CUPRINS

INTRODUCERE

Capitolul I: PEISAJUL. REPERE TEORETICE 1.1. Istoricul noţiunii de peisaj1.2. România, membră a Convenţiei Europeane a Peisajului1.3. Peisajul geografic

Capitolul II: PEISAJUL - DOMENIU DE CERCETARE A ETNOLOGIEI 2.1. Definiţii, metode de cercetare2.2. Peisajul etnologic

Capitolul III: PEISAJUL ETNOGRAFIC3.1. Definiţie, trăsături3.2. Componente 3.3. Ierarhizare

Capitolul IV: CADRUL NATURAL – CONDIŢII DE FAVORABILITATE ŞI RESTRICTIVITATE A DEZVOLTĂRII PEISAJULUI ETNOGRAFIC

4.1. Relieful4.2. Apele4.3. Solurile4.4. Clima 4.5. Vegetaţia 4.6. Fauna

Capitolul V: TIPOLOGIA PEISAJUI ETNOGRAFIC5.1. Criterii de determinare a tipurilor de peisaje etnografice5.2. Clasificarea peisajului etnografic după modul de utilizare a terenurilor5.3. Tipuri de peisaje etnografice identificate după interacţiunea elementelor provenite din diferite peisaje 5.4. Tipuri de peisaje etnografice determinate de evoluţia lor 5.5. Peisaje etnografice diferenţiate după straturile culturale identificate în structura sa5.6. Tipuri de peisaje etnografice diferenţiate după starea de conservare

1

Capitolul VI: INDICATORI ŞI INDICI DE EVALUARE A FUNCŢIONALITĂŢII PEISAJULUI ETNOGRAFIC

6.1. Indicele de naturalitate a peisajului6.2. Indicele de naturalitate a peisajului etnografic6.3. Indicele transformării peisajului etnografic6.4. Densitatea populaţiei6.5. Presiunea umană asupra peisajului prin modul de utilizare a terenurilor

Capitolul VII: DEZVOLTAREA DURABILĂ A PEISAJULUI ETNOGRAFIC

7.1. Protecţia socio-economică a dezvoltării durabile7.2. România – spaţiu de aplicare a programelor de dezvoltare europeană

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

2

Capitolul I

PEISAJUL. REPERE TEORETICE

1.1. Istoricul noţiunii de peisaj

Termenul de peisaj a fost folosit pentru prima dată de către pictorii Renaşterii,

definind un tablou în care natura observată de om este personajul principal. Din cele mai

vechi timpuri au existat două maniere de a înţelege pictura peisajului, fiind reflexe a două

principale arhetipuri culturale: cosmocentrismul ce caracterizează cultura orientală şi

antropocentrismul ce caracterizează cultura occidentală. Asocierea calificativului

peisagism cu arta grădinilor s-a realizat abia în secolul al XIX-lea, deşi cele mai vechi

preocupări în amenajarea naturii se situează în Antichitate.

Conceptul de peisaj este unul controversat atât ca definiţie cât şi ca apartenenţă

profesională. Termen inventat de pictură, peisajul reprezenta până în secolele XVII-

XVIII reproducerea cu precădere a naturii. Ulterior, i se atribuie utilizări şi sensuri

disputate de geografie, istoria artei, arhitectură, ecologie, etnologie, medicină etc., dând

naştere unor termeni noi: peisaj natural, peisaj antropic, peisaj cultural, peisaj urban etc.

Pentru pictor şi fotograf peisajul este inseparabil de spaţiul vizual din care se aleg doar

aspecte interesante care produc impresii şi emoţii estetice. Pictura de peisaj (Poussin,

Lorrain, Salvator Rosa, Ruisdael) conferă peisajului valori poetice: atmosfera, exuberanţa

unei naturi panice căreia omul i se supune. Turistul este cuprins de stări de linişte sau

relaxare. Literatul – arată G. Vâlsan – „face artă şi nu se supune decât regulilor artei sale.

Poate exagera, inventa, rezuma, interpreta după fantezia sa, işi poate permite toate

capriciile, dacă reuşeşte să realizeze frumosul. (...) Vede peisajul prin temperamentul său.

Şi cu cât acest temperament va fi mai personal, cu atât descrierea va fi mai originală, mai

reuşită din punct de vedere artistic” (apud Vert, 2001: 11).

Istoricul priveşte peisajul ca un rezultat al moştenirii culturale a civilizaţiilor

rurale anterioare, economistul ca pe o sursă de materii prime şi bunuri. Medicina este

interesată de studiul peisajului datorită potenţialului său terapeutic. Ecologul, ca pe un

3

suport al vieţii, diferit de condiţiile naturale iniţiale pe fundalul cărora omul a creat o

gamă largă de habitate care au făcut ca unele specii să apară şi să se adapteze noilor

condiţii iar altele să dispară. I. Zăvoianu şi Mihaela Alexandrescu (1994: 79) subliniau

rolul geografului în studierea peisajului menţionând că „dintre toţi specialiştii numai

geograful analizează peisajul în mod ştiinţific, ca rezultat al unui complex de factori

fizico-geografici şi economico-geografici căutând să lămurească relaţiile de

interdependenţă dintre componentele sale, să-i desprindă individualitatea şi atributele sale

fundamentale, obiective şi permanente”.

Pentru etnolog, peisajul etnografic privit de la distanţă seamănă cu un imens bazin

hidrografic, cu izvoare, pârâuri şi râuri care se varsă unele în altele şi, toate laolaltă, în

fluviul-matcă, cultura populară. În ultimii ani se remarcă folosirea termenului în situaţii

diferite: peisaj mediatic, peisaj publicistic, peisaj politic, peisaj tehnologic etc. Utilizarea

curentă a acestui termen sugerează imaginea unui întreg, peisajul antropic, alcătuit din

componente dinamice, fiecare având rolul său în contextul general.

Peisajul ca termen ştiinţific a fost introdus în geografie în secolul al XIX-lea de

către Al. von Humboldt (1769-1859), renumit naturalist, geograf şi explorator german,

care a clasificat peisajele în funcţie de omogenitatea asociaţiilor vegetale.

Până în prezent se pot individualiza trei discipline ştiinţifice care au ca obiect de

studiu peisajul:

Ecologia peisajului în disciplinele biologice sau Geoecologia în adaptarea

geografilor. La Congresul Mondial „Ecologia Peisajului” din anul 1991 din

Canada ca şi la seminarul de „Ecologia practica a peisajului în Europa” din

1991 (Germania) s-a desprins ideea că noul concept de peisaj integrează

componentele naturale si socio-economice si le focalizează spre rezolvarea

problemelor mediului: internalităţile şi externalităţile mediului regăsindu-se

în fizionomia si fiziologia peisajului. „Ecologia landschaftului studiază

relaţiile reciproce, în ansamblu, dintre ecosisteme din punct de vedere

geografic şi ecologic” (Guţuleac, 2003: 11). C. Troll (1971) a propus încă din

1939 termenul de ecologia peisajului, şi înţelege că se ocupă cu „studiul

reţelei generale complexe de cauză-efect dintre comunităţile vii dominante

4

într-o parte specifică a peisajului (...) şi condiţiile lor de mediu” (apud

Zavoianu, Alexandrescu Mihaela, 1994: 81);

Arhitectura peisajului, această formulare a apărut la mijlocul secolului al

XIX – lea şi aparţine arhitectului F. L. Olmsted (care a proiectat Central Park

din New York), primul promotor al primei mişcări protecţioniste a

patrimomiului natural. Îngemânarea celor doi termeni – arhitectură şi peisaj –

exprimă obiectul şi mijloacele acestei ştiinţe: „organizarea şi construirea după

anumite principii şi tehnici a spaţiilor exterioare prin asocierea elementelor

naturale de peisaj (teren, roci, ape, vegetaţie) cu elemente artificiale (circulaţii,

construcţii decorative şi utilitare, mobilier, ş.a.) în vederea îndeplinirii

anumitor funcţiuni ale acestor spaţii” (Iliescu Ana-Felicia, 2003: 14);

Geografia peisajului, peisajul integrează naturalul cu socialul, omul

modificând ori înlocuind bioecosistemele naturale în funcţie de nevoile sale,

de gradul de organizare şi dezvoltare al colectivităţii din care face parte.

„Peisajul geografic reprezintă rezultatul interacţiunii diverselor elemente şi

fenomene geografice care se condiţionează reciproc într-un ţinut oarecare”

(Mihăilescu, 1971: 4). În măsura în care „geografia îşi concentrază atenţia

asupra localizării fatelor, sesizării diferenţierii spaţiului terestru, comparării

ansamblurilor prin descoperirea dinamicii lor interne şi a relaţiilor reciproce

între componente, apare evidentă abordarea cunoaşterii prin prisma peisajului,

expresia sintetică a întregului teritorial unitar sub raport genetic” (Mac, 1990:

8). L. Drăguţ (2000: 14) definea peisajul ca fiind „o structură spaţială

exprimată printr-o fizionomie proprie, individualizată ca urmare a interacţiunii

factorilor abiotici, biotici şi antropici, care este valorificată în mod diferenţiat

în funcţie de modul în care este percepută”, considerând relieful, clima,

activitatea antropică, apele, solurile, vegetaţia şi fauna ca fiind factori de

structurare a peisajului geografic, primii doi fiind „principali”, iar ceilalţi

„derivaţi”.

Conceptul de peisaj cultural, la nivel european, este din ce în ce mai des

prezentat ca o împletire inseparabilă între natură şi cultură. Nevoia omului de a-şi

satisface cerinţele materiale şi spirituale a lăsat în peisaj urme de civilizaţie şi cultură de-a

5

lungul timpului. S. Mehedinţi în lucrarea sa Coordonate etnografice. Civilizaţia şi cultura

(1930: 57), explică aceste coordonate faţă de care trebuie să încercăm a raporta ştiinţific

toată viaţa omenirii: „civilizaţia se măsoară pe coordonata telurică, prin numărul,

calitatea şi originalitatea uneltelor; iar cultura se măsoară pe coordonata superioară a

creaţiunilor psihice, adică prin numărul, calitatea şi originalitatea produselor sufleteşti”.

Putem clasifica peisajul cultural astfel: peisajul etnologic, istoric, arheologic, arhitectura

peisajului etc.

1.2. România, membră a Convenţiei Europeane a Peisajului

Diversitatea şi calitatea peisajelor europene constituie o resursă comună pentru

protecţia, managementul şi amenajarea cărora este necesară cooperarea. În acest sens,

statele membre ale Consiliului Europei au semnat la Florenţa în 20 octombrie 2000

Convenţia Europeană a Peisajului, considerând că scopul statelor semnatare este de a

realiza o mai bună cooperare între membrii săi în vederea protejării şi promovării

idealurilor şi principiilor care constituie patrimoniul lor comun. Acest scop este atins, în

particular, prin acorduri în domeniul economic şi social, preocupat să ajungă la o

dezvoltare durabilă bazată pe o relaţie echitabilă şi armonioasă între necesităţile sociale,

activităţile economice şi mediu, constatând că peisajul participă într-o manieră

importantă la interesul general în ceea ce priveşte domeniile: cultural, ecologic, de mediu

şi social.

Convenţia Europeană a Peisajului defineşte peisajul ca o parte de teritoriu

perceput ca atare de către populaţie, al cărui caracter este rezultatul acţiunii şi

interacţiunii factorilor naturali şi/sau umani.

România a ratificat Convenţia prin Legea nr. 451 din 08.07.2002, publicată în

Monitorul Oficial, partea I, nr. 536, din 23.07.2002, subliniind că este în concordanţă cu

articolul 74, alineatul 2 din Constituţia României.

6

1.3. Peisajul geografic

În literatura ştiinţifică geografică română, termenul de peisaj, utilizat încă din

primele decenii ale secolului trecut, a pătruns pe filieră franceză.

În studierea calităţilor peisagistice ale unei regiuni, G. Vâlsan (1929), considera

că cea mai mare importanţă o au caracteristicile „spaţiale (situaţie şi direcţie - adică ceea

ce numim noi azi poziţie geografică şi limite, altitudine), fizice (climă, hidrografie, rocă,

sol), biologice (caractere de viaţă vegetală şi animală) şi psiho-sociologice (diverse

aspecte ale vieţii omeneşti)”.

Implicarea geografiei în cunoaşterea peisajului a fost subliniată în mod deosebit

de către S. Mehedinţi (1947: 18) în comunicarea ţinută la Academia Română pe 5

octombrie 1946. Marele geograf arăta că metoda geografică are nu numai implicaţii în

determinarea spaţială a fenomenelor analizate, ci şi a categoriilor „adică a punctelor de

vedere din care specialistul trebuie să privească acel fenomen”, dar şi „aflarea firului

cauzalităţii în explicarea formelor şi funcţiunilor în masa fenomenului de care e vorba şi

găsirea unor formule de convergenţă care să lege pe cât e cu putinţă suma efectelor, de

suma cauzelor, deoarece în natură agenţii nu lucrează izolat (...) ci înmănuncheaţi în

spaţiu şi sincronic”.

