului, dar economiile europene pierduser ă enorm.

Datorită caracterului său esenţial liberal, sistemul de la Bretton Woods a

avut tendinţa de a lărgi discrepanţa dintre SUA şi Europa. Mai mult, principalei

instituţii a noului sistem, FMI, i-au lipsit resursele corespunzătoare pentru a acorda

ajutorul necesar Europei, aşa cum a demonstrat improvizarea Planului Marshall defurnizare de bani Europei (care a fost o derogare excepţională şi de scurtă durată de

la modelul conceput la Bretton Woods), o sarcină ce ar fi trebuit îndeplinită,

potrivit concepţiei din acel moment, de către organismele create la Bretton Woods.

3.1.1 Colapsul economic al Europei Occidentale în primii ani postbelici

La sfâr şitul celui de-al doilea r ăzboi mondial situaţia economică a Europei

era critică. Însă, spre deosebire de ceea ce s-a întâmplat după primul r ăzboi

mondial, Europa Occidentală s-a ref ăcut mai rapid decât ar fi lăsat să prevadă

colapsul economic din 1945. În primii ani postbelici s-a crezut că Europa de Vest

se afla într-o situaţie atât de dezastruoasă încât numai un ajutor masiv american o

putea salva de la catastrof ă, convingere care a impulsionat furnizarea asistenţei

americane ce a avut un rol foarte important în accelerarea procesului de refacere.

Totuşi, reconstrucţia a necesitat durate diferite, variind după ţar ă şi domeniu de

activitate.

Din punctul de vedere al Statelor Unite, angajate din anii 1945-1946 în

politica de containment (îngr ădire sau îndiguire) a comunismului preconizată de


11/182


George Kennan, situaţia din zonele occidentale de ocupaţie ca şi din ţările vest-

europene era catastrofală.

Împrumuturile din anii 1945-1946 s-au dovedit insuficiente pentru a

declanşa un proces de stabilizare economică a Europei : împrumutul de 650 demilioane de dolari către Franţa şi celelalte ajutoare ajunseser ă să acopere doar 75%

din deficitul bugetului pe 1946, iar cei 3,75 miliarde de dolari împrumutaţi Marii

Britanii fuseser ă consumaţi cu mult mai repede decât se preconizase. În cazul Marii

Britanii, rezervele din împrumut au scăzut în patru luni cu 1.300 de milioane de

dolari atunci când guvernul britanic, conform convenţiei de împrumut, a introdus la

15 iulie 1947 libera convertibilitate a lirei, astfel că, pe 20 august 1947 când cursul

de schimb a trebuit să fie din nou ridicat, din creditul primit mai erau numai 400 demilioane de dolari5.

Producţia industrială atinsese la sfâr şitul anului 1946 în Franţa, Belgia şi

Olanda aproximativ 85% faţă de nivelul antebelic ; în Italia era de circa 60%, iar în

Marea Britanie şi Scandinavia depăşise cu puţin nivelul atins înainte de r ăzboi ; în

Germania producţia industrială stagna la circa 36% din nivelul anului 1936,

paralizând celelalte ţări. La începutul lunii mai 1947, raţiile de hrană distribuite în

marile centre industriale ale Germaniei de Vest erau sub 740-800 calorii pe zi,

adică aproximativ doar un sfert din consumul de 3.000 calorii pe zi de dinainte der ăzboi, în vreme ce producţia industrială în restul Europei depăşea în 1947 cu 7%

nivelul anului 1938, fabricile vest-germane cu greu depăşeau 34% din producţia

antebelică.

Indexul producţiei celor 16 viitori participanţi la Planul Marshall în

ansamblu era de 83% faţă de situaţia antebelică. Între primul şi ultimul trimestru

din 1946 producţia a crescut cu 23%, însă câştigurile ce puteau fi folosite pentru

noi investiţii doar cu 1%.Practic nu existau posibilităţi prea mari de investiţii, investitorii americani

particulari investind în Europa cu mult mai puţin decât europenii (destul de limitaţi

financiar) în SUA, din cauza riscurilor mari. Europa tr ăia din materia şi importurile

pe care nu le mai putea plăti.

Astfel, la nivelul anilor 1946-1947 scăderea economiei europene a ajuns la

limită, iar o criză economică era iminentă, favorizată de lipsa hranei, datorată

recoltei extrem de proaste a anului 1946, de lipsa cărbunelui, resimţită în iarna

geroasă a anului 1946-1947 şi de greutăţile ivite la transport în zonele distruse de

r ăzboi. Situaţia a fost complicată şi de disensiunile dintre aliaţii învingători în

5 Wilfried Loth, Împăr ţ irea lumii. Istoria Ră zboiului Rece. 1941-1955, Editura SaeculumI.O., Bucureşti, 1997, p. 133


12/182


r ăzboi în problema Germaniei, guvernul francez, susţinut de un puternic

naţionalism al opiniei publice franceze, opunându-se reconstrucţiei industriei

germane, Franţa dorind să folosească resursele germane pentru propria

reconstrucţie.

3.1.2 Germania de la Planul Morgenthau la Planul Marshall

Pilonul central al întregului program de reconstrucţie a Europei

Occidentale a fost reprezentat de refacerea economică a Germaniei.

Germania a pierdut ca urmare a r ăzboiului circa 20% din clădirile şiinventarul profesional, 20% până la 25% din locuinţe, 40% din instalaţiile de

transport datorită distrugerilor şi circa 25% din suprafaţa Reichului din 1937.

Pierderile economiei germane determinate de r ăzboi şi de consecinţele lui se pot

evalua la 50% din capacitatea antebelică ; 3,5 milioane de oameni erau decedaţi,

1,7 milioane de dispăruţi, 1,7 milioane de prizonieri, iar aproximativ 40% din

populaţie, cum ar fi invalizi de r ăzboi, total sinistraţi de pe urma

bombardamentelor, fugari şi exilaţi, reprezentau victime nemijlocite ale r ăzboiului.

Circa 60% din populaţie era subnutrită, consumul alimentelor fiind stabilit la1.728 calorii/zi/om fiind distribuit prin cartele.

În 1946, produsul social reprezenta circa 40% din nivelul anului 1938, la

aproximativ aceeaşi populaţie. Între 1935 şi 1945, masa monetar ă în circulaţie a

crescut de la 6,3 la 73 miliarde Reichsmark (RM), datoria Reichului s-a mărit de la

14 la 415 miliarde RM, în timp ce avuţia naţională a Germaniei s-a redus la circa

2/3, adică de la 370 la 250 miliarde RM6.

Declanşarea Ră zboiului Rece a determinat în cele din urmă SUA şi MareaBritanie să restabilească o economie germană solidă pentru a îndigui în Europa

ameninţarea comunismului. În noua conjunctur ă creată de tensionarea relaţiilor

între aliaţii occidentali şi URSS, în Europa Occidentală s-a declanşat în cadrul

organizaţiilor înfiinţate pentru a gira Planul Marshall (Organizaţia Europeană

pentru Cooperare Economică – OECE din 1948, căreia i s-a adăugat, din 1950 până

la desfiinţarea sa în 1958, Uniunea Europeană de Plăţi - UEP ) un proces de

reconstrucţie accelerată, care a fost mai rapidă în cazul aliaţilor decât cea a

Germaniei, ţar ă care a cunoscut totuşi o redresare spectaculoasă şi durabilă cu

începere cu 1948-1949.

