Personajul din drama Iona de Marin Sorescu

Din punct de vedere estetic, piesa de teatru Iona este o dramă parabolică, îmbrăcând într-un limbaj metaforic meditaţia pe tema destinului uman. Pot fi identificate numeroase contacte cu teatrul absurd al lui Beckett sau al lui Eugene Ionesco cum ar fi: revolta omului împotriva circumstanţelor absurde care-i determină existenţa, tratarea absurdului existenţial într-o manieră parodică, ironică, finalul deschis, stilizarea conflictului, limbajul demitizant. Pentru realizarea dramei, Marin Sorescu se inspiră din mitul biblic al pescarului Iona din Vechiul Testament, cap.2. Iona, fiul lui Amitai, este însărcinat să propovăduiască în cetatea Ninive cuvântul lui Dumneze, fiindcă păcatele oamenilor ajunseseră până la cer. Iona acceptă misiunea, dar se răzgândeşte şi se ascunde pe o corabie cu care fuge la Tarsis. Pentru neascultarea sa, Dumnezeu îl pedepseşte trimiţând un vânt care provoacă o furtună pe mare. Corăbierii, intuind că Iona a atras mânia cerească, îl aruncă în valuri, iar pescarul este înghiţit, din porunca lui Dumnezeu, de un peşte mare. Iona petrece trei zile şi trei nopţi în pântecele peştelui, dar pocăindu-se, Domnul a poruncit monstrului să-l arunce pe uscat, iar pescarul şi-a împlinit misiunea. Mitul lui Iona este doar un pretext pentru dramaturg care dezvoltă nu o dramă individuală, ci una general- umană, născută din neliniştile fiinţei umane în faţa propriului destin. Tema este, aşadar, destinul tragic al individului modern, care trăieşte acut sentimentul alienării şi care face eforturi disperate pentru a-şi asuma propriul destin Titlul conţine numele personajului şi trimite la mitul biblic. În ebraică „iona” înseamnă „porumbel”, pasăre ce simbolizează pacea, dar şi libertatea, simbolistică integrată şi în conţinutul ideatic al textului. Drama, pe care autorul o subintitulează tragedie, este alcătuită din patru tablouri, în raport de simetrie prin spaţiul diegetic (al acţiunii): tablourile I-IV – afară, tablourile II-III – înăuntru, sugerându-se un spaţiu închis (poate se asimilează şi ideea unui spaţiu concentraţionar, aluzie la regimul comunist care se instalase în România). Textul este realizat sub forma unui monolog dialogat, Iona, fiind singurul personaj, vorbeşte cu el însuşi, absenţa unui interlocutor validând tema singurătăţii , a alienării. Deosebit de interesantă este şi aşa-zisa prefaţă semnată de însuşi autorulTotul mi se încurcă în memorie. Ştiu numai că am vrut să scriu ceva despre un om singur, nemaipomenit de singur.” Iona este singurul personaj al textului şi, ca instanţă a textului dramatic, este un personaj principal, protagonist, deoarece subiectul se construieşte în jurul său, şi eponim (numele lui se regăseşte în titlul dramei). Deşi sursa de inspiraţie este mitul biblic, personajul sorescian se îndepărtează de model, devine un simbol al omului prins fără voia lui într-o capcană din care încearcă să se salveze. În aceeaşi logică a construcţiei unui personaj-simbol, lui Iona nu i se realizează un portret fizic, ci doar un portret moral care se defineşte prin mijloacele de caracterizare specifice genului dramatic, dar şi prin cele ale teatrului modern: limbaj, gestică, mimică, acţiunile simbolice, didascalii (indicaţii scenice), modul de expunere fiind exclusiv monologul. Iona este un pescar pasionat (simbolul omului însetat de absolut), dar, în ciuda faptului că marea e foarte bogată, nu prinde nimic, pentru că este un pescar ghinionist: “Iona, să nu te apropii de locul ăsta, că-mi sperii norocul. (Scoţând năvodul gol.) L-ai şi speriat.” El îşi

doreşte să prindă peştele cel mare, dar prinde numai “fâţe”. Pentru a depăşi limita impusă de destin, îşi ia cu el un acvariu ca să pescuiască peştii ”care au mai fost prinşi o dată”. Iona se teme de singurătate (el este simbolul omului modern care trăieşte acut sentimentul alienării) şi pentru a-şi înfrânge frica se strigă pe nume: “- Iona! (Mai răguşit). Iona! – Nimic. – Pustietatea măcar ar trebui să-mi răspundă.” Îşi pierde şi ecoul, semn că trebuie să-şi înfrunte singur destinul. Autorul însuşi consideră că acesta este cel mai îngrozitor lucru care i se poate întâmpla unui om, de aceea nota în prefaţa textului: “Cred că lucrul cel mai îngrozitor din piesă e când Iona îşi pierde ecoul.” Personajul trece printr-o serie de probe (este înghiţit succesiv de trei peşti) şi se descoperă că vânătorul devine vânat sau înghiţitorul înghiţit. Fire reflexivă, meditează asupra unor probleme existenţiale: soartă, viaţă, moarte.”De ce trebuie să se culce toţi oamenii la sfârşitul vieţii?”. Deşi ratează de mai multe ori, nu-şi pierde încrederea în puterea omului de a-şi învinge limitele, de a ieşi din labirintul existenţei, nu înceteză nicio clipă să aspire spre o existenţă superioară. Viaţa i se revelează în toată complexitatea ei: e “frumoasă şi minunată şi nenorocită şi caraghioasă” Setea de absolut a personajului se explicitează în finalul dramei. Iona realizează că alesese un drum greşit, în afara Sinelui, când de fapt calea cea adevărată este înăuntrul nostru. “Trebuie s-o iau în partea cealaltă. E invers. Totul e invers.” Gestul repetat al spintecării burţilor de peşte ,în final, spintecarea propriului pântec, dar şi replica”Răzbim noi cumva la lumină” pot sugera (fără a fi o interpretare exhaustivă) faptul că eroul se răzvrăteşte împotriva unei existenţe într-un spaţiu limitat şi prin această revoltă îşi ia în stăpânire destinul, depăşindu-şi astfel condiţia. Având în vedere sursa de inspiraţie, construcţia subiectului, simbolistica personajului, dar şi una dintre replicile lui Iona – „E tare greu să fii singur” – piesa de teatru Iona este o dramă existenţialistă. Deşi dramaturgul subintitulează textul tragedie, drama Iona este numai aparent tragedie, fiindcă dimensiunea tragică a textului nu constă în faptul că în final personajul moare, ci în faptul că, dincolo de voinţa lui, ajunge într-o situaţie limită. Nici personajul Iona nu este un ideal uman, un erou, ca în tragedia greacă, ci un om obişnuit care stă sub semnul destinului, dar care se răzvrăteşte împotriva acestuia printr-o moarte voluntară. Drama Iona, de Marin Sorescu, aparţine teatrului modern, fiindcă autorul renunţă la formele dramaturgiei tradiţionale, dar promovează preferinţa pentru teatrul parabolic, pentru teatrul absurdului, pentru alăturarea elementelor comice şi a elementelor tragice, pentru decorul stilizat, simbolic şi nu în ultimul rând, pentru limbajul încifrat, uneori dezarticulat.