Sonohat Ana-Maria

Pionerii medicinei romanesti

SCURT ISTORIC AL STIINTEI ROMANESTI

Şcoala medicală românească s-a format în Franţa, la sfârşitul secolului al XIX-lea, când şefii de şcoală şi fondatorii diverselor şcoli de medicină din România s-au reîntors după studiile de la Paris.

Incepand cu 1818 Iau fiinta o seama de institutii scolare si culturale importante: scoala de la Sf. Sava din Bucuresti (1818), Societatea de medici si naturalisti din Iasi (1833), Academia Mihaileana din Iasi (1835), Scoala de medicina din Bucuresti (1856), Universitatea din Iasi (1860).

Medicina românesca este ilustrata de câteva somitati cu renume mondial: dr. Victor Babes, promotor al seroterapiei si, împreuna cu V. Cornil, autor al primului tratat de bacteriologiei din lume (1885), dr. Ioan Cantacuzino, fondatorul scolii române de microbiologie si medicina experimentala, si dr. Gheorghe Marinescu, fondatorul scolii de neurologie. Medicina românesca a mai fost reprezentata de dr. Constantin I. Parhon, unul dintre creatorii endocrinologiei si autor, împreuna cu M. Goldstein, al primului tratat de endocrinologie (1909), de chirulgul Thoma Ionescu, de dr. C. Levatidi, unul dintre fondatorii inframicrobiologiei, de fiziologul I. Athanasiu s.a. In medicina au mai excelat si altii, cum ar fi: Francisc I. Tainer (anatomie si antropologie), Dimitrie Bagdasar (neurochirurgie), H. Gh. Lupu (medicina generala).

Multe metode si procedee, fenomene si efecte, formule si reactii, formatii biologice, aparate, marimi si notiuni capata numele savantilor care le-au creat (babesiile si corpuscului Babes-negri, fenomenul Cantacuzino,

Dar cei care incept sa-si contureze activitate in medicina sunt: Constantin I. Parhon, D. Danielopolu, N. Gh. Lupu s.a. si merite stiintifice si organizatorice deosebite au St. M Milcu, A. Moga, I. Enescu, Th. Burghele s.a

VICTOR BABES

Victor Babeș (n. 4 iulie 1854, Viena - d. 19 octombrie 1926, București) a fost un bacteriolog și morfopatolog român, fondator al școlii românești de microbiologie, membru al Academiei Române din 1893. A fost fiul lui Vincențiu Babeș.

Biografie

Victor Babeș s-a născut în 1854 la Viena. A fost fiul lui Vincențiu Babeș, originar din Banat. A studiat medicina la Budapesta, apoi la Viena, unde și-a luat doctoratul.

Babeș își începe cariera științifică în Budapesta ca asistent în laboratorul de Anatomie Patologică (1874 - 1881). În urma descoperirilor lui Louis Pasteur, este atras de

1

microbiologie și pleacă la Paris unde lucrează un timp în laboratorul lui Pasteur, apoi cu Victor Cornil. Împreună cu acesta publică primul tratat de bacteriologie intitulat Les bactéries et leur rôle dans l'anatomie et l'histologie pathologiques des maladies infectieuses (1885).

În anii 1885 - 1886 lucrează în Berlin în laboratoarele lui Rudolf Virchow și Robert Koch.

În 1881 primește titlul de profesor asociat (doctor-docent) iar în 1885 postul de profesor de Histopatologie la Universitatea din Budapesta.

În 1887 Victor Babeș este chemat la București ca profesor la catedra de Anatomie Patologică și Bacteriologie.

Activitate științifică

Activitatea științifică a lui Victor Babeș a fost foarte vastă, cu un accent deosebit în problemele de tuberculoză, lepră, vaccinare anti-rabică și seroterapie anti-difterică. A demonstrat prezența bacililor tuberculozei în urina persoanelor bolnave și a pus în evidență peste 40 de microorganisme patogene. De o deosebită importanță este descoperirea unei clase de paraziți - sporozoari intracelulari nepigmentați - care cauzează febra de Texas la pisici și alte îmbolnăviri la animale vertebrate. La Congresul Internațional de Zoologie din Londra (1900) acești paraziți sunt clasificați în genul Babesia.

În 1892 publică împreună cu Gheorghe Marinescu și Paul Blocq un Atlas de Histologie patologică a Sistemului Nervos. A editat timp de mai mulți ani Analele Institutului de Patologie și Bacteriologie din București.

