Planul Marshall kl;

download Planul Marshall kl;

of 182

Transcript of Planul Marshall kl;

  • 8/15/2019 Planul Marshall kl;

    1/182

     

    3. RECONSTRUCŢIA ŞI EVOLUŢIA ECONOMIILOR

    EUROPENE ÎN PERIOADA POSTBELICĂ 

    Determinantă  pentru evoluţia Europei în perioada postbelică  a fost

    declanşarea unor procese care şi-au pus amprenta pe următoarea jumătate de secol:

      împăr ţirea Europei şi a lumii în două blocuri politico-militare şi economiceantagonice, unul dominat de SUA, celălalt de URSS, blocuri care se vor

    confrunta jumătate de secol în R ăzboiul Rece;

      alianţa Europei Occidentale cu SUA şi Canada prin Pactul Nord-Atlanticdin 1949;

      refacerea rapidă a Europei Occidentale;  declanşarea integr ării europene prin reconcilierea franco-germană;  decolonizarea şi apariţia ‚Lumii a treia’.

    În anii 1948-1949, în Europa s-au conturat ceea ce în literatura de

    specialitate este definit cu termenul de‚ economii occidentale’. Organiza ţ ia

     Europeană  de Cooperare Economică  creată  cu ocazia introducerii  Planului Marshall , care regrupa 16 state europene, a fost prima care a prefigurat ‚clubul’

    ţărilor cu economie de piaţă din Europa.

    Acest club al ţărilor capitaliste occidentale a fost lărgit în 1962 odată  cu

    transformarea sa în Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică, în

    cadrul căreia Statele Unite, Canada, Noua Zeelandă, Australia şi Japonia erau

    membri cu drepturi depline, alături de: Republica Federală  Germania, Franţa,

    Marea Britanie, Italia, Spania, Ţările de Jos, Suedia, Belgia, Elveţia, Danemarca,

    Austria, Turcia, Norvegia, Finlanda, Grecia, Portugalia, Irlanda, Luxemburg şiIslanda (Yugoslavia având statutul de observator).

    În primele trei decenii postbelice, tendinţa marcantă  a evoluţiei acestui

    ansamblu de ţări a fost multiplicarea schimburilor comerciale, financiare,

  • 8/15/2019 Planul Marshall kl;

    2/182

    Istoria economiei europene – De la revoluţia industrială la Uniunea Europeană 

    monetare, a curentelor ideologice şi a modurilor de viaţă, toate dând imaginea unei‚

    internaţionalizări’ crescânde a economiilor occidentale.

    Între 1945 şi 1975 se pot distinge patru faze esenţiale ale evoluţiei

    economiilor occidentale:  Faza reconversiei şi reconstrucţiei după cel de-al doilea r ăzboi mondial, ce

    a durat până  la începutul anilor 1950 şi a fost caracterizată  de o creştere

    ezitantă, accelerată din 1950;

      A doua fază  a fost caracterizată  de o creştere moderată, însă  neregulată,desf ăşurată pe parcursul anilor 1950, marcată de creşterea record din 1955

    dar şi de două puternice recesiuni în 1954 şi 1958;

     A treia fază a fost una de creştere relativ regulată, care se întinde din 1959şi până  în 1973, marcată  de recesiunile din 1960-1961, 1967 şi 1970; în

    această  fază, accelerarea cvasi-continuă  a inflaţiei a fost un semn a

    dezechilibrelor sistemului;

      A patra fază  a fost o foarte puternică  recesiune declanşată  la sfâr şitulanului 1973 datorită creşterii preţului petrolului.

    3.1 Europa şi noua ordine economică internaţională postbelică 

    Cel de-al doilea r ăzboi mondial a marcat apariţia unei noi ordini economice

    internaţionale care a modificat raporturile dintre SUA şi Europa. La iniţiativa SUA,

    ţările Europei Occidentale au acceptat înfiinţarea unui nou sistem monetar

    internaţional şi liberalizarea schimburilor comerciale, condiţii esenţiale pentru

    reconstrucţia economică postbelică.

    În perioada postbelică, Statele Unite au încercat să  reconstituie sistemuleconomic internaţional pe baza unei noi ordini economice liberale, după o perioadă 

    în care capitalismul liberal a înregistrat un declin care, cel puţin la un moment dat,

     părea definitiv. În această optică, al doilea r ăzboi mondial poate fi interpretat ca o

    ultimă  convulsie a vechiului sistem, după  dislocarea ordinii monetare

    internaţionale, fondată pe convertibilitatea în aur sau în valute, după generalizarea

     protecţionismului, după agravarea tensiunilor sociale şi după ascensiunea, aparent

    irezistibilă, a dirijismului etatist. Însă, în ciuda distrugerilor masive pe care le-a

    antrenat, în loc să  dea lovitura de graţie sistemului capitalist, al doilea r ăzboi

    mondial a creat condiţiile pentru un nou început şi pentru o nouă etapă de creştere

    f ăr ă precedent.

  • 8/15/2019 Planul Marshall kl;

    3/182

    Reconstrucţia şi evoluţia economiilor europene în perioada postbelică 

    Tezele pesimiste ale economiştilor post-keynesişti‚ stagnaţionişti’ (în

     principal A. Hansen, P. Sweezy, B. Biggins) au fost infirmate : astfel, în loc să fie

    diminuate, posibilităţile de a investi au devenit relativ nelimitate, în loc de o

    stagnare a creşterii populaţiei a avut loc o explozie demografică, progresul tehnic acunoscut o perioadă  de avânt pe fondul noii revoluţii industriale fondată, între

    altele, pe descoperirea energiei atomice, pe progresul electronicii şi petrochimiei,

     pe cucerirea spaţiului şi pe cursa înarmărilor, care s-a tradus printr-o veritabilă‚

    explozie’ a producţiei mondiale.

    În plus, progresul tehnic a influenţat masiv expansiunea sectorului ter ţiar în

    economiile occidentale, acest sector depăşind după 1970, 65% din populaţia activă 

    în Statele Unite, 60% în Canada, 55% în Marea Britanie, Australia, ţările Beneluxşi ţările scandinave şi s-a apropiat de 50% în Franţa, Japonia şi Republica Federală 

    Germania.

    Cercetarea ştiinţifică (mai mult de 3% din PNB în Statele Unite, mai mult

    de 2% în Marea Britanie, mai mult de 1,5% în Japonia, RFG şi Franţa), publicitatea

    (2-3% din cheltuielile naţionale în ţările cele mai avansate), managementul şi

    tehnicile de gestiune financiar ă  au condus la o nouă  formă  de concentrare,

    conglomeratele, expansiunea mass-media, telecomunicaţiile, informatica devenind

    for ţele motrice ale creşterii economice.Însă, chiar dacă în perioada postbelică capitalismul şi-a găsit un nou suflu,

    structura sa s-a schimbat profund : iniţiativa individuală, inserată  în reţeaua

    complexă  a automatismelor economiei de piaţă  a cedat locul deciziilor grupurilor

     puternice şi eforturilor de reglementare a sistemului depuse de autorităţile statului.

    Încrederea în mecanismele de autoreglare ale liberalismului economic în forma sa

    cea mai strictă  şi revoluţia keynesiană  au creat justificarea unui intervenţionism

    global care avea menirea de a evita reapariţia depresiunilor şi a şomajului.Cu toate acestea, capitalismul postbelic a continuat să  se bazeze pe

     proprietatea privată  asupra mijloacelor de producţie şi pe libertatea iniţiativei, în

    ciuda extensiunii naţionalizărilor şi a economiei mixte. Acesta a fost în continuare

    un capitalism liberal în cadrul căruia politicile economice ale statului nu au vizat să 

    se substituie mecanismelor pieţei, ci numai să le ‚regleze’.

    Datele geopolitice ale r ăzboiului au favorizat SUA, a căror prosperitate în

    1945 era izbitoare, faţă de vechile economii europene.

    Reconstrucţia Europei a presupus refacerea economiilor distruse, regăsirea

    echilibrului pieţelor externe, restabilirea solidităţii monedelor distruse de inflaţie şi

    regăsirea unui nou consens social. Europa, distrusă şi ruinată, lipsită de mijloacele

    de plată internaţionale (aşa numita dolar-gap), a fost constrânsă pentru a-şi demara

  • 8/15/2019 Planul Marshall kl;

    4/182

    Istoria economiei europene – De la revoluţia industrială la Uniunea Europeană 

    reconstrucţia să solicite un ajutor extern, care nu putea veni decât din partea SUA.

    Această  situaţie a marcat un recul considerabil al influenţei internaţionale a

    Europei Occidentale, care a încetat să  fie polul dominant al comer ţului mondial

    (mai păstrează  numai un procent de 37% din exporturi în 1948, faţă  de 46% în1937). Marea monedă  forte europeană, lira sterlină, a pierdut orice credit în faţa

    dolarului, aşa cum a demonstrat-o eşecul tentativei de a reveni la convertibilitatea

    externă  din iulie-august 1947. În plus, ireversibilul avânt al mişcării de

    decolonizare a dus la o diminuare de durată  a prestigiului şi for ţei mondiale a

    Europei.

    În contrast cu declinul Europei, Statele Unite, deţinătoare timp de câţiva

    ani ale monopolului nuclear şi în general ale tehnicilor de vârf şi metodelor celemai eficiente de gestiune, au concentrat o for ţă  productivă  colosală, care atinge

     jumătate din capacitatea mondială. SUA asigurau aproape un sfert din schimburile

    mondiale, exercitând o influenţă decisivă asupra comer ţului internaţional, deţinând

    controlul asupra pieţelor, determinând cursurile directoare şi asigurând finanţarea.

    Dolarul exercita o domnie de necontestat, garantată  de deţinerea a aproape două 

    treimi din stocul monetar mondial (echivalentul a 20 de miliarde de dolari), evaluat

    în 1946 la circa 32 miliarde de dolari şi de for ţa economiei americane. Deţinând

    supremaţia mondială, SUA au fost astfel în măsur ă  să  ia iniţiativa reorganizăriisistemului economic şi financiar mondial prin înfiinţarea unor instituţii capabile să 

    restabilească  o ordine internaţională  stabilă  şi de durată, bazată  pe principiile

    capitalismului liberal.

    Încă din 1941, prin Charta Atlanticului, aliaţii au ţinut să  reafirme marile

     principii ale libertăţii navigaţiei, tranzacţiilor internaţionale şi accesului la sursele

    de materii prime. În februarie 1942, SUA şi Marea Britanie s-au angajat să elimine

    la sfâr şitul r ăzboiului obstacolele discriminatorii în calea schimburilor comercialeşi să  pună  bazele unei nou sistem monetar internaţional. Aliaţii occidentali au

    subscris astfel, cel puţin formal, tezelor liberale, r ăspândite în special în SUA,

    conform cărora dirijismul protecţionist al anilor 1930 generase tensiunile ce

    conduseser ă  în mod inevitabil la r ăzboi. În 1944-1945, aceste principii liberale

     beneficiau de pe urma influenţei dominante a SUA şi coincideau cu interesele

    economiei americane, enorma producţie naţională americană reclamând vaste pieţe

    externe, cât mai deschise posibil, pentru a putea fi acoperite f ăr ă şocuri.