V. Mihăilescu (1968:) definea peisajul ca „ansamblul caracterelor exterioare

specifice ale unui teritoriu şi arăta că geografia este descrierea şi explicarea ştiinţifică a

peisajelor”, iar V. Tufescu (1971: 4) afirmă că peisajul geografic „reprezintă rezultatul

interacţiunii diverselor elemente şi fenomene geografice care se condiţionează reciproc

într-un ţinut oarecare”.

Peisajul geografic este „un tot ce se dezvăluie cu ajutorul simţurilor (percepţie

geografică). Dacă dorim să-l cunoaştem atunci se impune dezvăluirea tuturor părţilor şi

relaţiilor cauzale instituite în acest complex viu” (Mac, 1990: 9).

Peisajul trebuie privit ca un canal de informaţii între natură şi om. Peisajul este o

parte a întregului teritoriu, fiind neomogen prin natura componentelor (abiotice, biotice,

antropice), însă omogen prin interrelaţia părţilor componente (morfo-structural).

Componentele peisajului sunt integrate într-un tot specific iar relaţiile dintre acestea îi

asigură o anumită structură (Dumitraşcu Monica, 2006).

7

Mai mulţi autori au subliniat câteva proprietăţi ale peisajului:

îi sunt specifice trei tipuri de trăsături: actuale, relicte şi progresive.

întregul are o funcţionalitate orientată spre menţinerea stabilităţii lui;

este nerepetabil în toate trăsăturile lui caracteristice;

este omogen, dar neomogen prin natura componentelor;

valoarea sa este variabilă în timp, în funcţie de contextul geografic, economic

şi social al fiecărei perioade (Avocat, 1982, Mac, 1990, Zăvoianu,

Alexandrescu Mihaela, 1994).

Peisajul geografic care poate fi ierarhizat şi clasificat, posedă o serie de

componente ceea ce îi oferă omogenitate. G. Bertrand (1968) propunea pentru peisajul

geografic următoarele subansambluri:

potenţialul ecologic, este relativ stabil în timp şi rezultă din combinarea

factorilor geomorfologici, climatici şi hidrologici;

exploatarea biologică, corespunzătoare unui anumit tip de potenţial ecologic,

este materializată prin comunităţile de plante şi animale, precum şi prin

anumite tipuri de soluri;

acţiunea antropică, se suprapune peste o infrastructură naturală, formată din

totalitatea elementelor naturale ale mediului şi este materializată într-o

anumită infrastructură economică, dependentă de posibilităţile naturale ale

spaţiului respectiv, dar mai ales de nivelul de dezvoltare umană, dependent, la

rândul său, de suprastructura socială şi politică ce caracterizează un teritoriu

(apud Drăguţ, 2000: 23).

Peisajul geografic reprezintă, considera V. Tufescu (1971: 4), o îmbinare de

extremă complexitate de elemente naturale întrepătrunse între ele, la care se adaugă în

multe locuri construcţii omeneşti ce modifică peisajul natural, creând stări funcţionale ce

s-au diferenţiat în decursul evoluţiei istorice. Acestea pot fi grupate în trei categorii:

elemente primare: litosfera, atmosfera, hidrosfera;

elemente derivate: vegetaţia, fauna, solurile;

elemente antropice introduse de om prin activităţile sale conştiente.

Elementele geografice sunt grupate, în cadrul subsitemului producător al

peisajului, în trei componente: abiotică, biotică şi antropică (Drăguţ, 2000: 14).

8

Una din cele mai cunoscute ierarhizări, de şcoala geografică, este realizată de

geograful francez G. Bertrand (1968), care separă şase nivele temporo-spaţiale: zona,

domeniul şi regiunea naturală (ca unităţi superioare), iar ca unităţi inferioare:

geosistemul, geofaciesul şi geotopul (apud Mac, 1990: 10).

Al. Roşu şi Irina Ungureanu (1977), disting trei nivele de ierarhizare a peisajului

şi mai multe tipuri: nivelul planetar ce cuprinde trei tipuri de peisaj – planetar, zonal,

domeniu; peisajele de ordin regional şi are ca subnivele - tipul regiunilor (Câmpia

Română), subregiunilor (Câmpia Olteniei), microregiunilor (Câmpia Romanaţi); nivelul

de organizare local, căruia îi corespunde ca treaptă taxonomică peisajul. Subsitemele

inferioare care alcătuiesc peisajul sunt: geofaciesul şi geotopul.

Putem spune, în concluzie, că există două mari categorii de peisaje: naturale şi

antropice. În funcţie de artificializarea naturalului, peisajul antropic este moderat

antropizat, în care omul a intervenit asupra peisajului natural întreţinându-l şi

modificându-l în mică măsură (peisajul rural în mare parte); puternic antropizat,

modificând în mare măsură peisajul natural (peisajul urban, industrial etc.).

Peisajul poate fi clasificat după o serie de criterii:

Relieful: peisaj de munte, de câmpie, de deal, de luncă etc.;

Vegetaţia: peisaj de pădure, de stepă, de preerie etc.;

Apa: peisaj marin, lacustru, litoral, glaciar etc.;

Activitatea omului: peisaj agricol, industrial, urban, rural, turistic etc. (Mac,

1990: 11).

Starea de echilibru: biostazie, rhexistazie (Bertrand, 1968) şi parastazie

(Tudoran, 1976);

Straturile identificate în structura sa, conţinând elemente fosile, relicte,

moştenite, actuale şi progresive;

Evoluţia în timp: dinamică diurnă, sezonieră, seculară, milenară (Drăguţ, 2000:

24, 25).

Stabilitate (autoreglare): normală, precară, artificială;

Starea peisajului: echilibru, dezechilibru (Vert, 2001: 20).

Gradul de permanentizare: peisaje rurale primare, secundare, derivate;

9

Relaţiile între peisaje: peisaje rurale bine individualizate, cu elemente de

interferenţă, rurale sau elemente ale peisajelor rurale incluse în alte categorii

(Dumitraşcu Monica, 2006: 26) etc.

Peisajul are o desfăşurare spaţială variabilă, repetabil la nivel planetar, dar

irepetabil sub toate aspectele lui caracteristice, având originalitatea sa (existenţa unui

element care imprimă o notă dominantă). Fiind un sistem omogen, deschis, există în

permanenţă schimburi de materie, energie şi informaţie între componentele acestuia,

ceea ce îi determină, într-un interval scurt sau lung de timp, o anumită fizionomie. Are o

latură structurală, rezultatul interacţiunii şi interrelaţiilor dintre componente, ceea ce

are ca feed-back latura observabilă (fig. 2), ce ne încântă în cele mai multe cazuri

privirea - peisaj montan, lacustru, carstic etc., dar pot exista şi peisaje dezolante – peisaj

industrial în paragină, peisaj cu teren erodat, peisaj forestier defişat în mare măsură etc.

Fig. 2 Structura peisajului

Peisajul observabil, imagine a unui spaţiu exterior, are o dublă reprezentare:

10

Capitolul II

PEISAJUL - DOMENIU DE CERCETARE A ETNOLOGIEI

2.1. Definiţii, metode de cercetare

În cultura populară contemporană, s-au păstrat până astăzi, ca într-o „arhivă vie,

nepreţuite valori materiale şi spirituale făurite” de om „de-a lungul veacurilor, rod al

talentului creator, al spiritului său de inventivitate” (Vlăduţiu, 1973: 11).

Termenul de etnografie derivă din grecescul ethnos – popor şi graphos –

descriere, ceea ce în traducere liberă înseamnă descrierea poporului. Este folosit pentru

prima dată în anul 1791, în titlul cărţii Ethnographische Bildergalerie, aparută la

Nurenberg. Termenul de etnologie apare mai târziu, în anul 1839, atunci când apare

Societatea Etnologică din Paris, fiind introdus de naturalistul Edward care a fost

nemulţumit cu caracterul mai mult descriptiv al etnografiei şi a căutat un termen „pentru

o ştiinţă raţională a popoarelor” (apud Vuia, 1930: 5). El derivă din termenii greceşti

ethnos – popor şi logos – ştiinţă.

Omul este parte dintr-un organism mai mare: popor, regiune, continent etc. O

nouă concepţie socială îşi face loc în ţara noastră şi odată cu ea, o ştiinţă nouă, aşa cum o

intitula G. Vâlsan (2001: 14) Etnografia, în conferinţa susţinută la Societatea Academică

Română din Berlin în anul 1911. El considera etnografia o ştiinţă care nu se opreşte doar

la descierea grupărilor etnice ci analizează geneza şi evoluţia lor, încearcă să le compare,

să le explice. Prin urmare, defineşte etnografia astfel „ştiinţa care dă icoană grupărilor

etnice de pe toată suprafaţa pământului, descurcă originile lor şi făgăduieşte să afle legile

după care evoluează aceste grupări” (Vâlsan, 2001: 18). Concepţia lui Vâlsan despre

etnografie, a influenţat gândirea etnografică în România.

Înţelesul cuvântului etnografie nu s-a mărginit la cultura materială ci tratează şi

partea spirituală sau cum spunea marele geograf „este disciplina care studiază fiinţa

poporului, în înfăţişarea sa fizică şi în însuşirile sale sufleteşti” (Vâlsan, 2001: 8). O

abordare asemănătoare o are şi întemeietorul geografiei româneşti S. Mehedinţi (1930:

11

56), în lucrarea Coordonate etnografice: civilizaţia şi cultura, în care civilizaţia priveşte

lumea materială şi cultura care este de natură sufletească.

S. Mehedinţi arată în lucrarea Ethnos. O introducere în studiul omenirii (coperta a

IV - a) că etnografia ne prezintă relaţiile dintre mediul geografic şi grupările etnice, astfel

ea „cercetează înfluenţa mediului geografic (atmosfera, hidrosfera, litosfera, biosfera)

asupra grupărilor etnice, precum şi reacţiunile acestor grupări asupre mediului geografic

însemând adaptarea tehnică (civilizaţia) şi cea psihică (cultura)”.

O contribuţie importantă în definirea şi determinarea domeniului etnografiei şi

etnologiei a avut-o R. Vuia, care stabileşte raportul dintre cei doi termeni: „scopul

etnologiei este stabilirea şi lămurirea condiţiilor generale în care se desvoltă viaţa

popoarelor şi civilizaţia lor, iar etnografia este ştiinţa despre grupările etnice cercetând

îndeosebi nota specifică şi comună din viaţa şi cultura fiecărei grupări. (...) Ca în

domeniul altor ştiinţe şi aici va trebui să facem deosebire între partea generală şi partea

specială a acelei sţiinţe: prima este etnologia, iar a două etnografia” (Vuia, 1930: 32).

Susţine că este vorba despre o singură ştiinţă care are o parte generală (etnologia) şi una

specială (etnografia) sau cum spunea I. Chelcea, etnografia faţă de etnologie stă „în

acelaşi raport cum spre exemplu s-ar afla Geografia României faţă de Geografia

Generală” (1943: 8).

O altă ramură a etnologiei este folclorul. M. Haberlandt afirmă: „folclorul –

Völkskunde – la rândul lui va trebui să îndeplinescă pentru cunoaşterea popoarelor

civilizate ale Europei, ceea ce a făcut etnologia pentru cunoaşterea popoarelor primitive

şi semicivilizate extraeuropene: adică să ne dea descrierea fidelă a etnicului” (apud Vuia,

1930: 13). Cuvântul folclor este de origine englez, folk – popor şi lore – ştiinţă,

cunoştinţă, adică cunoştinţele poporului.

În concluzie, putem spune că nicio ştiinţă nu dă denumiri distincte părţii

descriptive (observaţia, culegerea de material, descriere) şi celei interpretative (analiza,

compararea, clasificarea, ierarhizarea etc). Şi ramurile etnologiei – etnografia şi folclorul

– parcurg aceste etape în cercetările ştiinţifice.

Etnologia este ştiinţa socio-umană care observă, descrie, analizează, compară,

structurează, clasifică, ierarhizează şi formulează legi ale genezei, morfologiei,

12

dinamicii, funcţiunii şi fizionomiei sistemului de bunuri şi valori socio-istorice,

economice şi culturale.

Metode. Omul este încorporat prin diferite forme de legătură grupului etnic

respectiv, peisajului natural şi spiritual. I. Chelcea (1943: 9), arată că sunt patru concepţii

ce stau la baza disciplinei etnografice:

metafizică, datorăm filozofilor speculaţiile privitoare la popoare şi lume în

genere înainte ca ştiinţele obiective sau pozitice să-şi spună cuvântul;

a ştiinţelor naturale, care, în urma activităţii lui Darwin (1809-1882), se

extinde şi asupra societăţilor umane;

a ştiinţelor spiritului;

funcţionalistă, care tinde mai mult spre o împăcare a celorlalte două de mai

sus, socotite drept concepţii şi metode pozitive, în cercetările cu caracter

etnografic.

S. Mehedinţi (1947: 18, 19), dezvoltă metoda ilustrului său maestru Fr. Ratzel şi

stabileşte etapele metodei geografice în ştiinţele naturale şi sociale.