În anul 1893 este ales membru titular al Academiei Române.

Pe lângă activitatea științifică a fost preocupat de îmbunătățirea stării sanitare a populației, în special în combaterea și prevenirea pelagrei.

Victor Babeș, datorită formației sale științifice de bază, a creat concepția ce poate fi denumită "patomorfologia procesului infecțios", sinteză a microbiologiei cu histopatologia.

A fost membru al Academiei Române, membru corespondent al Academiei de Medicină din Paris și ofițer al Legiunii de Onoare (Franța).

Eponime asociate

Corpusculii Babeș-Ernst: incluzii metacromatice în protoplasma unor bacterii grampozitive (de ex.: bacilul difteric).

Corpusculii Babeș-Negri: incluzii rabice în celulele nervoase. Babesia: un gen de paraziți din ordinul Haemosporidia. Babesioze, (sin. Piroplasmoză): o boală rară gravă, uneori fatală, la oameni

cauzată de un protozoar intraeritrocitar, Babesia microti.

IOAN CANTACUZINO

Ioan Cantacuzino (n. 25 noiembrie 1863, Bucureşti; d. 14 ianuarie 1934, Bucureşti) a fost un academician, medic, microbiolog, profesor universitar român, fondator al şcolii româneşti de imunologie şi patologie experimentală.

2

Ioan Cantacuzino urmează atât studiile liceale (Liceul "Louis le Grand"), cât şi cele superioare (Filosofie, 1882-1886; Ştiinţe Naturale, 1886-1891; Medicină, 1887-1894) la Paris. În 1895 obţine titlul de Doctor în Medicină cu teza: "Recherches sur le mode de destruction du vibrion cholérique dans l'organisme" (în limba română, "Cercetări asupra modului de distrugere a vibrionului holeric în organism"). După terminarea studiilor, lucrează în Institutul "Pasteur" din Paris ca asistent al lui Ilija Mecinikov în domeniul mecanismelor imunitare ale organismului.

Întors în ţară, este numit profesor de Medicină experimentală la Facultatea de Medicină din Bucureşti (1901) şi Director general al Serviciului Sanitar din România (1907). Vocaţia sa de fondator şi organizator a fost demonstrată prin înfiinţarea unor instituţii ca "Institutul de Seruri şi Vaccinuri" (1921), care astăzi îi poartă numele, a Laboratorului de "Medicină Experimentală" (1901) din cadrul Facultăţii de Medicină, precum şi a unor reviste de specialitate, "Revista Ştiinţelor Medicale" (1905), "Annales de Biologie" (1911) şi "Archives roumaines de pathologie expérimentale et de microbiologie".

Ioan Cantacuzino a desfăşurat o bogată activitate de cercetare privind vibrionul holeric şi vaccinarea antiholerică, imunizarea activă împotriva dizenteriei şi febrei tifoide, etiologia şi patologia scarlatinei. Începînd cu anul 1896 publică lucrări despre sistemele şi funcţiile fagocitare în regnul animal şi despre rolul fenomenelor electrofiziologice în mecanismele imunitare. Pe baza cercetărilor sale privind vibrionul holeric,

Cantacuzino a pus la punct o metodă de vaccinare antiholerică, numită "Metoda Cantacuzino", metodă folosită şi astăzi în ţările unde se mai semnalează cazuri de holeră. Datorită lui Ioan Cantacuzino, România a fost a doua ţară din lume, după Franţa, care a introdus în 1926 vaccinul BCG ("Bacilul Calmette-Guérin"), având germeni cu virulenţă atenuată, pentru vaccinarea profilactică a nou-născuţilor împotriva tuberculozei.

Ioan Cantacuzino a fost un remarcabil organizator al campaniilor antiepidemice, calitate pe care a demonstrat-o în combaterea epidemiei de tifos exantematic şi holerei în timpul primului război mondial şi în campania antimalarică.

Ioan Cantacuzino a fost membru titular al Academiei Române din anul 1925, membru în Comitetul de Igienă al Ligii Naţiunilor, al societăţilor de Biologie, de Patologie Exotică şi al Academiei de Ştiinţe din Paris. Numeroase universităţi i-au acordat titlul de Doctor honoris causa, Lyon (1922), Bruxelles (1924), Montpellier (1930), Atena (1932) şi Bordeaux (1934).

