Personalitati

Ana Pauker

Ana Pauker

Ana Pauker (n. 1893 – d. 3 iunie 1960), a fost o activistă comunistă de origine română şio fruntaşă a Partidului Comunist Român. Pe numele ei real Hannah Rabinsohn, s-anăscut la Codăeşti, judeţul Vaslui, într-o familie de evrei ortodocşi săraci. Bunicul ei afost rabin. De tânără a învăţat limba ebraică. În timp ce fratele ei mai mic, Zalman, adevenit sionist, din 1915 ea s-a orientat spre socialism.

În anul 1922 a fost arestată împreună cu soţul său, Marcel Pauker, pentru activităţipolitice, şi după ce au fost eliberaţi, au plecat în exil în Elveţia. De acolo a plecat înFranţa, unde a devenit instructor al Comintern şi s-a implicat în mişcarea comunistă dinBalcani.

După întoarcerea în România, a fost arestată în 1935 şi judecată împreună cu alţiconducători ai Partidului Comunist, între care şi Alexandru Moghioroş şi AlexandruDrăghici, fiind condamnată la 10 ani de închisoare. În luna mai 1941 a fost trimisă în exilîn Uniunea Sovietică, în schimbul unui român deţinut de autorităţile sovietice în urmaocupării Basarabiei.

La Moscova a devenit şefa grupului de comunişti români exilaţi, cunoscut ulterior subdenumirea de "facţiunea moscovită". S-a întors în România în 1944, după ce ArmataRoşie a "eliberat" ţara.

În 1947 a fost numită ministru de externe. În acestă calitate a semnat actul prin careRomâniei i se lua Insula Şerpilor de către Uniunea Sovietică. A jucat un rol tenebros inistoria României, aducându-i statului român numai prejudicii.

A fost acuzată de "cosmopolitism". În februarie 1952 a fost supusă unui şir deinterogatorii, cu scopul de a fi judecată, dar după moartea lui Stalin, în 1953, a fosteliberată şi i s-a impus arest la domiciliu.

În ultimii ani de viaţă, a lucrat ca traducător de limba franceză şi limba germană pentruEditura Politică.

Marcel şi Ana Pauker au avut trei copii:

Tanio (1921-1922) Vlad (n. 1926) Tatiana (n. 1928)

Predecesor:Gheorghe Tătărăscu

Ministrul României al AfacerilorExterne

30 decembrie 1947 – 9 iulie 1952

Succesor:Simion Bughici

Barbu A. ŞtirbeyPrinţul Barbu Alexandru Ştirbey (n. 4 noiembrie 1872, Buftea - m. 1946) a jucat un roldeosebit în politica ţării până în 1931, când a fost exilat de Carol al II-lea.

Bunicul său a fost Barbu Ştirbei, Domn al Munteniei între 1849 - 1856. Tatăl său a fostAlexandru Ştirbei, om politic iar mama, Maria Ghica Comăneşti. Este coborâtor şi dinneamul Brâncovenilor prin bunica Elisaveta.

Prinţul Barbu Stirbey a urmat atât liceul, cât şi cursurile Facultăţii de Ştiinţe Juridice dinParis. Întors în ţară, s-a căsătorit cu Nadeja Bibescu, verişoara sa primară, cu care a avutpatru fiice: Maria, Adina, Elisa şi Jeana.

Personalitatea lui Barbu Ştirbey de om extrem de rafinat, cult, manierat, bărbat frumos,cu părul bogat şi negru, de o ţinută tipic englezească i-a adus supranumele de "Prinţulalb".

În anul 1913, regele Carol I îl numeşte pe Barbu Ştirbey, administrator al DomeniilorCoroanei Regale. Între prinţul moştenitor Ferdinand şi Barbu Ştirbey s-a legat o puternicăprietenie. Devenit rege, Ferdinand îl va lua consilier personal pe Ştirbey. Şi între reginaMaria şi familia lui Ştirbey relaţiile sunt foarte prieteneşti.

A înfiinţat lângă parcul palatului său de la Buftea o fabrică de conserve şi, tot la Buftea aînfiinţat o pepinieră de viţă americană, o lăptărie, o moară sistematică, iar în 1902 ofabrică de vată şi pansamente. Este primul care a introdus în Vechiul Regat culturabumbacului şi a orezului. Moşiile sale se intindeau pe terenuri vaste: la Buftea avea 225ha de teren arabil şi 225 ha de pădure; în judeţul Olt, la Ştirbey, avea 325 ha teren arabil,2.500 ha pădure şi 45 ha vie; la Plugari, în Iaşi avea 5.800 ha teren arabil; la Plopii-Slăveşti din Teleorman deţinea 345 ha teren arabil. De asemenea, era preşedintele unorconsilii de administratie ale unor mari bănci, societăţi şi uzine: Steaua Română, UzineleReşita, Titan-Nădrag-Călan, Astra, Societatea Generală de Asigurări din Bucureşti,Societatea Franco-Română de Materiale de Drum de Fier şi altele. Prin urmare, Ştirbeyera posesorul uneia dintre cele mai fabuloase averi din România.

În timpul războiului, Barbu Ştirbey a fost alături de familia regală, în refugiul de la Iaşi.Izbucnirea revoluţiei în Rusia şi înlăturarea ţarismului, în martie 1917, au avut unputernic ecou asupra ostaşilor ruşi de pe frontul din Moldova. Pentru a preveni oeventuală "contaminare" a ostaşilor români, în covârşitoarea majoritate ţărani, regeleFerdinand a fost sfătuit de Ştirbey şi Brătianu, de N.Iorga şi regina Maria să adresezeostaşilor un mesaj prin care să promită înfăptuirea reformelor. Textul a fost redactat deBarbu Ştirbey şi a avut o primire entuziastă, contribuind la calmarea spiritelor, dar şi lacreşterea popularizării regelui.

La 4 ianuarie 1927 a acceptat solicitarea lui Ferdinand de a forma un guvern de "uniunenaţională". Cu experienţa pe care o avea, Barbu Ştirbey a reuşit ca în doar câteva ore să

formeze un asemenea cabinet, în care intrau reprezentanţii celor două mari partide aflateîntr-o acerbă dispută politică P.N.L. şi P.N.Ţ.. Guvernul Ştirbey s-a menţinut numai douăsăptămâni, după care frâiele puterii au fost preluate de Ion I.C.Brătianu. Moartea regeluila 20 iulie 1927 a însemnat încheierea rolului de "eminenţă cenuşie" a lui Barbu Ştirbey.

Atunci când Carol a fost proclamat rege, la 7 iunie 1930, Barbu a fost nevoit să plece înexil la Paris, unde a stat 10 ani. La Paris, Prinţul Ştirbey a fost victima unei tentative deasasinat în urma căreia s-a refăcut cu greu. Revenit din exil, după înlăturarea în 1940 a luiCarol al II-lea, Barbu Ştirbey a fost trimis în misiune diplomatică la Cairo şi Moscova, înîncercarea de a trata cu Aliaţii.

În anul 1945, partidele politice istorice şi Regele Mihai doreau alternativa formării unuiguvern sub conducerea lui Barbu Ştirbey, în timp ce ţara era în tranziţia de la guvernul luiRădescu la cel al lui Petru Groza. Din păcate, la 2 martie 1945, Petru Groza este impus deMoscova, iar Barbu Ştirbey nu a apucat să fie numit prim-ministru. Prinţul Ştirbey amurit în mod neaşteptat în 1946 de cancer hepatic. "Prinţul alb" al politicii româneşti afost înmormântat, alături de bunicul său, domnitorul Barbu Ştirbei, la Capela din parculPalatului din Buftea.

Predecesor:Ion Mitilineu


4 – 20 iunie 1927ad-interim

Succesor:Ion I. C. Brătianu

Predecesor:Alexandru Averescu

Prim-ministrul României4 – 21 iunie 1927


Barbu Catargiu

Barbu Catargiu

Barbu Catargiu (n. 26 octombrie 1807, Bucureşti - d. 8 iunie 1862, Bucureşti) a fost unjurnalist şi politician român. A fost prim ministru al României în 1862 până când a fostasasinat pe 20 iunie al aceluiaşi an. Asasinul său prezumtiv se pare că era GheorgheBogati.

BiografieA fost lider al partidei conservatoare şi strălucit orator. Era fiul marelui vornic ŞtefanCatargiu şi al Ţiţei (Stanca) Văcărescu (fiica banului Barbu Văcărescu). Între anii 1825 şi1834 a trăit în străinătate, cu precădere în Franţa. A urmat studii de litere, drept, istorie,filosofie şi economie politică la Paris. Revenit în ţară (1834), a frecventat cercurileSocietăţii Filarmonice, alături de Ion Câmpineanu, Ion Heliade Rădulescu etc.

A fost membru în Obşteasca Adunare (din 1837) a Ţării Româneşti. Director (dindecembrie 1842) la Departamentul Dreptăţii (Justiţiei), la 23 aprilie 1843 este ridicat larangul de culcer; a fost apoi suplinitor la Sfatul Vistieriei (din 2 decembrie 1848).Adversar al măsurilor violente, a refuzat să se implice în evenimentele revoluţionare de la1848, preferând să facă o călătorie de documentare în Austria, Franţa, Regatul Unit şi înalte ţări din Occident interesându-se de viaţa civilă şi de stat.

Lucrări État Social des Principautés danubiennes, Bruxelles, 1855 Proprietatea în Principatele Moldo-Române, 1857 Încă câteva idei asupra proprietăţii în Principatele Unite, 1860

Des différentes classes de la population en Valachie, Bucureşti, 1886 Discursurile lui Barbu Catargiu (1859-1862), 1886

Predecesor:-

Prim-ministrul României15 februarie – 20 iunie 1862

Succesor:Nicolae Creţulescu

Corneliu Zelea Codreanu


Corneliu Zelea Codreanu, născut Corneliu Zelinschi, (13 septembrie 1899 – 30noiembrie 1938) a fost un politician român naţionalist de extremă dreapta, creatorul"Legiunii Arhanghelul Mihail" (Garda de Fier), numit de adepţii săi "Căpitanul".

BiografieCorneliu Zelea Codreanu s-a născut la 13 septembrie 1899, provenind dintr-o vechefamilie de răzeşi moldoveni din ţinutul Storojineţ, nordul regiunii Bucovina, de unde şinumele de "Zelea", provenind de la za, zale. După Marea Unire, Ion Zelea Codreanu,tatăl lui Corneliu Zelea Codreanu, revine la varianta românească a numelui de familie,transformat de fostele autorităţi austriece în "Zelischi". Bunicul din partea mamei, AdolfBrunner era de origine bavareză, iar numele mamei sale fusese Elisabeth (Eliza)Brunner.

StudiiA urmat cursurile şcolii primare la Iaşi şi Huşi, iar între anii 1912-1916 a fost înscris laliceul militar de la Mânăstirea Dealu.

A fost admis la Facultatea de Drept din Iaşi, unde a devenit preşedinte al SocietăţiiStudenţilor în Drept, organizaţie pe care a dizolvat-o pentru a fonda, în 1922 "AsociaţiaStudenţilor Creştini". S-a făcut remarcat prin baricadarea în interiorul instituţiei, ca formăde protest la adresa conducerii Universităţii de a începe anul şcolar fără tradiţionalaslujbă religioasă.

Participarea la Primul Război MondialLa 16 ani participă la Primul Război Mondial, deşi nu avea încă vărsta minimă necesarăîncorporării. Între 1917 şi 1918 a urmat cursurile Şcolii Militare de Infanterie de laBotoşani. Anii de armată îi dezvoltă un puternic spirit al ordinii, al disciplinei şi alonoarei.

Cariera politică


Devine membru al Gărzii Conştiinţei Naţionale în 1919, motivat de caracterulanticomunist al acestei organizaţii. În 1920 ia parte la acţiunile de înăbuşire a revolteicomuniste de la Atelierele CFR Nicolina. Urmează câteva luni de studiu la Berlin şi Jena.Se reîntoarce în ţară pentru a lua parte la manifestările studenţeşti prin care se cerealimitarea numărului de locuri alocate evreilor în raport cu numărul populatiei ("numerusclausus").

Fondează în 1923, împreună cu prof. univ. Alexandru C. Cuza, Liga Apărării NaţionalCreştine. În 1924 îl împuşcă în faţa tribunalului pe prefectul de poliţie Manciu, dar esteachitat, instanţa constatând legitima apărare.

În urma disesiunilor apărute în cadrul L.A.N.C., se desprinde de mişcare şi fondează,alături de Ion Mota, Corneliu Georgescu, Ilie Gârneaţă şi Radu Mironovici, "LegiuneaArhanghelului Mihail".

În decursul anilor următori, au loc o serie de ample manifestaţii îndreptate împotrivademocratiei parlamentare, a evreilor, a comunismului si, mai ales, de sustinere amisticismului religios ortodox, a nationalismului si a regimurilor fascist, din Italia, sinazist, din Germania. C. Z. Codreanu si partidul sau doreau instaurarea in Romania aunui regim totalitar de extrema dreapta, dupa modelul hitlerist. In cartea sa "Pentrulegionari", C. Z. Codreanu semnalizeaza pericolul pe care il prezintademocratia :"democratia sfarma unitatea neamului romanesc, expunandu-l dezbinat in

fata blocului unit al puterii iudaice". Pentru el "Legiunea Arhanghelului Mihail va fi maimult o scoala si o oaste decat un partid politic". Din ordinul sau legionarii au asasinat doiprim-ministri in functiune (I.G.Duca si Armand Calinescu), un fost prim-ministru (N.Iorga) si mai multi fosti ministri (V. Madgearu, G. Marinescu, Iamandi, etc.)

Devine pentru prima dată parlamentar, ca deputat de Neamţ, în 1931, obţinând, conformdocumentelor vremii, 11.300 voturi valid exprimate. În 1932, devine pentru a doua oarăparlamentar, candidând în judeţul Tutova, după o luptă electorală strânsă în care obţinepoziţia de deputat de Tutova cu 5.600 de voturi valid exprimate.

Întemeiază Partidul Totul pentru Ţară, expresie politică a Mişcării Legionare, prezidat deing. Gheorghe Clime.

Procesul şi asasinareaÎn urma unui răspuns dat lui Nicolae Iorga ("esti un necinstit sufleteşte"), care acuzaseMişcarea Legionară, este trimis în instanţă pentru ultragiu adus unui demnitar înexerciţiul funcţiunii. Este condamnat la 6 luni de detenţie. În luna mai 1938 este readus îninstanţă şi condamnat la 10 ani de muncă silnică.

