Iudaismul în epoca antichității târzii

Preliminarii

Definirea termenului „Antichitate târzie” este decisivă atunci când încercăm să

punem în discuție o temă atât de vastă ca aceea a destinului parcurs de iudaism în intervalul

de timp ce cuprinde secolele III- VII d. Hr1. Prin „Antichitate târzie” înțelegem o perioadă de

tranziție de la Antichitate spre Evul Mediu, cu localizare european-mediteraneeană. Istoricii

susțin teza potrivit căreia această perioadă este una a declinului, timp în care au loc schimbări

decisive care conduc spre ceea ce este cunoscut în mod unanim ca fiind un „Ev Mediu

întunecat”.

Iudaismul a cunoscut în toată această perioadă atât momente faste, cât mai ales

momente de declin. În lucrarea de față dorim să prezentăm câteva caracteristici definitorii ale

destinului iudaic în lumea cosmopolită domitată și influențată în mod decisiv de coordonatele

socio-culturale trasate de ideologia creștină din Imperiul Bizantin.

Introducere în studiul Antichității târzii

Ce reprezintă “Antichitatea târzie”? În mod fundamental, o perioadă de tranziţie cu

localizare europeană-mediteraneeană şi o periodizare relativă între secolele III-VII d.Hr.

(uneori extinsă la secolele II-VIII). Studiul de sine-stătător al acestei perioade este de dată

relativ recentă şi de aceea prezintă vigoarea unei discipline tinere şi provocatoare, iar în cadrul

acestui studiu sunt puţine interese mai vii şi mai relevante astăzi decât înţelegerea rolului

creştinismului în raport cu puterea seculară şi cu celelalte concepţii religioase.

Perioada Antichităţii târzii a început să fie cercetată în adevăratul sens al cuvântului,

odată cu dezvoltarea istoriografiei secolului XX, chiar dacă unii istorici ai secolului anterior,

precum Fustel de Coulanges, în Franţa, arătaseră deja preocupări speciale pentru definirea

specificului şi încadrarea acestei perioade. În mod firesc, istoriografia de specialitate a

încercat să dea un răspuns la întrebarea dacă perioada imperiului roman târziu trebuie

considerată în mod esenţial o „perioadă de declin” a Antichităţii şi de naştere a unui „Ev

1 Există, desigur, și istorici care extind această perioadă cu încă un secol. Așadar analizele detaliate pot conduce până spre secolul VII d. Hr. Pentru detalii a se vedea lucrarea deosebit de interesantă a lui Henri-Irénée MARROU, Biserica în Antichitatea târzie (303-604), traducere de Roxana Mareș, Editura Univers-Teora, București, 1999, pp. 349.

Mediu întunecat”. Lipsiţi de o preocupare atentă pentru rolul religiei în această durată istorică,

primii savanţi între care amintim pe F. Lot, H. Pirenne, G.B. Bury, M. Rostovtzeff, A.

Piganiol şi, ceva mai târziu, A.H.M. Jones au continuat portretizarea în tuşe groase a

decadenţei romane, deplângând victoria barbariei în termeni mai mult sau mai puţin

încadrabili posterităţii extrem de durabile a operei lui E. Gibbon (sec. XVIII).

Deja înainte de mijlocul secolului însă, alţi istorici de calibru, precum H. Lietzmann,

H.-I. Marrou, N.H. Baynes sau A. Momigliano, începuseră să descopere şi cealaltă faţă a

epocii, preferând să o descrie nu atât în termeni de “decadenţă,” cât de „reînnoire”, de

transformare structurală a lumii mediteraneene sub impactul marilor migraţii/invazii, al

ascendenţei creştinismului şi al formării unei christianitas. Pe fundalul lucrărilor fundamentale

publicate începând cu anul 1953 de „Centrul italian de studii asupra Evului Mediu timpuriu”

(Spoleto), apariţia în 1971 a lucrării lui Peter Brown despre Lumea Antichităţii târzii (“The

World of Late Antiquity: From Marcus Aurelius to Muhammad, AD 150-750”) a însemnat un

eveniment care a permis consacrarea unei noi discipline istoriografice.