GHEORGHE MARINESCU (1863 —1938)

„Astăzi, cînd filmul ştiinţific a devenit un lucru curent, să ne amintim că primele două pelicule de acest fel au fost realizate în anul 1898 — la puţini ani de la crearea cinematografiei — de către neurologul român Gheorghe Marinescu (privind tulburările mersului în afecţiunile neurologice) şi concomitent de către chirurgul francez Eugene Doyen (privind o nouă tehnică operatorie). Cu doi ani mai înainte, în 1896, Gheorghe Marinescu realizase, în colaborare cu fizicianul Dragomir Hurmuzescu, primele radiografii din lume pentru studiul scheletului mîinii în acromegalie (creşterea excesivă a unor extremităţi ale corpului, datorită unei hiposecreţii a glandei hipofize), la scurt timp după descoperirea razelor Rontgen. Două realizări remarcabile, în care medicina îşi dădea mîna cu tehnica. Gheorghe Marinescu oscilase iniţial în alegerea profesiei sale, ca şi Victor Babeş.

Rămas de timpuriu orfan de tată, fusese înscris, după terminarea şcolii primare, la Seminarul Teologic din Bucureşti, dovedindu-se însă aici un elev mediocru. In anul 1882 se îndepărtează însă de „cele sfinte" şi, cu un zel demn de laudă, îşi susţine bacalaureatul, atît

3

în litere, cît şi în ştiinţe. Urmează apoi, timp de un an, studii inginereşti, la Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele din Bucureşti, pentru ca în 1883 să răspundă în fine marii sale vocaţii, înscriindu-se la Facultatea de Medicină din Bucureşti, pe care o absolvă în 1889. Interesul arătat tehnicii şi-a dovedit însă din plin utilitatea în cariera sa de medic, el dînd o mare atenţie aparatajului clinic şi de laborator şi realizînd — cum am văzut — prin aplicarea tehnicii celei mai noi în medicină, priorităţi mondiale. Tot interesului său pentru investigarea tehnică a maladiilor trebuie să-i atribuim rolul său de pionierat în studiul bolilor creierului prin encefalografie.

Susţinut şi îndrumat, încă din primii ani ai activităţii sale ştiinţifice, de către medicii Cristian Buicliu şi Victor Babeş, obţine curînd succese strălucite. în 1890, la numai 27 de ani, descoperă cauza „maladiei lui Friedrich" (aceasta provoacă grave tulburări de echilibru), fiind vorba de o degenerare a căilor din măduvă care conduc influxul nervos. Pe baza unei burse de specializare, îşi susţine în 1897 doctoratul în medicină la Paris, cu o teză al cărei aport se înscrie trainic în ştiinţă, prin descoperirea mîinii suculente (denumită şi „mîna lui Marinescu" şi constînd din modificări cutanate şi subcutanate ale mîinii) în siringomielie (formarea de cavităţi anormale în măduva spinării).

După întoarcerea în ţară, se creează pentru el o catedră de „Boli nervoase şi elec-troterapie" la Facultatea de Medicină din Bucureşti, unde a predat timp de patru decenii (1897—1938). Din păcate, clinica modernă de neurologie pe care a cerut-o încă de la începutul activităţii sale, a fost realizată abia în 1936 (la Spitalul Colentina).

Intemeietor al şcolii româneşti de neurologie, Gheorghe Marinescu, se numără printre savanţii a căror activitate e greu de rezumat în puţine rînduri. Este autorul a mai bine de 1 000 de lucrări de mare originalitate (printre care fundamentala sa operă despre celula nervoasă, din 1909) şi a fost ales membru a nu mai puţin de 36 de academii şi societăţi ştiinţifice (din 1905

Membru al Academiei Române). A fost cel dintîi savant care a reuşit să vadă la microscop celula nervoasă vie (cultivînd ţesut nervos în afara organismului), ceea ce i-a permis să explice numeroase aspecte ale structurii celulare. A descris procesul refacerii celulei nervoase, descoperind fenomenul denumit al „neurotropismului" (celulele din capătul periferic al nervului „atrag" capătul central al nervului secţionat, într-un mod analog magnetismului). Studiind grosimea scoarţei cerebrale, Gh. Marinescu a întemeiat paliometria şi a adus totodată noi puncte de vedere privind „arhitectura" scoarţei. Ducînd mai departe teoria lui I. P. Pavlov asupra reflexelor condiţionate, a creat teoria „trofismului reflex".