În noaptea de 29 - 30 noiembrie 1938 este asasinat, alături de alţi legionari, din ordinullui Carol al II-lea, de jandarmi care îl transportau la închisoarea din Jilava.

Dimitrie GhicaDimitrie Ghica (1816-1897) a fost prim-ministru al României din partea PartiduluiConservator între 1868 şi 1870.

Născut în Familia Ghica ca fiu al domnitorului din Ţara Românească Grigore DimitrieGhica.

Predecesor:Nicolae Golescu


29 noiembrie 1869 – 1 februarie 1870

Succesor:Nicolae Calimachi-

Catargiu

Predecesor:Ion Brătianu

Prim-ministrul României28 noiembrie 1868 – 14 februarie 1870

Succesor:Nicolae Golescu

Dimitrie Sturdza

Dimitrie Sturdza

Dimitrie Alexandru Sturdza - pe numele său complet Dimitrie Alexandru Sturdza-Miclăuşanu - (n. 1833, Iaşi - d. 1914) a fost un academician, om politic român şi prim-ministru al României (1901 - 1906). A fost, de asemenea, Preşedintele AcademieiRomâne între anii 1882 - 1884.

Educat la Academia Mihăileană, şi-a continuat studiile în Germania, unde a luat parte lamişcările politice ale vremii. Ulterior, a devenit secretar particular al lui Alexandru IoanCuza. După aceea, s-a întors împotriva lui Cuza, devenind membru în guvernul liberal allui Ion Brătianu.

În 1899 a fost ales lider al partidului ca succesor al lui Ion Brătianu. În această calitate afost ales de patru ori prim-ministru. Deşi un om cu mare capacitate de muncă, erareprezentantul al celui mai strâmt naţionalism şi dispreţuia tot ce era "străin", făcândastfel foarte mult pentru a întârzia dezvoltarea politică şi industrială a ţării sale.

A fost numit secretar permanent al Academiei Române, devenind o autoritate recunoscutăîn numismatica românească. Ca secretar al academiei, a asistat publicarea colecţiilor dedocumente istorice făcute de Constantin Hurmuzachi (30 de volume, Bucureşti, 1876 -1897), precum şi alte acte şi documente în afară de pamflete politice minore.

Predecesor:Eugeniu Stătescu


1 august 1881 – 1 februarie 1885

Succesor:Ion Câmpineanu

Predecesor:Alexandru Lahovari


4 octombrie 1895 – 21 noiembrie 1896

Succesor:Constantin Stoicescu

Predecesor:Lascăr Catargiu

Prim-ministrul României15 octombrie 1895 – 2 decembrie 1896

Succesor:Petre S. Aurelian

Predecesor:Constantin Stoicescu


31 martie 1897 – 30 martie 1899

Succesor:Ion Lahovari

Predecesor:Petre S. Aurelian

Prim-ministrul României12 aprilie 1897 – 23 aprilie 1899

Succesor:Gheorghe Cantacuzino

Predecesor:Alexandru

Marghiloman


14 februarie 1901 – 8 ianuarie 1902


Predecesor:Ion I. C. Brătianu


12 decembrie – 21 decembrie 1904ad-interim

Succesor:Iacob Lahovari

Predecesor:Petre P. Carp

Prim-ministrul României27 februarie 1901 – 4 ianuarie 1906

Succesor:Gheorghe Cantacuzino

Predecesor:Ion Lahovari


12 martie 1907 – 27 decembrie 1908


Predecesor:Gheorghe Cantacuzino

Prim-ministrul României24 martie 1907 – 9 ianuarie 1909


Eftimie Murgu

Eftimie Murgu

Eftimie Murgu (1805 - 1870) a fost un om politic român, revoluţionar paşoptist, născutîn localitatea Rudăria (astăzi Eftimie Murgu, Caraş-Severin).

Vine pe lume la 28 decembrie 1805, fiind produsul dragostei dintre Samu Murgu – ofiţerîn armata imperială şi Cumbria Murgu (născută Pungilă), în casa cu numărul 84 dinRudăria (Caraş-Severin) acelor vremuri şi avîndu-l naş pe Madru Suta. Doar o parte acopilăriei şi-o petrece la Rudăria pentru că în 1815 tatăl său, Samu, este mutat în cadrulregimentului de graniţă din Caransebeş.

Cursurile primare le începe la şcoala din localitatea natală, Rudăria, avîndu-l ca învăţătorpe Ion Mazaran; cursurile ţinîndu-se în limba slavonă (slava veche). Studiile le continuăla Caransebeş, după care urmează facultatea de filosofie din Seghedin, pe care o terminăîn 1827. În 1830 termină facultatea de drept de la universitatea din Pesta, pentru ca în1834 să obţină titlul de doctor al universităţii din Pesta, specialitatea - drept universal.Toate diplomele obţinute în decursul timpului au fost obţinute cu titlul de "EMINENCE".Datorită capacităţii sale profunde, vorbea fluent latina veche, maghiara, germana, greaca,slavona, fiind un adevărat poliglot.

Eftimie Murgu a fost unul dintre cei mai clarvăzători revoluţionari democraţi, una dinmarile personalităţi paşoptiste "care n-a pregetat a se jertfi pentru obşteasca fericire apoporului şi a ţării". El îşi începe activitatea în 1830 cînd intră în viaţa publică odată cutipărirea lucrării sale "Combaterea dizertaţiei" - (Wiederlegung) - ca răspuns împotrivadefăimărilor lui Sava Tokoli care punea la îndoială autenticitatea limbii şi a poporuluiromân. La activitatea cărturăreasca a lui Murgu se adaugă şi faptul că a fost unul dindeschizătorii de drum ai învăţămîntului filosofic în limba română.

În toată activitatea sa Eftimie Murgu a fost un mare adversar al absolutismuluihabsburgic, lucrul dovedit în 1849 în Dieta de la Debreţin unde votează detronareahabsburgilor, fapt care va constitui unul din principalele acte de acuzare în urma cărorava fi condamnat la moarte; el declarîndu-se împotriva oligarhiei Bisericii OrtodoxeSîrbeşti conduse de Iosif Rajacic, dispută ce avea ca temei obţinerea dreptului ca BisericaOrtodoxă din Banat şi Transilvania să-şi desfăşoare activitatea în limba maternă.

În concepţia sa revoluţionară, Eftimie Murgu era un adept înflăcărat al ideii de republică,un neobosit luptător pentru desfiinţarea relaţiilor feudale cît şi pentru unitate naţională.

În iarna anului 1848 Eftimie Murgu era la a doua detenţie, iar la 6 februarie procesul luise reia; el cerînd să fie dus în faţa împăratului. Astfel, datorită manifestaţiilor tineretuluiromân din Pesta, Murgu este eliberat la 9 aprilie. După cîteva zile i se propune de cătreTimotei Cipariu să prezideze Adunarea de la Blaj, ”ofertă” pe care o refuză.

La 24 iunie este ales deputat în circumscripţia electorală Lugoj. Obţine dreptul de aconvoca o adunare populară la Lugoj şi la 27 iunie în deschiderea adunării este proclamatpreşedinte al acesteia.

Adunarea de la Lugoj – 15 iunie 1848, al cărei preşedinte a fost propus, a cerut, printrealtele, următoarele:

înfiinţarea unei armate populare române prin înarmarea poporului organizarea Banatului ca un căpitanat general al Banatului numirea lui Eftimie Murgu căpitan general al Banatului recunoaşterea limbii române ca limbă oficială în tot Banatul independenţa Bisericii Române din Banat.

În anul următor revoluţiei, Eftimie Murgu votează detronarea habsburgilor (la 13 aprilie)cît şi noua lege a naţionalităţilor care cuprindea obţinerea unor drepturi minimale pentruromâni, precum şi reorganizarea unei legiuni române (28 iulie). Pentru curajul avut de avota împotriva habsburgilor este arestat la 22 august şi condamnat la moarte pentru"înaltă trădare faţă de monarhia habsburgică". Pedeapsa i se comută la patru ani deînchisoare pe care-i va executa în închisoarea din Iosefstadt din Boemia. Dupa ce iese dinînchisoare mai candidează o dată pentru funcţia de deputat în Dietă şi în 1861 este alesdeputat de circumscripţia electorală din Moraviţa, iar în 1865 scrie ultima lucrareintitulată "Despre memorandumul Congresului Sîrbesc"; activitatea fiindu-i îngrădită defaptul că închisorile l-au slăbit foarte mult. Ca atare, în 12 mai 1870 trece la cele veşniceacest "om fantast cu caracter de bronz" pe care l-a dat Banatul.

Tabel cronologic al datelor din viaţa lui Eftimie Murgu

1805 dec. 28 – se naşte în comuna Rudăria (azi, Eftimie Murgu, judeţul Caraş-Severin);

1826 – student la facultatea de filosofie din Seghedin;

1827 – termină facultatea de filosofie din Pesta. Se înscrie la facultatea de dreptdin acelasi oraş;

1830 – termină facultatea de drept de la universitatea din Pesta. Apare polemicacu Sava Tököly în care apără originea poporului român (Wiederlegung);

1834 – obţine titlul de doctor al universităţii din Pesta, specialitatea dreptuniversal. Pleacă profesor la Iaşi;

1834 nov. 20 – deschide cursul de filosofie la Scoala vasiliană din Iaşi; 1836 mai 11 – cere eforiei şcoalelor să-i fixeze examenul cît mai repede spre a

pleca din Moldova; 1837 dec. 08 – este numit profesor de logică şi drept roman la Colegiul Sfîntul

Sava din Bucureşti; 1839 dec. 19 – domnitorul Alexandru Ghica îi aprobă demisia; 1840 nov.14 – este anchetat pentru participarea şi rolul lui în mişcarea

revoluţionară din Ţara Românească; 1841 – este arestat de tribunalul regimentului grăniceresc din Caransebeş pentru

participarea la mişcarea revoluţionară din Ţara Românească; 1841 sept. 21 - este eliberat din închisoare; 1845 martie – are loc a doua arestare. Este trimis sub escortă la închisoarea

”Neugebaude” din Buda; 1845 oct. – are loc audierea lui Murgu de către autorităţile din Buda; 1846 apr.27 – începe procesul lui E. Murgu la tribunalul regesc din Pesta; 1848 apr.09 – este eliberat din închisoare; 1848 iunie 24 – este ales deputat în circumscripţiile electorale Lugoj, Oraviţa şi

Făget; 1848 iunie 27 – prezidează adunarea de la Lugoj; 1848 iulie 13 – înaintează ministrului de interne dezideratele adunării de la Lugoj; 1849 apr.13 – votează în dietă detronarea habsburgilor; 1849 iulie 29 – pleacă la A. Iancu spre a-i înmîna noua lege a naţionalităţilor; 1849 sept. – este arestat din nou şi trimis la Arad; 1850 – este mutat la închisoarea din Budapesta; 1851 oct. – Consiliul de război îl condamnă la moarte prin ştreang şi confiscarea

averii. În baza decretului din 25 aug.1850 i se reduce pedeapsa la 4 ani deînchisoare. Este trimis la închisoarea din Iosefstadt din Boemia pentru ispăşireapedepsei.

1853 oct. – este eliberat; 1861 apr.24 – cade în alegerile pentru parlament, în cercul Lugojului; 1864 apr.29 – este ales deputat al cercului Stamora-Moraviţa; 1865 – ultima manifestare publică: ”Despre memorandumul congresului sîrbesc”; 1870 apr.07 – îşi face testamentul pe care îl înregistrează la primaria oraşului

Budapesta sub numărul 10897/1870; 1870 mai 12 – moare la Buda, fiind înmormîntat în cimitirul Kerepesy din

Budapesta;

În 1932 – osemintele au fost aduse în ţară şi reînhumate în capela cimitirului din Lugoj.

Gheorghe Gheorghiu-Dej

Gheorghe Gheorgiu-Dej

Gheorghe Gheorghiu-Dej (n. 8 noiembrie 1901, Bârlad – d. 19 martie, 1965, Bucureşti)a fost Preşedinte al Consiliului de Stat al Republicii Populare Române în perioada 21martie 1961 - 18 martie 1965. Închis în aceeaşi celulă cu Nicolae Ceauşescu, estementorul politic al acestuia. Pe timpul lui Stalin este liderul unei grupe naţionale a PCR,mai puţin importantă decît facţiunea moscovită condusă de Ana Pauker şi sprijinită deStalin. După moartea lui Stalin este sprijinit de Hruşciov să înlăture facţiunea moscovităşi ales secretar al Partidului Comunist, funcţie pe care o va deţine până la moartea sa în1965.

Sub conducera lui, România a fost singura ţară din Pactul de la Varşovia care a reuşit săobţină retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul naţional şi prima care a stabilit relaţiidiplomatice cu ţările occidentale, inclusiv cu Statele Unite. Politica externă a României întimpul lui a fost puternic susţinută de autorităţile americane şi în special de preşedinteleLyndon B. Johnson, care acordă în 1963 României statutul de stat comunist prieten(friendly communist country).

Predecesor:Petru Groza

Prim-ministrul României2 iunie 1952 – 2 octombrie 1955

Succesor:Chivu Stoica

Gheorghe I. Brătianu

Gheorghe I. Brătianu

Gheorghe (George) I. Brătianu - (* 3 februarie 1898, Ruginoasa, judeţul Iaşi - † 23-27aprilie 1953, Sighet) - istoric şi om politic român, profesor universitar, membru alAcademiei Române, victimă a regimului comunist din România.

După absolvirea Liceului Naţional din Iaşi (1916, se înrolează voluntar în armată pentru aparticipa la războiul de reîntregire a ţării. În 1917 se înscrie la Facultatea de Drept dinIaşi, pe care a absolvit-o în 1920. Fiind atras de istorie, abandonează cariera juridică şi seînscrie la Universitatea Sorbonna din Paris, unde frecventează cursurile unor istoriciprestigioşi, ca Ferdinand Lot şi Charles Diehl, şi obţine doctoratul în 1929. În 1924devine profesor universitar la catedra de istorie universală a Universităţii din Iaşi iar, din1940, a Universităţii din Bucureşti. În 1942 este ales membru titular al AcademieiRomâne. Între 1940 şi 1947 îndeplineşte funcţia de director al Institutului de IstorieUniversală "Nicolae Iorga" din Bucureşti. În anii '30 a fost şeful unei fracţiuni apartidului Naţional-Liberal.

În 1947, în cadrul represiunilor dezlănţuite de autorităţile comuniste, este înlăturat de lacatedra universitară şi de la conducerea institutului de istorie, în septembrie i se fixeazădomiciliu forţat şi i se interzic contactele externe. La 9 iunie 1948 - odată cureorganizarea Academiei Române, care ia acum numele de Academia R.P.R. - i se retragecalitatea de academician ca, dealtfel, altor 97 de personalităţi ştiinţifice şi culturaleromâneşti.