6 Heinz Lampert, Ordinea economică şi social ă în Republica Federal ă Germania, EdituraUniversităţii ‚Al. I. Cuza’, Iaşi, 1994, p. 62-65


13/182


Pe perioada r ăzboiului, aliaţii nu au reuşit să contureze o politică comună

coerentă cu privire la Germania şi nici nu au fost capabili să se pună de acord

asupra a ceea ce doreau să realizeze în Germania şi în Europa. Acest eşec a avut

mai multe cauze. Una din ele a fost alianţa incomodă dintre Marea Britanie,Uniunea Sovietică şi Statele Unite, ţinute laolaltă în principal de adversitatea faţă

de Hitler.

Mai mult, aliaţii s-au concentrat până la sfâr şitul r ăzboiului mai ales asupra

modului în care urmau să fie conduse ostilităţile pe diferitele teatre de luptă,

tinzând să amâne deciziile cruciale asupra problemelor postbelice şi să le lase în

seama comitetelor speciale formate din exper ţi din ministerele de externe. Astfel,

abia în ianuarie 1944, la iniţiativa britanică, a fost instituit un comitet comun alaliaţilor la Londra, Comisia Consultativă Europeană, căreia i s-a alăturat şi Franţa,

în noiembrie 1944. Însă, chiar şi după 1944, planurile aliaţilor pentru Germania au

fost lipsite de consistenţă, fapt ce poate fi explicat par ţial prin cursul mereu

schimbător al r ăzboiului, prin repercusiunile asupra intereselor naţionale şi prin

evaluarea generală a situaţiei internaţionale f ăcută de guvernele respective.

La Conferinţa de la Teheran din 1943 discuţiile dintre aliaţi s-au concentrat

asupra problemei dezmembr ării sau nu a Germaniei. La Teheran, aliaţii au fost în

mod clar în favoarea dezmembr ării, Roosevelt şi Churchill prezentând chiar planuriîn favoarea disoluţiei statului german. Propunerea lui Churchill a fost ca Prusia să

fie izolată, iar Germania sudică să fie cu Austria, poate chiar cu Ungaria, pentru a

forma o Confederaţie Danubiană, construcţie politică ce amintea de Imperiul

Austro-Ungar. Stalin nu a obiectat faţă de o federaţie a statelor germane sudice, cu

tot cu Austria, însă s-a opus ferm includerii Ungariei. Roosevelt a prezentat la

Teheran cel mai radical plan de dezmembrare a Germaniei, propunând ca Reich-ul

să fie împăr ţit în cinci state separate : Prusia urma să fie redusă până la un teritoriuoarecum similar celui al Republicii Democrate Germane, apărută după 1949, iar

regiunea Saar, canalul Kiel, Hamburg şi zona Ruhr urmau să intre sub controlul

viitoarelor Naţiuni Unite.

Stalin a dat de înţeles că prefera planul lui Roosevelt, însă, cu toate acestea,

aliaţii nu au supus la vot cele două planuri, preferând în schimb să iniţieze

negocieri suplimentare în cadrul Comisie Consultative Europene.

Dar Germania nu avea să fie dezmembrată în cele din urmă. Spre sfâr şitul

r ăzboiului, nici unul dintre aliaţi nu dorea să pună în pericol ideea ocupaţiei

comune sau să inducă mânia poporului german prin susţinerea în mod deschis a

dezmembr ării. Singurii care au insistat pentru dezmembrarea sau divizarea


14/182


Germaniei mult după încheierea ostilităţilor au fost francezii, neinvitaţi la

conferinţele aliaţilor din perioada r ăzboiului.

În septembrie 1945, la reuniunea miniştrilor de externe aliaţi de la Londra,

guvernul francez a prezentat un memorandum prin care cerea secesiunea de Reicha Renaniei şi Westfaliei, propunere eşuată în special datorită opoziţiei britanice.

Franţa şi-a modificat atitudinea abia în 1947, când Ră zboiul Rece devenea rapid

realitate7.

La Conferinţa de la Potsdam dintre 16 iulie şi 2 august 1945, liderii

Statelor Unite, Marii Britanii şi Uniunii Sovietice au discutat problema graniţelor

viitoare ale Germaniei. Cele trei puteri învingătoare au fost de acord cu cedarea

teritoriilor germane aflate la est de râurile Oder şi Neisse Poloniei şi URSS şi auratificat decizia lor de a împăr ţi restul Germaniei în zone de ocupaţie – Franţei

fiindu-i alocată o zonă a ei în sud-vest – şi să administreze cele patru zone rezultate

ca pe o zonă economică unică.

Cu toate acestea, acest proiect de administrare comună nu s-a materializat

niciodată din cauza divergenţelor aliaţilor. Comandanţii militari ai fiecărei zone şi-

au asumat astfel controlul complet al activităţii economice din por ţiunea de

teritoriu corespunzătoare.

În problema despăgubirilor de r ăzboi la început fiecare for ţă de ocupaţie putea să-şi ia despăgubirile din zona sa de ocupaţie, URSS şi Polonia urmând să

primească 15% din bunurile industriale ‚nefolositoare’ din zonele de vest şi să dea

în schimb hrană şi materii prime din est, alte 10% f ăr ă servicii la schimb.

Deciziile de la Potsdam au dus la stabilirea unui status quo în sensul că

fiecare parte a f ăcut concesii acolo unde oricum nu mai avea posibilităţi de

influenţă. Cererile sovietice de internaţionalizare a industriei Ruhr-ului, de acces la

strâmtori şi mandatul asupra Libiei au r ămas nesoluţionate, ca şi cererile americanede internaţionalizare a marilor căi fluviale europene, în special a Dunării.

Încercările occidentale de a obţine dreptul de participare la discuţii în ţările est-

europene au fost blocate de sovietici care condiţionau implicarea aliaţilor

occidentali în sfera de influenţă sovietică de eliminarea absolută a influenţei vestice

asupra Italiei şi a Greciei.

În problema germană ambele păr ţi şi-au exprimat interesul în existenţa în

continuare a unei naţiuni unite într-o Germanie ca unitate economică. Motivele

pentru care s-a ajuns la acest acord de principiu au fost diferite : SUA pentru

viitoarea integrare a Germaniei în sistemul multilateral al comer ţului liber, URSS

7 Peter Alter, Problema germană şi Europa, Editura Corint, Bucureşti, 2004, p. 174-178


15/182


tocmai pentru a împiedica această integrare în ‚lumea unitar ă’ (one world )

stă pânită de SUA.