    Pe de altă parte, SUA, conştiente de poziţia lor de creditori faţă de restul

    lumii, au dorit în mod logic să le fie rambursate împrumuturile în monede care nu

    şi-au pierdut între timp valoarea.

  • 8/15/2019 Planul Marshall kl;

    5/182

    Reconstrucţia şi evoluţia economiilor europene în perioada postbelică 

    Obiectivele principale au fost eliminarea perpetuării‚ flexibilităţilor

    impure’ ale anilor ’30 şi devalorizările în lanţ şi reîntoarcerea la etalonul aur.

    În 1943, aproape simultan, au fost prezentate două  planuri primul

    apar ţinând Marii Britanii, elaborat de Keynes, iar al doilea SUA, elaborat de White.Cele două planuri prezentau similitudini în privinţa a numeroase aspecte, diferenţa

    esenţială constând în viziunea ambiţioasă şi realistă a lui Keynes, care ţinea cont de

    aspectele politice existente în momentul respectiv, în privinţa cooper ării monetare

    internaţionale. În pofida diferenţelor şi intereselor contradictorii, după  o primă 

    reuniune anglo-americană  în septembrie 1943, la Conferin ţ a monetar ă   şi

     financiar ă  interna ţ ional ă  de la Bretton Woods  (New Hampsire) dintre 1-22 iulie

    1944, s-au pus bazele unui nou sistem monetar internaţional.În primul rând, la Bretton Woods au fost respinse propunerile pentru

    crearea unei monede internaţionale şi astfel monedele naţionale au continuat să-şi

     păstreze, pe lângă funcţiile naţionale, şi pe cele de ordin internaţional.

    În al doilea rând, parităţile monetare vor fi parităţi aur, direct sau indirect,

    adică prin intermediul dolarului american.

    Sistemul, definit ca urmare a  Planului White, pe baza principiilor liberale,

     preconiza, reluând practica Gold Exchange Standard , întoarcerea în cât mai scurt

    timp la libera convertibilitate a tuturor monedelor între ele şi faţă de dolar, deviză-cheie a noului sistem, pe care SUA s-a angajat să-l convertească în aur la paritatea

    de 35 de dolari uncia. În acest mod, libera convertibilitate condiţiona efectiv

    relansarea comer ţului mondial, în timp ce etalonul-aur privilegia singura monedă 

    garantată prin deţinerea unor rezerve importante de aur.

    Sistemul etalon-aur conceput la Bretton Woods a fost apreciat drept ‚un fel

    de metis, născut dintr-o mamă  de rasă  liberal ă  şi dintr-un tat ă  – dacă  nu

    socialist, în orice caz dirijist. Etalonul aur cu o convertibilitate şi o circula ţ ie aaurului incert ă , nu este un etalon aur ca acela preconizat de sistemul economic

    liberal. Însă  o moned ă  sprijinit ă  pe aur nu este nici o hârtie moned ă , de tipul

    celei preconizate de socialismul consecvent. Solu ţ ia de la Bretton Woods este,

     f ăr ă îndoial ă , o solu ţ ie de compromis, însă un compromis care simpatizeaz ă mai

    mult cu sistemul etalonului aur, decât cu acela al etalonului-hârtie’1. La Bretton

    Woods, sistemul Gold Exchange Standard   a devenit un veritabil Gold Dollar

    Standard .

    Acordul de la Bretton Woods a instaurat în paralel un regim de parităţi fixe

    între monedele sistemului, cu o toleranţă a unei marje de fluctuaţie redusă la plus- 

    1 Costin C. Kiriţescu, Un secol de fr ământ ări monetare, Editura Enciclopedică, Bucureşti,1996, p.46

  • 8/15/2019 Planul Marshall kl;

    6/182

    Istoria economiei europene – De la revoluţia industrială la Uniunea Europeană 

    minus 1% din paritatea declarată, disciplină  ce constituia o garanţie împotriva

    fluctuaţiilor excesive, generatoare de riscuri de schimb insuportabile. A fost

    instituţionalizat mecanismul ‚punctelor aur’, Gold Points, prin care o monedă 

     periferică putea fluctua într-o bandă cuprinsă între 2% maximum faţă de dolar, însă de 4% faţă de alte devize.

    Pentru a contribui la buna funcţionare a sistemului valutar bazat pe etalonul

    aur-devize, participanţii la Conferinţa de la Bretton Woods au adoptat, cu unele

    amendamente, propunerile americane privind înfiinţarea a două  organizaţii :

    Fondul Monetar Internaţional (FMI) şi Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi

    Dezvoltare (BIRD, denumită  şi Banca Mondială). Dacă  cursul unei monede

    naţionale era periclitat din cauza balanţei de plăţi, remediul era FMI, înfiinţat pentru a gira noul sistem şi pentru a veghea la respectarea regulilor stabilite.

    Fiecare ţar ă membr ă a FMI trebuia să verse o cotă – 25% în aur şi 75% în

    moneda naţională – propor ţională cu importanţa sa economică, în schimbul căreia

     putea obţine în viitor un ajutor în devize pentru a-şi echilibra balanţa de plăţi.

    Importanţa cotelor vărsate a determinat influenţa fiecărui membru în voturile FMI,

    ceea ce a avantajat pe cei mai puternici. Încă  de la început, SUA au dispus de o

     poziţie dominantă, ele vărsând o cotă  de 2.750 milioane de dolari, din totalul de

    7.700 milioane ale FMI2.FMI putea autoriza devalorizările a căror rată  depăşea 10%, el decidea

    asupra măriri cotelor şi putea ajuta ţările în dificultate, cu condiţia unei restabiliri

    rapide a echilibrelor lor structurale printr-o gestiune sănătoasă. Creditele acordate

    erau necondiţionate până  la o limită ce corespundea a 25% a cotei-păr ţi a fiecărei

    ţări, fiind condiţionate peste această  limită  care nu putea depăşi în nici un caz

    125% din cota-parte a ţării respective. În principiu, creditele FMI sunt destinate

    surmontării dificultăţilor pasagere de pe piaţă şi nu finanţării investiţiilor. Această misiune a fost încredinţată BIRD, care acorda membrilor săi – care trebuie să  fie

    membrii FMI – credite pentru finanţarea investiţiilor productive, cu acelaşi obiectiv

    ca şi FMI : echilibrarea balanţei de plăţi ca premisă a stabilităţii monetare.

    Iniţial, fiecare ţar ă în parte, părea a avea avantaje din noul sistem. SUA au

     beneficiat de o monedă  ‚la fel de bună ca aurul’, ceea ce i-a conferit un veritabil

    drept de emisiune a lichidităţilor internaţionale şi de a avea o ‚indiferenţă suverană’

    în privinţa balanţei de plăţi.

    2 P. Guillaume, P.Delfaud, Nouvelle histoire economique, Tome 2, Les XX e Siecle, ArmandColin, Paris, 1976, p. 205

  • 8/15/2019 Planul Marshall kl;

    7/182

    Reconstrucţia şi evoluţia economiilor europene în perioada postbelică 

    Ţările cu monede periferice, epuizate financiar după  r ăzboi, au văzut în

    Gold Dolllar Standard   un mijloc de revenire rapidă  la parităţile fixe şi de a

     participa din nou la schimburile internaţionale, în condiţiile în care sistemul

    funcţiona pe baza creditelor masive în dolari furnizate de SUA. În general, nouaordine internaţională  a instituţionalizat predominanţa SUA şi a dolarului şi a

     permis o reîntoarcere rapidă la liberalizarea schimburilor, permiţând o creştere f ăr ă 

     precedent a comer ţului mondial, cu o rată medie anuală de 8-10% pe o perioadă de

     peste un sfert de secol.

    Sistemul instituţionalizat la Bretton Woods a fost aşadar punctul de pornire

    al procesului de reaşezare pe noi baze al relaţiilor economice internaţionale, în

    contextul adâncirii în perspectivă  a interdependenţelor dintre ţările lumii. Acesterelaţii interdependente trebuiau să dobândească un cadru instituţional multilateral,

    concretizat prin crearea Fondului Monetar Internaţional, Băncii Internaţionale

     pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare şi a Organizaţiei Comerciale Internaţionale

    (OCI). FMI urma să  fie însărcinat cu rezolvarea problemelor pe termen scurt

    ridicate de nivelul insuficient al lichidităţilor internaţionale, în timp ce BIRD era

    desemnată să sprijine canalizarea resurselor financiare spre realizarea unor proiecte

    importante de reconstrucţie şi dezvoltare. OCI ar fi urmat să  se ocupe cu latura

    concretă  a relaţiilor comerciale internaţionale, prin aşezarea acestora pe bazereglementate multilateral. Însă, în timp ce FMI şi BIRD s-au concretizat în

     practică, eforturile pentru crearea OCI nu au avut drept rezultat final

    instituţionalizarea acestui organism internaţional.

    Convocate de către Consiliul Economic şi Social al ONU, din iniţiativa

    SUA, Conferinţele de la Londra (1946), Geneva (august 1947) şi Havana

    (noiembrie 1947) au avut drept scop elaborarea cartei constitutive a preconizatei

    organizaţii comerciale internaţionale. După  Conferinţa de la Havana, în martie1948, a fost adoptată Carta de la Havana, care prevedea crearea OCI, cu statut de

    instituţie specializată  a ONU, ce urma să  intre în funcţiune după  ratificarea ei de

    către majoritatea (27) statelor semnatare. Cu toate acestea, drept consecinţă  a

    opoziţiei întâmpinate în Congresul SUA şi, prin urmare, a neratificării ei de către

    SUA (exemplu urmat şi de alte ţări cu pondere în comer ţul internaţional), Carta de

    la Havana nu a intrat în vigoare, proiectul fiind abandonat. Totuşi, Carta de la

    Havana, datorită  conţinutului ei concret ce cuprindea prevederi referitoare la

     politicile comerciale, practicile comerciale restrictive, acordurile pentru produsele

    de bază, politicile de dezvoltare economică, etc., este considerată ca reprezentând

     primul efort global postbelic de reorganizare pe baze multilaterale a relaţiilor

    comerciale internaţionale.

  • 8/15/2019 Planul Marshall kl;

    8/182

    Istoria economiei europene – De la revoluţia industrială la Uniunea Europeană 

    GATT (General Agreement on Tariffs and Trade) şi-a avut originea tocmai

    în acest eşec al Cartei de la Havana.

    În contextul obstacolelor întâmpinate în timpul negocierilor pentru

    elaborarea Cartei de la Havana şi în perspectiva unui iminent colaps al eforturilorde creare a OCI, 23 de state (Australia, Belgia, Birmania, Brazilia, Canada, Ceylon,

    Cehoslovacia, Chile, China (până în 1949), Cuba, Franţa, India, Liban, Luxemburg,

    Marea Britanie, Norvegia, Noua Zeelandă, Olanda, Pakistan, Republica

    Sud-Africană, Rhodezia (Zimbabwe), Suedia şi SUA) au elaborat, în cursul

    Conferinţei de la Geneva din octombrie 1947, Acordul General pentru Tarife

    Vamale şi Comer ţ, semnat la 30 octombrie 1947 şi intrat în vigoare la 1 ianuarie

    1948. Deşi a fost realizat sub auspiciile ONU, GATT nu a f ăcut parte din sistemulinstituţiilor specializate ale ONU, însă a colaborat cu acestea.