În noaptea de 5/6 mai 1950, este arestat de organele securităţii şi întemniţat la închisoareadin Sighet, fără să fi fost judecat şi condamnat. Într-una din zilele între 23 şi 27 aprilie1953 a murit în închisoare la vârsta de 55 de ani, în condiţii încă neelucidate. Potrivitmărturiilor altor deţinuţi, se pare că s-a sinucis prin strangulare, neputând să mai suportechinurile detenţiunii.Dupa alte surse se presupune ca a fost batut de un gardian pana candGheorghe Bratianu a murit.În 1971, familia a fost autorizată să-l dezgroape din cimitirul

din Sighet şi să-l reînhumeze în cavoul Brătienilor de la Florica/Ştefăneşti (judeţulArgeş).

În calitatea sa de istoric, Gheorghe I. Brătianu a susţinut cu tenacitate şi rigoare ştiinţificăteza continuităţii poporului român în spaţiul carpato-danubiano-pontic. Lucrările saleasupra prezenţei româneşti în Basarabia sunt reprezentative pentru statura istoricului şiconştiinţa omului politic. I s-a propus, dealtfel, să se dezică de tezele despre Basarabia,dar a refuzat, asumându-şi cu luciditate responsabilitatea: "adevărul rămâne, indiferent desoarta celor care l-au servit". Asemeni lui Iuliu Maniu şi a celorlalte personalităţi politiceşi culturale, care au murit sau au cunoscut teroarea comunistă a închisorilor, deportărilorşi a coloniilor de muncă forţată, Gheorghe I. Brătianu se înscrie în constelaţia luminoasăde savanţi şi politicieni patrioţi, ce legitimează identitatea etnică şi culturală a poporuluiromân.

Principalele lucrări

"Recherches sur le commerce génois dans la Mer Noire au XIIIème siècle" (1929 "O enigmă şi un miracol istoric: poporul român" (1940) "Tradiţia istorică despre întemeierea statelor româneşti" (1945) "Sfatul domnesc şi adunarea stărilor în Principatele române" (postum) "Marea Neagră. De la origini până la cucerirea otomană" (postum)

Horia SimaHoria Sima (n. 3 iulie 1906, Mândra, Făgăraş - d. 1993), profesor de limba română, ompolitic român, comandantul Mişcării Legionare.

Biografie

Studii, profesorat

Horia Sima s-a născut la 3 iulie 1907 în satul Mândra din judeţul Făgăraş. A terminatstudiile universitare la Bucureşti, Facultatea de Litere şi Filosofie (1926 - 1932). Din1932, a practicat ca profesor de limba română, fiind numit la Liceul din Caransebeş.

Mişcarea legionară

Intrat în Mişcarea Legionară în octombrie 1927, în cuibul condus de Andrei Ionescu,conform unor surse legionare, "desfăşoară o intensă activitate legionară, înscriindu-se întoate iniţiativele de luptă ale Legiunii."

În octombrie 1935, Corneliu Zelea Codreanu înfiinţează Regiunile Legionare, numindu-lpe Horia Sima Şef al Regiunii a IX-a - Banat. După instaurarea dictaturii carliste şiarestarea lui Corneliu Codreanu în primăvara anului 1938, din iniţiativa mai multorlegionari de frunte, nearestaţi încă, se constituie un grup de organizare şi coordonare aactivităţii legionare, grup din care au făcut parte printre alţii şi Ion Belgea, RaduMironovici, Iordache Nicoară, Horia Sima şi Ion Antoniu.

La 16 iunie 1938 are loc reorganizarea Comandamentului de Conducere a MişcăriiLegionare, iar Horia Sima primeşte însărcinarea de refacere imediată a organizaţiilorlegionare din ţară intrate în clandestinitate şi adăpostirea legionarilor scăpaţi de arestare,aflaţi sub urmărirea agenţilor siguranţei carliste.

Asasinate

La 29 - 30 noiembrie 1938 este asasinat Zelea Codreanu şi alţi 13 legionari de frunte.Întrucât tot mai mulţi legionari erau în pericol iminent de a fi arestaţi, mulţi dintre ei serefugiază în Germania. Alături de ei, Horia Sima trece frontiera în Ungaria şi se refugiazăla Berlin. Are loc organizarea Comandamentului Legionar din Berlin, avându-i camembri pe Ion Dumitrescu-Borşa, Ion Victor Vojen, Victor Silaghi, Horia Sima,Alexandru Constant şi Constantin Papanace. Horia Sima este însărcinat cu legăturile cuţara.

La 15 august 1939 pleacă în misiune spre ţară, reluând legaturile cu organizaţiilelegionare. Ca urmare a refacerii unor structuri, la 21 septembrie 1939, primul ministru

Armand Călinescu este asasinat la Bucureşti de catre un grup de legionari conduşi deHoria Sima, care re-venise special din Germania pentru a finaliza acest asasinat politic.

Reîntoarcerea în România

La 26 octombrie, se reîntoarce în Germania. În ianuarie 1940, conducerea GrupuluiBerlin este peluată de Horia Sima şi Constantin Papanace. La 5 mai 1940, trece din nouîn mod clandestin frontiera iugoslavă împreuna cu un grup de legionari. Arestat în satulClopodia la 19 mai, unde se ascunsese, este trimis sub o pază severă la Bucureşti.

La 14 iunie 1940, după numeroase anchete în prezenţa generalului Bengliu, a ministruluide interne Mihail Ghelmegeanu şi a şefului Siguranţei, Nicki Ştefănescu, este eliberat.Este momentul când începe organizarea răsturnării dictaturii regale, culminând prin"revoluţia legionară", conform denominării legionare, din 3 - 6 septembrie 1940 şiforţarea abdicării regelui Carol al II-lea de la conducerea ţării.

La 6 septembrie 1940 are loc întrunirea Forului Legionar care, prin cuvântul lui CorneliuGeorgescu (unul dintre fondatorii Mişcării), îi încredinţează conducerea Legiunii.

"Statul Naţional-Legionar Român"

La 14 septembrie 1940, lua fiinţă Statul Naţional-Legionar Român. Horia Sima a fostnumit, conform alianţei politice, vice-preşedinte al Consiliului de Miniştri.

Cererile legionarilor pentru creşterea rolului lor politic în guvern au fost mereu încreştere, fiind constant respinse de Ion Antonescu. Deloc surprinzător, la 21 ianuarie1941 Garda de Fier s-a răsculat (acţiunea fiind cunoscută ca Rebeliunea legionară din 21- 24 ianuarie 1941) încercând să preia puterea printr-o acţiune de tipul unei lovituri destat.

Ion Antonescu, ştiind la ce se poate aştepta de la legionari, a zdrobit rapid rebeliuneagardistă, având şi aprobarea tacită a germanilor, care doreau, înainte de orice, stabilitateeconomică în România. În mod tranşant şi irevocabil, Antonescu a scos în afara legiiGarda de Fier, iar apoi a întemniţat şi i-a trimis în judecată pe toţi conducătorii acesteiacare nu au reuşit să fugă din ţară. Retorica legionară a numit propria lor rebeliune înfrântă"lovitura de stat a Ion Antonescu împotriva Legiunii," când de fapt a fost o încercareeşuată de lovitură de stat a legionarilor înşişi.

După răsturnarea situaţie militare şi politice din România de la 23 august 1944, conformsurselor legionare, Horia Sima ar fi fost chemat de Hitler pentru organizarea rezistenţeiromâneşti contra înaintării sovietice. Horia Sima a organizat un guvern în exil la Viena şio "Armată Naţională" care ar fi numărat (după surse legionare) 12.000 de voluntari.

1945 - 1993

După încheierea războiului, Horia Sima s-a refugiat în Italia, Franţa şi se stabileşte înSpania. A predat la Universitatea din Barcelona în perioada lui Francisco Franco. Până ladispariţia sa, în 1993, conform unor surse legionare ar fi "depus o muncă uriaşă pentruatenţionarea forurilor internaţionale despre tragedia poporului român. S-a stins din viaţape câmpul bătăliei legionare, după o activitate tenace, inegalabilă, trainică."

Legături externe HoriaSima.ro - pagină dedicată vieţii şi operei lui Horia Sima

Ion DucaIon G. Duca (1879 - 30 decembrie 1933) a fost ministru al educaţiei (1914-1918),ministru al agriculturii (1919-1920), ministru al afacerilor externe (1922-1926), ministrual afacerilor interne (1927-1928), şi prim-ministru al României între 14 noiembrie şi 30decembrie 1933, când a fost asasinat pentru eforturile sale de a opri mişcarea fascistăGarda de Fier.

Născut în Bucureşti, a intrat în Camera Deputaţilor română ca reprezentant al PartiduluiNaţional Liberal în 1908 şi a servit ca ministru din 1914. Numit ministru de externe în1922, era un suporter al Micii Înţelegeri, formată din România, Iugoslavia şiCehoslovacia, cu scopul de a opri cererile expansioneste ale Ungariei (Transilvania -obţinută de România după Primul Război Mondial) şi a preveni dinastia Habsburgică de ase întoarce la putere în Europa Centrală.

În calitate de ministru de externe, I. G. Duca, afirmase: "Oricare cunoaşte politicaromânească [....] ştie că una din directivele fundamentale, directiva de la care de 40 deani nimeni nu s-a abătut, în nici o împrejurare şi faţă de nici o ţară, este aceea de a nu seamesteca în politica internă a altor ţări. Neamestecându-ne noi în politica internă aaltora, am avut grijă ca şi ceilalţi să nu se amestece în politica noastră". [1]

În noiembrie 1933, regele Carol al II-lea al României i-a cerut să devină şeful guvernuluica prim-ministru până la alegerile din decembrie. În această funcţie, Duca a încercat săţină sub control mişcarea fascistă Garda de Fier. A fost ucis la scurtă vreme de NicolaeConstantinescu, un suporter al Gărzii de Fier.

Duca a scris o carte de memorii despre experienţa sa ca ministru în timpul primuluiRăzboi Mondial.

Predecesor:Alexandru Vaida-

Voievod

Prim-ministrul României14 noiembrie – 29 decembrie 1933

Succesor:Constantin Angelescu

Ion Ghica

Ion Ghica

Ion Ghica (1817–1897) a fost o personalitate marcantă a celei de-a doua jumătăţi asecolului al XIX-lea, academician, autor, diplomat, matematician, om politic şi pedagogromân, prim-ministru al României de două ori, între 1866 şi 1867, respectiv între 1870 şi1871, preşedintele Academiei Române de patru ori (1876 - 1882, 1884 - 1887, 1890 -1893 şi 1894 - 1895).

Născut în Familia Ghica, educat în Bucureşti şi în vestul Europei, a studiat ingineria şimatematica la Paris între 1837 şi 1840.

S-a reîntors în Moldova, unde a făcut parte din conspiraţia din 1848, care dorea o uniunea Ţării Româneşti şi Moldovei, sub un prinţ autohton, Mihail Sturdza.

Conspiraţia eşuând, Ion Ghica devine lector de matematică la universitatea fondată deSturdza la Iaşi.

Apoi, în numele guvernului revoluţiei, s-a mutat la Bucureşti, apoi la Constantinopolpentru a negocia cu guvernul turc. Cât a fost acolo a fost numit Bey al Samosului (1853 -1859), unde a reuşit să stârpească pirateria, în floare în acea insulă.

În 1859 după unirea Moldovei şi Ţării Româneşti a fost chemat de Alexandru Ioan Cuzasă se întoarcă şi devine prim-ministru în timpul lui Cuza si apoi în timpul lui Carol I alRomâniei. Natura sa neliniştită îl va face să facă parte din mişcarea anti-dinastică din1870 - 1871.

În 1881, a fost numit ministru român la Londra şi va avea această funcţie până în 1889.Moare pe 7 mai 1897 în Ghergani.

În afară de distincţia în politică, Ion Ghica a obţinut şi o reputaţie literară prin ale saleScrisori către Alecsandri, prietenul său de o viaţă, scrise la Londra şi descriind vechea

stare a societăţii româneşti care dispărea repede. A fost şi autorul unor scrieri relativcunoscute în timpul său, precum ar fi: Amintiri din pribegie în 1848 şi ConvorbiriEconomice. A fost primul care a susţinut apariţia unei industrii şi al unui comerţ naţional.

Predecesor:Alexandru Papadopol

Calimah


11 februarie – 10 mai 1866

Succesor:Petre Mavrogheni

Predecesor:Lascăr Catargiu

Prim-ministrul României28 iulie 1866 – 13 martie 1867

Succesor:Nicolae Creţulescu

Predecesor:Manolache Costache

Epureanu

Prim-ministrul României26 decembrie 1870 – 24 martie 1871

Succesor:Lascăr Catargiu

Ion I. C. Brătianu

Ion I. C. Brătianu, cunoscut şi ca Ion (Ionel) I. C. Brătianu - (* 1864 - 1927), inginer,om politic român, preşedinte al Partidului Naţional Liberal, membru de onoare alAcademiei Române din 1923.

Ion I.C. Brătianu

Date biograficeIon I. C. Brătianu s-a născut la 20 august 1864 la moşia Florica, în judeţul Argeş. A fostcel mai mare fiul al liderului liberal Ion C. Brătianu şi fratele mai mare al lui Vintilă şiDinu Brătianu. În 1907 se căsătoreşte cu Eliza, fosta soţie a conservatorului AlexandruMarghiloman.

Pe 24 noiembrie 1927 Ionel Brătianu încetează din viaţă în urma unei laringiteinfecţioase.

StudiiDupă ce îşi susţine bacalaureatul la Colegiul Sf. Sava din Bucureşti (1882) efectuează, cavoluntar, un stagiu militar de şase luni, obţinând gradul de sublocotenent în cadrulRegimentului 2 Artilerie. În paralel frecventează cursurile Şcolii de Poduri şi Şosele. Învara anului 1883 pleacă la Paris pentru completarea studiilor:

cursant al clasei de matematici speciale A, la Şcoala preparatorie Saint-Barbe(1883-1884)

auditor extern al cursurilor Şcolii Politehnice (1884-1886)

student la Şcoala de Poduri şi Şosele (1886-1889)

Obţine, în 1889, diploma de inginer. Încearcă în zadar, de două ori, să obţină licenţa laSorbona.

Cariera profesionalăRevenit în ţară în 1889, este concentrat la cazarma "Malmaison", unde este înaintat lagradul de locotenent. În octombrie 1889 se angajează ca inginer specialist în construcţiade căi ferate la C.F.R., în subordinea lui Anghel Saligny.