A preconizat şi aplicat numeroase tratamente noi ale bolilor nervoase şi a studiat procesul îmbătrînirii pe baza unei teorii proprii.

Am amintit doar cîteva dintre realizările sale. A fost, fără îndoială, o autoritate mondială în tot ceea ce priveşte celula nervoasă şi în general sistemul nervos. Iubitor al artelor plastice şi literaturii, era în acelaşi timp un om de o nedezminţită omenie şi de o integritate morală fără pată. A condamnat fără menajamente misticismul şi obscurantismul, situîndu-se pe o fermă poziţie materialistă, scriind de pildă: „Sufletul nu poate fi despărţit de corp; el nu există independent de corp! Sufletul, conştiinţa, sînt produsele creierului, ale unor fenomene materiale".

CONSTANTIN ION PARHON

Constantin Ion Parhon (n. 15 octombrie 1874, Câmpulung Muscel - d. 9 august 1969, București) a fost un medic endocrinolog și neuropsihiatru român, care a îndeplinit

4

funcția de președinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Române (șeful statului) în perioada 13 aprilie 1948-2 iunie 1952. Parhon a mai făcut parte dintr-un comitet interimar prezidențial format din cinci membri (printre care și Mihail Sadoveanu, Ștefan Voitec, Gheorghe Stere și Ion Niculi) între 30 decembrie 1947 și 13 aprilie 1948.

Biografie

Constantin Ion Parhon s-a născut la 15 octombrie 1874 în orașul Câmpulung Muscel (județul Muscel, înglobat ulterior în județul Argeș). Tatăl său era originar din ținutul secuiesc. Studiile secundare le-a făcut la Focșani, Buzău și Ploiești, bacalaureatul l-a obținut în 1892. A studiat medicina la universitatea din București (1893-1900) și a obținut în 1900 titlul științific de doctor în medicină cu teza Contribuțiuni la studiul tulburărilor vazomotorii în hemiplegie.

În timpul studiilor a lucrat ca extern (1896-1897) și intern (1897-1900) al spitalelor din București. După absolvirea studiilor și obținerea doctoratului, profesează ca medic la Spitalul Rural "Rallet" din județul Dâmbovița (1901-1902) și apoi medic secundar la Spitalul Pantelimon (1903-1909). În această perioadă, devine docent al Clinicii de boli nervoase din București (1903), urmând și un stagiu de perfecționare la München (1906). Apoi, devine medic primar la Ospiciul Mărcuța (1909-1912).

Este angajat în învățământul superior medical, ca profesor universitar de neurologie și psihiatrie, la Facultatea de Medicină din Iași (1913-1933) și de clinică endocrinologică la Facultatea de Medicină din București (1933-1940 și 1944-1958). În paralel cu activitatea didactică își continuă activitatea profesională ca director al Spitalului Socola din Iași (1917-1930) și apoi al Institutului pentru bolile nervoase, mintale și endocrinologice din București (1930-1940).

În 1928 este ales membru corespondent al Academiei Române și în 1939 devine membru titular și președinte de onoare al acestui prestigios for științific. Deține și alte funcții în cadrul organizațiilor profesionale medicale: membru titular al Academiei de Medicină din București (1935), membru de onoare al Academiei de Științe Medicale (1969), membru fondator al Societății de Anatomie din București, al Societății de Biologie, al Societății Române de Neurologie, Psihiatrie, Psihologie și Endocrinologie.

În 1946, regele Mihai înființează Institutul de Endocrinologie cu numele "C. I. Parhon". Primul sediu al acestui institut a fost la Spitalul "Colentina". Ulterior, după naționalizarea în 1948 a spitalelor, sediul Sanatoriului de maici "St. Vincent du Paul", din parohia Bisericii Franceze de la Statuia Aviatorilor, a devenit sediul Institutului.

A fost ales ca membru al Academiilor de Științe ale URSS, R. P. Bulgară, R. P. Ungară și R.D.G, al societăților de endocrinologie din Paris, Moscova și Praga, al Societății Estone de Neurologie, al mai multor societăți din Paris (de neurologie, de psihiatrie, de medico-psihologie și al Societății medicale a spitalelor). În anul 1948 a fost ales ca Doctor honoris causa al Universității Caroline din Praga.