În primii ani postbelici, în Germania, cei trei aliaţi occidentali au trebuit să

se confrunte cu o situaţie foarte complicată. Luate împreună, zonele pe care leadministrau şi care în final vor deveni Germania de Vest, reprezentau 52% din

teritoriul Reich-ului. Înainte de r ăzboi, 57% din populaţia germană locuia în

teritoriul respectiv, producând circa 61% din producţia industrială germană – deşi

doar 43% din alimentele de bază – şi întreaga cantitate de grâne şi cartofi.

În 1945, activitatea economică organizată era practic blocată. În ciuda

faptului că distrugerile provocate de raidurile aeriene asupra capitalului mobil

investit au fost relativ limitate, pierderile erau distribuite foarte inegal. Multe dinfabricile practic intacte erau paralizate din cauză că furnizorii de materii prime

vitale fuseser ă distruşi de bombardamente.

Şi mai semnificativ este faptul că sistemul de transport se pr ă buşise din

moment ce cele mai multe dintre poduri fuseser ă distruse, iar majoritatea

sistemelor de rulare pe căile ferate nu mai puteau fi utilizate. În plus, 20% din

totalul clădirilor rezidenţiale – 50% din cele existente în oraşele în care se dăduser ă

lupte puternice – erau complet distruse sau grav avariate. Situaţia s-a înr ăutăţit prin

faptul că populaţia din partea occidentală a Germaniei a crescut brusc de la aproape39 de milioane în anul 1939, la 46 de milioane la jumătatea anului 1948, în

condiţiile în care aproape 8 milioane de oameni fuseser ă expulzaţi din fostele

teritorii locuite de germani în estul Europei sau se refugiaser ă din zona sovietică de

ocupaţie.

Pentru a preveni transformarea colapsului economic momentan într-o criză

cronicizată în Germania, activitatea economică ar fi trebuit să fie caracterizată de

trei atribute : un sistem stimulativ de canalizare a for ţei de muncă şi a resurselorfizice către cele mai productive activităţi de reconstrucţie şi pentru convertirea

industriei de armament în cele mai oportune obiective industriale civile ;

oportunităţi de extindere a producţiei industriale şi a exportului de bunuri în

schimbul produselor alimentare în concordanţă cu avantajele comparate ale

Germaniei de Vest (care includea valea Ruhr-ului, adică generatorul energetic

industrial al Reich-ului); posibilitatea de a importa capital, care devenise relativ

insuficient, în opoziţie cu situaţia factorilor complementari reprezentaţi de for ţa de

muncă şi de nivelul de calificare al acesteia. Însă, în perioada imediat postbelică,

politica aliaţilor referitoare la Germania nu a luat în calcul aceste necesităţi.

Iniţial, atitudinea puterilor învingătoare în raport cu viitorul Germaniei a

fost ghidată de prognozele sumbre ale lui Henry Morgenthau din ultimii ani ai


16/182


r ăzboiului, secretar al Trezoreriei SUA şi ale lui Harry D. White, pe atunci şeful

Departamentului de Cercetare Financiar ă a Trezoreriei SUA, care au elaborat un

proiect de transformare a Germaniei, inima industrială a Europei, într-o ţar ă de

fermieri şi mici meşteşugari.Deşi Planul White-Morgenthau a fost treptat abandonat, imediat după ce

Roosevelt şi Churchill acceptaser ă ideea în timpul celei de-a doua întâlniri la vârf

de la Quebec din septembrie 1944, menţinerea spiritului acestuia a r ămas evidentă

în cadrul primelor decizii aliate asupra politicii economice relative la Germania şi,

implicit, la Europa.

Pentru zona administrată de SUA în Germania, acest spirit s-a materializat

în directiva Comitetului Unit al Şefilor de Stat Major JCS 1067 din aprilie 1945,care cerea ca autorităţile militare ale SUA să ‚impună un control, oricât de amplu

va fi necesar, pentru a se ob ţ ine dezarmarea militar ă a Germaniei’, interzicându-

le să adopte ‚măsuri importante legate de : a) reabilitarea economică a

Germaniei sau b) desemnate să men ţ ină sau să înt ărească economia germană’.

În zona de ocupaţie franceză economia a fost îndreptată chiar de la început către

necesităţile de reconstrucţie a Franţei, exporturile for ţate către Franţa şi

rechiziţionarea a circa 10% din producţie de către autorităţile de ocupaţie franceze

nepermiţând o revenire continuă şi totală a economiei. De asemenea, în zona deocupaţie britanică reconstrucţia a fost întârziată de mecanismul ineficient al

planificării la nivel central al fiecărei zone, căruia britanicii i-au acordat mai multă

atenţie decât americanii.

Pentru întreaga Germania, spiritul promovat de Planul Morgenthau a

tradus în practică previziunile economice ale Protocolului de la Potsdam din

august 1945. Acest acord impunea măsuri ale tuturor aliaţilor pentru restrângerea

drastică a industriei germane în general şi a industriei grele în particular, precum şio largă descentralizare şi demonopolizare, în vederea menţinerii doar a sectoarelor

industriilor ‚de pace’ (adică a celor uşoare) şi pentru dezvoltarea unui sector agricol

larg. Pentru a traduce în practică acest acord, aliaţii au elaborat în martie 1946 un

‚Plan al nivelului de industrializare’, care restricţiona producţia industrială totală la

55% faţă de nivelul anului 1938 şi desemna clar echipamentele industriale care

trebuiau expediate peste graniţă drept ‚daune de r ăzboi’. De exemplu, în cazul

industriei constructoare de maşini-unelte, în mod tradiţional unul din punctele tari

ale economiei germane, doar 11,4% faţă de capacitatea economică antebelică urma

să fie lăsată Germaniei.

Politicile de demilitarizare a industriei şi de dezvoltare artificială a

agriculturii, de restricţionare a comer ţului exterior (inclusiv importurile de materii


17/182


prime necesare), chiar şi a nivelului permis al producţiei industriale, precum şi

nepopulara impunere a ‚daunelor de r ăzboi’ prin intermediul demontării şi

exportării for ţate a obiectivelor cele mai importante, toate acestea luate ca întreg,

erau destinate întârzierii şi chiar frânării refacerii economice. Însă, cea maidefavorabilă dintre toate măsurile luate de către aliaţi a fost cea de menţinere

intactă a întregului sistem nazist de planificare economică8.

Astfel, în primii ani postbelici, în cazul Germaniei a existat o combinaţie

ciudată între o administrare ineficientă a resurselor, pieţe ilegale şi un exces de

lichidităţi în raport cu preţurile fixe, care au condus la sporirea producţiei proprii

ineficiente, la cheltuieli comerciale uriaşe şi la un raport foarte defavorabil între

resurse şi produse într-o economie caracterizată de o penurie de materii prime.În plus, în condiţiile în care administraţiile for ţelor de ocupaţie şi-au

pierdut din ce în ce mai mult din controlul asupra economiei, numai aproximativ

50% din producţie era comercializată pe pieţele legale, restul fiind ori stocată, ori

utilizată în cadrul tranzacţiilor compensatorii în marf ă (barter ), ilegale din punct de

vedere oficial, însă tolerate în mod larg, sau pentru tranzacţiile de pe piaţa neagr ă.