Cercetare etnologică este istorică, „materialul civilizaţiei populare este o ţesătură

ce se compune din elemente vechi tradiţionale şi adausurile zilnice” (Vuia, 1930: 43). R.

Vuia consideră că pentru studiul faptelor din trecut este necesară metoda istorică.

Temele abordate de etnologie s-au diversificat în ultimii ani de la unele aspecte

particulare ale culturii populare până la realizarea unor lucrări fundamentale, iar

metodelor clasice de cercetare li s-au adăugat metode noi, dintre care menţionăm

„ancheta, sondajul, eşantionarea, modelarea” (Vulcănescu, 1980: 27).

În anul 2003, după zeci de ani trudă, apare o „lucrare monumentală” (Geană,

Preda, 2008: 15) Atlasul Etnografic Român (AER) sub coordonarea prof. Ion Ghinoiu,

care constituie medodă şi instrument de lucru, devenind o adevărată şcoală de etnografie

unde s-au format şi se formează numeroşi specialişti în domeniu. Oltenia, 2005: XIII).

Aceste metode de cercetare ale etnologiei impun peisajul etnologic ca un

principiu metodologic care ne ajută să studiem cultura populară ordonat, ca unitate

teritorială, în spaţiu (atât etnic cât şi intra- şi interetnic pe un teritoriu delimitat geografic

şi identitar), în timp (etnogeneza şi etnoevoluţia), dar şi sub toate aspectele ei (patrimoniu

cultural): adăpost, ocupaţii, artă populară, obiceiuri etc.

13

2.2. Peisajul etnologic

Cercetările peisajului etnologic presupun o abordare multidisciplinară deoarece

câmpul de studiu este comun mai multor ştiinţe: geografia, istoria, lingvistica,

muzicologia, sociologia etc., spre deosebire de alţi specialişti etnologul urmăreşte etnicul

ca o realitate socio-istorică, economică şi culturală. Aceste cercetări ale peisajului

etnologic trebuiesc raportate la cele două coordonate majore: timpul şi spaţiul. Peisajul

natural constituie suportul de manifestare a etnicului, având ca rezultat o anumită

morfologie şi fizionomie a peisajului etnologic. Ca să-l studiem temeinic, trebuie să

descurcăm şi iţele etnogenezei şi etnoevoluţiei lui în timp.

Analiza peisajul etnologic vizează specificul etnic sau naţional, iar numai după

cunoaşterea etnicului putem trece la treapta de generalizare regională, continentală sau

planetară, prin compararea studiilor realizate asupra diferitelor etnii, aşa cum spunea Tr.

Herseni (1980: 173) „etnologia este ştiinţa fenomenelor etnice”.

Peisajul cultural, parte a peisajului antropic, este rezultatul actului de creativitate

umană, cum spunea Tr. Herseni (1980: 7) „prin cultură se înţeleg toate lucrările (operele)

cognitive, afective, voliţionare, desfăşurate de oameni, sau create”. Poate fi clasificat în:

peisaj etnologic, istoric, arhitectura peisajului etc.

Cultura, aşa cum spune I. Ghinoiu (1995: 38), înseamnă mult mai mult decât

creaţia populară, dansuri, obiceiuri, costume populare sau artă. Exprimă în cea mai

caracteristică manieră stilul de viaţă al naţiunilor multimilenare care – în ciuda faptului că

au fost des forţate să înfrunte în istorie elementele naturii şi dezastrele – au creat valori

remarcabile materiale şi spirituale în relaţie cu construirea adăposturilor şi cu modalităţile

de câştigare a existenţei, ca şi crearea literaturii populare, a muzicii şi dansului popular,

familiei şi calendarului personalizat.

Această milenară civilizaţie carpato-dunăreano-pontică constituie un imens bazin

de valori culturale populare, care au rămas de-a lungul timpului mărturii ale simbiozei

omului cu natura, ceea ce ne oferă o identitate culturală în marea Civilizaţie Europeană şi

Planetară.

14

Fig. 3 Structura peisajului etnologic

15

Peisajul etnologic este parte componentă a peisajului cultural, care sintetizează

toate fenomenele şi procesele generatoare de cultură şi civilizaţie ale unei etnii.

El are două ramuri (fig. 3): etnografică şi folclorică. O cercetare etnologică

completă trebuie să cuprindă atât o abordare etnografică cât şi una folclorică. Nu putem

cerceta, spre exemplu, obiceiul înmormântării doar urmărind aspectele etnografice

(priveghiul, scalda rituală etc) ci şi aspectele folclorice (bocetele, cântecul bradului, zorile

etc.), sau diferitele ocupaţii, doar din punct de vedere etnografic (unelte, procedee etc. de

pescuit, de vânătoare, tipul de cultură, stâna etc.), ci şi folcloric (cântece, poveşti etc. de

vânătoare, ciobăneşti, pescăreşti etc) . Dacă cineva mă întreabă ce profesie am? Îi

răspund: sunt cercetător etnolog, de formaţie geograf pregătit la şcoala etnografică a

Atlasului Etnografic Român sub coordonarea d-lui profesor I. Ghinoiu.

16

Capitolul III

PEISAJUL ETNOGRAFIC

3.1. Definiţie, trăsături

Termenul de peisaj etnografic este folosit în România, pentru prima dată în anul

1978, în două lucrări distincte: La contribution des géographes et des ethnographes á

l΄établissement d´une typologie de l΄habitat rural traditionnel en Roumanie autor I.

Ghinoiu şi Etnografia poporului român. Cultura materială autor Valer Butură.

I. Ghinoiu defineşte peisajul etnografic contemporan ca „o sinteză inedită la care

au contribuit spiritul inventiv al omului, creator de civilizaţie şi cultură, mediul geografie

şi timpul” (1981: 93). În peisajul etnografic, spunea V. Butură „se surprind trăsături

comune, datorate legăturilor strânse şi schimbului permanent de bunuri materiale şi

culturale. (...) De-a lungul timpului, oamenii au transformat peisajul natural, într-un

peisaj etnografic, numit de unii cercetători peisaj cultural, peisaj umanizat etc. Peisajul

etnografic s-a dezvoltat odată cu societatea” (1978: 9, 13).

T. Bănăţeanu foloseşte termenul de oikumenă sau regiune etnografică: „pe larga

arie culturală sud-est europeană, oikumena românească are caracterele sale specifice

etnologice, apare ca o distinctă, originală, bogată, variată şi bine conturată, unitară

regiune etnografică” (1985: 157).

Peisajul etnografic este mărturia durabilă a osmozei omului cu natura, a

creativităţii lui generatoare de cultură şi civilizaţie, portul cu care poporul a gătit

pământul pe care-l locuieşte, în funcţie de nevoile sale, de-a lungul mileniilor. Parte

componentă a peisajului etnologic, sintetizează latura materială şi spirituală a unei etnii,

are o fizionomie proprie fiind rezultatul interacţiunii şi interrelaţiilor dintre componente

şi posedă anumite caracteristici ce-i permit nu numai identificarea, dar şi delimitarea.

Cercetarea etnografică legată de peisaj, ne ajută se studiem fenomenele şi

procesele culturii populare după areale bine delimitate geografic şi identitar (local,

microzonal, zonal, etnic, regional, continental, planetar), urmărind atât geneza cât şi

17

dinamica componentelor acestuia. G. Vâlsan avea perfectă dreptate când aprecia că „un

etnograf cu serioase cunoştinţe geografice va avea de câştigat în lărgime de vederi, în

contactul cu pământul ţării şi cu realitatea complexă a vieţii unui neam şi nu va cădea

într-o specializare unilaterală” (2001: 9).

Dinamica peisajului etnografic de-a lungul timpului este semnul vieţii iar faţa

nefardată a sa îţi încântă atât privirea cât şi sufletul. Peisajul etnografic integrează

naturalul cu socialul, omul modificând ori înlocuind componentele naturale (biotice şi

abiotice) în funcţie de nevoile sale, de gradul de organizare şi dezvoltare al colectivităţii

din care face parte. Etnograful nu trebuie să studieze doar latura „frumoasă” a poporului,

ci aşa cum spunea tot Vâlsan „trebuie să caute caracteristicile vieţii şi sufletului popular,

de orice natură ar fi ele” (2001: 10).

Pentru a înţelege dinamica în timp şi spaţiu a peisajului, în general, a peisajul

etnografic, în special, vom analiza principalele caracteristici (trăsături) ale acestuia:

este mediul de viaţă prin care omul vine în contact cu natura

înconjurătoare. I Mac spunea că mediul de viaţă „este noţiunea care se referă la

partea naturii (în sens larg) care oferă şansă organismului viu ca el să apară şi să

trăiască printr-o strânsă conlucrare a componentelor sale. Este vorba nu doar de

un contact nemijlocit, ci de o relaţie intimă, în sensul că multe din atributele

acestui mediu intră în calităţile anatomice şi fiziologice ale organismului viu”

(2003: 23). Peisajul etnografic oglindeste căutările omului în ceea ce priveşte

locul său în natură – conştiinţa întâietăţii sau sentimentul de participare, uneori

neliniştea în faţa unei lumii străine;

este un patrimoniu care include valori naturale, sociale,

economice şi culturale. El poate fi un element de memorie colectivă a societăţii,

dintr-o anumită zonă, regiune, continent, planetă;

are o dezvoltare dinamică care îmbină armonios fenomenele arhaice, moştenite,

cu cele în formare şi progresive ceea ce-i determină continuitatea. El se compune

din elemente moştenite, dar şi din elemente construite şi transformate de-a lungul

timpului, acestea determinând aspectul şi starea de moment a peisajului

etnografic, dar şi evoluţia sa viitoare;

18

este nerepetabil în toate aspectele lui caracteristice, având originalitatea sa prin

existenţa unui element care imprimă o notă dominantă. De exemplu, peisajul

pastoral este întâlnit pe toată suprafaţa pământului, însă acesta diferă în funcţie de

anumite criterii: felul animalelor, laponii cresc cirezi de reni, păstorii tangak din

apusul saharei au numai oi şi capre, indienii şi areienii au cultul vacii iar dinka şi

hotentoţi au cultul boului; numărul lor, la început ierbivorele, trăiau în simbioză

cu omul, nu puteau fi decât puţine. Ulterior, când turmele au cerscut, nevoia

păscutului a determinat deplasarea lor la distanţe mari, numită transhumanţă;

vegetaţie, în munţii dimprejurul Mediteranei iarba de munte e mai azotoasă şi

cuprine mai puţină celuloză, în nordul Asiei, peste vara, tundra se acoperă de

verdeaţă etc. aşa cum spunea S. Mehedinţi (2008: 239);

este o resursă economică şi culturală. Resursele solului şi subsolului - lemn,

piatră, minereuri feroase şi neferoase, sare etc. – au constituit materia primă

pentru dezvoltarea ocupaţiilor, meşteşugurilor, comerţului (drumul sării, gazului

etc.), manifestărilor artistice şi spirituale;

are o valoare de identitate care permite locuitorilor săi să se situeze în timp şi

spaţiu, să se identifice cu o cultură proprie, cu o colectivitate umană. Este vorba

de o identitate culturală, o identitate etnică dar, şi o identitate spaţială sau

geografică care se referă atât la nivel intra- cât şi interetnic – locală, microzonală,

zonală, regională, continentală, terestră. Când vorbim de statele neomogene etnic

avem de-a face cu una sau mai multe identităţi etnice dar şi cu o identitate

naţională, statală; Identitatea etnică, spune Ofelia Văduva, desemnează „un

ansamblu lingvistic, cultural şi teritorial, deci funcţionează la nivelul unui grup, al

unei naţiunii, bazată fiind pe elemente ce unesc, ce aseamănă membrii grupului”

(Etnologie Românească I, 2006: 22), în schimb „identitatea culturală se referă

atât la trăsături comune unui grup, dar şi la acele trăsături care unesc mai multe

grupuri sau naţiuni (identitate culturală europeană, balcanică etc.)” şi o defineşte

astfel: „este un proces polivalent de formare a conştiinţei individuale şi colective,

în a cărui evoluţie intervin trei parametrii de bază: diferenţa, permanenţa şi

schimbarea (temporalitatea)” (idem: 24).

19

are o dezvoltare ciclică. Un cilcu poate dura o lună, un an, un secol, o eră etc., iar

exemplele întâlnite în cadrul peisajului sunt nenumărate. Punctez doar câteva

astfel de cicluri:

alături de teoria creaţionistă a Universului, teoria Big Bang-ului este cea

mai cunoscută în lume, dar şi recunoscută de mediile academice. Conform

acestei teorii, Universul a pornit de la o stare iniţială supradensă,

concentrată într-un volum mic, generând expansiunea sa în timp şi spaţiu.