Parhon a fost fondatorul Revistei Societății Române de Endocrinologie, Acta Endocrinologica, în 1938 (revista refuncționează din 2005 sub egida Academiei Române). A fost membru în colegiul de redacție al revistelor Folia neurobiologică și Revue française d'endocrinologie.

5

Activitate politică

În calitate de militant socialist, Parhon a fost influențat în tinerețe, după propriile afirmații, de operele lui Karl Marx [1] . A fost unul dintre fondatorii Partidului Muncitor, un grup politic efemer, fuzionat cu Partidul Țărănesc în 1919.[2] La scurt timp după fuziune, Parhon s-a separat împreună cu un grup și a devenit susținător al Partidului Comunist din România (PCR).

În primăvara anului 1944 a fost primul semnatar al memoriului-protest al intelectualilor pentru ieșirea României din coaliția militară fascistă. Devine președinte al ARLUS-ului (1944-1967). Din 1946 până în 1961 a fost fără întrerupere deputat în Adunarea Deputaților și apoi în Marea Adunare Națională.

După proclamarea Republicii Populare Române la 30 decembrie 1947, Constantin Ion Parhon a fost ales președinte al Prezidiumului Republicii Populare Române (30 decembrie 1947 - 13 aprilie 1948), făcând parte dintr-un comitet interimar cu funcții prezidențiale (ales de Adunarea Deputaților), alături de Mihail Sadoveanu, Ștefan Voitec, Gheorghe Stere și Ion Niculi. În perioada 13 aprilie 1948-2 iunie 1952, Parhon a îndeplinit funcția de președinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Române (funcție echivalentă cu cea de șef al statului), însă puterea de facto era deținută de Partidul Muncitoresc Român. În iunie 1952 a renunțat la activitatea politică, dedicându-și restul vieții activității de cercetare științifică.

A fost director al Institutului de Endocrinologie (1949-1957) și al Institutului de Geriatrie (1952-1957). I-a fost conferit titlul de Erou al muncii socialiste. A încetat din viață la 9 august 1969 în București și a fost înmormântat în Mausoleul din Parcul Carol. Rămășițele sale pământești au fost exhumate după dezafectarea mausoleului în anul 1991.

Lucrări publicate

Secrețiile Interne (1909) - scrisă în colaborare cu Moise Goldstein Manual de endocrinologie (3 vol., 1945 - 1949) - în colaborare cu Moise

Goldstein și Ștefan Milcu Bătrânețea și tratamentul ei (1948) Biologia vârstelor (1955), Opere alese (5 vol., 1954-1962)

THOMA IONESCU

Thoma Ionescu (n. 13 septembrie 1860, Ploiești - d. 28 martie 1926, București) a fost un medic chirurg și anatomist român, profesor universitar, inițiator al unor tehnici noi chirurgicale, întemeietorul școlii românești de chirurgie și de anatomie topografică, membru de onoare al Academiei Române.

După absolvirea liceului "Sfântu Sava" din București, Thoma Ionescu studiază medicina la Paris (1878-1885) și în paralel științele juridice. În anii 1882-1885 lucrează ca extern, apoi în 1885-1890 ca intern al spitalelor din Paris. În 1890 devine Doctor în Medicină și Chirurgie cu teza "Le côlon pelvien pendant la vie intrautérine" ("Colonul pelvin în timpul vieții intrauterine"), lucrare premiată de Academia de Medicină din Paris. În același an primește Medalia se argint pentru chirurgie, ca laureat al spitalelor din Paris.

În perioada 1892-1895 lucrează ca profesor agregat de anatomie la Facultatea de Medicină din Paris. În 1925 este numit profesor de Anatomie Topografică și de Clinică

6

Chirurgicală la Facultatea de Medicină din București, post în care va rămâne până la moartea sa în 1926. În perioadele 1906-1912, 1921-1922 și 1925-1926 este Decan al facultății de medicină iar între 1912 și 1915 Rector al Universității din București.

Thoma Ionescu este întemeietorul școlii românești de anatomie și de chirurgie. A colaborat la redactarea marelui tratat de anatomie sub redacția lui P.J. Poirier, aducând contribuții la topografia etajului abdominal prin descrierea unor structuri anatomice care-i poartă numele. A dezvoltat și pus la punct numeroase tehnici și instrumente chirurgicale (vezi: "Eponime asociate"). În anul 1902, apare lucrarea "Le traitement chirurgical du cancer utérin" ("Tratamentul chirurgical al cancerului uterin"), în care Thoma Ionescu descrie histerectomia lărgită, operație radicală de extirpare a cancerului de col uterin, efectuată pe cale abdominală.