În privinţa performanţelor macroeconomice ale Germaniei, criza din primii

ani postbelici a scos în evidenţă scăderea capitalului disponibil şi un nivel scăzut al

producţiei. În principiu, fondurile capitalizate par ţial distruse şi inegal distribuite arfi trebuit să facă investiţiile foarte profitabile, atât pentru depanarea echipamentelor

existente, precum şi pentru punerea în funcţiune a noilor echipamente în vederea

limitării scăderii producţiei. În schimb, investiţiile au scăzut cu un procentaj mult

mai mare faţă de cel caracteristic producţiei industriale.

Principalul motiv a fost reprezentat de posibilităţile inadecvate de obţinere

a profiturilor. Deşi reconstrucţia sau refacerea fabricilor din zonele de ocupaţie

americană sau britanică erau mult mai slabe, în primii trei ani postbelici, datorită nesiguranţei de lungă durată determinată de nesfâr şitele negocieri dintre aliaţi,

oamenii de afaceri au ezitat în a-şi îndrepta resursele către investiţiile fixe care ar fi

putut fi, în final, confiscate. Astfel, la trei ani după terminarea r ăzboiului, fondurile

capitalizate în Germania se situau la un 21% sub valoarea minimă a lor din anul

1944 şi încă la 7,3% sub nivelul său din 1945, utilajele fiind în majoritate mai uzate

moral decât înainte.

În primii trei ani postbelici dezvoltarea comer ţului exterior a r ămas mult în

urma reconstrucţiei economice interne în Germania de Vest. Astfel, în timp ce în

1947 producţia industrială atinsese aproape 39% din nivelul atins în 1936, nu

8 Herbert Giersch, Karl-Heinz Paque, Holger Schmieding, Crepusculul miracolului. Patrudecenii de economie de pia ţă în Germania, Editura Tehnica-Info, Chişinău, 2000, p. 19


18/182


existau aproape deloc exporturi comerciale. Această situaţie era cu atât mai gravă

cu cât ruperea legăturilor economice dintre Germania de Vest şi jumătatea estică a

fostului Reich a redus posibilităţile de distribuire internă a for ţei de muncă

disponibile. Din această cauză, necesitatea existenţei schimburilor de mărfuri şiservicii cu alte state era cu mult mai accentuată decât înainte de r ăzboi.

Motivele stării grave a situaţiei comer ţului exterior german se găseau în

politicile economice aplicate în primii ani postbelici.

După capitularea Germaniei în mai 1945, aliaţii şi-au impus controlul total

asupra tuturor tranzacţiilor interne şi externe, inclusiv a contactelor întreprinderilor

private cu firme externe. Iniţial, toate exporturile comerciale au fost interzise, cu

excepţia exporturilor obligatorii de cărbune, cocs, cherestea şi minereuri, precum şia importurilor obligatorii de alimente susţinute financiar. În absenţa unei

administraţii organizate, autorităţile militare dispuneau de monopol comercial,

fiecare putere de ocupaţie având mână liber ă în propria sa zonă. Franţa avea drept

prioritate reconstrucţia industriilor extractivă şi chimică, acestea fiind sursele

convenabile ale importurilor franceze, în timp ce producţia bunurilor pentru

consumul local a fost neglijată. Marea Britanie a încercat să se asigure că

exporturile de cărbune şi a altor materii prime ating nivele maxime, dar, pentru a

proteja producţia proprie, a ar ătat mult mai puţin entuziasm faţă de încurajareaexporturilor de produse germane.

Statele Unite au suplimentat ajutorul alimentar pe fondul discuţiilor aprinse

între adepţii Planului Morgenthau şi cei ai generalului Clay, comandantul for ţelor

aliate americane de ocupaţie din Germania, ultimii mult mai pragmatici în

problema viitorului Germaniei.

Prima îmbunătăţire notabilă a apărut la începutul anului 1947, când

Agenţia Aliată de Import-Export (JEIA) a zonei duble anglo-americane a f ăcuteforturi de a încuraja exporturile comerciale şi chiar de a reduce birocraţia, deşi

succesul a fost limitat.

În anul 1947 importurile vest-germane s-au ridicat la valoarea de 843

milioane de dolari, cumpărarea unor bunuri în valoare de 600 milioane de dolari

fiind finanţată din exterior, în timp ce exporturile au atins numai valoarea de 318

milioane de dolari. Mai mult decât atât, structura schimburilor comerciale de

bunuri de larg consum a fost în mod serios perturbată.

În mod tradiţional, Germania a exportat produse finite în schimbul

materiilor prime, a alimentelor şi a unor produse meşteşugăreşti. În anul 1947,

vânzările externe ale produselor finite erau aproape neglijabile, totalizând 11% din

volumul total al exporturilor comparativ cu 77% în anul 1936. În schimb, materiile


19/182


prime, în primul rând cărbunele şi cheresteaua, constituiau 64% din volumul

exporturilor, iar produsele semifinite (cocs şi minereuri) atingeau 24% ; în anul

1936, aceste categorii de exporturi nu depăşeau, fiecare în parte, mai mult de 10%.

Pe de altă parte, 92% din volumul importurilor din anul 1947, o propor ţie de treiori mai mare decât cea din anul 1936, era constituit din alimente.

Alături de restricţiile comerciale şi de amploarea birocraţiei, reglementările

monetare au condus la dezinteresul producătorilor vest-germani faţă de exportul de

bunuri şi i-au f ăcut pe clienţii str ăini să ezite în a cumpăra produse germane. Cu

excepţia unei cote reduse de schimburi comerciale promovată în Bizonia în luna

septembrie 1947, firmele germane erau plătite pentru exporturile realizate în mărci

germane, inutile, în timp ce pieţele locale ofereau oportunităţi măcar şi pentrutranzacţii profitabile de tip barter . În acest fel, producătorii găseau cu greu un

stimulent în a-şi depăşi obligaţiile de export. Pe plan intern, o multitudine anarhică

de rate de schimb specifice pentru fiecare produs se presupunea că realiza

echilibrul între preţurile interne fixate ale mărfurilor cu preţurile corespunzătoare

ale pieţei mondiale (0,24-0,80 dolari pentru o marcă germană). Pe plan extern,

aliaţii au persistat iniţial în a calcula comer ţul exterior al Germaniei în dolari, deşi

– din cauza absenţei unor schimburi comerciale externe liber convertibile –

aproape întregul comer ţ vest-european era bazat pe acorduri comerciale bilaterale.Practic, produsele germane, din cauza preţurilor fixate şi a ratei de schimb

fixă, nu erau suficient de atractive pentru a încuraja alte state să-şi cheltuiască

puţinii dolari pe ele.