S-a calculat că expansiunea Universului a început cu cca. 13-15 miliarde

de ani în urmă. El revine la forma iniţială prin găurile negre (stelele ajunse

la stadiul de îmbătrânire), care comprimă spaţiul şi timpul;

de la concepţie şi până la naştere fătul stă în casa copilului (placenta), apoi

trăieşte în casa părinţilor (copilăria), îşi întemeiează o casă (căsătoria) şi

moare, fiind îngropat în altă casă, mormântul sau cum spunea G. Vâlsan

„de la ursitorile care îţi ursesc soarta, când abia te-ai născut, până la bradul

împodobit care-ţi arată calea la mormânt” (2001: 21). Omul trăieşte astfel,

propriul ciclu şi locuieşte atât în casa timpului, cât şi în casa spaţiului:

locuinţa, gospodăria, uliţa sau strada, parte a satului (joseni, suseni, în

deal, în vale, peste apă, lângă apă, lângă pădure, sub pădure etc) sau

cartier, sat sau oraş, stat, regiune, continent, Terra, galaxie, roiuri de

galaxii, Universul;

pentru ţăran şi timpul calendaristic este ciclic, aşa cum spune prof. univ.

dr. Ion Ghinoiu (1997: 173), existând un scenariu ritual de înnoire a

timpului. Pe 1 ianuarie când este cap de an, Sânvasâi petrece, chefuieşte,

este vesel. Timpul trece iar Sf Gheorghe (23 aprilie) este tânăr, războinic,

aşa cum apare în picturile bisericeşti - pe cal cu suliţa. El este cunoscut în

Panteonul românesc ca Sângiorz, care închide iarna şi deschide vara

pastorală (idem: 172). Pe 26 octombrie Sf. Dumitru este matur (Sâmedru

cum este cunoscut în Panteonul românesc), încheie vara pastorală şi

desfrunzeşte codrul (ibidem: 172). Timpul îmbătrâneşte, ceea ce determină

apariţia moşilor: Andrei, Nicolae, Crăciun;

20

este omogen prin interrelaţia şi interacţiunea părţilor ce-l alcătuiesc, funcţionând

ca un sistem care se desfăşoară pe un anumit areal ce poate fi delimitat de o

discontinuitate în spaţiu. Cercetarea peisajului etnografic trebuie să urmărească

două aspecte: unul fizionomic (existenţa unui element ce imprimă o notă

dominantă) şi altul structural (relaţiile dintre componente). Subunităţile peisajului:

microzona şi satul, sunt din ce în ce mai omogene către nivelele inferioare;

este complex prin natura diferită a componentelor sale: relief, soluri, ape, habitat,

mijloace de subzistenţă, manifestări artistice, manifestări spirituale.etc. La o

primă vedere peisajele etnografice apar globale, însă la o analiză mai atentă se

observă unele discontinuităţi, generate de particularităţile componentelor sale.

Aceste discontinuităţi constituie rezultatul unei îndelungate evoluţii a peisajelor.

De altfel, după identificare şi analiza lor putem să le stabilim „scheletul” sau

structura peisajului originar. Peisajul forestier şi piscicol constituie peisajele

primare din care au derivat ulterior, prin defrişeri, desţeleniri, îndiguiri ş.a.

celelalte peisaje etnografice: pastoral, agrar, pomi-viticol.

este unitar. Omogenitatea peisajului determină unitatea componentelor, neputând

fi confundat întregul cu elementele sale. Această unitate a componentelor face ca

peisajul etnografic să fie diferit de zonele etnografice unde există unitatea doar a

unor elemente, aşa cum spunea T. Bănăţeanu (1985: 175) cca. 80 de zone sunt

delimitate după portul popular. V. Butură spunea că „unitatea vestigiilor

tradiţionale din domeniul culturii materiale se evidenţiază în peisajul etnografic

prin tipologia satelor, gospodăriilor şi caselor, ca şi în modul cum se înscriu,

alături de acestea, ocupaţiile” (1978: 29). Această unitate a peisajului este

rezultatul unităţii etnice, teritoriale, sociale, economice, lingvistice, religioase,

culturale etc. „Unitatea etnologică, de cultură populară se identifică cu specificul

etnic” (Bănăţeanu, 1985: 157). De exemplu, unitar în tot peisajul etnic românesc

este tipul de vatră cu coş, având adânci semnificaţii în viaţa ţăranului – vatra

casei, satului, stânii etc. sau cămaşa „carpatică”, cioarecii, cojoacele etc.;

funcţionează ca un sistem deschis, astfel funcţionalitatea îi asigură evoluţia,

dezvoltarea şi stabilitatea;

este, prin bogăţia fenomenelor şi proceselor etnografice, foarte variat.

21

3.2. Componente

Ca individ, omul are un organism format din membre pentru locomoţie; cap şi

creier pentru gândire; inimă pentru a pune corpul în mişcare şi o serie de organe care au

acelaşi rol, de a face organismul funcţionabil. El este integrat într-o societate condusă de

primar, prefect sau guvernator etc., preşedinte de stat, consiliu continetal (UE), consilii

planetare (G 8, G 20). Dar, omul, indiferent din care societate face parte, este adăpostit şi

hrănit de pământul locuit. Acţionând asupra mediului în care trăieşte, el îşi amenajează

adăpostul (casă, gospodărie, mormânt, sat etc.), îşi procură hrana prin practicarea

ocupaţiilor; îşi satisface nevoile spirituale şi artistice. Fără una din aceste componente,

rezultate din acţiunea omului asupra peisajului natural, sistemul nu poate funcţiona, omul

fiind supus pieirii.

În peisajul rural un impunator exemplu al intervenţiei umane este casa. Dar casa

ţărănească (a spaţiului românesc) este un exemplu perfect de integrare a arhitecturii în

natură. Acoperişul în două ape ne duce cu gândul la crestele munţilor iar cel în patru

pante întâlnit în toate formele de relief sugerează dealurile molcome, facilitând trecerea

de la volumul arhitectural spre spaţiul înconjurător. Şi casa, şi livezile, şi câmpurile

nesfârşite, şi muntele, şi stâna, şi izvorul, toate acestea poartă în ele istoria pământului, a

locuitorilor săi, a „veşniciei satului”.

Peisaj etnografic

Componenta biotică şi abiotică Patrimoniu etnografic

habitatul

Componenta socio-economicăComponenta culturală

ocupaţiile

tehnica populară şi alimentaţia

arta şi portul popular

sărbători. obiceiuri. mitologie

22

Fig. 3 Componentele peisajului etnografic

3.3. Ierarhizare

Evidenţierea unităţilor de peisaj presupune delimitarea unor ansambluri spaţiale,

caracterizate printr-o evoluţie comună şi o fizionomie relativ omogenă, pe baza

criteriilor: corologic (unităţile de peisaj trebuie să acopere o suprafaţă bine definită în

plan orizontal); realităţii globale (unităţile de peisaj rezultă din intercondiţionarea tuturor

componentelor etnografice); discontinuităţii relative a spaţiului geografic în perspectiva

temporalo-spaţială (Drăguţ, 2000: 21).

Etnia avându-şi casa (peisajul natural) şi sufletul său propriu (peisajul etnologic),

va diferi una de alta prin manifestările sale socio-economice şi culturale. Sub acest

aspect, cultura etnică, ca individualitate distinctă, va forma obiect de studiu, în cadrul

statelor (în cazul statelor neomogene etnic întâlnim atât un peisaj etnic cât şi un peisaj

naţional, statal), regiunilor, continentelor, planetei.

Ierarhizarea peisajului etnografic se face atât pe verticală - intraetnic cât şi pe

orizontală – interetnic. Studiul interetnic ne permite să vedem originalitatea, influenţele şi

preluările fiecărei culturi populare, dar şi identitatea şi aportul acestora la patrimoniul

cultural mondial iar studiul intraetnic ne permite să studiem peisajul etnografic ca unitate

teritorială unitară, bine delimitată geografic, fizionomia sa fiind rezultatul interacţiunii

dintre componente. Această unitate a peisajului etnografic este rezultatul unităţii etnice,

teritoriale, istorice, sociale, economice, lingvistice, religioase, culturale etc.

Criteriile ierarhizării peisajului etnografic sunt următoarele: geografic, identitar

(cultural, a colectivităţilor umane, psihic), fizionomic, funcţional, dinamic, tipologic,

morfologic.

Peisajul etnografic este unitatea de bază şi se suprapune peste formele de relief

de ordinul II: munte, deal, podiş, câmpie (această clasificare a formelor de relief de

ordinul I, II, III, a fost realizată de Posea, Mândruţ, 1996: 31).

Unităţile peisajului etnografic sunt:

1. intraetnice (fig. 4):

23

a. zona etnografică se suprapune peste formele de relief de ordinul III

(depresiuni intramontane, submontane, culoare de vale, dealuri

premontane, câmpii piemontane ş.a., în general suprapuse peste cele de

ordinul II - „ţări”);

b. microzona etnografică se suprapune peste anumite areale, reduse ca

extindere (cursul superior sau inferior al unei văi, microzone rurale ş.a.);

c. satul propriu-zis constituie baza constitutivă a peisajului etnografic şi

punctul de pornire a cercetătorului.

Fig. 4 Unităţile intraetnice ale peisajului etnografic

2. interetnice (fig. 5):

a. regiunea culturală corespunde unui areal mai extins şi se referă la un

număr mai mare de etnii, state, de exemplu regiunea mediteranei,

balcanică etc.;

b. spaţiul cultural se suprapune peste formele de relief de ordinul I şi

corespunde unuia din cele şase continente locuite permanent: Europa,

Asia, Australia, Africa, America de Sud, America de Nord;

Peisaj etnografic

Zonă etnografică

Microzonaetnografică

Sat

24

c. planiglobul cultural, care corespunde civilizaţiei umane, fiind un imens

bazin de cultură şi civilizaţie: „de la colosalul Buddha de aur cel de

nemăsurată strălucire, şi de la lunguiaţa corabie cu cumpene a popoarelor

de navigatori din arhipelagul Bismark, până la monstruasele statui de lemn

ale negrilor din Africa, până la ciudatele păpuşi de hârtie de mătase ale

copiilor japonezi şi până la veşmântul tremurător, cusut cu pene mărunte,

galbene şi albastre, al Pieilor Roşii” (Vâlsan, 2001: 15). S. Mehedinţi

(1947: 23) menţiona: „e vădit că omenirea a ajuns, concret vorbind, o

unitate organică”.

Fig. 5 Unităţile interetnice ale peisajului etnografic

Izoetnele (liniile care unesc punctele cu aceleaşi caracteristici ale elemente

etnografice) pot fi trasate atât în funcţie de formele de relief, dar şi în funcţie de latitudine

(paralele). Acest criteriu, al coordonatelor geografice (latitudine), a fost folosit şi în

delimitarea zonelor climatice şi biogeografice.

Planiglobul cultural

Spaţiulcultural

Regiune culturală

Peisaj etnografic

25

Zonarea etnografică a preocupat, de-a lungul timpului, pe mulţi specialişti, însă

studiile teoretice s-au înmulţit în ultimele decenii ale secolului al XX – lea.

Zona etnografică, subunitate a peisajului etnografic, este „ţară” istorică de

identitate zonală, nucleu de concentrare şi continuitate demografică, culturală,

economică, lingvistică (graiurile), suprapusă peste formele de relief de ordinul III

(depresiuni intramontane, submontane, culoare de vale, dealuri premontane, câmpii

piemontane ş.a., în general suprapuse peste cele de ordinul II), Multe dintre ele fiind

vechi organizaţii locale autohtone, asociaţii de obşti de unde şi denumirea de „ţară”

coroborat şi cu cadrul lor de viaţă – căldările depresionare, culoare de vale etc.

26

Capitolul IV

CADRUL NATURAL – CONDIŢII DE FAVORABILITATE

ŞI RESTRICTIVITATE A DEZVOLTĂRII PEISAJULUI

ETNOGRAFIC

România este situată în sud-estul Europei centrale, la contactul acesteia cu Europa

orientală şi Europa balcanică. Teritoriul ei este străbătut de paralela de 45° latitudine N şi

meridianul de 25° longitudine E iar distanţa dintre nord (Horodiştea) şi sud (Zimnicea)

este de 525 km şi dintre est (Sulina) şi vest (Beba Veche) de 740 km.

În raport cu punctele extreme ale continentului european, centrul României se

situează la distanţe aproximativ egale: 2800 km de Capul Nord (N), 2600 km de Munţii

Urali (E), 2750 km de Cabo Finisterre (V) şi la numai 1050 km faţă Capul Matapan (S).

În structura peisajului etnografic se individualizează trei factori naturali

principali: relieful, apa, solul şi o serie de factori secundari: clima, vegetaţia, fauna ş.a.

4.1. Relieful

Prin poziţionare (dispunerea concentrică a formelor de relief, în amfiteatru, în

centru existând munţii, apoi dealurile şi podişurile iar la exterior câmpiile), altitudine

(altitudinea maximă este de 2544 m, cea medie de 420 m iar aproximativ 38 % din

teritoriul ţării este situat sub 200 m, 40 % din el între 200 – 700 m şi 22 % la peste 700 m

din care cca. 4 % mai sus de 1500 m, Geografia României I, 1983: 67), orientarea

versanţilor, declivitate, fragmentare (formele de relief sunt străbătute de numeroase

pasuri şi trecători, depresiuni, culoare de vale etc.), şi prin complementaritatea şi

proporţionalitatea formelor, relieful apare ca factor principal în succesiunea peisajelor

27

etnografice, de la cele agrare şi piscicole din câmpie, la cele pomiviticole din zona

deluroasă şi pastorale şi forestiere din zona montană.