Reproducerea paginei de titlu a monografiei "Rachianesthésie générale", de Thoma Ionescu (Paris, Masson et Co., 1919)

În anul 1919 îi apare lucrarea "La rachianesthésie générale" ("Rahianestezia generală"), prin care face cunoscută publicului medical noua metodă de rahianestezie la nivel cervical. În timpul unor vizite în Anglia și America, în anii 1909-1910, a lansat "rachianestezia înaltă", utilizabilă și la intervenții chirurgicale efectuate pe toracele superior și la gât, și a făcut demonstrații operatorii în clinici de renume. Thoma Ionescu a publicat numeroase articole despre rezecția simpaticului cervical în tratamentul anginei pectorale (1897), asupra gastrectomiei totale în cancerul de stomac, a imaginat și dezvoltat tehnici operatorii originale de trepanație, de nefropexie, splenectomie și în cura radicală a herniilor. Thoma Ionescu a fondat periodicile "Archives des Sciences Médicales" (1896), "Revista de Chirurgie" (1897) și Societatea Română de Chirurgie (1897). A fost membru al Academiei de Medicină din Paris, al Societății Internaționale de Chirurgie și membru de onoare (1925) al Academiei Române.

Școala sa de chirurgie a avut un rol important în formarea specialiștilor români, aducându-și totodată contribuția la îmbogățirea patrimoiniului de tehnici chirurgicale și de cunoștințe privind anatomia topografică. Și astăzi, în vestita clinică "Mayo" din Rochester (U.S.A.), se află bustul chirurgului român Thoma Ionescu.

Eponime asociate

"Acul Ionescu": ac pentru sutură totală cu fir de metal. "Cura Ionescu": procedeu de cură chirurgicală a anginei pectorale prin rezecția

totală a simpaticului cervical. "Depărtătorul Ionescu": depărtătot autostatic abdominal de care se pot fixa

valve de diferite mărimi. "Operația Ionescu": histerectomie totală lărgită cu extirparea grupelor

ganglionare limfatice, practicată pentru cura chirurgicală a cancerului de col uterin. "Rahianestezia înaltă Thoma Ionescu": rahianestezie în care substanța

anestezică este introdusă intrarahidian în regiunea cervicală înaltă sau suboccipital.

CONSTANTIN LEVADITI (1874 -1953)

In anul 1892 îşi susţinea bacalaureatul la Liceul „Matei Basarab" din Bucureşti unul dintre elevii cu care această venerabilă instituţie avea mai tîrziu să se mîndrească: Constantin Levaditi (născut la 19 iulie 1874, la Galaţi). Copilăria şi adolescenţa îi fuseseră grele, presărate cu lipsuri, căci îşi pierduse de timpuriu atît tatăl, cît şi mama. A fost crescut mai întîi de un unchi, apoi de o mătuşă, Eufrosina, căreia i-a promis, încă din anii liceului, că se va face medic, pentru a tămădui astfel suferinţele bolnavilor, pe care le cunoscuse din

7

copilărie, în mediul spitalicesc. Şi într-adevăr, C. Levaditi a urmat studiul medicinei la Bucureşti (1892—1898) şi a fost remarcat de îndată de profesorii săi, mai ales de către Victor Babeş, ca element excepţional, acest maestru al său publicînd, împreună cu el, încă din vremea studenţiei, primele lucrări ştiinţifice ale tînărului.

Curînd după terminarea facultăţii, a lucrat ca intern într-un spital. C. Levaditi a fost apoi trimis la specializare în străinătate, ca bursier al Aşezămintelor Brîncoveneşti. Pleca la Paris cu o scrisoare de recomandare a lui Victor Babeş către I. Mecinikov (director adjunct al Institutului Pasteur) şi cu o alta a chimistului C. I. Istrati către academicianul Armând Gautier. Desprindem din aceasta din urmă: „Acest tînăr are deja la activul său cîteva cercetări frumoase şi e o persoană care promite mult, datorită caracterului, talentului şi conduitei sale".

Aceste promisiuni au fost cu prisosinţă împlinite, mai întîi prin teza sa de doctorat, susţinută la Paris în 1902 şi apoi prin rodnica sa activitate la Institutul Pasteur din Paris, între 1900 şi 1941 (cu întreruperi datorate unor stagii de specializare şi colaborare la alte institute). Ştiinţa românească l-a omagiat prin alegerea ca membru al Academiei. A fost de asemenea membru al Academiei de Medicină din Paris (1928), membru şi laureat a numeroase academii şi societăţi ştiinţifice străine.