Deşi s-a înregistrat un progres faţă de colapsul de la sfâr şitul r ăzboiului,

între anii 1945 şi începutul anului 1948 producţia industrială germană a oscilat în

jurul valorii de o treime faţă de nivelul corespunzător anului 1938, nefiind atins

nici măcar nivelul de producţie permis de planul industrial adoptat în martie 1946.Cu toate că orientarea politicii aliaţilor imediat după terminarea r ăzboiului a fost

una de dezvoltare a agriculturii germane, producţia de alimente a scăzut de la 70%

în anii 1846-1947 la 58% în 1947-1948 faţă de nivelul antebelic, aceasta

datorându-se, în special, lipsei îngr ăşămintelor chimice şi a utilajelor, dar şi iernilor

foarte geroase. Pentru a preveni extinderea foametei, SUA şi, într-o măsur ă mai

redusă, Marea Britanie au finanţat uriaşe importuri de alimente pentru Germania,

care, în cei trei ani, s-au ridicat la suma de 1,5 miliarde de dolari ; cu toate acestea,

raţiile alimentare s-au situat destul de frecvent sub nivelul de calorii stabilit

(1.550).

Dezastrul economic a atins nivelul cel mai acut în anul 1947, când lipsa

energiei a provocat un amplu blocaj industrial.


20/182


În ciuda unor stocuri de cărbune suficiente, acesta nu a mai putut fi livrat

fabricilor şi populaţiei din cauza blocajului căilor ferate şi a îngheţării râurilor.

Deşi în cursul anului 1947 producţia a înregistrat din nou creşteri, până la

jumătatea anului 1948 aceasta nu a reuşit să depăşească 50% din nivelul atins în perioada antebelică.

Gustav Stopler, expert economic care l-a însoţit într-o călătorie în februarie

1947 pe ex-preşedintele american Herbert Hoover, a trasat un tablou al situaţiei

dramatice în care se găsea Germania în momentul respectiv : ‚ Aşa arat ă deci

Germania, după mai mult de doi ani de la predarea necondi ţ ionat ă : o na ţ iune

ruinat ă f ăr ă leac în substan ţ a ei biologică…, o na ţ iune schilodit ă intelectual…;

o na ţ iune ruinat ă moral prin destr ămarea leg ăturilor familiale…; o na ţ iune aciviliza ţ iei or ăşeneşti şi industriale ale cărei oraşe şi fabrici zac în ruine, o

na ţ iune f ăr ă hrană şi materii prime, f ăr ă sistem de transport în func ţ iune şi o

moned ă viabil ă , o na ţ iune a cărei structur ă social ă a fost destr ămat ă prin

refugieri în masă , deplasări în masă , prin str ămutarea silit ă , în propor ţ ii de

masă , de către duşmani, o na ţ iune a cărei uriaşă datorie de stat a fost anulat ă ,

ale cărei depozite bancare sunt fie confiscate, fie devalorizate prin pr ăbuşire

monetar ă ; o ţ ar ă unde a fost ordonat ă sau stabilit ă prin consens, ca un act de

r ă zbunare politică , deposedarea în masă a propriet ăţ ii industriale şimeşteşug ăreşti, o na ţ iune care, după ce a pierdut provinciile care erau sursa unei

pătrimi din hrana ei, st ă în fa ţ a pericolului direct a unei a doua împăr ţ iri între

foştii ei duşmani din vest şi r ăsărit ; o na ţ iune în care, după mai mult de doi ani

de la victoria democra ţ iilor iubitoare de pace, nu exist ă nici o garan ţ ie a libert ăţ ii

personale, nici un Habeas Corpus şi nici o democra ţ ie, o ţ ar ă unde, în foame şi

frică , a murit speran ţ a şi cu ea credin ţ a în toate idealurile pentru care au luptat

puterile vestice şi şi-au sacrificat fiii ’9

.Treptat, extrem de lenta refacere a producţiei industriale, precum şi

nivelele reduse ale consumurilor au reuşit să influenţeze politica aliaţilor

occidentali în problema Germaniei, în special pe cea americană. Directiva rigidă

din aprilie 1945 a direcţionat politica administraţiei militare americane din zona lor

de ocupaţie aproximativ şase luni. Ca atare, asigurarea supravieţuirii populaţiei din

zona de ocupaţie a devenit cu timpul o problemă major ă pentru autorităţile militare

americane. În plus, zvonurile şi informaţiile legate de starea de paupertate în care

tr ăiau germanii au început să producă o adâncă impresie opiniei publice americane,

9 Gustav Stopler, Die deutsche Wirklihkeit , Hamburg, 1949, p. 159


21/182


iar Congresul a început să aibă rezerve în a achita nota de plată a politicii de

demilitarizare a industriei germane prin finanţarea importurilor alimentare.

Modificarea treptată a modului de abordare a SUA – a cărei influenţă

asupra aliaţilor lor britanici şi francezi era crescută datorită dificultăţilor economice pe care Marea Britanie şi Franţa le întâmpinau – s-a materializat prin câteva decizii

în direcţia revenirii economiei germane. În primul rând, măsurile preconizate prin

directiva din aprilie 1945 au fost din ce în ce mai mult ignorate, aceasta fiind

înlocuită în iulie 1947 cu o nouă directivă (JCS 1779), care a stipulat obţinerea

condiţiilor creării stabilităţii economice şi politice.

Pe acest fundament, Planul de Dezvoltare Industrial ă a fost modificat la

sfâr şitul lunii august 1947, pentru zonele de ocupaţie americană şi britanică, pentrua permite Germaniei să menţină în funcţie o capacitate de producţie suficientă

pentru a-şi asigura un nivel aproximativ egal cu cel din anul 1936. În al doilea

rând, planurile iniţiale britanice de naţionalizare a sectoarelor industriale

fundamentale au fost ulterior ajustate şi, în cele din urmă, clasate. În al treilea rând,

povara plătirii daunelor de r ăzboi a fost redusă.

În al patrulea rând, pentru a permite o administrare economică inter-

regională mai echilibrată, zonele americană şi britanică au fuzionat la începutul

anului 1947, în ceea ce a primit denumirea de Bizonia. Nu în ultimul rând,resursele au fost îndreptate, în urma situaţiei create în iarna anului 1947, pentru

rezolvarea blocajelor economice evidente, în special către căile ferate şi au fost

f ăcute primele încercări de reinstaurare a unui flux comercial normal, deşi încă

strict controlat, cu lumea exterioar ă.

3.1.3 Planul Marshall şi Doctrina Truman : ajutor economicşi containment

În anul 1947, reconstrucţia Europei Occidentale în întregul ei a fost pusă în

pericol de o criză transatlantică a balanţei de plăţi, cele 16 ţări ce vor beneficia de

Planul Marshall având un deficit de plată de 7,5 miliarde de dolari, pe când SUA

au reuşit să aibă un excedent de 10 miliarde de dolari. În SUA, amplul deficit al

balanţei de plăţi cu Europa a fost interpretat în mod just ca fiind în parte cauzat de

absenţa esenţială din cadrul circuitului comercial european a Germaniei, centrul

industrial tradiţional al Europei.