Prin aceste caracteristici specifice, relieful influenţează clima, reţeau hidrografică,

solurile, vegetaţia şi fauna. Principalele forme de relief de ordinul II sunt: munţii (peste

800-1000 m), dealurile şi podişurile (200-400 m şi 800 m) şi câmpiile (sub 200-400 m).

4.2. Apele

Este cunoscut faptul că marile cursuri de apă au determinat formarea străvechilor

civilizaţii ale lumii: Nilul a creat vechiul Egipt, Indusul şi Gangele vechea Indie, Eufratul

şi Tigrul Sumerul şi Mesopotania, Dunărea vechea civilizaţie a Europei. Astfel prezenţa

apei asigură direct dezvoltarea vegetaţiei şi caracteristicile solului, iar indirect

concentarea aşezărilor umane.

Poziţia geografică a României în climatul temperat-continental şi prezenţa

Munţilor Carpaţi influenţează valorile parametrilor hidrologici şi dispunerea radiară a

reţelei hidrografice. Dintre resursele de apă – ape curgătoare, lacuri şi bălţi, ape subterane

– râurile constituie categoria cea mai importantă, având o lungime totală de aproximativ

115000 km şi o densitate de 0,49 km/km² (România. Spaţiu, Societate, Mediu, 2005:

107). Acestea îşi au izvoarele în Carpaţi, sunt colectate de Dunăre (97, 8 %) şi se varsă

în Marea Neagră.

4.3. Solurile

Efortul lent de amenajare şi valorificare a solurilor pentru satisfacerea nevoilor

presante, materiale şi spirituale, a devenit, după eşecuri şi reuşite îndelung repetate,

peisaje culturale transmise peste secole şi milenii până astăzi. (Ghinoiu, România. Spaţiu,

Societate, Mediu, 2005: 322).

România posedă variate resurse de sol, cu excepţia solurilor montane, celelalte

sunt mai profunde şi au însuşiri fizice, chimice şi biologice ce le fac apte pentru diferite

28

folosinţe. Marea diversitate a solurilor, de la cele specifice climatului arid

(kastanoziomuri) la cele caracteristice climatului umed şi rece (podzoluri), se datorează

diversităţii formelor de relief, climei, rocilor genetice şi unor condiţii naturale locale. Gh.

Munteanu-Murgoci, remarca în 1911 că „România este o ţară muzeu de soluri în care

apar toate solurile Europei pe o distanţă mică între Marea Neagră şi Munţii Carpaţi”

(apud România. Spaţiu, Societate, Mediu, 2005: 162).

În afară de peisajul piscicol care este strict legat de existenţa apei, celelalte peisaje

etnografice sunt dependente de feritilitatea solului, astfel în peisajul agrar predomină

molisolurile, argiluvisolurile, vertisolurile, hidrosolurile, protisolurile; în peisajul

forestier şi în peisajul pastoral - umbrisolurile, cambisolurile, spodosolurile, andosolurile,

histisolurile; în peisajul pomiviticol - argiluvisolurile, cambisolurile, vertisolurile,

antrisolurile.

Ţăranul trecea la semănatul culturilor agricole în funcţie de înfloritul unuor plante

sălbatice, de sosirea păsărilor migratoarea, de echinocţiul de primăvară, dar şi în funcţie

de condiţile climatice locale şi de fertilitatea solului: „grâul pe locul cel mai bun, pe vale.

Secara pe loc ridicat, nisipos, pietros, pe dealuri. Orz, ovăz pe dealuri. Porumbul pe vale,

pe deal. Cânepa, inul, pe loc gras, pe vale, lângă pârâu; Pentru cereale terenul putea fi

oricare, se cultivau prin rotaţie. Plantele tehnice, legumele, se cultivau în crivini, pe locuri

bune, aproape de apă. Pe locuri se punea bălegar” (Peştişani, Valea cu Apă, judeţul Gorj,

DER, Ocupaţiile, vol I, Oltenia, coordonator I. Ghinoiu, subtipar).

4.4. Clima

România are o climă temperat-continentală datorită poziţiei pe glob, la jumătatea

distanţei dintre ecuator şi polul nord (teritoriul ţării noastre este străbătut de paralela de

45° latitudine N), ca şi în sud-estul continentului european. Pe fondul acestui climat apar

în special datorită rolului de baraj orografic al Carpaţilor, se remarcă mai multe influenţe:

oceanice în partea centrală şi de vest, caracterizate prin mase de aer maritim, fronturi de

ploi şi vânturi de vest; mediteraneene în sud-vestul ţării, cu veri fierbinţi, toamne

ploioase şi ierni blânde; continental-excesive în estul şi sud-estul României, cu ierni

geroase, viscole violente şi veri secetoase; scandinavo-baltice în nord-estul ţării cu

29

umezeală mare vara şi ierni geroase; pontice în sud-est cu veri călduroase şi secetoase, cu

vânturi periodice tip briză; de tranziţie în sudul ţării, cu precipitaţii care scad în

intensitate de la vest la est.

4.5. Vegetaţia

Exercită o serie de influenţe asupra solurilor, microclimatului, apelor, proceselor

geomorfologice. De existenţa vegetaţiei forestiere se leagă originea civilizaţiei lemnului

specifică spaţiului carpato-dunăreano-pontic. Întinsele biotopuri forestiere au fost

defişate, cu timpul, extinzându-se formaţiunile secundare de pajişte (păşuni şi fâneţe

naturale) iar în zonă joasă au devenit terenuri agricole. În ultimul timp, datorită degradării

antropice a terenurilor a luat amploare şi fenomenul de xerofitizare a covorului vegetal,

respectiv de pătrundere a unor specii adaptate la uscăciune în arii în care în trecut

predomina vegetaţia mezofilă. Astfel, peisajul forestier a fost puternic modificat în

special odată cu Tratatul de la Adrianopole (1829) şi cu dezvoltarea modernă generată de

revoluţia industrială.

Culesul plantelor din natură este ocupaţie străveche pe teritoriul carpato-dunărean,

fiind adunate în scop medicinal, pentru uzul gospodăresc, dar constituie şi sursă de hrană.

4.6. Fauna

România, ca urmare a diversităţii condiţilor de mediu determinate de poziţia

geografică pe continent şi prezenţa Carpaţilor, are o faună bogată şi variată, 697 specii

vertebrate din care 95 mamifere, 346 păsări, 76 reptile şi 180 peşti.

În structura peisajului etnografic, fauna a jucat un rol important în special în

crearea peisajului pastoral (ovinele, bovinele etc) şi piscicol. Animalele domestice au fost

crescute atât pentru hrană cât şi pentru transport (calul, boul, măgarul etc.) iar cele

sălbatice au fost vânăte pentru hrană şi blană din cele mai vechi timpuri.

30

Sub aspect zoogeografic, situaţia de răscruce a teritoriului României se reflectă în

întrepătrunderea faunei central-europene cu cea pontică, peste care se suprapun, în sud,

elemente meridionale.

Modificările altitudinale, impuse de Munţii Carpaţi, ale climei şi vegetaţiei impun

formarea etajelor faunistice: etajul pajiştilor alpine şi al tufărişurilor subalpine se

caracterizează prin numărul redusul al specilor datorită condiţiilor vitrege de viaţă

(zăpadă mari, ierni lungi, temperaturi scăzute etc.). Amintim: capra neagră, şoarecele de

zăpadă, chiţcanul de munte, fâsa de munte etc; etajul pădurilor de conifere unde întîlnim

şoarecele vărgat, cocoşul de munte, cucuveaua încălţată, gaiţa de munte, vipera comună,

şopârla de munte, ursul, căprioara, lupul, vulturul etc.; etajul pădurilor de foioase este

specifică următoarelor animale: râsul, mistreţul, pârşul de alun, jderul de pădure,

turturica, miela, piţigoi, ciocănitoarea, şoimul etc (Geografia României I, 1983: 460-463).

31

Capitolul V

TIPOLOGIA PEISAJUI ETNOGRAFIC

5.1. Criterii de determinare a tipurilor de peisaje etnografice

Fenomenele şi procesele etnografice au rezistat de-a lungul mileniilor chiar dacă

nu au fost consemnate în scris, datorită faptului că ele au fost trăite şi transmise de

memoria socială din generaţie în generaţie devenind o fântână limpede a genezei şi

continuităţii poporului român în spaţiul carpato-danubiano-pontic.

Peisajul etnografic, prin varietatea şi bogăţia elementelor conţinute poate fi

clasificat după diverse criterii:

1. modul de utilizare al terenurilor: forestier, pastoral, piscicol, pomiviticol, agrar;

2. interacţiunea elementelor provenite din diferite peisaje: bine individualizate şi cu

elemente de interferenţă moştenite sau împrumutate;

3. evoluţie: primare şi derivate;

4. straturile culturale identificate în structura sa:

4.1. origine: autohtone, asimilate;

4.2. evoluţie: fosile, relicte, moştenite, actuale, progresive;

5. starea peisajului: regresiv, instabil, stabil şi progresiv;

5.2. Clasificarea peisajului etnografic după modul de utilizare al

terenurilor

După modul de utilizare al terenurilor am individualizat şi cartat următoarele

peisaje etnografice: forestier, pastoral, piscicol, pomicol, viticol, agrar şi mixte. Dintre

peisajele mixte menţionăm: agro-pastoral, agro-pomicol, agro-viticol, agro-piscicol,

pastoralo-pomicol, pastoralo-forestier, pomi-viticol. Doar peisajul piscicol este strict

legat de existenţa apei, celelalte peisaje etnografice sunt dependente de feritilitatea

32

solului, astfel în peisajul agrar predomină - cernisoluri (cernoziom), luvisoluri,

vertisoluri, hidrisoluri, protisolurile; în peisajul pastoral şi forestier - cambisoluri,

spodisoluri, umbrisoluro, cernisoluri (rendzină), andosolul, iar în peisajul pomicol şi

viticol - luvisoluri, cambisoluri, cernisoluri (faeoziom - pseudorendzina).

Peisajul etnografic este clasificat având drept criteriu general modul de utilizare al

terenurilor, dar şi două criterii secundare relieful şi ocupaţiile tradiţionale. Relieful, prin

caracteristicile sale, determină diversitatea solurilor dar şi dispunerea peisajelor

etnografice în funcţie de formele de relief: pastoral, forestier în zona de munte; pomicol,

viticol în zona de deal şi podiş şi agrar în zona de câmpie. Peisajul piscicol este întâlnit,

în special, în zona de câmpie – Dunărea şi Delta, iazurile din Câmpia Moldovei şi

Transilvaniei, dar şi de podiş – Marea Neagră. Ocupaţiile principale ale sătenilor

determină cu exactitate peisajul etnografic specific. De exemplu, în Culoarul Rucăr –

Bran întâlnim peisajul pastoral şi forestier. În satul Şirnea, Măgura, Peştera ocupaţia

principală a locuitorilor este creşterea animalelor iar în satele Rucăr, Podul Dâmboviţei

lucrul la pădure. Un alt exemplu îl constituie satele de la Dunăre din Câmpia Română,

care în funcţie de ocupaţia principală întâlnită în sat acesta poate fi încadrat în peisajul

piscicol sau agrar. În cazul în care ocupaţiile principale ale locuitorilor au ponderi

aproximativ egale, atunci întâlnim peisaje mixte.

5.2.1 peisajul forestier

Extensiunea solurilor caracteristice biotopului forestier atestă, alături de

toponimia specifică zonelor defrişate (poiană, runc, oaş, curătură, jarişte etc.) ocupate

astăzi cu fâneţe, păşuni, culturi, livezi, vii şi de documentele istorice şi etnografice, că

acum două milenii teritoriul actual al României era aproape în întregime acoperit cu

păduri. Vremuri îndelungate s-a dezvoltat o strălucită civilizaţie a lemnului, ale cărei

forme originale persistă şi astăzi în unele zone etnografice. Forma caracteristică de

ocupare şi utilizare a pământului a fost satul risipit compus din mici cătune prin pădurea

poienită. Casele construite din bârne se puteau muta din loc în loc şi chiar părăsi sau

incendia dacă condiţiile istorice sau naturale deveneau nefavorabile.

33

Amintirea civilizaţiei lemnului este păstrată în toate domeniile de viaţă materială

(adăpost, ocupaţii, meşteşuguri şi instalaţii tehnice populare, alimentaţie) şi spirituală

(credinţe, obiceiuri, folclor, mitologie).

5.2.2. peisajul pastoral

R. Vuia arătă vechimea păstoritului şi agricultura în terase pe înălţimi, care au fost

baza economiei arhaice a poporului autohton român „a trăit, am putea spune, o viaţă

etnografică, trăită pe înălţimi, în spaţiul său mioritic” (1975: 99).