Pe 7 iunie 1923 este ales membru de onoare al Academiei Române.

Cariera politicăDevine membru al Partidului Naţional Liberal încă din 1895. În acelaşi an candidează laColegiul I, fiind ales deputat de Gorj. Susţine acceptarea în partid (februarie 1889) afoştilor lideri ai Partidului Social Democrat al Muncitorilor din România (C. Stere, V.G.Morţun, dr. I.G. Radovici, I. Nădejde) creat în anul 1893.

La Congresul P.N.L. din ianuarie 1909, I.I.C. (Ionel) Brătianu este ales preşedinte alpartidului, funcţie politică pe care o va păstra până la sfârşitul vieţii sale.

La 2 octombrie 1913, Comitetul Executiv al P.N.L. acceptă propunerea înaintată deBrătianu privind reforma agrară (exproprierea parţială a marii proprietăţi) şi electorală(colegiu electoral unic). Aceste propuneri ale liderului liberal sunt susţinute şi de oimportantă parte a oamenilor de stat ai vremii: Regele Carol I, conservatorii democraţi(care susţin însă nişte modificări - două colegii electorale şi expropiere prin cumpărare) şichiar conservatorii "bătrâni" (expropiere in extremis şi în plan electoral acceptă doar olărgire a bazei colegiilor existente).

Aprecieri"Excela în a câştiga fără să-şi facă duşmani. Viitorul apropiat mi-a descoperit în el celemai înalte calităţi, care îl fac unul din marii oameni de stat ai generaţiei sale, mult maimare decât cei "trei mari": Wilson, Lloyd George, Clemenceau. Nimic mai natural: laţări mici, oameni mari."

Contele de Saint-Aulaire, Ministrul Franţei la Bucureşti.

MandateMinistru al Lucrărilor Publice:

31 martie 1897 - 30 martie 1899 14 februarie 1901 - 18 iulie 1902

Ministru al Afacerilor Străine

ad-interim: 9 ianuarie - 18 iulie 1902 18 iulie 1902 - 12 decembrie 1904 ad-interim: 27 decembrie 1908 - 4 martie 1909 27 decembrie 1908 - 4 martie 1909 8-11 decembrie 1916 11 decembrie 1916 - 26 ianuarie 1918 29 noiembrie 1918 - 12 septembrie 1919 22 ianuarie - 6 iulie 1927

Ministru de Interne:

12 martie 1907 - 27 decembrie 1908 27 decembrie 1908 - 4 martie 1909 4 martie - 5 decembrie 1909 6 februarie - 28 decembrie 1910 ad-interim: 4 martie - 1 noiembrie 1910 30 octombrie 1923 - 27 martie 1926

Ministru de Război:

4 ianuarie 1914 - 15 august 1916 19 ianuarie - 25 martie 1922

Preşedinte al Consiliului de Miniştri:

27 decembrie 1908 - 4 martie 1909 4 martie 1909 - 28 decembrie 1910 4 ianuarie 1914 - 11 decembrie 1916 11 decembrie 1916 - 26 ianuarie 1918 29 noiembrie 1918 - 12 septembrie 1919 19 ianuarie 1922 - 27 martie 1926 22 iunie - 24 noiembrie 1927

deputat în 1895.senator în 1911.

Lucrări publicate Notre commerce de cereales, 1899 Chestia tramvaielor comunale, 1911 Manifest-program, 2 volume, 1911

România şi Peninsula Balcanică, 1913 Situaţia înternaţională a României. Expunere făcută la Adunarea Deputaţilor

(16-17 decembrie 1919), 1919 Din amintirile altora şi ale mele, 1922 Activitatea corpurilor legiuitoare şi a Guvernului de la ianuarie 1922 până la 27

martie 1916, 1926

POST MORTEM

Discursurile lui Ion I.C. Brătianu, 4 volume, 1933 Cuvintele unui mare român 1914 - 1927 f.a.

Predecesor:Dimitrie Sturdza


9 ianuarie 1902 – 11 decembrie 1904temporar ad-interim

Succesor:Dimitrie Sturdza



27 decembrie 1908 – 30 octombrie 1909ad-interim

Succesor:Alexandru Djuvara


Prim-ministrul României9 ianuarie 1909 – 14 ianuarie 1911

Succesor:Petre P. Carp

Predecesor:Titu Maiorescu

Prim-ministrul României15 ianuarie 1914 – 9 februarie 1918

Succesor:Alexandru Averescu

Predecesor:Emanoil Porumbaru


8 decembrie 1916 – 28 ianuarie 1918temporar ad-interim


Predecesor:Constantin Coandă

Prim-ministrul României14 decembrie 1918 – 1 octombrie 1919

Succesor:Artur Văitoianu

Predecesor:Constantin Coandă


29 noiembrie 1918 – 26 septembrie1919

Succesor:Artur Văitoianu

Predecesor:Tache Ionescu

Prim-ministrul României19 ianuarie 1922 – 30 martie 1926


Predecesor:Barbu A. Ştirbey


21 iunie – 24 noiembrie 1927

Succesor:Nicolae Titulescu

Predecesor:Barbu A. Ştirbey

Prim-ministrul României21 iunie – 24 noiembrie 1927

Succesor:Vintilă Brătianu

Iuliu Maniu

Iuliu Maniu - portret şi semnătură

Iuliu Maniu (n. 8 ianuarie 1873, Bădăcin, în apropiere de Şimleu Silvaniei - d. 5februarie 1953, Sighet ), politician român, deputat în Parlamentul de la Budapesta, de maimulte ori prim-ministru al României, preşedinte al Partidului Naţional-Ţărănesc, deţinutpolitic după 1947, decedat în închisoare.

Originea şi studiileIuliu Maniu s-a născut la 8 ianuarie 1873 în localitatea Bădăcin, comuna Pericei, judeţulSălaj. Şi-a efectuat studiile liceale la Zalău, iar pe cele universitare (Facultatea de Drept)la Cluj, Budapesta şi Viena, unde a devenit doctor in drept în anul 1896. Revenit înTransilvania, s-a stabilit la Blaj, unde şi-a început activitatea de avocat al BisericiiRomâne Unite cu Roma.

Cariera politicăŞi-a început cariera politică în cadrul Partidului Naţional Român din Transilvania, fiindcooptat în 1897, la numai 24 de ani, în Comitetul de conducere. În condiţii vitrege dediscriminare politică şi socială din Monarhia Austro-Ungară, a fost ales în 1906 deputatîn Parlamentul din Budapesta, activitatea sa parlamentară dezvăluindu-i curajul şiintransigenţa.

Împreună cu personalităţi de primă mărime ale mişcării naţionale româneşti dinTransilvania şi ai Partidului Naţional Român, precum Vasile Goldiş, Gheorghe Pop deBăseşti, viitorul patriarh Miron Cristea, şi alţii, Iuliu Maniu a participat hotărâtor la

unirea Transilvaniei cu Vechiul Regat. În cuvântarea pe care a ţinut-o cu ocazia Adunăriinaţionale de la Alba Iulia, Maniu a spus: "Privim în înfăptuirea unităţii noastre naţionaleca la un triumf al libertăţii româneşti". Pe 2 decembrie 1918 a fost ales în funcţia depreşedinte al Consiliului Dirigent al Transilvaniei, funcţie echivalentă cu cea deguvernator.

După dizolvarea abuzivă a Consiliului Dirigent în anul 1920 relaţiile dintre Iuliu Maniu şipoliticienii din Bucureşti s-au înrăutăţit. Recunoscând favorizarea PNL şi împingereaintelectualităţii ardelene într-un con de umbră, Maniu a refuzat să voteze Constituţia din1923, considerând-o prea centralistă şi invocând chestiuni de principiu. Partidul NaţionalRomân din Transilvania a reclamat prin vocea lui Iuliu Maniu faptul că modificareaConstituţiei din 1866 putea fi făcută doar prin alegerea unei Adunări Constituante, aşacum era prevăzut la art. 128. În loc să procedeze astfel, guvernul condus de Ion I. C.Brătianu a profitat de faptul că PNL-ul câştigase alegerile din martie 1922, şi nevrând sărişte alegerea unei constituante, a pus Senatul şi Camera Deputaţilor să voteze la 26martie respectiv 27 martie 1923 o nouă constituţie, abuzând astfel de majoritatea de caredispunea în Parlament. Alegătorii din martie 1922 nu-i învestiseră pe cei pe care i-au alescu dreptul de a modifica Legea Fundamentală, ci aleseseră un parlament obişnuit, cuputeri obişnuite, care trebuia să se supună prevederilor Constituţiei, nefiind deasupra ei.Aşadar nici nu se poate vorbi despre un "vot în constituantă", căci nu a existat oconstituantă, ci parlamentul a fost deturnat şi instrumentalizat să facă ceva ce nu intra încompetenţa şi atribuţiunile sale. De aceea Maniu nu a recunoscut Constituţia din 1923,afirmând pe bună dreptate că e nulă de drept, ea neprovenind de la o adunare abilitată. Înmai mult rânduri Iuliu Maniu a reclamat faptul că noua constituţie nu a făcut nimicaltceva decât să cimenteze oligarhia din Vechiul Regat, oligarhie aflată sub influenţaPNL-ului.

Iuliu Maniu nu a participat la încoronarea regelui Ferdinand şi a reginei Maria la Alba-Iulia tot din cauza faptului că manifestarea a fost un afront adus ardelenilor, ceremoniafiind monopolizată de ierarhii ortodocşi, deşi majoritatea românilor din Transilvania eraula acea vreme greco-catolici. Diverşi autori din epocă au pus aceste acţiuni pe seamaorgoliului lui Maniu, fără să analizeze cauzele mai profunde ale atitudinii marelui ompolitic.

Partidul Naţional Român din Transilvania s-a unit în 1926 cu Partidul Ţărănesc al lui IonMihalache, constituind Partidul Naţional Ţărănesc. Iuliu Maniu a fost preşedinte alpartidului (1926-1933 şi 1937-1947) şi de trei ori prim-ministru al României între 1928 şi1933.

Pentru a aduce PNŢ la putere, Maniu s-a implicat în organizarea unor proteste publiceîmpotriva guvernelor PNL (manifestaţiile din mai 1928) şi a plănuit efectuarea unui marşal ţăranilor ardeleni la Bucureşti, după modelul Adunării de la Alba Iulia din 1918. Înplan extern a colaborat cu lordul Rothermere, fervent susţinător al revizuirii tratatului dela Trianon si a frontierelor româno-ungare. A căutat aducerea înapoi pe tron a lui CarolCaraiman, sub anumite condiţii, cu care acesta a fost de acord. În cadrul acestor inţelegeria intrat şi plănuita încoronare (neconstituţională) a lui Carol la Alba Iulia, pentru care

manifestele au fost imprimate în Ungaria. Întreaga acţiune a fost dejucată de serviciileromâne de informaţii, care au obţinut de la guvernul englez expulzarea lui Carol dinMarea Britanie (unde acesta astepta desfasurarea evenimentelor). Carol a fost în cele dinurmă adus în 1930 pe tronul României printr-o manevră neconstituţională, tot cu ajutorullui Maniu. În schimb, Carol a dus imediat o politică proprie, nu a mai recunoscut celepromise (că-şi va relua căsnicia cu regina Elena, mama regelui Mihai etc.) şi l-a înlăturatpe Maniu rapid de la guvernare.

În ultimul deceniu de viaţă a fost implicat în politică ca opozant al regimului lui IonAntonescu (fara insa a se implica in actul de la 23 august 1944), apoi - după 23 august1944 - luptând împotriva preluării ţării de către comunişti, proces pe care refuzase să-laccepte, încrezător peste măsură în sprijinul marilor puteri occidentale.

A fost arestat de autorităţile comuniste şi judecat pentru "înaltă trădare" în procesulînceput la 29 octombrie 1947. Prin sentinţa dată la 11 noiembrie 1947, Iuliu Maniu eracondamnat la temniţă grea pe viaţă. Având 75 de ani, era practic o condamnare la moarte.Iuliu Maniu s-a stins la 5 februarie 1953 în penitenciarul de la Sighet, cadavrul său fiindaruncat într-o groapă comună în cimitirul închisorii.

Iuliu Maniu a fost unul din cei mai importanţi oameni politici dintre cele două războaiemondiale. Victimă a regimului comunist din România, Iuliu Maniu a întruchipat pentrumulţi români, în timpul anilor grei ai dictaturii staliniste, simbolul speranţei şi al dorinţeide libertate.

" ... Pe mine nu reuşesc să mă intimideze, eu de la calea mea nu mă abat, eu hotărârilemele nu mi le schimb, eu ce cred că este bine pentru ţară şi pentru neam, asta fac". (IuliuManiu)

Predecesor:Vintilă Brătianu

Prim-ministrul României11 noiembrie 1928 – 8 iunie 1930

Succesor:Gheorghe Mironescu

Predecesor:Gheorghe Mironescu

Prim-ministrul României13 iunie – 10 octombrie 1930

Succesor:Gheorghe Mironescu

Predecesor:Alexandru Vaida-

Voievod

Prim-ministrul României19 octombrie 1932 – 14 ianuarie 1933

Succesor:Alexandru Vaida-

Voievod

Predecesor:Ion Antonescu

Prim-ministrul României23 august – 27 august 1944

Succesor:Constantin Sănătescu

Masacrul de la MoiseiDe la Wikipedia, enciclopedia liberă

(Redirecţionat de la Masacrul din Moisei)Sari la: Navigare, căutare

Ansamblul Memorial dedicat victimelor horthyste din comuna Moisei[modifică]

Desfăşurarea masacruluiLa data de 14 octombrie 1944 trupele maghiare aflate în retragere au omorât 39 deromâni şi 3 evrei în două case de lemn de la ieşirea din comuna Moisei către Borşa, pemotivul că ar fi fost partizani şi că ar fi obstrucţionat retragerea. Românii şi cei 3 evrei aufost forţaţi să intre în case şi apoi au fost împuşcaţi prin ferestrele locuinţelor. Victimelemaghiarilor horthyşti făceau parte din detaşamentele de muncă forţată din Munţii Carpaţi.Dintre cei identificaţi ulterior, 24 erau originari din judeţul Mureş, 3 din judeţul Cluj şi 4din judeţul Maramureş. Din cauza retragerii frontului, cadavrele au fost îngropate la douăsaptamâni după comiterea masacrului, când localnicii evacuaţi au putut reveni la caselelor. Deasupra gropii comune a fost ridicată o troiţă de lemn, înlocuită după câţiva ani deun ansamblu din piatră.