Din punct de vedere politic această situaţie, ca şi problemele economice

din centrul Europei, erau percepute ca fiind avantajoase atât pentru partidele


22/182


comuniste locale, cât şi pentru URSS. În urma ascensiunii la putere, în ţările est-

europene ocupate de URSS, a comuniştilor precum şi datorită atitudinii din ce în ce

mai ne-cooperante a sovieticilor în legătur ă cu administrarea Germaniei, aliaţii

occidentali au decis, în cele din urmă, să nu mai ia în seamă rezervele pe care leaveau sovieticii şi să meargă înainte cu reconstrucţia economiei în cele trei zone

ocupate ale lor şi, în cazul în care ar fi fost necesar, să pună bazele unui stat

german complet separat.

Criza în care se aflau ţările europene trebuia evitată, Statele Unite

conştientizând acest lucru nu numai pentru că starea precar ă a guvernelor europene

ducea inevitabil la măsuri protecţioniste care periclitau politica open-door

(argument care încă nu era luat în seamă pentru moment) şi pentru că un colaps alEuropei ar fi lipsit SUA, ameninţată deja de supraproducţie, de o piaţă de comer ţ şi

desfacere importantă, declanşând o recesiune mondială de dimensiuni

inimaginabile, dar şi pentru că această criză ar fi putut fi folosită de către comunişti

pentru a prelua puterea în Europa. În cazul Greciei şi al Franţei se putea prevedea

că după căderea economică avea să urmeze preluarea puterii de către comunişti şi

că f ăr ă un ajutor american de propor ţii situaţia se va înr ăutăţi iremediabil.

Una din consecinţele falimentului economic european din 1947 a fost

decizia Marii Britanii de a renunţa să mai acorde ajutoare guvernelor grec şi turc înlupta împotriva guerillelor comuniste. În aceste condiţii, preşedintele Truman a luat

în martie 1947 iniţiativa de a cere Congresului un ajutor de 400 de milioane de

dolari, în scopul de a prelua sarcina britanicilor şi de a bloca astfel expansiunea

comunismului în Europa. Acest discurs, ţinut în faţa Camerelor reunite ale

Congresului pe 12 martie 1947 şi căruia i se va da numele de ‚Doctrina Truman’, a

definit noua politică a SUA faţă de ‚lumea liber ă’, îndiguirea (containment ) valului

comunist, printr-o politică de fermitate, preconizată de George Kennan,însărcinatul cu afaceri american la Moscova.

Truman a prezentat cele petrecute în Grecia şi Turcia ca f ăcând parte dintr-

o luptă globală între două forme de viaţă alternative:

‚Una se bazeaz ă pe voin ţ a majorit ăţ ii şi este reprezentat ă de institu ţ ii

libere, un sistem de reprezentare a guvernului, alegeri libere, garan ţ ii pentru

libertatea individual ă , libertatea cuvântului, a religiei şi inexisten ţ a oprimării

politice. Cea de-a doua formă de via ţă se bazeaz ă pe voin ţ a unei minorit ăţ i,

impusă cu for ţ a majorit ăţ ii. Se bazeaz ă pe teroare şi persecu ţ ie, pe presă şi radio

controlate, pe alegeri manipulate şi reprimarea libert ăţ ilor personale…politica


23/182


SUA ar trebui să sus ţ ină popoarele libere, care se opun subjug ării de către o

minoritate înarmat ă sau unor presiuni din afar ă’10.

În această optică, Planul Marshall a fost o parte a strategiei americane de

containment şi anume de a combate comunismul prin arme economice şi nu prinviolenţă şi de a r ăspunde cu fermitate intimidărilor, raţiunile politice fiind clar

subliniate în discursul preşedintelui Truman : , Semin ţ ele regimurilor totalitare

sunt hr ănite de mizerie şi lipsuri. Ele cresc şi se înmul ţ esc în solul arid al

săr ăciei şi dezordinii. Ele î şi ating maxima dezvoltare atunci când speran ţ a

poporului într-o via ţă mai bună s-a stins. Aceast ă speran ţă , trebuie ca noi să o

între ţ inem în via ţă’.

În realitate, ajutorul american pentru Europa nu a încetat de fapt niciodată de la votarea legii ‚contractelor de împrumut’ ( Lend-Lease Act ) în martie 1941.

Acest ajutor s-a desf ăşurat începând din 1943 prin intermediul unei instituţii care

grupa 44 de ţări, United Nations Relief and Rehabilitation Administration

(UNRRA).

Această organizaţie a distribuit gratuit, aproape în întregime din fonduri

americane, alimente ţărilor europene cele mai sărace până în 1947. pe de altă parte,

diverse ţări ale Europei de Vest au continuat să beneficieze de credite americane şi

după încetarea ‚legii împrumuturilor’, în august 1945 : Marea Britanie a primit 3,75miliarde dolari până la sfâr şitul anului 1947, Franţa – 2 miliarde dolari, Italia –

1,75 miliarde, etc., în total peste 12 miliarde de dolari. Aceste credite rambursabile

au fost în general însoţite de condiţii puse în contrapartidă de creditor. Astfel,

Marea Britanie s-a văzut nevoită să renunţe progresiv la sistemul imperial de

preferinţe şi să restabilească convertibilitatea lirei sterline. Tot astfel, Acordurile

Blum-Byrnes din mai 1946 au obligat Franţa să importe şi să proiecteze anual

numeroase filme americane, într-un scop atât politic, cât şi comercial.În ce priveşte Germania, SUA au organizat încă din 1945 din motive

umanitare şi politice un sistem de furnizări gratuite de materii prime şi de bunuri

alimentare. Costul ridicat al acestui ajutor (468 milioane dolari în 1946) şi

considerentele politice i-au determinat pe americani, urmaţi de britanici, să opteze

pentru reconstrucţia economiei germane (în timp ce acordurile de la Potsdam

prevedeau ‚decartelizarea’ industriei germane şi dezmembrarea uzinelor cu titlu de

despăgubiri).

Iniţial, în primii ani postbelici SUA au oferit ajutor pentru prevenirea

colapsului economic în Europa şi pentru evitarea extinderii comunismului, după

10 Wilfried Loth, op. cit., p. 139


24/182


care au utilizat pârghiile pe care le oferea acest ajutor pentru a-şi impune ideile

privind ordinea economică internaţională. Această ordine era de presupus a fi

caracterizată de practici comerciale liberale pe o bază nediscriminatorie – care

urmau să fie supervizate de proiectata Organizaţie de Comer ţ Internaţional,materializată în 1947 prin versiunea redusă a GATT –, de unele facilităţi de

creditare pentru ţările aflate în procesul de reconstrucţie prin intermediul Băncii

Mondiale şi de cursuri de schimb stabile în cadrul Fondului Monetar Internaţional.

Însă, aceste organizaţii care au fost înfiinţate efectiv cu începere din 1944 erau mult

prea slabe – cel puţin pentru o perioadă de timp – pentru a face faţă

extraordinarelor probleme de reconstrucţie a Europei postbelice.