Resursa fitogeografică pe care s-a dezvoltat peisajul pastoral sunt păşunile şi

fâneţele naturale la care s-au adăugat, târziu, plantele furajere cultivate. Pentru folosirea

eficientă a păşunilor şi fâneţelor aflate la mare distanţă de sat, uneori la sute de km.

(Bălţile şi Delta Dunării, ţărmurile Adriaticei şi Gurile Bosforului, stepele Caucazului şi

Mării Caspice), oamenii au construit odăi, sălaşe, stâne, surle, bordeie, ţarcuri, oboare,

drumuri pastorale, drumuri ale sării, fântâni etc.

Păstorii au trasat „drumuri ale oilor” şi „drumuri ale sării” devenite, ulterior,

importante artere de circulaţie. Creşterea animalelor se reflectă direct în toponimie, în

organizarea gospodăriei şi locuinţei, în port şi alimentaţie, în sărbători şi obiceiuri, în grai

şi folclor.

5.2.3. peisajul pomi-viticol

Peisajul pomi-viticol cuprinde renumitele bazine pomicole (Subcarpaţii Munteniei

şi Olteniei, nordul Transilvaniei, Dealurile Vestice, Podişul Sucevei, Podişul Moldovei şi

cunoscutele podgorii româneşti (Drăgăşani, Dealul Mare, Odobeşti, Iaşi, Cotnari,

Murfatlar, Segarcea, Târnave, Bistriţa, Mureş, Arad). Solurile cu vii şi livezi provin din

pădurile defrişate. Personalitatea peisajului pomi-viticol este dată atât de extensiunea

plantaţiilor de vii şi livezi, cât şi de elementele de civilizaţie şi cultură generate de

acestea: pivniţe, poverne, teascuri în componenţa gospodăriei; unelte şi mijloace de

transport adaptate pentru cărat fructele, strugurii, vinul şi ţuica; înălţarea casei pentru a

lăsa loc pivniţei, spaţiu atât de necesar depozitării fructelor şi butoaielor cu vin şi ţuică;

dezvoltarea unor meşteşuguri (dogăritul) şi instalaţii tehnice populare (teascurile,

cazanele de ţuică); modificări în sistemul de alimentaţie; sărbători şi obiceiuri specifice

34

podgorenilor şi pomicultorilor şi altele. În cea mai compactă zonă pomicolă a României

(Subcarpaţii Olteniei şi Munteniei) locuinţa a suferit modificări însemnate: casa la nivelul

solului a fost înălţată pentru a lăsa, la parter, loc pivniţei – spaţiu necesar depozitării

fructelor şi butoaielor cu ţuică. Peisajul pomi-viticol are, de asemenea, implicaţii în

dezvoltarea unor meşteşuguri (dogăritul sau văsăritul), în sistemul de alimentaţie, în

folclor, obiceiuri şi tradiţii. Satele sunt de tip răsfirat devin, în podgoriile mai importante,

de tip adunat.

5.2.4. peisajul agrar

Peisajul agricol propriu-zis este caracteristic zonelor de câmpie (Câmpia Română,

Câmpia Moldovei, Câmpia Banatului şi Crişanei) şi podişurilor joase (Podişul Dobrogei,

Podişul Getic, Podişul Moldovei, Podişul Transilvaniei). El s-a dezvoltat pe solurile

defrişate de pădure sau pe cele desţelenite de păşuni şi fâneţe naturale. Satele au structură

adunată sau răsfirată. În structura gospodăriei locul central nu-l ocupă adăposturile pentru

animale, ci construcţiile pentru depozitat cerealele (magazii, pătule, porumbare), pentru

adăpostul uneltelor şi atelajelor de muncă. Locuinţa, sistemul de alimentaţie, sărbătorile

şi obiceiurile calendarului popular, folclorul, portul şi arta populară, reflectă direct sau

indirect, ocupaţia dominantă a locuitorilor, cultivarea plantelor.

5.2.5. peisajul piscicol

Singurul peisaj cultural care are aceeaşi vechime cu peisajul forestier este cel

piscicol. Amândouă au fost peisaje primare, generatoare de peisaje secundare

(agrar, pastoral). Peisajul piscicol s-a restrâns neîncetat prin înaintarea terenurilor

arabile în regiunile inundabile din lungul Dunării şi râurilor importante. Abundenţa

peştelui şi stufului se reflectă în ocupaţia principală a oamenilor (pescuitul), în

sistemul de alimentaţie, în utilizarea stufului ca material de construcţie (acoperişul

caselor şi anexelor, pereţii acareturilor, gardurile), în mijloacele de transport pe apă,

în folclorul, obiceiurile şi credinţele legate de apă şi de peşte. În calendarul popular

din regiunile cu pescuit dezvoltat apare o sărbătoare numită Ziua Peştelui (17

martie). În această zi, când se zbate ştiuca sau peştele în apă înainte de depunerea

35

icrelor pentru înmulţire, pescarii nu ieşeau la pescuit, ajunau sau prindeau un peşte

mic, îl descântau şi îl mâncau crud.

5.2.6. peisajul mixt.

În raport cu proporţia solului ocupat cu cereale, plante furajere, plantaţii de vii şi

livezi, peisajul poate fi tipic agrar, agro-pastoral, agro-viticol, agro-pomicol.

Personalitatea peisajului pomi-viticol este dată de întinderea plantaţiilor şi de elementele

de civilizaţie şi cultură generate de acestea: crame, pivniţe, poverne, teascuri în

componenţa gospodăriei; unelte şi mijloace de transport adaptate pentru cărat fructele,

strugurii, vinul şi ţuica; dezvoltarea unor meşteşuguri (dogăritul) şi instalaţii tehnice

populare (teascurile, cazanele de ţuică); modificări în sistemul de alimentaţie; sărbători şi

obiceiuri specifice podgorenilor şi pomicultorilor şi altele. În cea mai întinsă regiune

pomicolă a României (Subcarpaţii Olteniei şi Munteniei) locuinţa a suferit modificări

însemnate: casa la nivelul solului a fost înălţată pentru a lăsa loc, la parter, pivniţei –

spaţiu necesar depozitării fructelor şi butoaielor. Peisajul pomi-viticol are, de asemenea,

implicaţii în dezvoltarea unor meşteşuguri (dogăritul sau văsăritul), în sistemul de

alimentaţie, în folclor, obiceiuri şi tradiţii. Satele de tip răsfirat din regiunile de deal şi

podiş devin în podgoriile mai importante de tip adunat. Asemănător celorlalte peisaje

etnografice, din structura peisajului pomiviricol fac parte numeroase obiceiuri şi tradiţii

populare. Pentru exemplificare am ales Anul Nou viticol.

5.3. Tipuri de peisaje etnografice identificate după interacţiunea

elementelor provenite din diferite peisaje

5.3.1. bine individualizate. Un peisaj bine individualizat l-a generat pădurea care a

oferit de-a lungul timpului adăpost, hrană, îmbrăcăminte, materii prime, dar

şi o temă majoră în spiritualitatea românească;

5.3.2 cu elemente de interferenţă moştenite sau împrumutate Lemnul, de pildă

este întâlnit în componentele celorlalte peisaje: pastoral, piscicol, agrar,

pomiviticol. De la materialul de construcţie pentru case, unelte, instalaţii şi

36

până la mijloacele de transport (barcă, car etc.), motive ornamentale ş.a.

lemnul este indispensabil pentru om şi, ca urmare, prezent în toate peisajele.

5.4. Tipuri de peisaje etnografice determinate de evoluţia lor

Prin vechimea locuirii şi activităţilor umane într-un peisaj, acesta capătă patina

timpului şi poate fi numit precum omul: bătrân, matur, tânăr (Ghinoiu, 2005: 330). Din

punct de vedere al evoluţiei, ele pot fi:

5.4.1. primare. Cercetarea peisajului etnografic trebuie să urmărească două

aspecte: unul fizionomic şi altul structural. În funcţie de elementul care dă

notă dominantă s-au individualizat cele cinci peisaje etnografice. La o primă

vedere aceste peisajele etnografice apar globale, însă la o analiză mai atentă

se observă unele discontinuităţi care constituie rezultatul unei îndelungate

evoluţii a peisajelor. Astfel, după identificare şi analiza lor putem să le

stabilim „scheletul” sau structura peisajului originar. Peisajul forestier,

pastoral şi piscicol constituie peisajele primare. Aşa cum se poate observa şi

pe harta tipurilor de soluri favorabile vegetaţiei forestiere ca şi pe harta

realizată de M. David (1939) se pare că biotopul forestier ocupa 60-70 %

din suprafaţa ţării. Restul teritoriului este acoperit de ape sau păşuni (zona

de stepă şi silvostepă). I. Ghinoiu (2007) identifică peisajele dezvoltate pe

soluri cu vegetaţie forestieră, niciodată cultivate de om (pădurea, păşunea

alpină, Delta Dunării).

5.4.2. derivate. Din peisajele primare au derivat ulterior, aşa cum indică toponimia

locurilor defrişate (poiană, curătură, arşiţă, pleaşă, runc, seciu, secătură,

jarişte ş.a., DER, Habitatul, Vol. I, Oltenia, coordonator I. Ghinoiu, 2005:

17, 18), prin desţeleniri, îndiguiri ş.a. celelalte peisaje etnografice: agrar,

pomi-viticol. I. Ghinoiu (2007) identifică peisajele secundare, dezvoltate pe

soluri defrişate de pădure, desecate de ape, desţelenite de vegetaţia spontană.

37

38

Structura fondului funciar pe teritoriul României (1750)

14,30%

35,70%

2,40%

40,50%

7,10%

arabil

pduriăvii, livezipăşuni, fâneţe

alte suprafeţe

Legendă

sursa: D. Teaci

39

5.5. Tipuri de peisaje etnografice diferenţiate după straturile

culturale identificate în structura sa

Cultura populară cuprinde atât latura materială şi spirituală străveche, ci şi acele

fenomene şi elemente de civilizaţie din mediul rural sau urban care s-au cristalizat şi

definit cu deosebire în era noastră şi care au devenit bunuri înşuşite de om, îmbogăţite şi

transmise până în vremea noastră, din generaţie în generaţie. Integrarea elementelor de

cultură populară tradiţională în cultura contemporană, vor constitui baza unor analize şi

consideraţii cu privire la raportul dintre peisajul etnografic tradiţional şi cel modern,

determinând noile aspecte ale culturii noastre populare.

G. Vâlsan considera (2001: 437) că este „definitoriu în viaţa unui popor,

investigaţiile în straturile succesiv sedimentate în timp ale spiritualităţii tradiţionale”.

Peisajul etnografic se poate clasifica şi după straturile culturale identificate în

structura sa:

5.3.1. origine:

5.3.1.1 autohtone, un exemplu îl constituie continuitatea producerii ceramicii

negre. Ea este considerată de origine geto-dacă, folosită nu numai în

Dacia preromană, ci şi în timpul ocupaţiei romane. S-a păstrat mai

bine în satele de la poalele Carpaţilor Orientali iar în zilele noastre este

bine cunoscută ceramica de Marginea. Tipurile primitive de aşezări,

naturale, create de populaţia autohtonă sunt: satul cu case izolate

împrăştiat, satul răsfirat, satul de vale (Vuia, 1975: 42, 77). Privind

piesele porului popular acestea aparţin „vechiului substrat etnografic

traco-dacic: căciula, căşula (în sens de glugă) şi brâul iar cămaşa,

inia, iţarii, pieptarul, sarica şi călţunii din vechiul strat latin” (idem:

58). Păşunile alpine şi arăturile pe înălţimi au fost baza economiei

arhaice a poporului autohton român (ibidem: 99);

5.3.1.2. asimilate, satele cu formă geometrică şi satul de-a lungul

drumului sunt create de colonişti (Vuia, 1975: 77), de exemplu satul

îngrămădit (idem: 43) a apărut în perioada de convieţuire româno-

40

slavă, precum şi acoperişul cu sleme. Acoperişul cu căpriori pare a fi

de origine germană (ibidem: 52). Curtea cu ocol întărit (bazinul

Petroşani, Ţara Bârsei) sau pătrat (ibidem: 44) a existat în antichitate

la greci sau romani, iar mai recent el a fost răspândit în Danemarca,

sudul Suediei, Bulgaria, Belgia, Franţa, Boemia, Slovacia ş.a. Piesele

de îmbrăcăminte aparţinând atât „stratului vechi şi mai recent slav

sunt: izmeane, cojocul, opregul, zadia, zavelca, preştelca şi vâlnicul”

(ibidem: 58). Un alt exemplu îl constituie îmblăciul, instrument pentru

scuturat seminţele din spicele de grâu, care este un dar al civilizaţiei

romane.