    GATT, despre care s-a afirmat că a fost un ‚accident istoric3’, a apărut sub

    forma unui acord comercial multilateral, cu caracter contractual, funcţionând în

     baza unui protocol de aplicare provizorie. În practică, GATT a întrunit calităţile

    unei organizaţii internaţionale ‚necreate’4, şi a marcat trecerea treptată  de la

     bilateralism la multilateralism în relaţiile comerciale internaţionale, proces care s-a

    finalizat cu crearea Organizaţiei Mondiale a Comer ţului, în 1995. GATT a fost

    caracterizat printr-un grad mare de pragmatism care a stat, f ăr ă  îndoială, la bazasuccesului său.

    Principiile pe care s-a fundamentat GATT au fost: principiul

    nondiscriminării, ce a constat în acordarea automată  a ‚clauzei naţiunii celei mai

    favorizate’, ca o regulă  de bază, care a cunoscut unele derogări realiste şi care a

    coexistat cu crearea uniunilor vamale şi a zonelor de liber schimb; principiul

    suprimării restricţiilor cantitative (a contingentelor de import), cu câteva excepţii în

    ceea ce priveşte produsele agricole şi în favoarea ţărilor subdezvoltate; reducereatarifelor vamale, a fost un alt obiectiv major al acordului, existând şi o clauză de

    salvgardare pentru industriile ameninţate de concurenţa externă  ; condamnarea

    sever ă  a dumping-ului, însă  nu a tuturor formelor de subvenţie a exporturilor;

    interzicerea cartelurilor internaţionale private, f ăr ă  excluderea acordurilor inter-

    guvernamentale pentru produsele de bază.

     Noul sistem instituţionalizat la Bretton Woods apărea armonios în măsura

    în care distribuia echitabil obligaţiile între participanţi. Însă, el a fost totuşi un

    3 G. Curzon,  Multilateral Commercial Diplomacy. The General Agreement on Tariffs andTrade and its impact on national commercial policies and tehniques , Londra, 1965, p. 31

    4 A. Philip, L’Europe unie et sa place dans l’économie internationale, Paris, 1953, p. 100

  • 8/15/2019 Planul Marshall kl;

    9/182

    Reconstrucţia şi evoluţia economiilor europene în perioada postbelică 

    sistem asimetric : pentru SUA a fost în primul rând vorba de a prezerva paritatea

    dolar-aur prin menţinerea unei relaţii rezonabile între rezervele de la Fort Knox şi

    masa bancnotelor în circulaţie, sarcină  care nu părea foarte complicată, cel puţin

    iniţial.Pentru ţările cu devize periferice, care nu puteau accede la aur decât prin

    intermediul dolarului, lucrurile erau mai complicate, ele trebuind să  restaureze

    condiţiile economice ale unei reîntoarceri la convertibilitatea externă  a propriilor

    monede, obiectiv ce va fi atins la capătul unui deceniu de eforturi, iar ulterior să 

    asigure o protecţie permanentă a parităţii declarate, cel mai adesea cu preţul unei

    severe austerităţi financiare.

    În următoarele decenii însă, SUA, care furnizau dolarii statelor dezvoltatecare aveau putere de cumpărare pe piaţa internaţională, au f ăcut acest lucru într-o

    manier ă atât de necontrolată încât au înecat sistemul şi au distrus valoarea dolarului

    în raport cu aurul prin achitarea de dolari în exterior nu numai pentru bunurile şi

    materialele importate, dar şi pentru a acoperi costurile operaţiunilor militare şi ale

    altor acţiuni din str ăinătate şi nu doar din punct de vedere comercial, ci şi din

    raţiuni politice.

    Acest din urmă punct a creat probleme, deoarece, deşi comer ţul american

    era excedentar, balanţa generală  de plăţi a ajuns în deficit din cauza scurgerii defonduri pentru finanţarea ulterioar ă  a politicilor militare şi externe. La sfâr şitul

    anilor 1960, o criză incipientă a fost evitată prin creşterea dobânzilor în SUA, astfel

    încât au fost atraşi bani europeni şi japonezi, însă dolarul – cândva atât de valoros

    şi în cantitate scăzută  – şi-a pierdut valoarea, deoarece str ăinii în mâinile cărora

    s-au acumulat dolari nu doreau atât de mulţi. Astfel a existat un excedent de dolari

     – un excedent de eurodolari sau un excedent de dolari în conturi europene.

    Valoarea dolarului s-a redus, iar SUA, care operaser ă ca bancă mondială, acţionauastfel cu o monedă a cărei valoare de schimb nu mai era credibilă. Mai mult, aşa

    cum în 1928-1929, economiile europene s-au pr ă buşit atunci când fondurile

    americane nu au mai fost disponibile, în anii ’80 şi ’90 la fel se putea pr ă buşi

    economia americană  dacă  fondurile japoneze şi ale altor naţiuni ar fi încetat să 

    circule în SUA.

    În 1971, ca r ăspuns la speculaţiile în creştere împotriva dolarului,

     preşedintele Richard Nixon a fost obligat să suspende convertibilitatea dolarului în

    aur la preţul prestabilit, recunoscând astfel că dolarul era supraevaluat. Până în acel

    moment, rezervele de aur ale SUA se înjumătăţiser ă  în comparaţie cu 1949.

    Valoarea de schimb a dolarului a scăzut imediat cu 10%, iar în cele din urmă  cu

    30%, iar câteva luni mai târziu, principalele state industrializate au încheiat

  • 8/15/2019 Planul Marshall kl;

    10/182

    Istoria economiei europene – De la revoluţia industrială la Uniunea Europeană 

     Acordul Smithsonian, care a stabilit noi rate de schimb. Astfel dolarul a fost

    devalorizat şi în raport cu aurul, şi faţă de monedele str ăine, dar, în 1973, această 

    versiune revizuită a Acordului de la Bretton Woods s-a dezintegrat, deoarece toate

    monedele de referinţă  ale lumii erau instabile faţă  de dolar şi ia-u permis să fluctueze.

    Instabilitatea rezultată a fost imediat accentuată de creşterea de patru ori a

     preţului petrolului într-un interval de trei luni din cauza r ăzboiului din Orientul

    Mijlociu din 1973 şi de creşteri asemănătoare de preţuri la alte materii prime.

    Aceste disfuncţionalităţi au reprezentat o lovitur ă  dată  ideii conform căreia SUA

    dispuneau de abilităţile şi resursele necesare pentru a dirija o economie mondială 

    ordonată.Sistemul de la Bretton Woods a fost o încercare de colaborare

    internaţională  inaugurată  însă  într-un moment în care discrepanţele dintre SUA şi

    Europa erau extreme : SUA beneficiaser ă  din punct de vedere economic de pe

    urma r ăzboiului, dar economiile europene pierduser ă enorm.

    Datorită  caracterului său esenţial liberal, sistemul de la Bretton Woods a

    avut tendinţa de a lărgi discrepanţa dintre SUA şi Europa. Mai mult, principalei

    instituţii a noului sistem, FMI, i-au lipsit resursele corespunzătoare pentru a acorda

    ajutorul necesar Europei, aşa cum a demonstrat improvizarea Planului Marshall  defurnizare de bani Europei (care a fost o derogare excepţională şi de scurtă durată de

    la modelul conceput la Bretton Woods), o sarcină  ce ar fi trebuit îndeplinită,

     potrivit concepţiei din acel moment, de către organismele create la Bretton Woods.

    3.1.1 Colapsul economic al Europei Occidentale în primii ani postbelici

    La sfâr şitul celui de-al doilea r ăzboi mondial situaţia economică a Europei

    era critică. Însă, spre deosebire de ceea ce s-a întâmplat după  primul r ăzboi

    mondial, Europa Occidentală  s-a ref ăcut mai rapid decât ar fi lăsat să  prevadă 

    colapsul economic din 1945. În primii ani postbelici s-a crezut că Europa de Vest

    se afla într-o situaţie atât de dezastruoasă încât numai un ajutor masiv american o

     putea salva de la catastrof ă, convingere care a impulsionat furnizarea asistenţei

    americane ce a avut un rol foarte important în accelerarea procesului de refacere.

    Totuşi, reconstrucţia a necesitat durate diferite, variind după  ţar ă  şi domeniu de

    activitate.

    Din punctul de vedere al Statelor Unite, angajate din anii 1945-1946 în

     politica de containment   (îngr ădire sau îndiguire) a comunismului preconizată  de

  • 8/15/2019 Planul Marshall kl;

    11/182

    Reconstrucţia şi evoluţia economiilor europene în perioada postbelică 

    George Kennan, situaţia din zonele occidentale de ocupaţie ca şi din ţările vest-

    europene era catastrofală.

    Împrumuturile din anii 1945-1946 s-au dovedit insuficiente pentru a

    declanşa un proces de stabilizare economică  a Europei : împrumutul de 650 demilioane de dolari către Franţa şi celelalte ajutoare ajunseser ă să acopere doar 75%

    din deficitul bugetului pe 1946, iar cei 3,75 miliarde de dolari împrumutaţi Marii

    Britanii fuseser ă consumaţi cu mult mai repede decât se preconizase. În cazul Marii

    Britanii, rezervele din împrumut au scăzut în patru luni cu 1.300 de milioane de

    dolari atunci când guvernul britanic, conform convenţiei de împrumut, a introdus la

    15 iulie 1947 libera convertibilitate a lirei, astfel că, pe 20 august 1947 când cursul

    de schimb a trebuit să fie din nou ridicat, din creditul primit mai erau numai 400 demilioane de dolari5.

    Producţia industrială  atinsese la sfâr şitul anului 1946 în Franţa, Belgia şi

    Olanda aproximativ 85% faţă de nivelul antebelic ; în Italia era de circa 60%, iar în

    Marea Britanie şi Scandinavia depăşise cu puţin nivelul atins înainte de r ăzboi ; în

    Germania producţia industrială  stagna la circa 36% din nivelul anului 1936,

     paralizând celelalte ţări. La începutul lunii mai 1947, raţiile de hrană distribuite în

    marile centre industriale ale Germaniei de Vest erau sub 740-800 calorii pe zi,

    adică aproximativ doar un sfert din consumul de 3.000 calorii pe zi de dinainte der ăzboi, în vreme ce producţia industrială în restul Europei depăşea în 1947 cu 7%

    nivelul anului 1938, fabricile vest-germane cu greu depăşeau 34% din producţia

    antebelică.

    Indexul producţiei celor 16 viitori participanţi la  Planul Marshall   în

    ansamblu era de 83% faţă  de situaţia antebelică. Între primul şi ultimul trimestru

    din 1946 producţia a crescut cu 23%, însă  câştigurile ce puteau fi folosite pentru

    noi investiţii doar cu 1%.Practic nu existau posibilităţi prea mari de investiţii, investitorii americani

     particulari investind în Europa cu mult mai puţin decât europenii (destul de limitaţi

    financiar) în SUA, din cauza riscurilor mari. Europa tr ăia din materia şi importurile

     pe care nu le mai putea plăti.