In două rînduri, în 1912 şi 1926, odioase manevre de culise l-au împiedicat pe marele savant să ocupe o catedră universitară în România — mai întîi la Iaşi, apoi la Bucureşti, iar cînd binemeritata catedră de bacteoriologie de la Universitatea din Cluj i s-a atribuit în sfîrşit — a fost pur şi simplu îndepărtat ca „indezirabil", datorită unor severe critici pe care le adusese condiţiilor sanitare din ţară.

Fără îndoială, aportul de bază al lui C. Levaditi, care 1-a înscris trainic în analele ştiinţei, este în domeniul inframicrobiologiei (ştiinţa carp se ocupă de inframicrobi, de virusuri). Astfel, dovedind în 1909, împreună cu medicul austriac Kark Landsteiner, că agentul inf ecţios al poliomielitei este un virus filtrabil, care poate fi inoculat unor maimuţe, Levaditi a devenit fondatorul virusologiei experimentale. Ulterior, faptul că a izbutit să cultive, pentru prima oară în lume, virusul poliomielitic pe alte celule decît cele nervoase (1913), a constituit o realizare precursoare preparării salvatorului vaccin antipoliomielitic. A întreprins de asemenea studii complexe asupra virusului encefalitei, împreună cu elevul său, viitorul academician Ştefan S. Nicolau. Un aport original a adus de asemenea privind legătura dintre virusuri şi cancer. Lucrări deschizătoare de drumuri a realizat şi în domeniul sifiligrafiei, punînd la punct o nouă metodă de colorare a spirochetei sifilitice (metoda Levaditi Manouelian) — ceea ce a permis punerea în evidenţă a acestui agent patogen în sistemul nervos — şi descoperind un nou tip de spirochet (Spirocheta gracilis).

Fundamentale sînt totodată cercetările şi descoperirile marelui savant român privind ultrafiltrabilitatea virusurilor, tropismul electiv (preferenţial) al virusurilor faţă de diferitele ţesuturi, mecanismul reacţiei Wasser-mann, herpesul, scarlatina ş.a.

In ciuda celebrităţii sale, a fost o viaţă întreagă un om modest, conştient de faptul că realizările de azi vor fi depăşite de cele de mîine.

Experienţele sale au fost efectuate în condiţii nu o dată eroice, ca atunci cînd nu a pregetat să-şi inoculeze singur sifilisul spontan al iepurelui (Spirocheta cuniculi), pentru a dovedi crescătorilor de iepuri că nu au a se teme de contaminare, cum se presupunea anterior.

8

FRANCISC IOSIF RAINER

Francisc Iosif Rainer (n. 28 decembrie 1874, Rohozna, Republica Moldova - d. 5 august 1944, București) a fost un medic, antropolog, membru de onoare al Academiei Române. A fost profesor la universitățile din Iași și din București. A întreprins studii fundamentale asupra sistemului limfatic, asupra inimii, asupra structurii funcționale a organelor etc. Rainer este creatorul școlii antropologice românești. A preconizat în anatomie o concepție biologică dinamică, punând fundațiile anatomie funcționale din România.

L-a avut ca elev pe medicul chirurg Ion Țurai.

DUMITRU BAGDASAR

Dumitru Bagdasar (Dimitrie Bagdasar) (n. 17 decembrie 1893, satul Idrici de Jos, comuna Roșiești, Județul Fălciu, azi în Vaslui - d. 15 iulie 1946, București) a fost un medic neurochirurg român, profesor la Facultatea de Medicină din București, a pus bazele școlii românești de Neurochirurgie din România.

Studii

Dumitru I. Bagdasar s-a născut ca al doisprezecelea copil al unei familii de țărani. Școala primară a urmat-o în satul natal, apoi a urmat cursurile Liceului “Gh. Roșca Codreanu” ( absolvent al secției moderne, promoția 1913 ). Între 1913 – 1919 a urmat cursurile Facultății de Medicină la Institutul Medico – Militar unde obține în 1922 titlul de Doctor în Medicină cu teza "Contribuțiuni la studiul sindromului parkinsonian postencefalitic".