În aceste condiţii dificile determinate de criza balanţei de plăţi europenedin 1947 şi de perspectiva ca zone ale Europei Occidentale să devină comuniste,

SUA, ca unica ţar ă capabilă să modeleze o nouă ordine economică internaţională

şi-au schimbat tactica şi, după dezbateri aprinse în cadrul administraţiei privind

cursul politicii potrivite, SUA s-au îndreptat către o implicare sporită în adoptarea

deciziilor economice în Europa.

Planul Marshall în date:

12 martie 1947 – Doctrina Truman, expusă în discursul prezidenţial în faţaCongresului, ridică la rangul de politică naţională a SUA protecţia ţărilor

ameninţate de comunism;

5 iunie 1947 – într-un discurs rostit în Aula Universităţii Harvard, secretarul de statGeorge C. Marshall anunţă Planul american de reconstruc ţ ie a Europei după cel

de al doilea r ăzboi mondial;19 iunie 1947 – miniştrii de externe francez (Georges Bidault) şi britanic (ErnestBevin) semnează un comunicat prin care invită 22 de state europene să trimită

reprezentanţi la Paris pentru a schiţa un plan de reconstrucţie europeană;

2 iulie 1947 – la sfâr şitul Conferin ţ ei anglo-franco-sovietice de la Paris, URSSrefuză să participe la programul american de reconstrucţie. Molotov declara :

‚ Statele î şi pierde autonomia economică şi independen ţ a na ţ ional ă în profitul

unor mari puteri ’ : Planul Marshall este etichetat drept ‚imperialism economic

american’;

12 iulie 1947 – se desf ăşoar ă la Paris, Conferin ţ a de Cooperare Economică Europeană (EEC) pentru identificarea problemelor economice comune şi a


25/182


modului în care putea ajuta SUA. Problemele prioritare asupra cărora s-a căzut de

acord au fost: un mare efort de producţie; obţinerea şi menţinerea stabilităţii

financiare interne, dezvoltarea cooper ării economice între statele asociate,

soluţionarea penuriei de dolari. Sunt reprezentate 16 ţări, constituind Comitetul Economic European (CEEC). Uniunea Sovietică nu participă şi exercită presiuni

asupra Cehoslovaciei, Poloniei şi Ungariei, care îşi manifestaser ă interesul pentru

program;

12 septembrie 1947 – CEEC îşi finalizează raportul asupra situaţiei economiceeuropene, estimând nevoile şi costurile Programului de Reconstruc ţ ie Europeană

pentru 4 ani. Raportul este prezentat Congresului American. Ia naştere Organiza ţ ia pentru Cooperare Economică Europeană (OEEC) care va coordona Planul din

partea Europei;

19 decembrie 1947 – Preşedintele Truman înaintează Congresului Programul de Reconstruc ţ ie Europeană, solicitând un ajutor de 17 miliarde dolari pentru

următorii 4 ani;

februarie 1948 – în Cehoslovacia are loc o lovitur ă de stat sprijinită de Moscova ;2 aprilie 1948 – Congresul american aprobă Actul de Cooperare Europeană careautorizează Planul Marshall cu 69-17 voturi în Senat şi 329-74 voturi în Camera

Reprezentanţilor. Preşedintele Truman îl promulgă a doua zi;

aprilie 1948 – Paul Hoffman, preşedintele Studebaker Corporation este numitadministrator al Agen ţ iei pentru Cooperare Economică (ECA), care va coordona

Planul Marshall din partea SUA. Averell Harriman este numit reprezentant specialal ECA în Europa;

15 aprilie 1948 – are loc prima întâlnire oficială a OEEC la Paris pentru adetermina nevoile naţionale pentru care să fie alocate fondurile prevăzute de

Congresul SUA;

30 iunie 1949 – Republica Federală Germania se alătur ă oficial OEEC în al doileaan al programului;

31 decembrie 1951 – Planul Marshall încetează cu 6 luni înainte de termenul prevăzut datorită escaladării conflictului din Coreea, care începuse în iunie 1950.


26/182


Transferul de fonduri din SUA către Europa era în valoare de 13,3 miliarde de

dolari.

La 3 iunie 1947, SUA au anunţat Programul de Reconstrucţie Europeană ( European Recovery Program) – aşa-numitul Plan Marshall – prin care au

inaugurat o nouă abordare a problemelor reconstrucţiei Europei de Vest.

SUA au hotărât să înlocuiască eforturile anterioare de ameliorare pe termen

scurt cu un ajutor pentru reconstrucţie pe termen mediu, pentru a oferi Europei

lichidităţile necesare pentru dirijarea comer ţului intra-european pe o bază

multilaterală, adică f ăr ă nevoia de a echilibra bilateral comer ţul şi pentru a for ţa

îndepărtarea restricţiilor asupra schimburilor intra-europene.Din punct de vedere strict financiar, Planul Marshall urma să elimine criza

de dolari, să dezgheţe schimburile şi să faciliteze situarea pe poziţii economice cât

de cât comparabile o Europă devastată cu o Americă dispusă să o ajute. La fel de

adevărat este că f ăr ă o Europă prosper ă, depresiunea economiei SUA ar fi devenit

inevitabilă.

Pe de altă parte, Planul Marshall a avut o motivaţie politică, adâncirea

erodării economiei vest-europene putând cauza o pr ă buşire politică, ale cărei

consecinţe imprevizibile ar fi adus prejudicii SUA. În esenţă, era apreciată posibilitatea ca, pe un fond de gravă slă biciune a Europei, întregul continent să

intre sub dominaţia URSS, mai ales că, în importante ţări occidentale comuniştii

dirijaţi de Moscova deţineau portofolii ministeriale importante, pe un fond de

credibilitate susţinut de atitudinea antifascistă şi de aspiraţia popular ă de echitate

socială, opinia publică europeană ignorând total realitatea din URSS. Foarte curând

au devenit predominante considerentele politice, acceptarea sau neacceptarea

propunerii americane de a beneficia de facilităţile planului respectiv devenind uncriteriu de orientare la nivel global.

Proiectul a fost lansat de secretarul de stat american George C. Marshall

într-un discurs ţinut la Universitatea Harvard la 5 iunie 1947, prin expunerea

liniilor generale ale programului de refacere a Europei. Europa devastată de r ăzboi

era în pragul colapsului moral, economic şi politic. Învinşi sau învingători, toţi

conştientizau distrugerile materiale, starea industriei (subjugată total maşinăriei de

r ăzboi, activitatea productivă neputând să-şi revină în absenţa capitalului şi a

utilajelor), lipsa alimentelor şi şomajul. Guvernele social-democrate din majoritatea

ţărilor europene nu erau dispuse să adopte măsurile draconice de reconstrucţie

propuse de economiştii clasici. Pe de altă parte, modelul comunist promovat de

URSS devenea tot mai atractiv.


27/182


În acest context, George C. Marshall a propus un program de ajutor

economic din partea SUA. Scopul declarat al acestui Program de

Reconstruc ţ ie Europeană a fost reconstrucţia economică a Europei prin :

creşterea producţiei ; stimularea comer ţului internaţional ; facilitarea

cooper ării între statele Europei ; controlul inflaţiei.