    Astfel, la nivelul anilor 1946-1947 scăderea economiei europene a ajuns la

    limită, iar o criză  economică  era iminentă, favorizată  de lipsa hranei, datorată 

    recoltei extrem de proaste a anului 1946, de lipsa cărbunelui, resimţită  în iarna

    geroasă a anului 1946-1947 şi de greutăţile ivite la transport în zonele distruse de

    r ăzboi. Situaţia a fost complicată  şi de disensiunile dintre aliaţii învingători în

    5 Wilfried Loth,  Împăr  ţ irea lumii. Istoria Ră zboiului Rece. 1941-1955, Editura SaeculumI.O., Bucureşti, 1997, p. 133

  • 8/15/2019 Planul Marshall kl;

    12/182

    Istoria economiei europene – De la revoluţia industrială la Uniunea Europeană 

    r ăzboi în problema Germaniei, guvernul francez, susţinut de un puternic

    naţionalism al opiniei publice franceze, opunându-se reconstrucţiei industriei

    germane, Franţa dorind să  folosească  resursele germane pentru propria

    reconstrucţie.

    3.1.2 Germania de la Planul Morgenthau la Planul Marshall

    Pilonul central al întregului program de reconstrucţie a Europei

    Occidentale a fost reprezentat de refacerea economică a Germaniei.

    Germania a pierdut ca urmare a r ăzboiului circa 20% din clădirile şiinventarul profesional, 20% până  la 25% din locuinţe, 40% din instalaţiile de

    transport datorită  distrugerilor şi circa 25% din suprafaţa Reichului din 1937.

    Pierderile economiei germane determinate de r ăzboi şi de consecinţele lui se pot

    evalua la 50% din capacitatea antebelică  ; 3,5 milioane de oameni erau decedaţi,

    1,7 milioane de dispăruţi, 1,7 milioane de prizonieri, iar aproximativ 40% din

     populaţie, cum ar fi invalizi de r ăzboi, total sinistraţi de pe urma

     bombardamentelor, fugari şi exilaţi, reprezentau victime nemijlocite ale r ăzboiului.

    Circa 60% din populaţie era subnutrită, consumul alimentelor fiind stabilit la1.728 calorii/zi/om fiind distribuit prin cartele.

    În 1946, produsul social reprezenta circa 40% din nivelul anului 1938, la

    aproximativ aceeaşi populaţie. Între 1935 şi 1945, masa monetar ă  în circulaţie a

    crescut de la 6,3 la 73 miliarde Reichsmark (RM), datoria Reichului s-a mărit de la

    14 la 415 miliarde RM, în timp ce avuţia naţională a Germaniei s-a redus la circa

    2/3, adică de la 370 la 250 miliarde RM6. 

    Declanşarea Ră zboiului Rece a determinat în cele din urmă SUA şi MareaBritanie să  restabilească  o economie germană  solidă  pentru a îndigui în Europa

    ameninţarea comunismului. În noua conjunctur ă  creată  de tensionarea relaţiilor

    între aliaţii occidentali şi URSS, în Europa Occidentală  s-a declanşat în cadrul

    organizaţiilor înfiinţate pentru a gira  Planul Marshall   (Organizaţia Europeană 

     pentru Cooperare Economică – OECE din 1948, căreia i s-a adăugat, din 1950 până 

    la desfiinţarea sa în 1958, Uniunea Europeană  de Plăţi - UEP ) un proces de

    reconstrucţie accelerată, care a fost mai rapidă  în cazul aliaţilor decât cea a

    Germaniei, ţar ă  care a cunoscut totuşi o redresare spectaculoasă  şi durabilă  cu

    începere cu 1948-1949.

    6 Heinz Lampert, Ordinea economică  şi social ă în Republica Federal ă Germania, EdituraUniversităţii ‚Al. I. Cuza’, Iaşi, 1994, p. 62-65

  • 8/15/2019 Planul Marshall kl;

    13/182

    Reconstrucţia şi evoluţia economiilor europene în perioada postbelică 

    Pe perioada r ăzboiului, aliaţii nu au reuşit să contureze o politică comună 

    coerentă  cu privire la Germania şi nici nu au fost capabili să  se pună  de acord

    asupra a ceea ce doreau să  realizeze în Germania şi în Europa. Acest eşec a avut

    mai multe cauze. Una din ele a fost alianţa incomodă  dintre Marea Britanie,Uniunea Sovietică şi Statele Unite, ţinute laolaltă  în principal de adversitatea faţă 

    de Hitler.

    Mai mult, aliaţii s-au concentrat până la sfâr şitul r ăzboiului mai ales asupra

    modului în care urmau să  fie conduse ostilităţile pe diferitele teatre de luptă,

    tinzând să  amâne deciziile cruciale asupra problemelor postbelice şi să  le lase în

    seama comitetelor speciale formate din exper ţi din ministerele de externe. Astfel,

    abia în ianuarie 1944, la iniţiativa britanică, a fost instituit un comitet comun alaliaţilor la Londra, Comisia Consultativă Europeană, căreia i s-a alăturat şi Franţa,

    în noiembrie 1944. Însă, chiar şi după 1944, planurile aliaţilor pentru Germania au

    fost lipsite de consistenţă, fapt ce poate fi explicat par ţial prin cursul mereu

    schimbător al r ăzboiului, prin repercusiunile asupra intereselor naţionale şi prin

    evaluarea generală a situaţiei internaţionale f ăcută de guvernele respective.

    La Conferinţa de la Teheran din 1943 discuţiile dintre aliaţi s-au concentrat

    asupra problemei dezmembr ării sau nu a Germaniei. La Teheran, aliaţii au fost în

    mod clar în favoarea dezmembr ării, Roosevelt şi Churchill prezentând chiar planuriîn favoarea disoluţiei statului german. Propunerea lui Churchill a fost ca Prusia să 

    fie izolată, iar Germania sudică să fie cu Austria, poate chiar cu Ungaria, pentru a

    forma o Confederaţie Danubiană, construcţie politică  ce amintea de Imperiul

    Austro-Ungar. Stalin nu a obiectat faţă de o federaţie a statelor germane sudice, cu

    tot cu Austria, însă  s-a opus ferm includerii Ungariei. Roosevelt a prezentat la

    Teheran cel mai radical plan de dezmembrare a Germaniei, propunând ca Reich-ul

    să fie împăr ţit în cinci state separate : Prusia urma să fie redusă până la un teritoriuoarecum similar celui al Republicii Democrate Germane, apărută  după  1949, iar

    regiunea Saar, canalul Kiel, Hamburg şi zona Ruhr urmau să  intre sub controlul

    viitoarelor Naţiuni Unite.

    Stalin a dat de înţeles că prefera planul lui Roosevelt, însă, cu toate acestea,

    aliaţii nu au supus la vot cele două  planuri, preferând în schimb să  iniţieze

    negocieri suplimentare în cadrul Comisie Consultative Europene.

    Dar Germania nu avea să fie dezmembrată în cele din urmă. Spre sfâr şitul

    r ăzboiului, nici unul dintre aliaţi nu dorea să  pună  în pericol ideea ocupaţiei

    comune sau să  inducă  mânia poporului german prin susţinerea în mod deschis a

    dezmembr ării. Singurii care au insistat pentru dezmembrarea sau divizarea

  • 8/15/2019 Planul Marshall kl;

    14/182

    Istoria economiei europene – De la revoluţia industrială la Uniunea Europeană 

    Germaniei mult după  încheierea ostilităţilor au fost francezii, neinvitaţi la

    conferinţele aliaţilor din perioada r ăzboiului.

    În septembrie 1945, la reuniunea miniştrilor de externe aliaţi de la Londra,

    guvernul francez a prezentat un memorandum prin care cerea secesiunea de Reicha Renaniei şi Westfaliei, propunere eşuată  în special datorită  opoziţiei britanice.

    Franţa şi-a modificat atitudinea abia în 1947, când  Ră zboiul Rece  devenea rapid

    realitate7.

    La Conferinţa de la Potsdam dintre 16 iulie şi 2 august 1945, liderii

    Statelor Unite, Marii Britanii şi Uniunii Sovietice au discutat problema graniţelor

    viitoare ale Germaniei. Cele trei puteri învingătoare au fost de acord cu cedarea

    teritoriilor germane aflate la est de râurile Oder şi Neisse Poloniei şi URSS şi auratificat decizia lor de a împăr ţi restul Germaniei în zone de ocupaţie – Franţei

    fiindu-i alocată o zonă a ei în sud-vest – şi să administreze cele patru zone rezultate

    ca pe o zonă economică unică.

    Cu toate acestea, acest proiect de administrare comună nu s-a materializat

    niciodată din cauza divergenţelor aliaţilor. Comandanţii militari ai fiecărei zone şi-

    au asumat astfel controlul complet al activităţii economice din por ţiunea de

    teritoriu corespunzătoare.

    În problema despăgubirilor de r ăzboi la început fiecare for ţă  de ocupaţie putea să-şi ia despăgubirile din zona sa de ocupaţie, URSS şi Polonia urmând să 

     primească 15% din bunurile industriale ‚nefolositoare’ din zonele de vest şi să dea

    în schimb hrană şi materii prime din est, alte 10% f ăr ă servicii la schimb.

    Deciziile de la Potsdam au dus la stabilirea unui  status quo  în sensul că 

    fiecare parte a f ăcut concesii acolo unde oricum nu mai avea posibilităţi de

    influenţă. Cererile sovietice de internaţionalizare a industriei Ruhr-ului, de acces la

    strâmtori şi mandatul asupra Libiei au r ămas nesoluţionate, ca şi cererile americanede internaţionalizare a marilor căi fluviale europene, în special a Dunării.

    Încercările occidentale de a obţine dreptul de participare la discuţii în ţările est-

    europene au fost blocate de sovietici care condiţionau implicarea aliaţilor

    occidentali în sfera de influenţă sovietică de eliminarea absolută a influenţei vestice

    asupra Italiei şi a Greciei.

    În problema germană ambele păr ţi şi-au exprimat interesul în existenţa în

    continuare a unei naţiuni unite într-o Germanie ca unitate economică. Motivele

     pentru care s-a ajuns la acest acord de principiu au fost diferite : SUA pentru

    viitoarea integrare a Germaniei în sistemul multilateral al comer ţului liber, URSS

    7 Peter Alter, Problema germană  şi Europa, Editura Corint, Bucureşti, 2004, p. 174-178

  • 8/15/2019 Planul Marshall kl;

    15/182

    Reconstrucţia şi evoluţia economiilor europene în perioada postbelică 

    tocmai pentru a împiedica această  integrare în ‚lumea unitar ă’ (one world )

    stă pânită de SUA.

    În primii ani postbelici, în Germania, cei trei aliaţi occidentali au trebuit să 

    se confrunte cu o situaţie foarte complicată. Luate împreună, zonele pe care leadministrau şi care în final vor deveni Germania de Vest, reprezentau 52% din

    teritoriul Reich-ului. Înainte de r ăzboi, 57% din populaţia germană  locuia în

    teritoriul respectiv, producând circa 61% din producţia industrială germană – deşi

    doar 43% din alimentele de bază – şi întreaga cantitate de grâne şi cartofi.