[modifică]

În memoria victimelorÎn anul 1983 cele două locuinţe în care s-au săvârşit crimele au fost transformate în casememoriale-muzee iar în amintirea martirilor a fost ridicat un ansamblu memorial.Monumentul cuprinde 12 figuri de piatră (2 chipuri omeneşti şi 10 măşti tradiţionalemaramureşene) şi este realizat de sculptorul Geza Vida.

[modifică]

Masacrul de la TrezneaDe la Wikipedia, enciclopedia liberă

Sari la: Navigare, căutare

Monumentul din Cimitirul Comun înălţat în memoria victimelor hortyste din comunaTreznea.

Masacrul din Treznea (Trăznea) a avut loc pe 9 septembrie 1940, în ziua în caretrupele horthyste au intrat în comuna Treznea, judeţul Sălaj.

Cuprins[ascunde]

1 Desfăşurare 2 Memoria supravieţuitorilor 3 Aprecieri ale publiciştilor străini 4 Bibliografie 5 Vezi şi 6 Legături recomandate

[modifică]

DesfăşurareDupă crimele din 8 septembrie 1940, când trupele ungare au ucis 11 persoane în comunaCiumirna, trupele horthyste au pornit cãtre comuna Treznea, unde au intrat la data de 9septembrie. Primele victime au fost copii aflaţi cu vitele la păscut. Cadavrele lor au fostdescoperite pe izlazul comunal. După ocuparea satului, unităţile maghiare au dezlănţuitmăcelul rămas în istorie sub denumirea de "Masacrul de la Trăznea". Români şi evrei aufost masacraţi cu focuri de mitraliere, străpunşi cu săbiile şi baionetele, iar casele atacatecu grenade şi incendiate. În urma acestor incidente au murit 93 de persoane, dintre care87 de români şi 6 evrei.

Monumentul din centrul comunei dedicat victimelor hortyste din comuna Treznea.

Cotidianul "România nouă" din data de 1 ianuarie 1941, relata cazul lui Nicolae Brumar,român ridicat din propria sa casă de trupele ungare şi împuscat lângã o capitã de fân,împreunã cu soţia şi cele douã fiice ale sale. Cadavrele au fost descoperite ciopărţite cubaioneta. Un alt caz foarte cunoscut în ecpocă a fost cel al lui Vasile Mãrgãruş. Acesta afost strãpuns cu baioneta în mai multe părţi ale corpului şi apoi împuşcat în cap cugloanţe model "dum-dum". Preotul ortodox a căzut de asemenea victimă trupelorhorthyste. A ars in casa parohiala care a fost incendiata . În Trăznea se aflau şi 9 soldaţiromâni reîntorşi acasă şi demobilizaţi. Aceştia au fost împuşcaţi cu efectele militare pe ei.Învăţătorul şi soţia au încercat să se refugieze în comuna Puşta. Aici au fost prinşi şiadusi la Trăznea, unde au fost răstigniţi pe uşa bisericii şi împuşcati.

[modifică]

Memoria supravieţuitorilorPrintre victimele masacrului de la Treznea se numără şi familia muzicologului românOctavian Lazăr Cosma, preşedinte al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor dinRomânia. În memoriile sale, profesorul Cosma evocă evenimentele sângeroase din 1940:

„Şi vara anului 1940 avea să aducă reflexele militarismului regimurilor totalitare, fascistşi comunist, o parte a teritoriului fiind pusă pe tavă horthystilor, Treznea intrând subacest funest Diktat ce avea să schimbe cursurile multor vieţi. Consecinţele pentru săteniiTreznei au fost dezastruoase, la 9 septembrie 1940 trupele ungare au mărşăluit pe uliţaprincipală, venind dinspre Zalău şi îndreptându-se spre Buciumi şi mai departe. Laprimărie, notabilităţile – primarul român, notarul, directorul şcolii – le-au întâmpinatfără prejudecăţi. Către orele amiezii, subţiindu-se rândurile trupelor, se părea căpreluarea autorităţii se făcuse si pe raza comunei noastre, lumea îşi vedea de treburi,căci era o zi însorită de toamnă, culesul recoltei neputând aştepta, mai ales otava… Şi,deodată, au răsunat împuşcături, ce deveneau persistente, se auzeau strigăte de groază,neliniştea şi neputinşa îşi dăduseră mâna, soldaţi înarmaţi se războiau cu femei casnice,cu pruncii, cu moşnegii; încep să ardă case, primăria este cuprinsă de flăcări, se aude oputernică detunătură din centrul comunei, care a băgat şi mai mult oamenii în sperieţi.Grupe de cătane răscoleau gospodăriile şi, sub ameninţarea baionetelor, se făceaucoloane de nevinovaţi, care erau împuşcaţi, găuriţi cu baionete, conduşi spre locuri undeurmau să fie executaşi. Motivul? Erau români. Localnicii unguri au reacţionat cu

bucurie, dar au existat şi cazuri de reţinere, căci nu se aşteptau la un măcel. GrofulFrancisc Bay dispăruse, nimeni nu intervenea salvator… Bubuitura din sediul primărieiare o explicaţie simplă: la subsol era depozitată o cantitate mare de dinamită folosităpentru spargerea răzoarelor de piatră, necesară pavării drumului. Temperaturagenerată de flăcările ce cuprinseseră primăria a declansat explozia, care a alertattrupele ocupante, derutându-le. Aceste trupe de închidere se aflau, după unii martori, subinfluenţa alcoolului. Pe Meses, se zice, groful Bay cu oamenii săi au organizat o acţiune,cerând execuţii în anume puncte. Erau vizaţi şi intelectualii satului, preotul TraianCostea, care a fost împuşcat şi lăsat pradă vîlvătăilor care cuprinseseră casa parohială.Măcelul s-a derulat cu cruzime, nemenajînd, în prima fază, pe cei care cădeau în caleaarmatei însetată de sânge. Nu numai români, deoarece printre victime au fost şi evrei,inclusiv copii.”

[modifică]

Aprecieri ale publiciştilor străiniLord Edmond Fitzmaurice, Foreign Office, Londra, spune: "Atitudinea provocativă aminorităţii maghiare faţă de români poate, de la un moment la altul, să dea naştere larevolte sângeroase, ale căror consecinţe sunt incalculabile. Ungurii urmăresc o politicăviolentă şi oarbă împotriva naţionalităţilor supuse Coroanei, în mod deosebit împotrivaRomânilor."

În lucrarea "Les assassinats", publicistul american Milton G. Lehrer relata : "ComunaTrăznea a fost ocupatã de trupele ungureşti la 9 septembrie 1940. Ca şi când armata deocupaţie ar fi executat un ordin primit, îndată ce satul a fost invadat de soldaţi, unveritabil potop de foc şi sânge s-a abătut asupra lui. Toate armele moderne au fostutilizate pentru a satisface instictele brutale: puşti, mitraliere, tunuri, grenade. După ce aufost trase primele salve, soldaţii au pătruns în case şi au asasinat pe oricine găseau încalea lor, incendiind locuinţele. Cazul preotului român Traian Costea, care, dupa ce aprimit un glonte în cap, a fost tras pe galeria de lemn a presbiteriului - căruia i s-a dat focşi a ars în întregime odată cu cadavrul preotului - este tipic. Dupã încetarea focului dearme, ungurii au pus mâna pe copiii de români şi îi aruncau de vii în foc, făcându-i sămoară în chinuri groaznice. Jale mare răsuna în tot locul de plânsetele lor".

[modifică]

Bibliografie Ip şi Trăznea, Atrocităţi maghiare şi acţiune diplomatică, Dr. Petre Turlea, ed.

Enciclopedică, Bucureşti, 1996 Ardealul pământ românesc. Problema Ardealului văzută de un american,

Milton G. Lehrer, ed. Vatra Românească, 1991 Urmaşii lui Atilla, Radu Theodoru, Editura Miracol, Bucureşti, 1999, ISBN 973-

9315-38-0

Teroarea horthysto-fascistă în nord-vestul României (septembrie 1940 -octombrie 1944), Mihai Fătu, Mircea Muşat (coord.), Ed. Politică, Bucureşti,1985.

Masacrul din IpDesfăşurarea masacruluiÎn noaptea de 13 spre 14 septembrie 1940 trupe ale regimentul 201 motorizat Budapesta,conduse de localnici maghiari şi însoţite de membri ai organizaţiei Nemzetorseg audeclanşat un holocaust în comuna Ip din judeţul Sălaj, precedat de torturi şi violuri.Populaţia română a fost supus unor torturi groaznuce printre care smulgerea unghiilor,ruperea oaselor cu bâte şi paturile armelor. Copiii erau sfârtecaţi cu baionetele după reţetalui Ducso Csaba, teoreticianul holocaustului:

„Voi suprima pe fiecare valah ce-mi iese in cale. Voi aprinde satele noaptea - satelevalahe! Voi trage in sabie toata populaţia, voi otrăvi toate fântânile şi voi ucide până şicopiii în leagăn.”

După torturarea oamenilor a urmat măcelul, jefuirea cadavrelor, a caselor şi a bisericii.Victimele, o parte din ele mai având un strop de viaţă au fost puse în căruţe, transportatela o gropaă comună unde au fost îngropate cupământ şi var.

Între oamenii masacraţi s-au numărat:

Soţii Gheorghe şi Floarea Crisan ucişi împreună cu cei 2 copii; Mihai Butcovan lichidat împreună cu 5 copii; Ioan şi Floarea Boican şi încă 4 membri de familie; Gheorghe şi Ana Cosma ucişi şi ei cu cei 4 copii. Soţii Vasile şi Floarea Buboi masacraţi împreună cu cei 7 copii ai lor; Văduva Ana Boican şi toţi cei 4 copii ai săi; Ioan şi Maria Halmajan, asasinaţi cu cei 4 copii; Văduva Ana Sârb şi cei 2 copii;

Acest lung şir de morţi, peste 157 de oameni nevinovaţi, s-a înscris în politica de stat acelor ani de exterminare a românilor, este al unor români al căror nume, ca şi numelecelor de la Trăznea, de la Moisei, de la Marca, Aita Seacă, Iara şi din toate aşezările încare populaţia română a fost masacrată de maghiari vor rămâne neuitate. Ironia sorţii afăcut ca după numai 4 ani, Armata Regală Română să elibereze Ungaria de trupelefasciste şi să nu existe nici o singură plângere a populaţiei maghiare faţă decomportamentul Armatei Române. Dimpotrivă au existat zeci de documente aleautorităţilor civile maghiare prin care li se aduc mulţumiri comandamentelor româneştipentru ajutorul şi protecţia acordate populaţiei.

Masacrul a durat până pe 15 septembrie 1940, moment în care guvernul britanic a somatautorităţile de la Budapesta să înceteze progromul.

]

În memoria victimelorDupă 1990, în satul Ip a fost ridicat un monument în memoria victimelor progromuluihorthyst, iar Armata Română a realizat un film pentru Televiziunea Română.

]

Bibliografie Ip şi Trăznea, Atrocităţi maghiare şi acţiune diplomatică, Dr. Petre Turlea, ed.

Enciclopedică, Bucureşti, 1996 Ardealul pământ românesc. Problema Ardealului văzută de un american,

Milton G. Lehrer, ed. Vatra Românească, 1991 Urmaşii lui Atilla, Radu Theodoru, Editura Miracol, Bucureşti, 1999, ISBN 973-

9315-38-0 Teroarea horthysto-fascistă în nord-vestul României (septembrie 1940 -

octombrie 1944), Mihai Fătu, Mircea Muşat (coord.), Ed. Politică, Bucureşti,1985.

Mihail RaleaMihail Ralea - (1896 - 1964), eseist, filosof, psiholog, sociolog, diplomat, om politicde stinga, profesor la Universitatea din Iaşi, membru al Academiei Române,director al revistei "Viaţa Românească" (din 1933).

Dupa alungarea regelui Mihai I, care a fost fortat sa abdice în decembrie 1947, înRepublica Populară Română, Mihail Ralea a fost numit Ministru la Legaţia Română dinWashington, corespondentul funcţiei actuale de ambasador.

A sprijinit prin declaraţii şi chiar implicindu-se activ în politică, instaurareacomunismului în România. Din acest motiv şi-a atras adesea critica şi dezaprobareaintelectualilor de dreapta, mulţi dintre ei închişi, pe motive evident politice, de nouaputere comunistă de la Bucureşti.

ContribuţiiSpirit umanist, cu preocupări multiple, în domenii foarte diferite, aşa cum ar fi: filosofia(îndeosebi antropologia, teoria valorilor şi a culturii), psihologia, estetica şi istorialiteraturii universale, îndeosebi a celei franceze, Mihai Ralea este dificil de încadrat îndoar unul din aceste sectoare în care a excelat. A fost unul dintre marii eseişti ai literaturiiromâne.

După absolvirea Facultăţii de Drept şi Litere din Iaşi, îşi continuă studiile în Franţa, unde,în 1923, obţine titlul de Doctor în Litere cu teza Ideea de revoluţie în doctrinelesocialiste.

Întors în ţară, ocupă funcţia de conferenţiar de pedagogie socială din 1923 şi apoi aceeade profesor de psihologie şi estetică la Universitatea din Iaşi. Prin activitatea lui MihaiRalea, studiul psihologiei la Univesitatea din Iaşi cunoaşte o nouă dezvoltare.

Iaşul avea să-i ofere, aşa cum însuşi mărturisea mai târziu, întâlnirea cu GarabetIbrăileanu, întâlnire ce reprezentase cel mai însemnat eveniment intelectual din viaţa sa.

Astfel, Mihail Ralea este chemat să preia funcţia de redactor-prim al revistei revistei"Viaţa Românească", devenind colaboratorul principal al lui Garabet Ibrăileanu. Aici este"şcoala" unde se formează criticul literar Mihai Ralea, cel care a scris pagini remarcabiledespre Tudor Arghezi şi Mihail Sadoveanu in volumul sau intitulat Valori, publicat în1935 .

Din 1938 a fost numit profesor de estetică la Facultatea de Litere şi Filosofie dinBucureşti şi titular al catedrei de psihologie la aceeaşi facultate. În activitatea saprofesorală întreprinde o rodnică şi temeinică muncă ştiinţifică şi didactică, formând înjurul său un cerc larg de specialişti.

Pentru activitatea sa culturală şi pentru cea ştiinţifica a fost ales membru al AcademieiRomâne şi distins cu titlul de laureat al Premiului de Stat.