5.3.2. evoluţie:

5.5.1.1. arhaic a fost creat şi s-a desfăşurat în trecut, după care şi-a încetat

existenţa, având valoare informaţională de document. „Era obiceiul

ca la urcarea la stâne, primăvara, primul foc să se facă, nu cu

chibriturile sau nici chiar cu amnarul – care probabil e o unealtă

preistorică, - ci prin frecarea a două lemne atât de mult şi cu atât

meşteşug până ce aceste lemne se aprind. Obiceiul există la

popoarele cel mai primitive şi s-a păstrat la noi azi numai în Munţii

Bucovinei, unde a fost descris în ultimii ani de părinte Marian. Dar

de ce nu s-a mai păstrat, şi ceea ce face interesul special al acestui

antic obicei, e faptul că acest foc viu nu putea fi aprins decât de un

tânăr fecior, care nici în vis nu a fost atras de gânduri şi de pofte

trupeşti. Acest fecior – vestală, singur, putea aprinde focul viu, pur

ca şi sufletul lui, şi el, singur, trebuia să păzească să nu se stingă

cumva până la coborârea stânei spre câmpie. De la acest foc viu şi

nestins se aprindeau toate focurile stânei” (Vâlsan, 2003: 23).

Bordeiul, este un alt exemplu, răspândit în Muntenia, Oltenia, dar

şi în Transilvania constituind tipurile vechi de locuinţe îngropate la

români;

5.5.1.2. relict s-a dezvoltat în anumite perioade istorice, ulterior

continundu-şi existenţa şi evoluţia în condiţiile actuale, diferite faţă

41

de cele de geneză, având un areal restrâns fiind pe cale de

dispariţie. În satele din sudul Culoarului Rucăr – Bran, în prima

noapte după înmormântare, există obiceiul să se aprindă de către

rudele mortului un foc pe mormânt. Ei aprind acest foc pentru a

proteja mortul de spiritele pământului, însă acest foc ritual este de

fapt o incinerare simbolică, ritul funerar de incinerare a divinităţii

adorate, fiind specific indo-europenilor, inclusiv tracilor. Un alt

exemplu îl poate constitui Târgul de fete de pe muntele Găina.

Aceste târguri de două sau trei ţări, la care participă locuitorii

satelor, din apropiere dar şi de la mari depărtări, şi stânelor se

numesc în Munţii Apuseni târguri, iar în restul Carpaţilor nedei.

„Forma cea mai interesantă e a nedeilor de pe culmile munţilor,

cum e cea de pe Găina, care se ţine la altitudinea de 1744 m. Acest

târg vestit e singurul care a mai rămas viu” (Vâlsan, 2001: 412).

Casa cu cămară „s-a păstrat ca relict în două regiuni izolate: Ţara

Haţegului, inclusiv Ţinutul Pădurenilor şi în Munţii Apuseni (Vuia,

1975: 49)”;

5.5.1.3. moştenit s-a format tot în perioade diferite faţă de cele actuale,

adaptarea lui la noile condiţii realizându-se prin redimensionarea.

Marele geograf român G. Vâlsan ne arată că „suntem în miezul

unei vechi civilizaţii – care a fost numită tracică – şi se pare că

reprezentăm partea ei cea mai caracteristică” (2001: 10).

Prelucrarea produselor agro-alimentare s-a situat încă din cele mai

vechi timpuri în centrul ocupaţiilor casnice. Astfel, preocupările

pentru uşurarea muncii au dus la descoperirea instalaţiilor folosite

în acest scop, morile, pivele etc. Tipul iniţial al morilor de apă a

fost moara cu roată orizontală, numită moara cu ciutură, etc.

Având o capacitate redusă de măcinat, acest tip de moară a fost

înlocuit de moara cu roată verticală, al cărei angrenaj de roţi cu

măsele sau palete, sporeşte capacitatea de măcinat. Putem vorbi de

arta ceramicii din neolotic şi transmisă din generaţie în generaţie

42

până în prezent, ca şi motivele în formă de spirală sau şarpele în

relief. Un alt exemplu îl poate constituii căciula cu fundul lat

întâlnită în părţile Sibiului, în Culoarul Rucăr-Bran şi a văii Jiului

seamănă cu „cunoscutele figuri din neolitic de la Butmir,

reprezentând capete de bărbaţi cu căciula cu fundul lat şi plete

lungi” (Vuia, 1975: 54);

5.5.1.4. contemporan este cel caracteristic perioadei actuale şi are un

caracter calitativ bine determinat. Oierii români au un calendar

pastoral împărţit numai în două anotimpuri, iarna patronată de

Sâmedru (26 octombrie), reprezentare mitică care desfrunzeşte

codrul, şi vara patronată de fratele acestuia, Sângiorz (23 aprilie),

care înfrunzeşte codrul. Focul lui Sumedru, unul din formele

concrete de manifestare a ceea ce etnologii numesc focuri rituale, a

fost atestat de cercetările efectuate pentru Atlasul Etnografic

Român în satele fostului judeţ Muscel, în nordul judeţelor vecine

cu Muscelul (Argeş, Vâlcea şi Dâmboviţa) şi în satele din Moldova

întemeiate de musceleni (Coţofeneşti - jud. Bacău; Soveja - jud.

Vrancea şi altele). Sâmedru este o importantă sărbătoare a

calendarului popular şi zi de soroc a anului, când expira

înţelegerile făcute la Sângiorz şi se încheiau altele noi, se angajau

ciobanii prilej de adălmaşuri şi veselie. Nerespectarea înţelegerilor

vechi aducea însă şi neplăceri, de unde şi zicala: La Sângiorz se

încaieră câinii (la formarea turmei, stăpânii de oi aduceau şi câini

de pază) / La Sâmedru se bat stăpânii! (Ghinoiu, 1997: 225).

Obiceiul constă în împlântarea unui par, gros de 20-25 cm şi înalt

de 10 m, în poziţie verticală şi îmbrăcarea lui cu cetină verde,

operaţiune numită gătitul focului (foto. ). În linişte, cuprinşi de

emoţie, copiii, ajutaţi de feciori, aprind, la lăsatul serii de 25

octombrie, Focul lui Sumedru. când flăcările încep să lumineze

cerul (foto. ), copiii strigă în cor, cât îi ţin puterile: Hai la Focu lui

Sumedru! În dimineaţa zilei de Sf Dumitru (26 decembrie), femeile

43

iau, la plecare, cenuşă şi cărbuni aprinşi pentru fertilizarea

grădinilor, păşunilor şi livezilor, pentru spor şi rod bogat în noul

an. La rândul lor, fetele împrăştie cenuşă şi cărbuni la răspântii sau

în grădina feciorilor pe care îi doresc. Desfăşurarea întregului

ceremonial sprijină ipoteza conform căreia peste data de celebrare

a unui mare zeu indo-european părinţii bisericii creştine au

suprapus pe Sf Mare Mucenic Dimitrie de la Tesalonic. Deşi

numele zeului uzurpat s-a pierdut de-a lungul timpului, elemente

ale cultului său au fost preluate de Sumedru, reprezentarea mitică a

calendarului popular. Păstorii românii au preluat numele Sfântului

creştin Dimitrie, de la care au derivat numeroase nume de familie

(Dumitru, Dumitrache, Dumitran, Dumitraş, Dumitraşcu, etc.), dar

şi scenariul morţii şi renaşterii zeului uzurpat care continuă să-l

jertfească, prin tăiere, şi apoi să-l readucă la viaţă, printr-un rit

funerar de incinerare. Sub pavăza divinităţii renăscute, oamenii din

Carpaţi încep la 1 ianuarie un nou an civil, iar la 26 octombrie un

nou an pastoral (David);

5.5.1.5. progresiv, există sau apare în peisajul actual şi este în curs de

dezvoltare. Locuinţele sunt de două tipuri: permanente şi

temporare. Cele permanente sunt semiîngropate şi de suprafaţă.

Casele de suprafaţă sunt în prezent: casa pe un rând şi casa pe

două rânduri sau cu două caturi. Casa pe un rând s-a dezvolatat din

două tipuri iniţiale: casa cu cămară şi casa cu tindă. Casa pe două

caturi a apărut mai ales în zonele pomicole şi viticole, unde spaţiul

pentru păstrarea fructelor şi vinurilor s-a obţinut prin înălţarea

caselor pe temelii de piatră şi amenajarea unei pivniţe, răcoroase

vara şi nu prea friguroase iarna. În cele mai multe părţi temelia s-a

înălţat la nivelul unui parter. Alături de pivniţă a apărut adeseori o

încăpere folosită ca bucătărie de vară sau odaie de locuit. În ultimii

ani a început să se extindă locuinţa pe două nivele sau casa de tip

vilă. Acoperişul mai înalt, se multiplică în numeroase pante de

44

scurgere, foişorul şi prispa se fărâmiţează în balconaşe, verande,

marchize, pivniţa se reduce ca spaţiu pentru păstrarea şi

depozitarea alimentelor şi se sapă, sub o parte din locuinţă iar

planul de construcţie este puternic influenţat de locuinţa urbană.

Prin adoptarea planului cu 4 – 6 camere de locuit, cu funcţii

diferenţiate, casele se deosebesc destul de puţin de cele urbane. Un

alt exemplu îl poate constitui rariţa, plugul vechi, alcătuit în

întregime din lemn. Acest plug străvechi a evoluat de-a lungul

timpului în plugul din metal care ară una sau două brazde, iar în

prezent se folosesc pluguri acţionate de tractor şi pot ara un număr

mare de brazde.

5.6. Tipuri de peisaje etnografice diferenţiate după starea de

conservare

Sunt identificate următoarele tipuri de peisaje:

5.4.1. regresiv, caracterizează peisajele aflate în declin, astfel peisajul forestier

care se află într-un continu proces de restrângere datorită exploatărilor şi

defrişărilor pe suprafeţe întinse. Dacă în trecut suprafaţa ocupată cu păduri

reprezenta cca. 70 % din teritoriul ţării, în 2006 ea ocupa 28, 3 % (sursa

INS). Într-un proces de declin se află şi satele mici ca număr de locuitori,

cu un grad ridicat de îmbătrânire, unde populaţia tânără şi adultă migrează

spre centrele urbane. Un astfel de exemplu îl constituie satul Şirnea din

Culoarul Rucăr-Bran care are un comportament demografic dezechilibrat:

în anul 1966 avea 903 locuitori iar în 1992 - 509, bilanţul migratoriu

(raportul dintre populaţia venită şi cea plecată) era în 1966 de (– 16,8 ‰)

iar în anul 1992 de (– 21,5 ‰), sporul natural (raportul dintre natalitate şi

mortalitate) era în anul 1966 de 18 ‰ iar în 1992 de (- 6,6 ‰) iar structura

pe grupe de vârstă arată că în anul 1966 grupa de vârstă de peste 60 de ani

deţinea 14,6 % din populaţie iar în anul 1992 – 30, 3 % (sursa INS). Acest

45

sat riscă ca în scurt timp să fie lipsit de populaţie. Odată cu dezvoltarea

turismului în zonă, 2000-2004, au apărut numeroase pensiuni care au

personal venit din Braşov, deoarece populaţia tânără deţine un procent

scăzut. Practicarea turismului fără să ţină cont de specificul zonei –

peisajul pastoral, va determina trecerea acestui peisaj regresiv într-un

peisaj instabil datorită inserţilor urbane. Un alt caz îl constituie aşezările

rurale strămutate din cauza condiţiilor naturale: alunecări de teren,

inundaţii controlate (construcţia de baraje) sau naturale, incendii etc.,

astfel acel peisaj etnografic cristalizat în urma unei vechi locuiri dispare

sau este degradat în mare parte;

5.4.2. instabil, atunci când inserţile exterioare (urbane în special sau din alte

peisaje) provoacă dezechilibre ale componentelor. Peisajul pastoral (cca.

20 % din suprafaţa ţării) s-a restrâns treptat din zonele de câmpie şi podiş,

având în prezent cea mai mare extindere în zona montană. Şi creşterea

animalelor s-a diminuat ca ocupaţie, o mare parte din populaţie, care au

urmat drumul oraşului sau aşezările rurale cu potenţial economic, fiind

ocupată în industrie, servicii etc. În cadrul peisajului instabil putem

include şi aşezările rurale cu un grad ridicat de urbanizare, care determină

atât o degradare a componentelor cât şi o modificare funcţională a

acestora;

5.4.3. stabil apare atunci când există o capacitate de autoreglare la inserţile

exterioare naturale sau antropice. Este cazul peisajului piscicol şi

pomiviticol şi al aşezărilor mijlocii şi mari ca număr de locuitori;

5.4.4. progresiv apare atunci când peisajul este într-o continuă dezvoltare şi

extindere, cum este cazul peisajului agrar (terenurile arabile ajungând la

aproximativ 40 % din suprafaţa ţării). Amintim aici şi aşezările rurale

turistice care s-au dezvoltat în special după anul 1995 fără să modifice

componentele peisajului, păstrând specificul etnografic al zonei, cu puţine

inserţii urbane.