    În 1945, activitatea economică  organizată  era practic blocată. În ciuda

    faptului că  distrugerile provocate de raidurile aeriene asupra capitalului mobil

    investit au fost relativ limitate, pierderile erau distribuite foarte inegal. Multe dinfabricile practic intacte erau paralizate din cauză  că  furnizorii de materii prime

    vitale fuseser ă distruşi de bombardamente.

    Şi mai semnificativ este faptul că  sistemul de transport se pr ă buşise din

    moment ce cele mai multe dintre poduri fuseser ă  distruse, iar majoritatea

    sistemelor de rulare pe căile ferate nu mai puteau fi utilizate. În plus, 20% din

    totalul clădirilor rezidenţiale – 50% din cele existente în oraşele în care se dăduser ă 

    lupte puternice – erau complet distruse sau grav avariate. Situaţia s-a înr ăutăţit prin

    faptul că populaţia din partea occidentală a Germaniei a crescut brusc de la aproape39 de milioane în anul 1939, la 46 de milioane la jumătatea anului 1948, în

    condiţiile în care aproape 8 milioane de oameni fuseser ă  expulzaţi din fostele

    teritorii locuite de germani în estul Europei sau se refugiaser ă din zona sovietică de

    ocupaţie.

    Pentru a preveni transformarea colapsului economic momentan într-o criză 

    cronicizată  în Germania, activitatea economică ar fi trebuit să  fie caracterizată de

    trei atribute : un sistem stimulativ de canalizare a for ţei de muncă şi a resurselorfizice către cele mai productive activităţi de reconstrucţie şi pentru convertirea

    industriei de armament în cele mai oportune obiective industriale civile ;

    oportunităţi de extindere a producţiei industriale şi a exportului de bunuri în

    schimbul produselor alimentare în concordanţă  cu avantajele comparate ale

    Germaniei de Vest (care includea valea Ruhr-ului, adică  generatorul energetic

    industrial al Reich-ului); posibilitatea de a importa capital, care devenise relativ

    insuficient, în opoziţie cu situaţia factorilor complementari reprezentaţi de for ţa de

    muncă şi de nivelul de calificare al acesteia. Însă, în perioada imediat postbelică,

     politica aliaţilor referitoare la Germania nu a luat în calcul aceste necesităţi.

    Iniţial, atitudinea puterilor învingătoare în raport cu viitorul Germaniei a

    fost ghidată  de prognozele sumbre ale lui Henry Morgenthau din ultimii ani ai

  • 8/15/2019 Planul Marshall kl;

    16/182

    Istoria economiei europene – De la revoluţia industrială la Uniunea Europeană 

    r ăzboiului, secretar al Trezoreriei SUA şi ale lui Harry D. White, pe atunci şeful

    Departamentului de Cercetare Financiar ă  a Trezoreriei SUA, care au elaborat un

     proiect de transformare a Germaniei, inima industrială  a Europei, într-o ţar ă  de

    fermieri şi mici meşteşugari.Deşi  Planul White-Morgenthau  a fost treptat abandonat, imediat după  ce

    Roosevelt şi Churchill acceptaser ă ideea în timpul celei de-a doua întâlniri la vârf

    de la Quebec din septembrie 1944, menţinerea spiritului acestuia a r ămas evidentă 

    în cadrul primelor decizii aliate asupra politicii economice relative la Germania şi,

    implicit, la Europa.

    Pentru zona administrată de SUA în Germania, acest spirit s-a materializat

    în directiva Comitetului Unit al Şefilor de Stat Major JCS 1067 din aprilie 1945,care cerea ca autorităţile militare ale SUA să ‚impună un control, oricât de amplu

    va fi necesar, pentru a se ob ţ ine dezarmarea militar ă a Germaniei’, interzicându-

    le să  adopte ‚măsuri importante legate de : a) reabilitarea economică  a

    Germaniei sau b) desemnate să men ţ ină sau să  înt ărească economia germană’.

    În zona de ocupaţie franceză  economia a fost îndreptată  chiar de la început către

    necesităţile de reconstrucţie a Franţei, exporturile for ţate către Franţa şi

    rechiziţionarea a circa 10% din producţie de către autorităţile de ocupaţie franceze

    nepermiţând o revenire continuă  şi totală  a economiei. De asemenea, în zona deocupaţie britanică  reconstrucţia a fost întârziată  de mecanismul ineficient al

     planificării la nivel central al fiecărei zone, căruia britanicii i-au acordat mai multă 

    atenţie decât americanii.

    Pentru întreaga Germania, spiritul promovat de  Planul Morgenthau  a

    tradus în practică  previziunile economice ale  Protocolului de la Potsdam  din

    august 1945. Acest acord impunea măsuri ale tuturor aliaţilor pentru restrângerea

    drastică a industriei germane în general şi a industriei grele în particular, precum şio largă descentralizare şi demonopolizare, în vederea menţinerii doar a sectoarelor

    industriilor ‚de pace’ (adică a celor uşoare) şi pentru dezvoltarea unui sector agricol

    larg. Pentru a traduce în practică acest acord, aliaţii au elaborat în martie 1946 un

    ‚Plan al nivelului de industrializare’, care restricţiona producţia industrială totală la

    55% faţă  de nivelul anului 1938 şi desemna clar echipamentele industriale care

    trebuiau expediate peste graniţă  drept ‚daune de r ăzboi’. De exemplu, în cazul

    industriei constructoare de maşini-unelte, în mod tradiţional unul din punctele tari

    ale economiei germane, doar 11,4% faţă de capacitatea economică antebelică urma

    să fie lăsată Germaniei.

    Politicile de demilitarizare a industriei şi de dezvoltare artificială  a

    agriculturii, de restricţionare a comer ţului exterior (inclusiv importurile de materii

  • 8/15/2019 Planul Marshall kl;

    17/182

    Reconstrucţia şi evoluţia economiilor europene în perioada postbelică 

     prime necesare), chiar şi a nivelului permis al producţiei industriale, precum şi

    nepopulara impunere a ‚daunelor de r ăzboi’ prin intermediul demontării şi

    exportării for ţate a obiectivelor cele mai importante, toate acestea luate ca întreg,

    erau destinate întârzierii şi chiar frânării refacerii economice. Însă, cea maidefavorabilă  dintre toate măsurile luate de către aliaţi a fost cea de menţinere

    intactă a întregului sistem nazist de planificare economică8.

    Astfel, în primii ani postbelici, în cazul Germaniei a existat o combinaţie

    ciudată  între o administrare ineficientă  a resurselor, pieţe ilegale şi un exces de

    lichidităţi în raport cu preţurile fixe, care au condus la sporirea producţiei proprii

    ineficiente, la cheltuieli comerciale uriaşe şi la un raport foarte defavorabil între

    resurse şi produse într-o economie caracterizată de o penurie de materii prime.În plus, în condiţiile în care administraţiile for ţelor de ocupaţie şi-au

     pierdut din ce în ce mai mult din controlul asupra economiei, numai aproximativ

    50% din producţie era comercializată pe pieţele legale, restul fiind ori stocată, ori

    utilizată în cadrul tranzacţiilor compensatorii în marf ă (barter ), ilegale din punct de

    vedere oficial, însă tolerate în mod larg, sau pentru tranzacţiile de pe piaţa neagr ă.

    În privinţa performanţelor macroeconomice ale Germaniei, criza din primii

    ani postbelici a scos în evidenţă scăderea capitalului disponibil şi un nivel scăzut al

     producţiei. În principiu, fondurile capitalizate par ţial distruse şi inegal distribuite arfi trebuit să facă investiţiile foarte profitabile, atât pentru depanarea echipamentelor

    existente, precum şi pentru punerea în funcţiune a noilor echipamente în vederea

    limitării scăderii producţiei. În schimb, investiţiile au scăzut cu un procentaj mult

    mai mare faţă de cel caracteristic producţiei industriale.

    Principalul motiv a fost reprezentat de posibilităţile inadecvate de obţinere

    a profiturilor. Deşi reconstrucţia sau refacerea fabricilor din zonele de ocupaţie

    americană  sau britanică  erau mult mai slabe, în primii trei ani postbelici, datorită nesiguranţei de lungă  durată  determinată  de nesfâr şitele negocieri dintre aliaţi,

    oamenii de afaceri au ezitat în a-şi îndrepta resursele către investiţiile fixe care ar fi

     putut fi, în final, confiscate. Astfel, la trei ani după terminarea r ăzboiului, fondurile

    capitalizate în Germania se situau la un 21% sub valoarea minimă  a lor din anul

    1944 şi încă la 7,3% sub nivelul său din 1945, utilajele fiind în majoritate mai uzate

    moral decât înainte.

    În primii trei ani postbelici dezvoltarea comer ţului exterior a r ămas mult în

    urma reconstrucţiei economice interne în Germania de Vest. Astfel, în timp ce în

    1947 producţia industrială  atinsese aproape 39% din nivelul atins în 1936, nu

    8 Herbert Giersch, Karl-Heinz Paque, Holger Schmieding, Crepusculul miracolului. Patrudecenii de economie de pia ţă în Germania, Editura Tehnica-Info, Chişinău, 2000, p. 19

  • 8/15/2019 Planul Marshall kl;

    18/182

    Istoria economiei europene – De la revoluţia industrială la Uniunea Europeană 

    existau aproape deloc exporturi comerciale. Această  situaţie era cu atât mai gravă 

    cu cât ruperea legăturilor economice dintre Germania de Vest şi jumătatea estică a

    fostului Reich a redus posibilităţile de distribuire internă  a for ţei de muncă 

    disponibile. Din această  cauză, necesitatea existenţei schimburilor de mărfuri şiservicii cu alte state era cu mult mai accentuată decât înainte de r ăzboi.

    Motivele stării grave a situaţiei comer ţului exterior german se găseau în

     politicile economice aplicate în primii ani postbelici.

    După capitularea Germaniei în mai 1945, aliaţii şi-au impus controlul total

    asupra tuturor tranzacţiilor interne şi externe, inclusiv a contactelor întreprinderilor

     private cu firme externe. Iniţial, toate exporturile comerciale au fost interzise, cu

    excepţia exporturilor obligatorii de cărbune, cocs, cherestea şi minereuri, precum şia importurilor obligatorii de alimente susţinute financiar. În absenţa unei

    administraţii organizate, autorităţile militare dispuneau de monopol comercial,

    fiecare putere de ocupaţie având mână liber ă în propria sa zonă. Franţa avea drept

     prioritate reconstrucţia industriilor extractivă  şi chimică, acestea fiind sursele

    convenabile ale importurilor franceze, în timp ce producţia bunurilor pentru

    consumul local a fost neglijată. Marea Britanie a încercat să  se asigure că 

    exporturile de cărbune şi a altor materii prime ating nivele maxime, dar, pentru a

     proteja producţia proprie, a ar ătat mult mai puţin entuziasm faţă  de încurajareaexporturilor de produse germane.

    Statele Unite au suplimentat ajutorul alimentar pe fondul discuţiilor aprinse

    între adepţii Planului Morgenthau şi cei ai generalului Clay, comandantul for ţelor

    aliate americane de ocupaţie din Germania, ultimii mult mai pragmatici în

     problema viitorului Germaniei.