După absolvire devine medic secundar la secțiile neurologie și chirurgie ale Spitalului Militar, lucrând și în Laboratorul de Histologie și Anatomie patologică București.

În anii 1922-1926 se specializează în Neurologie sub conducerea lui Gheorghe Marinescu și Ion Noica și în Chirurgie sub îndrumarea lui Dumitru Butoianu.

În 1927 își dă demisia din armată și face studii de specializare în America, la Boston, în clinica lui Harvey Cushing, în anii 1927-1929. Împreună cu Percival Bailey, publică două lucrări privind "Tratamentul gomelor cerebrale" și "Cordoblastoamele intracraniene".

Întors în țară în 1929, întâmpină greutăți din partea oficialităților și primele intervenții neurochirurgicale le realizează în spitalul din Jimbolia (1929-1931), apoi în Cernăuți (1931-1933). Cu sprijinul profesorilor Ion Iacobovici, Nicolae Minovici și Ion T. Niculescu, obține în 1935 înființarea unui mic serviciu de neurochirurgie, cu opt paturi și o singură sală operatorie, în "Spitalul Central de Boli Nervoase și Mintale" din București, care a devenit nucleul viitoarei Clinici de Neurochirurgie a Facultății de Medicină și de unde se va dezvolta școala românească de neurochirurgie.

Activitate profesională

Întors de la Paris ( 1924 ) a lucrat în laboratorul sus-amintit (cu profesorul Ștefan Besnea), la care a rămas până la sfârșitul vieții sale. Acolo și-a dat seama de importanța neuroanatomiei și neurohistologiei.

9

S-a transferat la Spitalul de urgență din București ( 1933 ), iar din 1935 la Spitalul Central, prin concurs.

Între 1937 – 1945 a activat în calitate de funcționar la catedra de Neurochirurgie din București. La clinica sa, se internau bolnavi din Ungaria, Bulgaria, Palestina. Între 1931–1941 a efectuat 1800 de operații pe sistemul nervos. În 1939 a participat la Congresul Național de Chirurgie din București.

Dimitrie Bagdasar a avut o intensă activitate științifică, aducând contribuții originale în domeniul cordotomiilor spinale, tuberculoamelor cerebrale și patologiei tumorale a măduvei spinării. Împreună cu State Drăgănescu și Constantin Arseni a dezvoltat o metodă originală de tratament al craniostenozelor.

A creat Institutul de Endocrinologie București.

Între anii 1945 – 1946 a fost profesor de Neurochirurgie la Facultatea de Medicină din Capitală. Academia Română îl declară, post-mortem, membru de onoare (1948), iar în anul 1956 Clinica de neurologie a Spitalului Central primește numele savantului.

Dimitrie Bagdasar a studiat traumatismele cranio–cerebrale, compresiunile radiculo–medulare, abcesele intracraniene, a localizat evoluția tuberculomului cerebral.

A condus clinica sa cu metodă și ordine, cu focul pasiunii sale profesionale; avea respect pentru valoarea oamenilor, era mândru și demn.

Celor peste 50 de articole de specialitate publicate li se adaugă teza de doctorat. Întreaga sa activitate operatorie și de cercetare și-a găsit sinteza în volumul redactat în franceză împreună cu Constantin Arseni, "Traité de Neurochirurgie", apărut postum în 1951 în Editura Academiei Române

Activitate politică

Fiind om cu vederi politice de stânga a intrat în jocul comuniștilor, colaborând la “Ajutorul Roșu”, ajutând pe antifasciștii din ilegalitate, apărându-i în procese, iar din 1942 a intrat în Partidul Comunist din România. După 1944 a făcut parte din Apărarea Patriotică (pe care a condus-o între anii 1942-23 august 1944 ), organizând în Universitate mișcarea comunistă. După 1944 a mai făcut parte și din Comitetul Executiv al Partidului Național Popular. A fost unul din inițiatorii ARLUS -ului, luptând contra partidelor politice istorice (Național – Țărănesc și Liberal ). La 6 martie 1945 a fost numit ministrul Sănătății în guvernul dr. Petru Groza, calitate în care a creat 60 de circumscripții rurale noi, sanatorii, 100 de case de nașteri la țară, a dirijat campanii antitifosexantematice, a febrei tifoide, a febrei recurente..

La 15 iulie 1946 încetează din viață în București.

Lucrări publicate

Traité de neurochirurgie (1951) - în colaborare cu C. Arseni

10