Petre Ioan Creţu

Editura Picart 2016

Coperta şi tehnoredactarea: Petre Ioan Creţu

Intro îţi vine să crezi te-aş fi urmat oriunde bolborosind în barbă poeme barbare în casa de bolnavi mărginită de mare şi atâtea himere desprinse din fum ding-dang ca o secundă precară sau pe holurile reci unde fluturi hoinari săvârşesc dansul împerecherii urmat de aceea nemaiîntâlnită cădere îmbrăţişată sau se sinucid lovindu-se cu toată puterea de zid cu o frenezie teribilă şi greu de închipuit unde asistentele blonde se înfrăţesc cu bolnavii firavi printre ace şi fiole unde mă simt mai acasă decât nicăieri şi unde miroase crunt a jale şi uitare ni s-a promis o plimbare pe faleza de piatră pe care să mergem târând fiecare cu o sfoară gândacul lui, Vasile sau legaţi de perfuzii în şir indian mărşăluind cu grija de a nu strivi umbra celui din faţă ca un gest reflex aproape hipnotic şi mâinile noastre vor ninge puf de păpădie pe dig dinspre stabilopozi se va auzi un murmur de valuri şi unde miroase scăzut a alge şi a mormânt cum trec bolnavii pe coridoare de sticlă... a trecut demult vremea în care ne scoteam unul la altul ochii cu câte o bucată de scoică ciobită aşa bolnavi cronici de floare şi zmei

Pag 5

Sufletul meu loc comun pustiu sufletul meu loc comun un cocon atârnând într-un alt cocon şi un număr de striptis lasciv un ou de muscă plutind ca un spor mai întâi îmi încheiam nasturele de sus de la pijama apoi începeam să-mi zbor ora de somn din salon în salon de la un pervaz la alt pervaz de cer şi de atâta zbor aerul se subţia şi mi se făcea frică deveneam fusiform sau făceam târâşuri pe sub paturi de fier într-o întrecere de o frenezie acută nebună cu tot felul de gândaci decoloraţi de spital cu cip sub elitră şi-o cruce pe burtă la finiş mă aşteptau încolonaţi să trăiţi îmi ziceau iar eu îi treceam în revistă dar de cele mai multe ori zăceam în pat în patul de fier ca o langustă doar ochii îmi rătăceau tulburaţi pe sub cupola de sticlă, câte o fustă flutura uitată pe pietrele crunte mai flutura şi câte o mână în larg amestecată cu valuri mărunte cu pescăruşi albatroşi cu vapoare şi plute timpul bolnav se strecoară încet pe sub uşă spre lumea de afară o lume pentru mine bizară dar eu, cel dintâi bolnav cavalerul de ler cu spada înflorită ca un lujer de crin cu boala din oase cu fruntea arzând într-o cameră îngustă stau pavăză vouă, străjerul de chin ca un clopot de taină Doamne şi mă subţiezi şi mă ierţi şi mă treci dincolo de vamă iar sângele îmi fuge din carne şi din crini - ştiu sigur că lumea de afară îmi va visa toate poemele ce le voi scrie murind câte puţin

Pag. 6

Salonul trei abia internat spăşit cu fişa în mână deschid uşa salonului trei şi dintr-odată se deschidea o altă lume ceva mai stranie cumva unde pluteau prin aer pungile cu ser de la perfuzii de-a valma cu seringi bandaje şi asistente mov din când în când venea în picaj un cărucior năuc trăgând după el o cutie de carton care se lovea de paturi de noptiere se mai lovea şi de câte un bolnav dar de obicei trecea şuierând şi se pierdea în spital până la ziduri sub tencuială pe jos pe gresia umedă se târau tot felul de garouri aproape că nu mai aveam pe unde păşi cei mai sănătoşi dintre noi din cârje au făcut un fel de picioroange cu care se plimbau într-un du-te vino aiuritor de undeva de sus picura o lumină firavă şi se prelingea prin ochi până-n străfund apoi dintre crăpături apăreau hoţii de lumină cu o mie de picioare gălbui după care dispăreau şi se făcea întuneric aici veşnicia nu e un mit înflorea în fiecare dimineaţă de sub paturi şi fiecare perfuzie era o catedrală de spaimă ţâşnind din braţele noastre ca o luminare până sus în tavan

Pag. 7

Decembrie trist am să urlu până voi uita că mai exist că moartea mi s-a cuibărit în tâmplă se stinge focul sfânt din lumânări pe holul de fum ce străbate spitalul ca o nălucă timpul se strecoară mă zboară cumva pieziş şi palma înfloreşte gri de aspra mea sudoare morminte cununate în zori şi deodată parcă am cărunţit şi nu mai văd şi nici n-am să mai aud cum plâng icoanele în strană în mine creşte adânc o rană şi carnea îmi sfârâie puroiul ţâşneşte afară în oglinda din hol plouă cu soare şi degetele îmi sângerează a cuie ţărâna mă tot cheamă şoptit dinspre ponoare un şuier pătrunde câmpia undeva la şale ştii zăpada acum nu mă mai ninge şi bruma în veci nu mă mai doare este aşa ca un dat ca o flacără subţire ce se scurge în firul de iarbă în flautul de argint cel fermecat de zâne şi muzica mă cheamă în mâl în mlaştini vechi din cratere de sare din liniştea smerită din icoane sunt înger şchiop cu aripile topite de roşul viu din triste felinare

Pag. 8

Copilul din mine te vei înălţa copile până la aripi un fâlfâit durut şi fără pic de leac iar dorul ăsta hăul de lumină simt cum te doare până la osul tâmplei tale firavă ca o efemeridă să te desprinzi copile e timpul tău venit deja e zborul tău şi du-te cât poţi tu de înalt şi chiar mai înalt iar ochii mei cei trişti în nopţi te vor urma căci mai întâi lumina este frig şi este întuneric nu-ţi fie frică în tine m-am sădit adânc tu doar păstrează-mi atâta lumină cât să mă sting senin pe partea întunecat de luminoasă a lumii ce creşte în noi dinspre părinţi şi luna arde pe câmpul de orz ca din ceaţă se desprind nălucile din lanuri abia de mai respir sub prunul năuc şi mov cu moartea insinuată în oase pe sub unghii şi brazdă am să mă fac şi sămânţă am să mă fac şi-am să răsar la primul picurat de rouă

Pag. 9