    Prima îmbunătăţire notabilă  a apărut la începutul anului 1947, când

    Agenţia Aliată  de Import-Export (JEIA) a zonei duble anglo-americane a f ăcuteforturi de a încuraja exporturile comerciale şi chiar de a reduce birocraţia, deşi

    succesul a fost limitat.

    În anul 1947 importurile vest-germane s-au ridicat la valoarea de 843

    milioane de dolari, cumpărarea unor bunuri în valoare de 600 milioane de dolari

    fiind finanţată din exterior, în timp ce exporturile au atins numai valoarea de 318

    milioane de dolari. Mai mult decât atât, structura schimburilor comerciale de

     bunuri de larg consum a fost în mod serios perturbată.

    În mod tradiţional, Germania a exportat produse finite în schimbul

    materiilor prime, a alimentelor şi a unor produse meşteşugăreşti. În anul 1947,

    vânzările externe ale produselor finite erau aproape neglijabile, totalizând 11% din

    volumul total al exporturilor comparativ cu 77% în anul 1936. În schimb, materiile

  • 8/15/2019 Planul Marshall kl;

    19/182

    Reconstrucţia şi evoluţia economiilor europene în perioada postbelică 

     prime, în primul rând cărbunele şi cheresteaua, constituiau 64% din volumul

    exporturilor, iar produsele semifinite (cocs şi minereuri) atingeau 24% ; în anul

    1936, aceste categorii de exporturi nu depăşeau, fiecare în parte, mai mult de 10%.

    Pe de altă parte, 92% din volumul importurilor din anul 1947, o propor ţie de treiori mai mare decât cea din anul 1936, era constituit din alimente.

    Alături de restricţiile comerciale şi de amploarea birocraţiei, reglementările

    monetare au condus la dezinteresul producătorilor vest-germani faţă de exportul de

     bunuri şi i-au f ăcut pe clienţii str ăini să  ezite în a cumpăra produse germane. Cu

    excepţia unei cote reduse de schimburi comerciale promovată  în Bizonia în luna

    septembrie 1947, firmele germane erau plătite pentru exporturile realizate în mărci

    germane, inutile, în timp ce pieţele locale ofereau oportunităţi măcar şi pentrutranzacţii profitabile de tip barter . În acest fel, producătorii găseau cu greu un

    stimulent în a-şi depăşi obligaţiile de export. Pe plan intern, o multitudine anarhică 

    de rate de schimb specifice pentru fiecare produs se presupunea că  realiza

    echilibrul între preţurile interne fixate ale mărfurilor cu preţurile corespunzătoare

    ale pieţei mondiale (0,24-0,80 dolari pentru o marcă  germană). Pe plan extern,

    aliaţii au persistat iniţial în a calcula comer ţul exterior al Germaniei în dolari, deşi

     – din cauza absenţei unor schimburi comerciale externe liber convertibile –

    aproape întregul comer ţ vest-european era bazat pe acorduri comerciale bilaterale.Practic, produsele germane, din cauza preţurilor fixate şi a ratei de schimb

    fixă, nu erau suficient de atractive pentru a încuraja alte state să-şi cheltuiască 

     puţinii dolari pe ele.

    Deşi s-a înregistrat un progres faţă  de colapsul de la sfâr şitul r ăzboiului,

    între anii 1945 şi începutul anului 1948 producţia industrială germană a oscilat în

     jurul valorii de o treime faţă  de nivelul corespunzător anului 1938, nefiind atins

    nici măcar nivelul de producţie permis de planul industrial adoptat în martie 1946.Cu toate că  orientarea politicii aliaţilor imediat după  terminarea r ăzboiului a fost

    una de dezvoltare a agriculturii germane, producţia de alimente a scăzut de la 70%

    în anii 1846-1947 la 58% în 1947-1948 faţă  de nivelul antebelic, aceasta

    datorându-se, în special, lipsei îngr ăşămintelor chimice şi a utilajelor, dar şi iernilor

    foarte geroase. Pentru a preveni extinderea foametei, SUA şi, într-o măsur ă  mai

    redusă, Marea Britanie au finanţat uriaşe importuri de alimente pentru Germania,

    care, în cei trei ani, s-au ridicat la suma de 1,5 miliarde de dolari ; cu toate acestea,

    raţiile alimentare s-au situat destul de frecvent sub nivelul de calorii stabilit

    (1.550).

    Dezastrul economic a atins nivelul cel mai acut în anul 1947, când lipsa

    energiei a provocat un amplu blocaj industrial.

  • 8/15/2019 Planul Marshall kl;

    20/182

    Istoria economiei europene – De la revoluţia industrială la Uniunea Europeană 

    În ciuda unor stocuri de cărbune suficiente, acesta nu a mai putut fi livrat

    fabricilor şi populaţiei din cauza blocajului căilor ferate şi a îngheţării râurilor.

    Deşi în cursul anului 1947 producţia a înregistrat din nou creşteri, până  la

     jumătatea anului 1948 aceasta nu a reuşit să  depăşească  50% din nivelul atins în perioada antebelică.

    Gustav Stopler, expert economic care l-a însoţit într-o călătorie în februarie

    1947 pe ex-preşedintele american Herbert Hoover, a trasat un tablou al situaţiei

    dramatice în care se găsea Germania în momentul respectiv : ‚ Aşa arat ă  deci

    Germania, după mai mult de doi ani de la predarea necondi  ţ ionat ă : o na ţ iune

    ruinat ă f ăr ă leac în substan ţ a ei biologică…, o na ţ iune schilodit ă  intelectual…;

    o na ţ iune ruinat ă  moral prin destr ămarea leg ăturilor familiale…; o na ţ iune aciviliza ţ iei or ăşeneşti şi industriale ale cărei oraşe şi fabrici zac în ruine, o

    na ţ iune f ăr ă  hrană  şi materii prime, f ăr ă  sistem de transport în func ţ iune şi o

    moned ă  viabil ă , o na ţ iune a cărei structur ă  social ă  a fost destr ămat ă  prin

    refugieri în masă , deplasări în masă , prin str ămutarea silit ă , în propor  ţ ii de

    masă , de către duşmani, o na ţ iune a cărei uriaşă datorie de stat a fost anulat ă ,

    ale cărei depozite bancare sunt fie confiscate, fie devalorizate prin pr ăbuşire

    monetar ă ; o  ţ ar ă unde a fost ordonat ă  sau stabilit ă prin consens, ca un act de

    r ă zbunare politică , deposedarea în masă  a propriet ăţ ii industriale şimeşteşug ăreşti, o na ţ iune care, după ce a pierdut provinciile care erau sursa unei

     pătrimi din hrana ei, st ă  în fa ţ a pericolului direct a unei a doua împăr  ţ iri între

     foştii ei duşmani din vest şi r ăsărit ; o na ţ iune în care, după mai mult de doi ani

    de la victoria democra ţ iilor iubitoare de pace, nu exist ă nici o garan ţ ie a libert ăţ ii

     personale, nici un Habeas Corpus şi nici o democra ţ ie, o  ţ ar ă unde, în foame şi

     frică , a murit speran ţ a şi cu ea credin ţ a în toate idealurile pentru care au luptat

     puterile vestice şi şi-au sacrificat fiii ’9

    .Treptat, extrem de lenta refacere a producţiei industriale, precum şi

    nivelele reduse ale consumurilor au reuşit să  influenţeze politica aliaţilor

    occidentali în problema Germaniei, în special pe cea americană. Directiva rigidă 

    din aprilie 1945 a direcţionat politica administraţiei militare americane din zona lor

    de ocupaţie aproximativ şase luni. Ca atare, asigurarea supravieţuirii populaţiei din

    zona de ocupaţie a devenit cu timpul o problemă major ă pentru autorităţile militare

    americane. În plus, zvonurile şi informaţiile legate de starea de paupertate în care

    tr ăiau germanii au început să producă o adâncă impresie opiniei publice americane,

    9 Gustav Stopler, Die deutsche Wirklihkeit , Hamburg, 1949, p. 159

  • 8/15/2019 Planul Marshall kl;

    21/182

    Reconstrucţia şi evoluţia economiilor europene în perioada postbelică 

    iar Congresul a început să  aibă  rezerve în a achita nota de plată  a politicii de

    demilitarizare a industriei germane prin finanţarea importurilor alimentare.

    Modificarea treptată  a modului de abordare a SUA – a cărei influenţă 

    asupra aliaţilor lor britanici şi francezi era crescută datorită dificultăţilor economice pe care Marea Britanie şi Franţa le întâmpinau – s-a materializat prin câteva decizii

    în direcţia revenirii economiei germane. În primul rând, măsurile preconizate prin

    directiva din aprilie 1945 au fost din ce în ce mai mult ignorate, aceasta fiind

    înlocuită  în iulie 1947 cu o nouă  directivă  (JCS 1779), care a stipulat obţinerea

    condiţiilor creării stabilităţii economice şi politice.

    Pe acest fundament,  Planul de Dezvoltare Industrial ă  a fost modificat la

    sfâr şitul lunii august 1947, pentru zonele de ocupaţie americană şi britanică, pentrua permite Germaniei să  menţină  în funcţie o capacitate de producţie suficientă 

     pentru a-şi asigura un nivel aproximativ egal cu cel din anul 1936. În al doilea

    rând, planurile iniţiale britanice de naţionalizare a sectoarelor industriale

    fundamentale au fost ulterior ajustate şi, în cele din urmă, clasate. În al treilea rând,

     povara plătirii daunelor de r ăzboi a fost redusă.

    În al patrulea rând, pentru a permite o administrare economică  inter-

    regională  mai echilibrată, zonele americană  şi britanică  au fuzionat la începutul

    anului 1947, în ceea ce a primit denumirea de Bizonia. Nu în ultimul rând,resursele au fost îndreptate, în urma situaţiei create în iarna anului 1947, pentru

    rezolvarea blocajelor economice evidente, în special către căile ferate şi au fost

    f ăcute primele încercări de reinstaurare a unui flux comercial normal, deşi încă 

    strict controlat, cu lumea exterioar ă.

    3.1.3 Planul Marshall şi Doctrina Truman : ajutor economicşi containment

    În anul 1947, reconstrucţia Europei Occidentale în întregul ei a fost pusă în

     pericol de o criză transatlantică a balanţei de plăţi, cele 16 ţări ce vor beneficia de

     Planul Marshall  având un deficit de plată de 7,5 miliarde de dolari, pe când SUA

    au reuşit să  aibă un excedent de 10 miliarde de dolari. În SUA, amplul deficit al

     balanţei de plăţi cu Europa a fost interpretat în mod just ca fiind în parte cauzat de

    absenţa esenţială  din cadrul circuitului comercial european a Germaniei, centrul

    industrial tradiţional al Europei.