Discursul a fost pregătit de Charles Bohlen, viitor ambasador la Kremlin, după

un studiu al lui George F. Kennan şi a altor exper ţi pe probleme sovietice ai

Departamentului de Stat. Versiunea finală, r ămasă secretă până în ultimul

moment, i-a apar ţinut lui Marshall :

‚Nu trebuie să vă spun domnilor, că situa ţ ia din lume este foarteîngrijor ătoare. Este evident pentru to ţ i oamenii inteligen ţ i. Cred că o dificultate

const ă tocmai în faptul că problema este una de o atât de mare complexitate,

încât marea masă a aspectelor prezentate publicului de către presă şi radio fac

extrem de dificil ă pentru omul de rând în ţ elegerea clar ă a situa ţ iei.

Mai mult, locuitorii acestei ţări sunt departe de zonele tulburate ale lumii

şi este greu pentru ei să în ţ eleag ă situa ţ ia critică şi reac ţ ia în consecin ţă a celor

care sufer ă , precum şi efectul acestor reac ţ ii asupra guvernelor lor în leg ătur ă

cu eforturile noastre de a promova pacea în lume.

Analizând necesitatea reabilit ării Europei, au fost estimate corect

pierderile fizice de vie ţ i omeneşti, distrugerile vizibile ale oraşelor, fabricilor,

minelor şi căilor ferate, dar pe parcursul ultimelor luni a devenit evident că

aceste distrugeri vizibile au fost probabil mai pu ţ in grave decât dislocarea

întregii structuri a economiei europene. În ultimii zece ani, condi ţ iile au fost

profund anormale.

Men ţ inerea febril ă a efortului de r ă zboi a implicat toate aspecteleeconomiilor na ţ ionale. Angrenajele s-au defectat sau au fost scoase din uz. Sub

conducerea nazist ă arbitrar ă şi distructivă tot spiritul întreprinz ător a fost

antrenat în maşinăria de r ă zboi germană . Au dispărut rela ţ ii economice

durabile, institu ţ ii private, bănci, companii de asigur ări, companii de

transporturi prin pierderi de capital, absorb ţ ie prin na ţ ionalizare sau numai prin

distrugere. În multe ţări încrederea în moneda na ţ ional ă a fost zdruncinat ă

puternic. E şecul segmentului de afaceri a Europei în timpul r ă zboiului a fostcomplet. Reconstruc ţ ia a fost amânat ă nepermis datorit ă faptului că la doi ai de

la încetarea ostilit ăţ ilor nu s-a că zut încă de acord asupra unui acord de pace cu

Germania şi Austria. Dar şi dacă s-ar g ăsi o solu ţ ie mai prompt ă pentru aceste


28/182


probleme dificile, reabilitarea structurii economice a Europei va necesita în mod

evident mai mult timp şi efort decât a fost prevă zut.

Exist ă un aspect interesant şi în acelaşi timp îngrijor ător al acestei

probleme. Din totdeauna fermierul a ob ţ inut produse alimentare pentru a leschimba cu or ăşeanul şi a-şi satisface celelalte necesit ăţ i. Diviziunea muncii este

baza civiliza ţ iei moderne. Momentan ea este amenin ţ at ă de eşec. Industria din

mediul urban nu mai produce bunuri adecvate pentru a le schimba cu ţăranul –

producător de alimente.

Stocurile de materie primă şi combustibil sunt reduse. Utilajele lipsesc

sau sunt depăşite. Fermierul sau ţăranul nu g ăsesc de vânzare bunurile pe care

doresc să le cumpere. Deci, vânzarea produselor fermei sale în schimbul unorsume pe care nu le poate folosi îi apare drept o afacere neprofitabil ă . De aceea, a

retras multe suprafe ţ e de la cultivare, utilizându-le pentru păscut. Creşte

stocurile de cereale şi are provizii importante de alimente pentru el şi familia sa,

chiar dacă trebuie să renun ţ e la haine şi la instrumentele ordinare ale

civiliza ţ iei. În acest timp, locuitorii oraşelor duc lipsa alimentelor şi

combustibilului. Astfel, guvernele sunt for ţ ate să folosească banii şi creditele

str ăine pentru a procura din afar ă aceste necesit ăţ i. Acest proces epuizeaz ă

fondurile necesare în mod imperativ reconstruc ţ iei. În acest fel se dezvolt ă rapidun context grav care nu prezice nimic bun pentru întreaga lume. Sistemul

modern de diviziune a muncii pe care se bazeaz ă schimbul de produse se afl ă în

pericol de a eşua.

Adevărul este că în următorii trei sau patru ani, cererea Europei de

alimente şi alte produse esen ţ iale – în principal din America – va fi mult mai

mare decât capacitatea prezent ă de plat ă , aşa încât trebuie fie să primească

ajutor suplimentar, fie să facă fa ţă unei deterior ări economice, sociale şi politicecu caracter extrem de grav.

Remediul st ă în a rupe cercul vicios şi a restaura încrederea europenilor

în viitorul economic al ţărilor lor şi al Europei ca întreg. Fabricantul şi fermierul

din zone îndepărtate trebuie să vrea şi să poat ă să schimbe produsele lor pe

monede, a căror valoare nu st ă sub semnul întrebării.

Al ături de efectul demoralizator asupra întregii lumi şi de posibilele

tulbur ări care pot apărea ca rezultat al disper ării oamenilor în cauz ă , ar trebui

să fie evidente pentru toat ă lumea consecin ţ ele asupra economiei Statelor Unite.

Este logic ca Statele Unite trebuie să facă tot ce le st ă în putin ţă pentru a asista

la revenirea sănăt ăţ ii economice în lume, f ăr ă de care nu poate exista stabilitate

politică şi pace sigur ă .


29/182


Politica noastr ă nu este îndreptat ă împotriva vreunei ţări sau doctrine, ci

împotriva foamei, săr ăciei, disper ării şi haosului. Scopul ei ar trebui să fie

reinstaurarea economiei func ţ ionale în lume pentru a face posibil ă apari ţ ia

condi ţ iilor economice şi sociale în care pot exista institu ţ ii libere. Sunt convinscă o astfel de asisten ţă nu trebuie să fie una „peu-a-peu” pe măsura ce se

dezvolt ă diverse crize. Orice asisten ţă pe care o va acorda pe viitor acest guvern

trebuie să asigure vindecarea, să nu fie doar un paliativ.

Orice guvern care este dispus să contribuie la sarcina reconstruc ţ iei va

g ăsi, sunt sigur, cooperare deplină din partea Guvernului Statelor Unite. Orice

guvern care va încerca să blocheze reconstruc ţ ia altor ţări nu poate aştepta

ajutor din partea noastr ă . Mai mult, guvernele, partidele politice sau grupurilecare urmăresc să perpetueze mizeria umană în scopul de a p

Planul Marshall kl;

Documents

Transcript of Planul Marshall kl;