Opere selective Introducere în sociologie, 1927, Sociologia şi teoria cunoaşterii; Formarea ideii de personalitate; Valori, 1935; Ipoteze şi precizări în ştiinţa sufletului; Specific şi frumos în comentarii şi sugestii; Atitudini, 1931; Psihologie şi viaţă; Explicarea omului; Înţelesuri(1942) Între două lumi (1943) Sociologia succesului (în colaborare); Cele două Franţe, 1956; Istoria psihologiei, 1958 (în colaborare); Introducere în psihologia socială, 1966 (postum)

Monarhia în RomâniaContextul intern al venirii la tronPe fondul instabilităţii interne care s-a instalat odată cu abdicarea forţată a lui Cuza, decare s-a făcut vinovată Monstruoasa coaliţie, a apărut ideea (mai veche de altfel) aduceriiunui prinţ străin. Agitaţia interna a fost urmata şi de una externă – unele puteri străine seîntrebau dacă unirea celor doua principate ar mai putea fi recunoscuta. Rusia ,chiar îşimanifesta zgomotos tendinţele separatiste prin manifestaţii la Iaşi, la care a participatchiar episcopul Moldovei. Pentru a depăşi aceste momente de nesiguranţa politica cât mairepede,românii au urmat exemplul grecesc şi au propus aducerea unui principe străin, inacest sens i-au făcut propuneri prinţului de Flandra, mezinul regelui Leopold I al Belgiei.Acesta, insă refuză, neavând garanţia marilor puteri astfel ca după mai multe discuţii s-ahotărât aducerea in ţară a prinţului Carol de Hohentzollern-Sigmaringen. Astfel marileputeri erau puse in fata faptului împlinit iar unitatea naţională era păstrată., totuşi dinprecauţie totul a fost păstrat secret pana ce noul domn a fost adus in ţara, cu sprijinulFranţei, de acum începând procesul anevoios de recunoaştere internaţionala a acesteidomnii.

Carol de Hohentzollern – viaţa sa înainte de domnie

Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen

Principele Carol s-a născut la 7 aprilie 1839 fiind al doilea fiu al prinţului Carol Anton deHohentzollern-Sigmaringen si al prinţesei Josefina de Baden si a avut o copilărie liniştităpetrecuta in domeniul familiei de la Sigmaringen. Apoi petrece cu fraţii săi mai tineri untimp mai îndelungat în Dresda, într-un institut de educaţie militară. Din 1857 pana în1866 a fost ofiţer în Berlin, făcând parte la început din garda de artilerie, iar mai târziu în

regimentul al doilea de dragoni. Şi-a întrerupt serviciul de doua ori călătorind în SFranţei, Spania şi în Africa de N. A doua oară a stat in Bonn un semestru întreg ca săstudieze. A mai făcut calatorii mai scurte în Anglia, Portugalia, Paris, în zona Rinului şiîn Elveţia. În 1862 preia comanda diviziei XIV din Düsseldorf, unde s-a întors caguvernator al provinciilor renane şi al Wesfaliei, după ce a primit a fi ministru preşedinteal Prusiei de la 1859 la 1862 la rugămintea prietenului său prinţul regent Wilhelm. Carolnu se simţea bine in atmosfera reacţionară a societăţii berlineze. Anii aceştia care au păruta fi pustii şi grei au avut o mare însemnătate pentru viaţa sa de mai apoi. A legat relaţiiintime cu familia regală a Prusiei, totuşi nu a avut niciodata legături de prietenie cuBismark, conducătorul politic al Prusiei (cancelarul i-a purtat chiar duşmănie principeluipentru ca pe vremea războiului franco – prusac acesta a simpatizat cu Franţa). Prin 1863se părea că viitorul său se va decide înspre Franţa, Napoleon poftindu-l sa stea la el şi eracât pe ce să-i aranjeze o căsătorie cu o rudă, dar pentru ca regele Wilhelm nu şi-a datacordul, aceasta nu s-a mai realizat. În timpul războiului in 1864 a fost ofiţer deordonanţa al prinţului de coroană ceea ce i-a permis să urmărească şi să participe direct latoate evenimentele conflagraţiei. De la 8 februarie până la 15 mai a stat în Schleswig-Holstein, a făcut cu statul major toate drumurile şi a participat la lupte.

Primirea propunerii de a fi principele României şiprimele sale impresii despre ţarăAnul 1865 îl găseşte plin de griji şi plictisit de viaţa lipsită de fapte din Berlin, dar soartaîi pregătea o mare schimbare. Putem spune că starea de spirit in care se găsea prinţul inmomentul întâlnirii cu I..C. Bratianu, reprezentantul statului român, l-a ajutat in luareaunei decizii care i-a schimbat definitiv viaţa. Se spune ca in timpul discuţiei cu Bratianuprinţul a deschis un atlas geografic şi a observat ca daca trasezi o linie din Anglia pană înIndia aceasta trece prin România, care va fi deci o ţara foarte importantă a Europei. Altaistorioară care a circulat la acel moment era legata de o discuţie pe care Carol a avut-o cuBismark acesta sfătuindu-l să nu accepte propunerea făcând si o presupunere, ca el va fialungat de la tron după 3-4 ani. Totuşi, Carol care acum avea 27 de ani, acceptăpropunerea de a ocupa tronul României, fără nici o garanţie de la marile puteri, în afarăde Franţa lui Napoleon al III. Principele avea un puternic aliat la curtea lui Napoleon alIII in persoana Hortensiei Cornu, o apropiata a acestuia, care-l recomanda împăratuluicare are o atitudine favorabilă faţa de acest proiect. Deşi Napoleon III îl recunoaşte peCarol(cu care era de altfel înrudit prin bunica sa Ştefania,copil de suflet al lui NapoleonBonaparte)in postura sa de principe al României el nu i-a acordat insă întreg sprijinul său,dar l-a pus in gardă faţă de Rusia şi Anglia care s-au opus acestei numiri. Din PrusiaBismark s-a arătat total ostil proiectului. E greu de stabilit in aceste condiţii care au fostmotivele care au împins o fire precauta, cumpătată şi dominată de rigoarea caracteristicăspiritului german să ia o astfel de decizie prin care destinul sau va fi legat iremediabil decel al unei ţări pe care nu o cunoştea încă. Dintr-o măsură de precauţie Carol a călătoritincognito, pe paşaport numindu-se Karl Hettingen. Drumul spre România nu a fost lipsitinsă de peripeţii, prinţul fiind recunoscut în gara din Salzburg, cu toate ca purta ochelari,de doi ofiţeri, foşti colegi de-ai săi unul dintre ei chiar strigându-l. Carol şi-a păstratsângele rece, nu a răspuns ci s-a amestecat printre oamenii din gara, urcând apoi degrabă

in tren. Primele impresii ale prinţului la intrarea in ţară nu au fost chiar bune. El acălătorit de la intrarea în ţară pană la Bucureşti intr-o căruţa (spre a nu atrage atenţia) şi aputut astfel observa oraşele şi satele prin care au trecut. El a fost mirat de numărul mic aloraşelor întâlnite şi de lipsa de organizare care le guverna, fiind obişnuit cu frumoaseleoraşe de pe valea Rinului. S-a bucurat văzând cu câtă căldură îl primeau ţăranii carerecunoscându-l se înclinau iar boierii ieşeau afară din conacele lor şi-l salutau. În timpulacestei călătorii şi-a dat seama că va trebui să aducă multe schimbări şi ca-l aşteaptă osarcină grea, situaţia din ţara nefiind deloc roz. Tot pe parcursul acestei calatoriiprincipele şi-a promis sa nu plece din ţara până nu va introduce drumul de fier( a fostimpulsionat probabil şi de o întâmplare deloc plăcută-ruperea unei roţi de la căruţă). La10 mai ajunge in Bucureşti unde este primit cu pâine şi sare. Carol jura credinţăconstituţiei şi ţine un discurs scurt, dar foarte emoţionant, sărutând chiar pământulromânesc.

Căsătoria cu principesa Elisabeta de Wied

Regele Carol şi Regina Elisabeta ai României

Primii trei an de guvernare au fost foarte grei, fiind dominaţi de o puternica instabilitateguvernamentală datorată faptului ca în tot acest timp au reînceput luptele între partidelepolitice, fiecare formaţiune politica încercând să-l câştige pe Carol de partea sa. La 25august 1989 Principele le comunică reprezentanţilor naţiunii dorinţa sa de a-şi vizitafamilia pe care nu o văzuse de trei ani. Acesta era şi cel mai bun prilej de a-şi căuta onevastă consolidându-şi în acest mod şi poziţia sa care devenise destul de fragilă. Dupănişte încercări nereuşite, la sfatul principelui Friedrich Wilhelm de Prusia, fostul saucoleg de la şcoala de cadeţi din Stuttgart, ruda şi bunul său prieten, a acceptat să-i facă oofertă de căsătorie principesei Elisabeta de Wied şi a aranjat o întrevedere la Köln cuprincipesa şi cu mama acesteia. La Baden-Baden s-a întâlnit şi cu Napoleon III care a fostîncântat de acest proiect. Cei doi s-au întâlnit apoi la Köln, Carol cerându-i mâna chiar înacea zi. Elisabeta a acceptat, logodna făcându-se in mare grabă pe 15 octombrie laNeuwied, unde s-a organizat un mare bal. A doua zi Carol a plecat deja spre România. Pe15 noiembrie, după ce a fost obţinută aprobarea regelui Prusiei, s-a desfăşurat ceremoniacăsătoriei în Neuwied, la care a participat familia lui Carol precum şi membrii familieiprincipesei de Wied şi alţi membri ai familiei princiare prusace (au participat şi trimişiisuveranului francez şi a celui rus, precum şi repreyentanţii guvernului român). În drumspre ţara cuplul princiar e întâmpinat în Austria de arhiducele Karl-Ludovic şi de soţia sa.În Budapesta ei primesc omagiile guvernului maghiar şi îi fac o vizită împărătesei Sissi la

castelul ei din Gödölö. Până în ţară vor călători pe Dunăre în vaporul Frantz-Ioseph. Audebarcat la Giurgiu – capul de linie al noii căi ferate care de foarte puţin timp lega oraşulde capitală Trenul a intrat în gara Filaret din Bucureşti în salve de tun şi dăngănit declopot. Cei doi au fost aşteptaţi de toata clasa politică şi de toată înalta societate aBucureşti-ului. De la Gară au mers la Patriarhie pentru o binecuvântare în confesiuneaortodoxa.

Elisabeta de Wied – viaţa ei dinainte de a fi principesaRomâniei.Elisabeta, principesă de Wied, avea 26 de ani când a devenit principesa de România. Eraînaltă şi bine făcută cu ochi albaştri si nesiguri. Fiind fiica prinţului de Wilhelm de Wiedşi a principesei Maria de Wied avusese parte de o educaţie strictă şi severa dupăbinecunoscutul model german, din care nu lipseau corecţiile făcute cu ajutorul cravaşei.Astfel firea ei vioaie s-a transformat într-una timidă şi meditativă, fiind aplecată cătrestudiu. Ea a avut parte de o educaţie aleasă şi cu toate că nu a excelat in studiul ştiinţelorea a dat dovada de un adevărat talent în domeniul învăţării limbilor străine, vorbind cuuşurinţă engleza, franceza, italiana, rusa şi mai târziu româna. A călătorit in Franţa, Italia,Rusia – la Moscova şi în Sankt Petersburg, unde mătuşa sa era Mare Ducesă. A luat şilecţii de desen şi avea un talent literar dezvoltat, ea publicând mai târziu sub pseudonimulCarmen Sylva. Copilăria ei nu a fost dintre cele mai fericite şi asta din cauza suferinţei incare era înconjurat castelul de la Neuwied, mama sa fiind bolnava adeseori, la fel ca tatălşi fratele ei mai mic – de care se va desparţi prematur. Era silitoare din fire si i-a plăcutmult învăţătura,dar la fel de mult îi plăcea să-i înveţe pe alţii astfel ca îşi dorea să fieînvăţătoare mai ales ca nu mai spera să se căsătorească. Sensibilitatea, educaţia eiriguroasă precum şi originalitatea, spontaneitatea ei au făcut-o să fie o regină aparte, ofigură uneori neînţeleasă şi controversată dar plină de farmec.

Cererea în căsătorie şi adaptareaCererea în căsătorie de la Carol a venit în vremea în care Elisabeta se resemnase deja cuideea ca va rămâne necăsătorită lucru care nu o speria defel pe principesă. Foarteîncântată de propunere a fost şi mama prinţesei care era o fire ambiţioasă şi îşi dorea să ovadă pe fata ei pe unul din tronurile europene. Nu putem ştii care au fost motivele care audeterminat-o pe Elisabeta să accepte a fi soţia lui Carol – căci nu a fost vorba de dragostela prima vedere, după cum a recunoscut chiar principesa in scrierile sale de mai târziu –dar un rol important l-a avut discuţia avută cu Carol în care acesta îi povestea despreRomânia, trezindu-i curiozitatea atât de vie a acestei firi visătoare. Prima sa impresiedespre Bucureşti nu a fost deloc una favorabilă din cauza aglomeraţiei şi a mizeriei de pestrăzile capitalei, dar mai târziu ea a descoperit în acest oraş străduţe pitoreşti şi sute debisericuţe care îi aminteau vag de Moscova. Adaptarea a fost cam grea pentru ca imediatce a ajuns ea s-a îmbolnăvit de rujeolă, acest lucru imobilizând-o pentru un timp. Imediatdupă această perioadă ea s-a arătat dornică să cunoască Bucureşti-ul, străbătând străzilemicuţe intr-un cupeu deschis alături de o doamnă de onoare. Apoi au început obligaţiile:participa la inaugurarea Facultăţii de Medicină a Universităţii din Bucureşti. Se arată

dornică să cunoască elita intelectuală dar şi pe cea socială astfel ca prima lună laBucureşti şi-a petrecut-o dând audienţe. Neştiind de vasta sa pregătire intelectuală ea afost judecată nedrept, neînţeleasă şi s-a izolat pentru moment, fiind şi prost sfătuită de orudă pe care o luase cu sine la Bucureşti. Ea s-a ascuns cu săptămânile în apartamentelesale. Acest lucru a avut numeroase consecinţe nefaste asupra imaginii sale publice. Însocietatea românească, orientalizată, dominata de moravuri uşoare (unde divorţul sepronunţa atât de uşor) ea, principesa germana, protestantă, era privită ca o puritană rigidăşi frigidă. Circulau foarte multe bârfe, remarci răutăcioase la adresa relaţiei dintre cei doisoţi, cunoscut fiind faptul ca relaţia lor nu era una tocmai pasională.