    Din punct de vedere politic această  situaţie, ca şi problemele economice

    din centrul Europei, erau percepute ca fiind avantajoase atât pentru partidele

  • 8/15/2019 Planul Marshall kl;

    22/182

    Istoria economiei europene – De la revoluţia industrială la Uniunea Europeană 

    comuniste locale, cât şi pentru URSS. În urma ascensiunii la putere, în ţările est-

    europene ocupate de URSS, a comuniştilor precum şi datorită atitudinii din ce în ce

    mai ne-cooperante a sovieticilor în legătur ă  cu administrarea Germaniei, aliaţii

    occidentali au decis, în cele din urmă, să nu mai ia în seamă  rezervele pe care leaveau sovieticii şi să meargă  înainte cu reconstrucţia economiei în cele trei zone

    ocupate ale lor şi, în cazul în care ar fi fost necesar, să  pună  bazele unui stat

    german complet separat.

    Criza în care se aflau ţările europene trebuia evitată, Statele Unite

    conştientizând acest lucru nu numai pentru că starea precar ă a guvernelor europene

    ducea inevitabil la măsuri protecţioniste care periclitau politica open-door  

    (argument care încă nu era luat în seamă pentru moment) şi pentru că un colaps alEuropei ar fi lipsit SUA, ameninţată deja de supraproducţie, de o piaţă de comer ţ şi

    desfacere importantă, declanşând o recesiune mondială  de dimensiuni

    inimaginabile, dar şi pentru că această criză ar fi putut fi folosită de către comunişti

     pentru a prelua puterea în Europa. În cazul Greciei şi al Franţei se putea prevedea

    că după căderea economică avea să urmeze preluarea puterii de către comunişti şi

    că f ăr ă un ajutor american de propor ţii situaţia se va înr ăutăţi iremediabil.

    Una din consecinţele falimentului economic european din 1947 a fost

    decizia Marii Britanii de a renunţa să mai acorde ajutoare guvernelor grec şi turc înlupta împotriva guerillelor comuniste. În aceste condiţii, preşedintele Truman a luat

    în martie 1947 iniţiativa de a cere Congresului un ajutor de 400 de milioane de

    dolari, în scopul de a prelua sarcina britanicilor şi de a bloca astfel expansiunea

    comunismului în Europa. Acest discurs, ţinut în faţa Camerelor reunite ale

    Congresului pe 12 martie 1947 şi căruia i se va da numele de ‚Doctrina Truman’, a

    definit noua politică a SUA faţă de ‚lumea liber ă’, îndiguirea (containment ) valului

    comunist, printr-o politică  de fermitate, preconizată  de George Kennan,însărcinatul cu afaceri american la Moscova.

    Truman a prezentat cele petrecute în Grecia şi Turcia ca f ăcând parte dintr-

    o luptă globală între două forme de viaţă alternative:

    ‚Una se bazeaz ă  pe voin ţ a majorit ăţ ii şi este reprezentat ă  de institu ţ ii

    libere, un sistem de reprezentare a guvernului, alegeri libere, garan ţ ii pentru

    libertatea individual ă , libertatea cuvântului, a religiei şi inexisten ţ a oprimării

     politice. Cea de-a doua formă  de via ţă  se bazeaz ă  pe voin ţ a unei minorit ăţ i,

    impusă cu for  ţ a majorit ăţ ii. Se bazeaz ă pe teroare şi persecu ţ ie, pe presă şi radio

    controlate, pe alegeri manipulate şi reprimarea libert ăţ ilor personale…politica

  • 8/15/2019 Planul Marshall kl;

    23/182

    Reconstrucţia şi evoluţia economiilor europene în perioada postbelică 

     SUA ar trebui să  sus ţ ină  popoarele libere, care se opun subjug ării de către o

    minoritate înarmat ă sau unor presiuni din afar ă’10.

    În această optică, Planul Marshall  a fost o parte a strategiei americane de

    containment  şi anume de a combate comunismul prin arme economice şi nu prinviolenţă  şi de a r ăspunde cu fermitate intimidărilor, raţiunile politice fiind clar

    subliniate în discursul preşedintelui Truman : , Semin ţ ele regimurilor totalitare

    sunt hr ănite de mizerie şi lipsuri. Ele cresc şi se înmul  ţ esc în solul arid al

    săr ăciei şi dezordinii. Ele î şi ating maxima dezvoltare atunci când speran ţ a

     poporului într-o via ţă mai bună  s-a stins. Aceast ă speran ţă , trebuie ca noi să o

    între ţ inem în via ţă’.

    În realitate, ajutorul american pentru Europa nu a încetat de fapt niciodată de la votarea legii ‚contractelor de împrumut’ ( Lend-Lease Act ) în martie 1941.

    Acest ajutor s-a desf ăşurat începând din 1943 prin intermediul unei instituţii care

    grupa 44 de ţări, United Nations Relief and Rehabilitation Administration 

    (UNRRA).

    Această  organizaţie a distribuit gratuit, aproape în întregime din fonduri

    americane, alimente ţărilor europene cele mai sărace până în 1947. pe de altă parte,

    diverse ţări ale Europei de Vest au continuat să beneficieze de credite americane şi

    după încetarea ‚legii împrumuturilor’, în august 1945 : Marea Britanie a primit 3,75miliarde dolari până  la sfâr şitul anului 1947, Franţa – 2 miliarde dolari, Italia –

    1,75 miliarde, etc., în total peste 12 miliarde de dolari. Aceste credite rambursabile

    au fost în general însoţite de condiţii puse în contrapartidă  de creditor. Astfel,

    Marea Britanie s-a văzut nevoită  să  renunţe progresiv la sistemul imperial de

     preferinţe şi să  restabilească  convertibilitatea lirei sterline. Tot astfel,  Acordurile

     Blum-Byrnes  din mai 1946 au obligat Franţa să  importe şi să  proiecteze anual

    numeroase filme americane, într-un scop atât politic, cât şi comercial.În ce priveşte Germania, SUA au organizat încă  din 1945 din motive

    umanitare şi politice un sistem de furnizări gratuite de materii prime şi de bunuri

    alimentare. Costul ridicat al acestui ajutor (468 milioane dolari în 1946) şi

    considerentele politice i-au determinat pe americani, urmaţi de britanici, să opteze

     pentru reconstrucţia economiei germane (în timp ce acordurile de la Potsdam

     prevedeau ‚decartelizarea’ industriei germane şi dezmembrarea uzinelor cu titlu de

    despăgubiri).

    Iniţial, în primii ani postbelici SUA au oferit ajutor pentru prevenirea

    colapsului economic în Europa şi pentru evitarea extinderii comunismului, după 

    10 Wilfried Loth, op. cit., p. 139

  • 8/15/2019 Planul Marshall kl;

    24/182

    Istoria economiei europene – De la revoluţia industrială la Uniunea Europeană 

    care au utilizat pârghiile pe care le oferea acest ajutor pentru a-şi impune ideile

     privind ordinea economică  internaţională. Această  ordine era de presupus a fi

    caracterizată  de practici comerciale liberale pe o bază  nediscriminatorie – care

    urmau să  fie supervizate de proiectata Organizaţie de Comer ţ  Internaţional,materializată  în 1947 prin versiunea redusă  a GATT –, de unele facilităţi de

    creditare pentru ţările aflate în procesul de reconstrucţie prin intermediul Băncii

    Mondiale şi de cursuri de schimb stabile în cadrul Fondului Monetar Internaţional.

    Însă, aceste organizaţii care au fost înfiinţate efectiv cu începere din 1944 erau mult

     prea slabe – cel puţin pentru o perioadă  de timp – pentru a face faţă 

    extraordinarelor probleme de reconstrucţie a Europei postbelice.

    În aceste condiţii dificile determinate de criza balanţei de plăţi europenedin 1947 şi de perspectiva ca zone ale Europei Occidentale să  devină  comuniste,

    SUA, ca unica ţar ă capabilă  să modeleze o nouă ordine economică  internaţională 

    şi-au schimbat tactica şi, după  dezbateri aprinse în cadrul administraţiei privind

    cursul politicii potrivite, SUA s-au îndreptat către o implicare sporită în adoptarea

    deciziilor economice în Europa.

    Planul Marshall în date:

    12 martie 1947  –  Doctrina Truman, expusă  în discursul prezidenţial în faţaCongresului, ridică  la rangul de politică  naţională  a SUA protecţia ţărilor

    ameninţate de comunism;

    5 iunie 1947 – într-un discurs rostit în Aula Universităţii Harvard, secretarul de statGeorge C. Marshall anunţă  Planul american de reconstruc ţ ie a Europei  după cel

    de al doilea r ăzboi mondial;19 iunie 1947 – miniştrii de externe francez (Georges Bidault) şi britanic (ErnestBevin) semnează  un comunicat prin care invită  22 de state europene să  trimită 

    reprezentanţi la Paris pentru a schiţa un plan de reconstrucţie europeană;

    2 iulie 1947  – la sfâr şitul Conferin ţ ei anglo-franco-sovietice de la Paris, URSSrefuză  să  participe la programul american de reconstrucţie. Molotov declara :

    ‚ Statele î şi pierde autonomia economică  şi independen ţ a na ţ ional ă  în profitul

    unor mari puteri ’ :  Planul Marshall   este etichetat drept ‚imperialism economic

    american’;

    12 iulie 1947  – se desf ăşoar ă  la Paris, Conferin ţ a de Cooperare Economică  Europeană  (EEC)  pentru identificarea problemelor economice comune şi a

  • 8/15/2019 Planul Marshall kl;

    25/182

    Reconstrucţia şi evoluţia economiilor europene în perioada postbelică 

    modului în care putea ajuta SUA. Problemele prioritare asupra cărora s-a căzut de

    acord au fost: un mare efort de producţie; obţinerea şi menţinerea stabilităţii

    financiare interne, dezvoltarea cooper ării economice între statele asociate,

    soluţionarea penuriei de dolari. Sunt reprezentate 16 ţări, constituind Comitetul Economic European (CEEC). Uniunea Sovietică nu participă şi exercită presiuni

    asupra Cehoslovaciei, Poloniei şi Ungariei, care îşi manifestaser ă  interesul pentru

     program;

    12 septembrie 1947  – CEEC   îşi finalizează  raportul asupra situaţiei economiceeuropene, estimând nevoile şi costurile Programului de Reconstruc ţ ie Europeană 

     pentru 4 ani. Raportul este prezentat Congresului American. Ia naştere Organiza ţ ia pentru Cooperare Economică  Europeană  (OEEC)  care va coordona Planul din

     partea Europei;

    19 decembrie 1947  – Preşedintele Truman înaintează Congresului  Programul de Reconstruc ţ ie Europeană, solicitând un ajutor de 17 miliarde dolari pentru

    următorii 4 ani;

    februarie 1948 – în Cehoslovacia are loc o lovitur ă de stat sprijinită de Moscova ;2 aprilie 1948 – Congresul american aprobă  Actul de Cooperare Europeană careautorizează  Planul Marshall  cu 69-17 voturi în Senat şi 329-74 voturi în Camera

    Reprezentanţilor. Preşedintele Truman îl promulgă a doua zi;

    aprilie 1948  – Paul Hoffman, preşedintele Studebaker Corporation este numitadministrator al  Agen ţ iei pentru Cooperare Economică (ECA), care va coordona

    Planul Marshall din partea SUA. Averell Harriman este numit reprezentant specialal ECA în Europa;

    15 aprilie 1948  – are loc prima întâlnire oficială  a OEEC la Paris pentru adetermina nevoile naţionale pentru care să  fie alocate fondurile prevăzute de

    Congresul SUA;

    30 iunie 1949 – Republica Federală Germania se alătur ă oficial OEEC în al doileaan al programului;

    31 decembrie 1951  –  Planul Marshall   încetează  cu 6 luni înainte de termenul prevăzut datorită  escaladării conflictului din Coreea, care începuse în iunie 1950.