De aici încolo, studiul Antichităţii târzii (cunoscută la nivel global ca Spätantike,

Antiquité tardive sau Late Antiquity) va deveni în general mult mai atrăgător pentru

cercetători. El se va substitui în mare parte studiului imperiului roman târziu, depăşindu-l sub

aspect temporal (mult dincolo de căderea Romei), geografic (în sensul interesului sporit

pentru arealul extra-roman, mai ales cel răsăritean) şi cultural-religios (prin relevarea

ascensiunii creştinismului într-un mediu religios sincretic). Antichitatea târzie apare astfel

drept gazda unei lumi noi sau, în alte cuvinte, lumea Antichităţii târzii începe să fie privită ca

un univers de sine-stătător.

În mod semnificativ, Peter Brown s-a dedicat studiului acestei perioade după ce

fusese format în istoria medievală şi modernă, spre deosebire de marea majoritate a istoricilor

anteriori, care fuseseră istorici ai Antichităţii clasice. Această “coborâre” spre Antichitate a

contribuit decisiv la căutarea şi reliefarea unui început, şi nu a unui sfârşit. Folosind o

metodologie mai puţin obişnuită până atunci (vezi, în special, aportul antropologiei sociale,

studiul „vieţii private” etc.), profesorul Brown devine, mai ales prin accentul pus pe Răsăritul

roman, un istoric al fenomenului religios, fără ca aceasta să fi fost intenţia sa iniţială. Totuşi,

preocuparea majoră pentru raportul între om şi sacru s-a dezvoltat ulterior în lucrările sale (şi

ale altora), creştinismul fiind studiat în comparaţie cu religiile greco-romane, ideologiile

elenismului târziu, iudaismul, cultele orientale şi islamul timpuriu, fiind considerat ca agent

fundamental (deşi nu unic) de transmitere a culturii clasice în noua lume mediteraneană.

Această complexă viziune istoriografică cuprinde savanţi dintre cei mai diverşi, de la

cercetători ai istoriei economice şi sociale precum Evelyne Patlagean sau Lellia Cracco

Ruggini, la istorici ai culturii, precum Averil Cameron. În acest context, Brown poate fi

considerat liderul unei generaţii care a (re)definit conceptul istoriografic de Antichitate târzie,

de istorici reformatori preocupaţi de aspectele religioase şi culturale, cu un interes accentuat

pentru Răsăritul mediteraneean şi care au preferat să descrie perioada în termeni de “formare”

sau “naştere”, şi nu de declin. Această viziune transpare evident din ultimele două volume ale

celebrei serii Cambridge Ancient History (1997, 2001).

Anii 1990 însă au adus revenirea în prim-plan a unei istoriografii tradiţionale, evenimenţiale,

militare, cu un accent pe efectele dezastruoase ale migraţiilor “barbarilor” în Apus într-o

viziune generală de “declin” şi “moarte a Antichităţii”. Această reacţie a venit pe fondul

nemulţumirilor faţă de demersul sociologic sau funcţionalist brownian şi faţă de selecţia, dacă

nu arbitrară, cel puţin slab reprezentativă a izvoarelor. Relativizarea obiectivităţii fenomenului

de decadenţă economică şi culturală a lumii mediteraneene a generat obiecţiile susţinute ale

istoricilor conservatori şi, mai ales, ale arheologilor. La rândul lor, istoricii “creştinismului

vechi” sau “timpuriu” (sau, după caz, ai Bisericii vechi) insistă asupra menţinerii unei

periodizări diferite de cea a Antichităţii târzii browniene. Persecuţiile şi sinoadele sunt

menţinute în prim-planul expunerii, iar preferinţa acordată de Brown referinţelor la texte

creştine (patristice) minore în dauna textelor considerate cu adevărat importante le apare

acestora drept neîntemeiată.