Situaţia politica tensionata pe plan intern dar şi externSituaţia politică din ţară nu era deloc destinsa, la doar o lună după venirea in ţară atinerilor căsătoriţi atmosfera s-a degradat teribil, Carol fiind atacat de presă in timp ceopoziţia ducea o campanie acerbă împotriva guvernului dar şi a suveranului. Acestelucruri plus problemele legate de antreprenorii străini de la căile ferate româneşti, care numai vroiau să-şi respecte angajamentele, aproape ca l-au făcut să abdice pe Carol. Noulrăzboi franco-prusac izbucnit în 1870 a complicat lucrurile, opinia publică filofrancezăera împotriva ataşamentului lui Carol faţă de patria mamă, unde Leopold, fratele său erasprijinit de Bismark pentru a ocupa tronul Spaniei. Elisabeta s-a adaptat situaţiei şi şi-aconcentrat energia in reorganizarea aşezămintelelor de caritate pe care le patrona. Unuldin proiectele vizate a fost Azilul Elena Doamna – fondat de Elena Cuza în 1862 pentru aaduna şi creşte orfanii – unde noua doamna ia iniţiativa unei subscripţii naţionale pentruterminarea construcţiei azilului şi a unei capele unde să-şi exercite pasiunea pentruprofesorat, să devine exemplu pentru toata ţara. Ea a observat că nu erau manuale şi nicicărţi populare in limba româna. Se apuca să înveţe limba româna sub îndrumarea luiAugust Treboniu Laurean şi face progrese rapide

Copilul mult aşteptat şi un moştenitor pentru tronCea mai mare problema a cuplului princiar era faptul ca nu reuşeau sa aibă un copil, caresă fie si moştenitor al tronului. După reglementările constituţiei din 1866 moştenitorultronului trebuia să fie neapărat de sex masculin. Iată ca la 27 septembrie principesa aducepe lume un copil, o fetiţa care va fi botezată in rit ortodox, Maria. Ea va fi deosebit deprecoce din punct de vedere intelectual si de o mare drăgălăşenie. Dar acest copil care aînseninat viaţa lui Carol şi a Elisabetei se va stinge din viaţa la vârsta de patru ani,datorită unei epidemii de scarlatină care a bântuit capitala. Funeraliile care au avut loc aufost fastuoase. Moartea prematură a copilului mult aşteptat a adus o distanţa intre cei doisoţi instalându-se între ei o mare tăcere. Speranţa că vor avea un copil, mai ales unmoştenitor la tron s-a diminuat considerabil o dată cu trecerea anilor, ceea ce a dus, încele din urmă, la desemnarea lui Ferdinand ca moştenitor al tronului. Acesta era fiul luiLeopold, fratele lui Carol, şi avea pe atunci doar 16 ani fiind un tânăr timid, blond cuochii albaştri, cunoscut in familie ca Nando. Tânărul, pasionat de botanică nefiind preainteresat de tronul României. El va fi adus la Bucureşti unde va sta sub supraveghereastricta a unchiului sau şi unde va începe lecţiile de limba română.

Războiul de independenţăÎn toamna anului 1875 insurecţiile antiotomane ajung până la Dunăre şi chiar la nord deea, căci majoritatea revoluţionarilor bulgari erau primiţi în ţară. În 1876 pe fondulostilităţilor dintre turci şi turci, marile puteri negociau, ruşii ca protectori aiortodoxismului interveneau împotriva Porţii. România trebuia să se folosească de aceastacriză în favoarea ei, pentru a intra în război şi a-şi cuceri independenţa. Carol şi-a jucatonoarea şi poziţia sa din viitor când a decis să implice ţara in conflictul ruso-turc.Negocierile cu ruşii pentru a intra in război au durat mult, se punea şi problemarecuperării Basarabiei. În 1877 lucrurile se precipită, convenţia româno-rusă a fostsemnată, armatele ruseşti aveau liberă trecere pe teritoriul românesc. La 9mai s-a votatindependenţa iar a doua zi Carol a proclamat-o şi a preluat conducere armatei. Ruşii s-auopus însă elanului românesc, şi a participării efective a armatei române la lupte. La 25iunie Ţarul face o vizită Principelui Carol şi Elisabetei care l-au primit extrem de bine.După doua luni vine momentul intervenţiei propriu zise. Marele Duce Nicolae îlîndeamnă pe Carol să treacă Dunărea. Apoi ţarul i-a oferit comanda supremă a tuturortrupelor ruso-române.

Elisabeta – Mama răniţilorÎn acest timp Elisabeta, ajutată de doctorul Davila (era inspector al serviciilor sanitare) şide alţi medici s-a ocupat de organizarea spitalelor şi de crearea unui serviciu deambulanţă. Cartierul general era Sala Palatului din Bucureşti care devine un atelier încare doamnele din marea aristocraţie română, dar şi femeile simple făceau pansamente,tifoane, cămăşi, cearceafuri. Elisabeta a construit cu ajutorul banilor veniţi de la curţilegermane două barăci cu câte o sută de paturi în curtea reşedinţei de la Cotroceni; micagară folosită de cei din palat a fost transformată intr-un ambulatoriu de 18 paturi – cusprijinul mamei lui Carol care a trimis tot materialul necesar. Aristocraţia îi urmeazăexemplul şi peste tot apar spitale de campanie, la Ploieşti prin principesa Cantacuzino, laIaşi prin Maria Rosetti Roznovanu. Elisabeta se ocupa in aceeaşi măsură de toţi pacienţii,fie că erau ruşi, turci, sau români. În acest timp ea acorda şi audienţe, asista laceremoniile publice, întâmpina personalităţile, mai ales cele venite din Rusia. În urmavictoriei finale prestigiul principatelor a crescut, iar mesajele de simpatie si telegrafele defelicitare veneau de peste tot. Carol a fost decorat de Ţar cu ordinul Sf. Andrei, împăratulGermaniei îi acorda Ordinul casei sale, Elisabeta primind ordinul rusesc Sf. Ecaterina şirecunoştinţa unui întreg popor care o va numi Mama răniţilor. După acest episodElisabeta s-a retras din viaţa publica, întorcându-se in cochilia sa, ocupându-se incontinuare de flori pasări, de cărţi şi de poezie, căci i se părea o nenorocire, o anomalie cao femeie să fie obligată să participe la viaţa publică.

Încoronarea lui Carol şi a ElisabeteiÎn jurul anului 1880 va fi recunoscută independenţa României pe plan internaţional.Familia princiara primeşte titlul de Alteţă Regală, iar ziua de 10 mai devine sărbătoarenaţională. La 14 martie 1881 se face înălţarea României la gradul de regat. Pe 10 mai se

face încoronarea, într-o ceremonie fastuoasă (coroana regelui Carol a fost făcută dinfierul de la un tun folosit in timpul luptelor; coroana reginei era foarte uşoara, simpla darlucrata frumos in aur curat) , la care a fost prezentă toată clasa politică românească, Carolşi Elisabeta devenind regele, respectiv regina României.

Cazul Vacarescu, exilul reginei şi căsătoria prinţuluimoştenitorElena Văcărescu era una din domnişoarele de companie ale Elisabetei şi datorităinteligentei sale şi a talentului sau literar – recunoscut la Paris chiar de Victor Hugo –ajunge in scurt timp să fie preferata reginei cu care are o relaţie foarte apropiata deprietenie. Elisabeta avea şi o înclinaţie spre misticism şi ocultism, organizând şedinţe despiritism in timpul cărora vorbea cu fiica ei Maria prin intermediul Elenei care s-adovedit a fi un foarte bun medium. Ferdinand care trăia la palat avea pe atunci 23 de anisi era un tânăr parcă prea cuminte. Scânteia s-a aprins şi cei doi tineri s-au îndrăgostit,încurajaţi şi de atitudinea permisiva a Elisabetei. Însă principele moştenitor nu se puteacăsători cu Elena Văcărescu (deşi aceasta a dovedit ca si prin venele ei curge sânge nobilşi vechi) iar Carol s-a opus vehement, acest lucru provocând o disensiune între cei doisoţi. Pretinzând că este bolnavă Elisabeta pleacă in Veneţia insă tot in compania Elenei,ajunge apoi la Milano, la Paris, unde se desparte de Elena, care pleacă înainte de venirelui Carol acolo. Regina pleacă apoi în Pallaza unde stă pană în mai 1892, Carol vizitând-odestul de des. Din august 1892 se duce la castelul Segenhaus unde rămâne pană in august1894. Între timp Carol îi găseşte o soţie lui Ferdinand şi anume pe Maria principesa dinAnglia, nepoata reginei Victoria şi fiica Marii Ducese a Rusiei – probabil cea mai bunăpartidă a momentului respectiv, dar şi cea mai frumoasă principesă a Europei timpuluisău. Logodna celor doi se oficiază în 1892 la Postdam. La 10 septembrie 1894 când vinela Sinaia regina găseşte totul schimbat, aici locuia acum Maria care dăduse naştere la doicopii deja – Carol şi Elisabeta. În scurt timp cuplul regal îşi serbează nunta de argint.

Regina poetă Carmen Sylva si activitatea sa de mecenatartisticProbabil ca activitatea care-i plăcea cel mai mult Elisabetei era scrisul. Creaţiile saleliterare au fost publicate sub pseudonimul Carmen Sylva ea cunoscând astfel consacrareaartistică. Deşi avea un mare talent literar operele sale ( poezie, romane, opere dramatice)par nefinisate, căci purtată de valurile imaginaţiei ea nu se mai întorcea sa retuşezecreaţia – asta şi datorită unui crez artistic declarat – acela conform căruia creaţia artisticae un lucru spontan la care nu trebuie să lucrezi foarte mult pentru ca-i răpeşti dinfrumuseţe. Ea organiza la Sinaia cenacle, serate culturale pe care le patrona. Strângea pelângă ea pe toţi artiştii sau oamenii talentaţi ai vremii. Îl invită la Sinaia pe GeorgeEnescu, considerat copil minune al muzicii. Ea îl va sprijini pe Enescu pe tot parcursulvieţii ei. A avut relaţii de prietenie cu Alecsandri, pe care-l ajută când acesta se afla intr-osituaţie precară, cu Maiorescu, cu pictorul Grigorescu pe care-l sprijină şi-l ajută sa-şivândă tablourile. S-a întâlnit şi cu Eminescu pe care îl admira mult, dar acesta refuza

ajutorul dat de regină, însă această îl va ajuta sub anonimat sa-şi plătească internarea lasanatoriu.

Sfârşitul lui Carol şi a ElisabeteiÎn 1914 regele Carol se afla foarte aproape de moarte. Slăbit şi aproape lipsit de puteri aasistat la începutul a ceea ce va fi Primul Război Mondial. Ataşamentul şi loialitatea safaţa de patria mama au fost din nou puse la grea încercare intr-un mediu filoantantist încare unicul susţinător al germanilor era conservatorul Petre P. Carp. Regele a murit la 27septembrie 1914. Elisabeta,copleşită de acesta pierdere şi simţind ca viaţa sa nu mai arenici un rost se retrage la mănăstire aşteptându-si sfârşitul care a venit la data de 18februarie 1915.

ConcluziiPrinţul străin care îndată ce a pus piciorul pe plaiul romanesc a spus ca el nu mai estegerman ci român a reuşit sa tina frâiele puterii în mâinile sale pentru mai bine depatruzeci de ani s-a impus in situaţii grele şi a avut curajul şi înţelepciunea să treacă cubine de încercările grele ale domniei sale care nu au fost puţine la număr. Deşi la începutnu a fost iubit, ba chiar dispreţuit datorita originii si a firii sale reci si închise el va devenieroul independenţei sub comanda căruia romanii au luptat pentru independenţa. Deşipersoana ei a fost controversata, Elisabeta a fost o regină unica in felul ei, soţie devotata,mama a răniţilor artista şi protectoare a artelor. Deşi s-a ferit să se implice in viaţapolitica ea era implicata activ în viaţa sociala organizând spitale, fundaţii de intr-ajutorare, organizaţii cu scopuri caritabile,etc. Familia regală a constituit un model pentrusocietate, începând cu aristocraţia si terminând cu categoriile de oameni simpli –longevitatea si stabilitatea relaţiei lor fiind demnă de toată admiraţia

Nicolae Golescu

Nicolae Golescu

Nicolae Constantin Golescu (1810-1877) a fost prim-ministru al României în douămandate, în 1868 şi 1870.

Fiu al boierului muntean Dinicu Golescu, a fost educat împreună cu cei trei fraţi ai săiacasă şi apoi în Elveţia. Nicolae şi fratele său Ştefan s-au întors acasă în 1830 pentru aintra în armată, unde Nicolae va ajunge maior în 1834.

În acelaşi an va intra în Societatea Filarmonică, o societate asemănătoare masoneriei. În1840, va fi acuzator în procesul participanţilor la complotul Filipescu, mai târziu Ministrude interne, iar în 1860, pentru o scurtă perioadă, Ministru de război.

În 1842, Muntenia fiind sub protectoratul Rusiei, Nicolae Golescu încearcă să obţinătronul, dar eşuează, rămânând în schimb ministru de interne până în 1847. Între timpparticipă la diverse comitete revoluţionare.

Deşi făcea parte dintr-o familie de boieri, va fi de partea mişcării liberalilor radicali,făcând parte din comitetul revoluţionar din 1848 alături de Ion Ghica, Nicolae Bălcescu,Ion Heliade Rădulescu şi alţii.

După ce, pe 11 iunie 1848, revoluţia a izbucnit la Bucureşti, Nicolae Golescu devine dinnou ministru de interne în guvernul provizoriu. Săptămâna următoare s-au ocupat cumobilizarea populaţiei împotriva unei contra-revoluţii, astfel guvernul provizoriurămânând.

Pe 25 iulie, însă, guvernul demisionează la presiunile Imperiului Otoman, iar dupăintrevenţia otomană din septembrie, Nicolae Golescu pleacă în exil, întorcându-se în anii

1850 pentru a susţine pe Alexandru Ioan Cuza şi unirea, iar în 1866 Nicolae Golescu afost ales regent după demisia lui Cuza.

După aceea a făcut parte din Partidul Liberal al lui Ion Brătianu, având două mandate deprim-ministru.

Predecesor:Ştefan Golescu


1 mai – 15 noiembrie 1868

Succesor:Dimitrie Ghica

Predecesor:Ştefan Golescu

Prim-ministrul României12 martie – iulie 1868

Succesor:Ion Brătianu

Nicolae Iorga

Nicolae Iorga

Nicolae Iorga (n. 17 ianuarie 1871, Botoşani - d. 27 noiembrie 1940, Strejnic, judeţulPrahova) a fost un istoric, critic literar, documentarist, dramaturg, poet, enciclopedist,memorialist, ministru, parlamentar, prim-ministru, profesor universitar şi academicianromân. După cum a afirmat George Călinescu, Iorga a jucat în cultura românească, înprimele decenii ale secolului XX, "rolul lui Voltaire".