  • 8/15/2019 Planul Marshall kl;

    26/182

    Istoria economiei europene – De la revoluţia industrială la Uniunea Europeană 

    Transferul de fonduri din SUA către Europa era în valoare de 13,3 miliarde de

    dolari.

    La 3 iunie 1947, SUA au anunţat Programul de Reconstrucţie Europeană ( European Recovery Program) – aşa-numitul  Plan Marshall   – prin care au

    inaugurat o nouă abordare a problemelor reconstrucţiei Europei de Vest.

    SUA au hotărât să înlocuiască eforturile anterioare de ameliorare pe termen

    scurt cu un ajutor pentru reconstrucţie pe termen mediu, pentru a oferi Europei

    lichidităţile necesare pentru dirijarea comer ţului intra-european pe o bază 

    multilaterală, adică  f ăr ă  nevoia de a echilibra bilateral comer ţul şi pentru a for ţa

    îndepărtarea restricţiilor asupra schimburilor intra-europene.Din punct de vedere strict financiar, Planul Marshall  urma să elimine criza

    de dolari, să dezgheţe schimburile şi să faciliteze situarea pe poziţii economice cât

    de cât comparabile o Europă devastată cu o Americă dispusă să o ajute. La fel de

    adevărat este că f ăr ă o Europă prosper ă, depresiunea economiei SUA ar fi devenit

    inevitabilă.

    Pe de altă  parte,  Planul Marshall   a avut o motivaţie politică, adâncirea

    erodării economiei vest-europene putând cauza o pr ă buşire politică, ale cărei

    consecinţe imprevizibile ar fi adus prejudicii SUA. În esenţă, era apreciată  posibilitatea ca, pe un fond de gravă  slă biciune a Europei, întregul continent să 

    intre sub dominaţia URSS, mai ales că, în importante ţări occidentale comuniştii

    dirijaţi de Moscova deţineau portofolii ministeriale importante, pe un fond de

    credibilitate susţinut de atitudinea antifascistă  şi de aspiraţia popular ă  de echitate

    socială, opinia publică europeană ignorând total realitatea din URSS. Foarte curând

    au devenit predominante considerentele politice, acceptarea sau neacceptarea

     propunerii americane de a beneficia de facilităţile planului respectiv devenind uncriteriu de orientare la nivel global.

    Proiectul a fost lansat de secretarul de stat american George C. Marshall

    într-un discurs ţinut la Universitatea Harvard la 5 iunie 1947, prin expunerea

    liniilor generale ale programului de refacere a Europei. Europa devastată de r ăzboi

    era în pragul colapsului moral, economic şi politic. Învinşi sau învingători, toţi

    conştientizau distrugerile materiale, starea industriei (subjugată total maşinăriei de

    r ăzboi, activitatea productivă  neputând să-şi revină  în absenţa capitalului şi a

    utilajelor), lipsa alimentelor şi şomajul. Guvernele social-democrate din majoritatea

    ţărilor europene nu erau dispuse să  adopte măsurile draconice de reconstrucţie

     propuse de economiştii clasici. Pe de altă  parte, modelul comunist promovat de

    URSS devenea tot mai atractiv.

  • 8/15/2019 Planul Marshall kl;

    27/182

    Reconstrucţia şi evoluţia economiilor europene în perioada postbelică 

    În acest context, George C. Marshall a propus un program de ajutor

    economic din partea SUA. Scopul declarat al acestui Program de

     Reconstruc ţ ie Europeană a fost reconstrucţia economică a Europei prin :

    creşterea producţiei ; stimularea comer ţului internaţional ; facilitarea

    cooper ării între statele Europei ; controlul inflaţiei.

    Discursul a fost pregătit de Charles Bohlen, viitor ambasador la Kremlin, după 

    un studiu al lui George F. Kennan şi a altor exper ţi pe probleme sovietice ai

    Departamentului de Stat. Versiunea finală, r ămasă secretă până în ultimul

    moment, i-a apar ţinut lui Marshall :

    ‚Nu trebuie să  vă  spun domnilor, că  situa ţ ia din lume este foarteîngrijor ătoare. Este evident pentru to ţ i oamenii inteligen ţ i. Cred că o dificultate

    const ă  tocmai în faptul că  problema este una de o atât de mare complexitate,

    încât marea masă a aspectelor prezentate publicului de către presă şi radio fac

    extrem de dificil ă pentru omul de rând în ţ elegerea clar ă a situa ţ iei.

     Mai mult, locuitorii acestei  ţări sunt departe de zonele tulburate ale lumii

    şi este greu pentru ei să în ţ eleag ă situa ţ ia critică şi reac ţ ia în consecin ţă a celor

    care sufer ă , precum şi efectul acestor reac ţ ii asupra guvernelor lor în leg ătur ă 

    cu eforturile noastre de a promova pacea în lume.

     Analizând necesitatea reabilit ării Europei, au fost estimate corect

     pierderile fizice de vie ţ i omeneşti, distrugerile vizibile ale oraşelor, fabricilor,

    minelor şi căilor ferate, dar pe parcursul ultimelor luni a devenit evident că 

    aceste distrugeri vizibile au fost probabil mai pu ţ in grave decât dislocarea

    întregii structuri a economiei europene. În ultimii zece ani, condi  ţ iile au fost

     profund anormale.

     Men ţ inerea febril ă  a efortului de r ă zboi a implicat toate aspecteleeconomiilor na ţ ionale. Angrenajele s-au defectat sau au fost scoase din uz. Sub

    conducerea nazist ă  arbitrar ă  şi distructivă  tot spiritul întreprinz ător a fost

    antrenat în maşinăria de r ă zboi germană . Au dispărut rela ţ ii economice

    durabile, institu ţ ii private, bănci, companii de asigur ări, companii de

    transporturi prin pierderi de capital, absorb ţ ie prin na ţ ionalizare sau numai prin

    distrugere. În multe  ţări încrederea în moneda na ţ ional ă  a fost zdruncinat ă 

     puternic. E şecul segmentului de afaceri a Europei în timpul r ă zboiului a fostcomplet. Reconstruc ţ ia a fost amânat ă nepermis datorit ă faptului că la doi ai de

    la încetarea ostilit ăţ ilor nu s-a că zut încă de acord asupra unui acord de pace cu

    Germania şi Austria. Dar şi dacă s-ar g ăsi o solu ţ ie mai prompt ă pentru aceste

  • 8/15/2019 Planul Marshall kl;

    28/182

    Istoria economiei europene – De la revoluţia industrială la Uniunea Europeană 

     probleme dificile, reabilitarea structurii economice a Europei va necesita în mod

    evident mai mult timp şi efort decât a fost prevă zut.

     Exist ă  un aspect interesant şi în acelaşi timp îngrijor ător al acestei

     probleme. Din totdeauna fermierul a ob ţ inut produse alimentare pentru a leschimba cu or ăşeanul şi a-şi satisface celelalte necesit ăţ i. Diviziunea muncii este

    baza civiliza ţ iei moderne. Momentan ea este amenin ţ at ă  de eşec. Industria din

    mediul urban nu mai produce bunuri adecvate pentru a le schimba cu  ţăranul –

     producător de alimente.

     Stocurile de materie primă  şi combustibil sunt reduse. Utilajele lipsesc

    sau sunt depăşite. Fermierul sau  ţăranul nu g ăsesc de vânzare bunurile pe care

    doresc să  le cumpere. Deci, vânzarea produselor fermei sale în schimbul unorsume pe care nu le poate folosi îi apare drept o afacere neprofitabil ă . De aceea, a

    retras multe suprafe ţ e de la cultivare, utilizându-le pentru păscut. Creşte

    stocurile de cereale şi are provizii importante de alimente pentru el şi familia sa,

    chiar dacă  trebuie să  renun ţ e la haine şi la instrumentele ordinare ale

    civiliza ţ iei. În acest timp, locuitorii oraşelor duc lipsa alimentelor şi

    combustibilului. Astfel, guvernele sunt for  ţ ate să  folosească  banii şi creditele

    str ăine pentru a procura din afar ă  aceste necesit ăţ i. Acest proces epuizeaz ă 

     fondurile necesare în mod imperativ reconstruc ţ iei. În acest fel se dezvolt ă rapidun context grav care nu prezice nimic bun pentru întreaga lume. Sistemul

    modern de diviziune a muncii pe care se bazeaz ă schimbul de produse se afl ă în

     pericol de a eşua.

     Adevărul este că  în următorii trei sau patru ani, cererea Europei de

    alimente şi alte produse esen ţ iale – în principal din America – va fi mult mai

    mare decât capacitatea prezent ă  de plat ă , aşa încât trebuie fie să  primească 

    ajutor suplimentar, fie să facă fa ţă unei deterior ări economice, sociale şi politicecu caracter extrem de grav.

     Remediul st ă în a rupe cercul vicios şi a restaura încrederea europenilor

    în viitorul economic al  ţărilor lor şi al Europei ca întreg. Fabricantul şi fermierul

    din zone îndepărtate trebuie să  vrea şi să  poat ă  să  schimbe produsele lor pe

    monede, a căror valoare nu st ă sub semnul întrebării.

     Al ături de efectul demoralizator asupra întregii lumi şi de posibilele

    tulbur ări care pot apărea ca rezultat al disper ării oamenilor în cauz ă , ar trebui

    să fie evidente pentru toat ă lumea consecin ţ ele asupra economiei Statelor Unite.

     Este logic ca Statele Unite trebuie să facă tot ce le st ă în putin ţă pentru a asista

    la revenirea sănăt ăţ ii economice în lume, f ăr ă de care nu poate exista stabilitate

     politică şi pace sigur ă .

  • 8/15/2019 Planul Marshall kl;

    29/182

    Reconstrucţia şi evoluţia economiilor europene în perioada postbelică 

     Politica noastr ă nu este îndreptat ă împotriva vreunei  ţări sau doctrine, ci

    împotriva foamei, săr ăciei, disper ării şi haosului. Scopul ei ar trebui să  fie

    reinstaurarea economiei func ţ ionale în lume pentru a face posibil ă  apari  ţ ia

    condi  ţ iilor economice şi sociale în care pot exista institu ţ ii libere. Sunt convinscă  o astfel de asisten ţă  nu trebuie să  fie una „peu-a-peu” pe măsura ce se

    dezvolt ă diverse crize. Orice asisten ţă pe care o va acorda pe viitor acest guvern

    trebuie să asigure vindecarea, să nu fie doar un paliativ.

    Orice guvern care este dispus să  contribuie la sarcina reconstruc ţ iei va

     g ăsi, sunt sigur, cooperare deplină din partea Guvernului Statelor Unite. Orice

     guvern care va încerca să  blocheze reconstruc ţ ia altor  ţări nu poate aştepta

    ajutor din partea noastr ă . Mai mult, guvernele, partidele politice sau grupurilecare urmăresc să perpetueze mizeria umană în scopul de a p