46

Peisajele etnografice pot fi diferenţiate şi după valoarea culturală, în elaborarea

acestei clasificări s-a luat în calcul atât valoarea calitativă a elementelor etnografice dar şi

cadrul natural. Astfel, peisajul etnografic este: spectaculos, amintim gospodăriile cu ocol

întărit din bazinul Petroşani, Ţara Bârsei, porţile maramureşene, satele crâng din Munţii

Apuseni, satele pastorale din Mărginimea Sibiului şi Culoarul Rucăr-Bran, satele

meşteşugăreşti specializate în ceramică: Horezu, Marginea ş.a. Predomină zonele

montane şi deluroase dar şi unele zone din Delta Dunării; plăcut este specific pentru

marea majoritatea zonelor montane, deluroase, de câmpie, piscicole, unde elementele

etnografice n-au suferit modificări însemnate; degradant, în zonele unde elemente

etnografice au dispărut sau au fost modificate, din cauze economice, în mare măsură iar

cadrul natural corespunde terenurilor folosite pentru exploatarea diferitelor resurse de

subsol (miniere, aurifere etc.) sau degradate.

47

Capitolul VI INDICATORI ŞI INDICI DE EVALUARE A

FUNCŢIONALITĂŢII PEISAJULUI ETNOGRAFIC

Dimensiunea, intensitatea şi repartiţia spaţială a efectelor impactului antropic asupra

peisajului, ce determină dinamica peisajelor etnografice, se pot măsura cu ajutorul

anumitor indicatori şi indici.

Indicatorii sunt informaţii cuantificabile care ne ajută să exprimăm şi să vizualizăm

modificările care se produc în timp în peisaj.

Indicii reprezintă mărimi rezultate din raportul a două valori diferite ale unui

indicator, reflectând variaţia acestuia în timp.

Dinamica în timp şi spaţiu a diferitelor categorii de folosinţă a terenurilor (creşterea

terenurilor agricole, restrângerea peisajului forestier etc.), intensificarea turismului rural

exercită un impact deosebit asupra funcţionalităţii şi naturalităţii peisajelor.

48

49

50

51

52

53

54

Capitolul VII

DEZVOLTAREA DURABILĂ A PEISAJULUI

ETNOGRAFIC

Satul şi oraşul, cele două lumi deosebite ca mod de viaţă: unul fiind promotorul

inovaţiilor, celălalt păstrătorul. Pe când unul distruge formele mai vechi de viaţă, celălat

suportă pasiv sau acceptă inovarea, iar peisajul etnografic necorupt de civilizaţia modernă

este o zestre a satelor.

Satul turistic redă specificitatea şi originalitatea etno-folclorică locală sau zonală a

ţării şi de aceea trebuie sã fie promovat ca produs turistic global. Este corect ca

promovarea satelor turistice să fie făcută menţionând peisajul etnografic sau zona

etnografică şi nu judeţul.

Turismul rural constituie o şansă pentru zonele defavorizate, prin crearea unui

sistem de servicii care includ şi oferta de produse autohtone ce duc la noi surse de

venituri. Prin dezvoltarea acestuia, se stopează exodul populaţiei săteşti spre oraş, se va

îmbunătăţi infrastructura (drumurile, comunicaţiile etc.), va creşte confortul la cazare şi

se vor valorifica pe plan local produsele autohtone (artizanat, legume, fructe, lactate,

vinuri, preparate din carne etc.).

Un rol important în practicarea unui turism rural durabil îl constituie formarea şi

pregătirea ţăranului, care să desfăşoare activităţi turistice dar în acelaşi timp să protejeze

patrimoniul etnografic:

- protejarea şi conservarea specificului etnografic. Ţăranul trebuie instruit să-şi

amenajeze cel puţin o cameră în mod tradiţional, fără să folosească elemente din alte

peisaje sau zone etnografice. Meşterii locali trebuiesc încurajaţi să-şi deschidă centre

meşteşugăreşti în care să-şi vândă o parte din produsele lor şi ofere posibilitatea turistului

să vadă şi să cunoască tehnica de realizare a produselor.

- modalităţi de valorificare turistică a potenţialului etnografic. Turistul, în funcţie

de sejurul pentru care a optat, trebuie să viziteze şi să cunoască toate obiectivele

55

importatnte ale zonei. În acest caz, ţăranului îi revine rolul de-ai oferi un itinerariu care să

cuprindă pe lângă vizitarea unor muzee, elemente ale cadrului natural, situri arheologice

ş.a. şi elemente ale patrimoniului etnografic: gospodării având o arhitectură tradiţională,

centre meşteşugăreşti ş.a. Benefică este implicarea şi participarea turistului la diferite

sărbători şi obiceiuri, nedei, târguri ş.a.

- crearea unor obiective turistice: muzee etnografice săteşti, care să intre în

administraţia primăriei. Ele vor reda specificul etnografic al satului respectiv. Va trebui

realizată o broşură care să conţină o caracterizare geografică şi etnografică a acestuia,

realizată de către intelectualii satului. Pe cât posibil această broşură va trebui să fie

însoţită de casete audio, video şi CD care să conţină muzică populară locală, anumite

obiceiuri şi sărbători, meşteşuguri locale ş.a.

Cursurile de formarea a ţăranilor trebuiesc făcute de către specialişti din domeniul

economiei, geografiei, etnografiei ş.a., dar trebuiesc implicaţi şi intelectuali locali pentru

o mai bună informare a populaţiei rurale.

Crearea unui cadru legislativ şi instituţional (consultând specialiştii) care să

protejeze patrimoniul etnografic. Va trebui revizuită Ordonanţa Guvernului din 24 august

1994 în care termenii de pensiune turistică şi fermă agroturistică să fie corect definiţi: să

apară termenul de gospodărie, nu locuinţă, să apară sursa alimentelor (din surse proprii şi

locale), să figureze un număr rezonabil de camere (maxim 10 camere). De asemenea, va

trebui să apară obligativitatea ca ţăranul să-şi amenajeze în mod tradiţional (să fie în

conformitate cu specificul local, nu să folosească kitchuri) cel puţin o cameră iar turişti să

fie informaţi despre specificul etnografic (să cunoască nu numai bucătăria tradiţională

locală, ci şi anumite obiceiuri, ocupaţii şi meşteşuguri ş.a.).

Inevitabil, după modul cum au evoluat aşezările rurale în ultimul secol, satul

tradiţional va dispare în scurt timp. Sarcina noastră este să încercăm să “artificializăm”

acest patrimoniu etnografic, prin crearea acestor muzee etnografice săteşti. Rămâne de

văzut dacă aceste sate turistice vor mai fi peste 20 de ani aşezări rurale sau vor deveni

mici orăşele şi dacă vom şti să-i învăţăm şi pe ţărani cât de important este să protejem

acestă bogăţie a noastră: cultura populară?

56

CONCLUZII

Termenul de peisaj a fost folosit pentru prima dată de către pictorii Renaşterii,

definind un tablou în care natura observată de om este personajul principal.

Până în prezent se pot individualiza trei discipline ştiinţifice care au ca obiect de

studiu peisajul: Ecologia peisajului, Arhitectura peisajului şi Geografia peisajului.

Conceptul de peisaj cultural, la nivel european, este din ce în ce mai des

prezentat ca o împletire inseparabilă între natură şi cultură.

Peisajul are o desfăşurare spaţială variabilă, repetabil la nivel planetar, dar

irepetabil sub toate aspectele lui caracteristice, având originalitatea sa (existenţa unui

element care imprimă o notă dominantă). Fiind un sistem omogen, deschis, există în

permanenţă schimburi de materie, energie şi informaţie între componentele acestuia,

ceea ce îi determină, într-un interval scurt sau lung de timp, o anumită fizionomie. Are o

latură structurală, rezultatul interacţiunii şi interrelaţiilor dintre componente, ceea ce

are ca feed-back latura observabilă, ce ne încântă în cele mai multe cazuri privirea -

peisaj montan, lacustru, carstic etc., dar pot exista şi peisaje dezolante – peisaj industrial

în paragină, peisaj cu teren erodat, peisaj forestier defişat în mare măsură etc.

Peisajul natural constituie suportul de manifestare a etnicului, având ca rezultat o

anumită morfologie şi fizionomie a peisajului etnologic.

Peisajul etnologic este parte componentă a peisajului cultural, care sintetizează

toate fenomenele şi procesele generatoare de cultură şi civilizaţie ale unei etnii.

Dinamica peisajului etnografic de-a lungul timpului este semnul vieţii iar faţa

nefardată a sa îţi încântă atât privirea cât şi sufletul. Peisajul etnografic integrează

naturalul cu socialul, omul modificând ori înlocuind componentele naturale (biotice şi

abiotice) în funcţie de nevoile sale, de gradul de organizare şi dezvoltare al colectivităţii

din care face parte.

Peisajul etnografic este mărturia durabilă a osmozei omului cu natura, a

creativităţii lui generatoare de cultură şi civilizaţie, portul cu care poporul a gătit

pământul pe care-l locuieşte, în funcţie de nevoile sale, de-a lungul mileniilor. Parte

componentă a peisajului etnologic, sintetizează latura materială şi spirituală a unei etnii,

57

are o fizionomie proprie fiind rezultatul interacţiunii şi interrelaţiilor dintre componente

şi posedă anumite caracteristici ce-i permit nu numai identificarea, dar şi delimitarea.

El are o serie de caracteristici: este mediu de viaţă, patrimoniu, are o continuitate,

este resursă, original, are valoare identitară, are o dezvoltare ciclică, este omogen,

complex, unitar, funcţional, variat.

Componentele sale sunt: biotică şi abiotică, socio-economică şi culturală.

Criteriile ierarhizării peisajului etnografic sunt următoarele: geografic, identitar

(cultural, a colectivităţilor umane, psihic), fizionomic, funcţional, dinamic, tipologic,

morfologic.

Unităţile peisajului etnografic sunt: intraetnice: zona etnografică, microzona

etnografică şi satul propriu-zis şi interetnice: regiunea culturală, spaţiul cultural şi

planiglobul cultural.

Zona este subunitate a peisajului etnografic generată de o comunitate istorică de

tip „ţară”, nucleu de concentrare şi continuitate demografică, culturală, economică,

lingvistică (graiurile), suprapusă peste formele de relief de ordinul III. Multe dintre ele

fiind vechi organizaţii locale autohtone, asociaţii de obşti de unde şi denumirea de „ţară”

coroborat şi cu cadrul lor de viaţă – căldările depresionare, culoare de vale etc.

Peisajul etnografic poate fi clasificat folsind următoarele criterii:

• modul de utilizare a terenurilor: forestier, pastoral, piscicol, pomicol, viticol,

agrar şi mixt;

• interacţiunea elementelor provenite din diferite peisaje: bine individualizate şi

cu elemente de interferenţă moştenite sau împrumutate;

• evoluţie: primare şi derivate;

• straturile culturale identificate în structura sa:

• origine: autohtone, asimilate;

• evoluţie: arhaice, relicte, moştenite, contemporane, progresive;

• starea peisajului: regresiv, instabil, stabil şi progresiv;

Dezvoltarea durabilă este dezvoltarea care satisface nevoile generaţiei actuale fără a

compromite şansele viitoarelor generaţii de a-şi satisface propriile nevoi.

58

Protecţia socio-economică a dezvoltării durabile nu se înregistrează numai la

nivelul comunităţilor locale, ci şi în strategiile de management al diferitelor peisaje la

nivel regional (judeţean), naţional şi internaţional.

Principalele elemente ce trebuie luate în considerare pentru a asigura o dezvoltare

durabilă sunt:

• promovarea satului turistic menţionând peisajul etnografic, zona

etnografică şi nu judeţul;

• practicarea unui turism rural (de preferat este agroturismul care afecteză

mult mai puţin peisajul etnografic) astfel încât să fie protejat şi conservat

specificul etnografic prin: folosirea arhitecturii locale; amenajarea cel

puţin a unei camere (din cadrul pensiunii) în mod tradiţional, fără să

folosească elemente din alte peisaje sau zone etnografice; folosirea

alimentelor locale, naturale – brânzeturi, lactate, preparate din carne etc.

Turistul să cunoască nu numai bucătăria tradiţională locală, ci şi anumite

obiceiuri, ocupaţii şi meşteşuguri ş.a prin implicarea şi participarea lor

directă.;;

• încurajarea meşterilor locali să-şi dschidă centre meşteşugăreşti în care să-

şi vândă o parte din produsele lor şi să ofere posibilitatea turistului să vadă

şi să cunoască tehnica de realizare a produselor;

• crearea unor obiective turistice: muzeele etnografice săteşti, care să intre

în administraţia primăriei. Ele vor reda specificul etnografic al satului

respectiv. Va trebui realizată o broşură care să conţină o caracterizare

geografică şi etnografică a acestuia, realizată de către intelectualii satului.

Pe cât posibil această broşură va trebui să fie însoţită de casete audio,

video şi CD care să conţină muzică populară locală, anumite obiceiuri şi

sărbători, meşteşuguri locale ş.a.;

• formarea şi pregătirea ţăranului, de către specialişti din domeniul

economiei, geografiei, etnografiei ş.a. , care să desfăşoare activităţi

turistice dar în acelaşi timp să protejeze patrimoniul etnografic;

• exploatarea resurselor solului şi subsolului fără să distrugă sau să producă

dezechilibre în cadrul peisajelor etnografice.

59