Primii aniPărinţii lui Iorga au fost Nicu Iorga, avocat, şi Zulnia Iorga (născută Arghiropol). Soţialui Nicolae Iorga a fost Catinca. Absolvent al Universităţii din Iaşi (1889), pe care aabsolvit-o într-un singur an.

Studiile

După studii elementare şi gimnaziale în Botoşani, termină Liceul Naţional din Iaşi în1888. Absolvă Universitatea din Iaşi într-un singur an cu diploma "magna cum laude".Continuă studiile universitare la Paris, Berlin şi Leipzig, obţinând doctoratul (1893) lanumai 23 de ani.

Un patriarh al culturii române

Iorga devine in 1893, la numai 23 de ani, membru corespondent al Academiei Române.În 1894, la 24 de ani, obţine prin concurs catedra de istorie la Universitatea din Bucureşti.Din 1911 este membru activ al Academiei Române. Începând din 1922 ţine cursuri devară la Vălenii de Munte, judeţul Prahova.

Nicolae Iorga:„Ţara noastră are, înainte de toate, o datorie: aceea de a munci. Munca,adevărată şi spornică, nu se poate face decât prin solidaritate naţională”

Dotat cu o memorie extraordinară, cunoştea istoria universală şi în special pe cea românăîn cele mai mici detalii. Nu este cu putinţă să-ţi alegi un domeniu din istoria românilorfără să constaţi că Nicolae Iorga a trecut deja pe acolo şi a tratat tema în modfundamental. În timpul regimului comunist opera sa istorică a fost în mod conştientignorată, istoria României fiind contrafăcută în concordanţă cu vederile regimului decătre persoane aservite acestuia. Iorga a fost autor al unui număr uriaş de publicaţii, celmai mare poligraf al românilor: circa 1.250 de volume şi 25.000 de articole.

Opera sa istorică cuprinde diverse domenii: monografii de oraşe, de domnii, de familii,istoria bisericii, a armatei, comerţului, literaturii, tipăriturilor, a călătorilor în străinătateetc. Câteva din publicaţiile mai importante: Studii şi documente cu privire la istoriaromânilor, în 25 volume (1901-1913), Istoria imperiului otoman în 5 volume (apărută înlimba germană: Geschichte des osmanischen Reiches, 1908-1913), Istoria românilor în10 volume (1936-1939). Ca literat, Nicolae Iorga a scris poezii, drame istorice (Învierealui Ştefan cel Mare, Tudor Vladimirescu, Doamna lui Eremia, Sfântul Francisc din Asisişi altele), volume memorialistice (Oameni cari au fost, O viaţă de om, aşa cum a fost). În1903 a preluat conducerea revistei Sămănătorul. Ca om politic, a fost co-fondator alPartidului Naţional Democrat, în anii 1931-1932 Prim-Ministru şi Ministru al EducaţieiNaţionale. Membru al parlamentului în mai multe legislaturi, Iorga era un reputat orator,temut de adversarii săi politici.

La Wikicitat găsiţi citate legate de Nicolae Iorga.

ContribuţiiNicolae Iorga a fost fondatorul (1920) şi director al şcolii române din Paris ("Fontenay-aux-Roses"). A editat şi condus numeroase ziare şi reviste ("Neamul românesc", "Revistaistorică", "Revenue Historique du Sud-Est-Européen", "Floarea darurilor" etc.). Unul

dintre doctrinarii sămănătorismului (a condus revista "Sămănătorul" în perioada 1905-1906).

A întocmit numeroase volume de izvoare, documente ("Notes et extraits pour servir àl'histoire des Croisades au XV-e siècle", 6 vol., "Studii şi documente cu privire la istoriaromânilor", 31 vol. ş.a.). Deşi structural refractar subordonării faptului istoric unui sistemfilosofic, a îmbogăţit gândirea istorică cu o nouă viziune, dominată de factorul spiritual şiîntemeiată pe unele "permanenţe", coordonate ale dezvoltării istorice. În domeniul istorieinaţionale, a elaborat monografii şi sinteze de mare valoare ("Istoria lui Mihai Viteazul","Istoria bisericii române", "Istoria armatei româneşti", 2 vol., "Istoria comerţuluiromânesc", 2 vol., "Geschichte des rumänischen Volkes im Rahmen seinerStaatsbildungen", 2 vol., "Istoria românilor", 10 vol. ş.a.) şi a integrat istoria României înistoria universală ("La place des Roumains dans l'histoire universelle", 3 vol.), relevândoriginalitatea culturii româneşti şi interdependenţa istoriei poporului român cu istoriaaltor popoare. Contribuţia la cercetarea istoriei universale ("Geschichte des OsmanischenReiches", 5 vol., "Cărţi reprezentative în istoria omenirii", "Histoire de la vie Byzantine",3 vol.), ca şi vastitatea operei şi preocupărilor sale, îl situează între marii istorici ai lumii.

SfârşitulNicolae Iorga a avut un sfârşit tragic, fiind asasinat la 27 noiembrie 1940 de o bandă depresupusi legionari, în apropierea comunei Strejnicu (Judeţul Prahova). Membrii Gărziide Fier îl considerau responsabil de uciderea comandantului lor, Corneliu Zelea Codreanuîn timpul dictaturii regelui Carol al II-lea.

ScrieriIorga este autorul a 1003 volume, 12755 articole, 4963 recenzii.

Supt trei regi - Scrisori către Catinca -

Predecesor:Gheorghe Mironescu

Prim-ministrul României19 aprilie 1931 – 6 iunie 1932

Succesor:Alexandru Vaida-

Voievod

Pavel Kiseleff

Pavel Kiseleff

Contele Pavel Dmitrievici Kiseliov (Павел Дмитриевич Киселёв), cunoscut mai binesub numele în forma franceză Kiseleff (8 ianuarie 1788, Moscova — 14 noiembrie 1872,Paris) a fost un general rus. Între 1828 şi 1834 a condus administraţia militară rusească aŢării Româneşti. Şoseaua Kiseleff din Bucureşti îi poartă azi numele.

"

Petru Groza

Petru Groza

Petru Groza (n. 7 decembrie 1884, Băcia — d. 7 ianuarie 1958, Bucureşti) a fost unpolitician român şi prim-ministru în primul guvern comunist al României între 1945 şi1952. A fost Preşedinte al Prezidiului Marii Adunări Naţionale a Republicii PopulareRomâne în perioada: 2 iunie 1952 - 7 ianuarie 1958.

Oraşul Ştei, Bihor, i-a purtat numele din 1958 până în 1990.

Predecesor:Nicolae Rădescu

Prim-ministrul României6 martie 1945 – 30 decembrie 1947

Succesor:—

Predecesor:—

Prim-ministrul României1 ianuarie 1948 – 2 iunie 1952

Succesor:Gheorghe Gheorghiu-

Dej

Podul Regele Carol I

Vederea capului podului cu statuia dorobanţului

Vedere generală a podului peste Dunăre

Un arc de pod

Un stâlp

Cele trei poduri: Rutier, Saligny, Feroviar nou

Podul Regele Carol I (redenumit mai apoi Podul Anghel Saligny, pentru a-l onora peAnghel Saligny proiectantul şi executantul podului) a fost construit între 1890 şi 1895pentru a asigura legătura feroviară între Bucureşti şi Constanţa.

Lucrări pregătitoarePrimul tronson al căii ferate spre litoralul Mării Negre a fost cel dintre Constanţa şiCernavodă, realizat în 1860, înainte ca Dobrogea să fie cedată României. După războiulde independenţă şi alipirea Dobrogei, în 1879 a început construcţia tronsonului Bucureşti–Ciulniţa – Feteşti. Legătura celor două tronsoane necesita realizarea unor poduri pesteDunăre şi Braţul Borcea.

Iniţial guvernul român a iniţiat două concursuri internaţionale pentru proiectarea şiexecutarea podurilor. Suprastructura podului de peste Dunăre a fost proiectată de GustaveEiffel a cărui firmă de antrepriză executase recent, sub coordonarea inginerului ÉmileNouguier podurile metalice ale căii ferate Ploieşti –Predeal. Neajungându-se însă la unacord guvernul român a întrerupt tratativele cu firme de antrepriză a lui Gustave Eiffel şia încredinţat proiectarea şi realizarea podurilor Direcţiei Generale a Căilor FerateRomâne.

Aceste tratative au dus totuşi la legenda că suprastructura metalică a podului pesteDunăre, executată în Franţa a fost utilizată pentru podul Faidherbe din oraşul Saint-Louisdin Senegal, executat în aceeaşi perioadă. Deşi analize recente efectuate de specialiştifrancezi au demonstrat că această legendă este falsă, ea este periodic reprodusă înghidurile şi relatările turistice despre Senegal.

Realizarea poduluiLegătura feroviară dintre Feteşti şi Cernavodă are o lungime de 21 km. şi cuprindepodurile peste Dunăre şi peste Braţul Borcea. Începerea lucrărilor de execuţie a avut locla la 26 noiembrie 1890 în prezenţa regelui Carol I. Colectivul de proiectare şi deexecuţie a fost condus de ing, Anghel Saligny. Întreaga linie ferată, inclusiv podurile, aufost executate cu cale simplă.

Podul de peste Dunăre are o deschidere centrală de 190 metri şi alte 4 deschideri de 140metri, alături de un viaduct cu 15 deschideri de 60 metri. Podul se află la 30 m. pestenivelul apelor mari ale Dunării pentru a permite trecerea vaselor cu cele mai mari catarge.Podul peste Borcea cuprinde 3 deschideri de câte 140 metri şi un viaduct cu 11 deschideria 50 metri. În Insula Borcea, care în acea vreme constituia o baltă, pe care o traversa untronson de 14 km al căii ferate, s-a mai realizat un viaduct de 34 deschideri a 42 metri.

Cu rampele de acces, cei 4087,95 metri de poduri formau, la acea vreme, cel mai lungcomplex de poduri construit în România şi al treilea ca lungime din lume. Deschidereacentrală de 190 m. era cea mai mare din Europa continentală-

Costul total al tronsonului de linie ferată Feteşti-Cernavodă, inclusiv liniile de cale feratăşi staţiile a fost de 35 milioane lei aur.

Inaugurarea poduluiPodul a fost inaugurat la 14/26 septembrie 1895 în cadrul unor mari festivităţi la care aparticipat regele Carol I.

După ce s-a bătut ultimul nit, un nit de argint, s-a zidit documentul inaugurării şi s-acelebrat serviciul religios. Un prim convoi de încercare, format din 15 locomotive grele atrecut peste pod, cu o viteză de 60 km/h., urmat de un al doilea tren rezervat oaspeţilor cuo viteză de 80 km/h. În acest timp, Anghel Saligny a stat sub pod, într-o şalupă, alături deşefii echipelor de muncitori care lucraseră la execuţia podului.

Scoaterea din funcţiune a poduluiPodul a fost folosit timp de aproape un secol până în 1987 când un nou pod a fostconstruit, alături de cel vechi care a fost desafectat. De asemenea, în paralel cu podul decale ferată a fost realizat un pod rutier

Tache Ionescu

Take Ionescu

Tache Ionescu (sau Take Ionescu) -- (n. 13 octombrie 1858, Ploieşti – d. 22 iunie 1922,Roma) a fost un politician şi prim-ministru al României.

Născut sub numele Dumitru Ghiţă Ioan, din părinţi simpli, Take Ionescu a terminatbacalaureatul în Ploieşti. Este trimis la Paris pentru a-şi face studiile în Drept, unde îşitermină doctoratul în avocatură, avându-l coleg pe R. Poincare, viitor preşedinte alFranţei. A devenit în scurt timp un avocat renumit pentru celebrele sale discursuri şipentru elocinţă.

A fost numit ministru al cultelor în cabinetul conservator al lui Lascăr Catargiu,noiembrie 1891 - octombrie 1895. Meritele dovedite în primii ani de ministeriat l-auimpus repede în primele rânduri ale vieţii politice româneşti. În anul 1908 a înfiinţatPartidul Conservator Democrat, care datorită unei abile propagande a recoltat succeseelectorale importante. Take Ionescu s-a bucurat de sprijinul lui I.L. Caragiale care, cuceritde programul partidului, l-a însoţit în trei turnee electorale.

A reprezentat România la Conferinţa de Pace de la Bucureşti, din 1913, ce a încheiat aldoilea război balcanic, în urma căreia România a primit cele două judeţe ale DobrogeiNoi, teritorii care ulterior au fost restituite Bulgariei.

A fost Ministru de Externe între 1917 şi 1918 şi între 1920 şi 1922, favorizând intrareaRomâniei în primul război mondial, împotriva Germaniei. La sfârşitul războiului, TakeIonescu a fost Şeful Comitetului Naţional la Conferinţa de Pace de la Paris, ce a încheiatprimul război mondial.

La 18 decembrie 1921 devine prim-ministru, însă doar pentru o lună, până pe 19 ianuarie1922. Moare la Roma de febră tifoidă.

Legături externe Take Ionescu: Un mare democrat Lumeam.ro

Predecesor:Duiliu Zamfirescu


13 iunie 1920 – 16 decembrie 1921

Succesor:Gheorghe Derussi

Predecesor:Alexandru Averescu

Prim-ministrul României18 decembrie 1921 – 19 ianuarie 1922


Vasile SturdzaVasile Sturdza, (*8 noiembrie 1810 - †ianuarie 1870), membru al căimăcămiei de trei:octombrie 1858 - ianuarie 1859.

Este fiul vornicului Constantin Sturza din Bârlad. A făcut studiile în străinătate şi s-aîntors în ţară în 1833. Până în 1849, s-a ocupat mai mult de agricultură. Între 1849 şi1850 este judecător în Divanul Domnesc din Iaşi, iar în 1850 ajunge Ministru de LucrăriPublice pentru Moldova. La 1856 este Preşedintele Divanului Domnesc, iar la 1857,Comisar al guvernului pe lângă Banca Naţională a Moldovei. Între 1858 şi 1859 estemembru al căimăcămiei de trei împreună cu Ştefan Catargiu şi Anastasie Panu şi luptăpentru unirea Principatelor Române. La 15 ianuarie 1859 este numit Ministru de Interneşi Preşedinte al Consiliului din Moldova. La 14 februarie 1862, înfiinţându-se ÎnaltaCurte de Casaţie, este numit primul ei preşedinte, până la 19 octombrie 1868, când seretrage din viaţa publică.

Personalitati

Documents

Transcript of Personalitati