Nicolae Stoie, Pastelurile de la Ocna Sibiului, Cuvânt însoţitor de A.I. Brumaru, Ed.

Pastel, Braşov, 2007, p. 111.

Întreaga creaţie lirică a lui Nicolae Stoie (Consemnele necesare – 1969, Drumul spre

solstiţiu – 1970, O ramură deasupra ierbii – 1975, Zăpada din anul o mie – 1981, Veacul de

aur – 1984, Cerul senin al limbii române – 1985, Harpha nopţii – 1997) vădeşte o preocupare

constantă pentru ţinutul originar, iar volumul Pastelurile de la Ocna Sibiului, publicat la o

distanţă de 10 ani de ultima carte, anunţă explicit intenţia autorului de a rămâne fidel acestei

orientări. Volumul reia temele şi motivele poeziei Ocna Sibiului din O ramură deasupra

ierbii, publicat în 1975 adăugându-le o nouă dimensiune, o nouă interpretare, aceea de pastel.

Chiar înainte de a deschide volumul, coperta şi titlul acestuia trădează temele

constante ce se vor regăsi pe paginile din interiorul lui: o îmbinare perfectă, armonioasă între

elementele naturale şi cele de urbanism ale locului natal, care trimit (prin imaginea alb-negru)

către trecut, ilustrând, totodată, şi contemporaneitatea. Încadrarea clară în specia lirică a

pastelului arată cu sinceritate spre cel care i-a slujit autorului de model, „Bardul de la

Mirceşti”, dar, în acelaşi timp, incubă dorinţa autorului de reabilitare, de reînnoire şi

redimensionare a acestei specii devenită canonică.

Primul poem al plachetei, intitulat Prefaţă, exprimă în manieră argheziană mărturia de

credinţă a autorului: dorinţa lui arzândă era aceea de a se ridica la înaltul nivel al poeţilor

dinaintea lui „sunt cel mai frumos, rosti radu stanca / sunt cea mai frumoasă, şopti blandiana”,

dar „fantoma tinereţii ratate” pe care o vede reflectându-se în oglinda apei îi comunică:

„niciodată n-ai fost şi n-ai scris / ca virgil mazilescu ori paul goma.” Din numeroasele filiaţii

pe care autorul le face cu alţi autori în cele 60 de pasteluri ale volumului se desprinde mereu

acelaşi sentiment de nemulţumire de sine, urmat de exprimarea dorinţei de a se legitima ca

poet: „umbra lui petöfi la ocna sibiului / nu mi s-a arătat niciodată / cum lui grigore

alexandrescu / umbra lui mircea la cozia” (Umbra lui Petöfi la Ocna Sibiului). Poate acesta

este motivul pentru care, publicând la o vârstă onorabilă, încearcă să revitalizeze o specie

literară considerată desuetă, efort care speră să îi confirme maturitatea scriitoricească.

Poezia Pastelurile lui Alecsandri exprimă aceeaşi nemulţumire de sine. Eul liric

devenit „umbra poetului ce visam să ajung”, se compară de două ori cu iluştri săi predecesori:

„pe eminescu noi poeţii tineri / zadarnic încercăm nu-l vom ajunge” şi „nici alecsandri / nu-i

de colea (zic) anume a inventat el / coada pastelului – să te poţi alege / cu ceva în urma

lecturii”. Şi Mezul iernei se doreşte o replică la poezia cu titlu omonim a ctitorului speciei

pastel. Trosnetului stejarilor i se opune bubuitul ciocanelor de bronz din ocnă, „gerul amar,

cumplit”, „stelele îngheţate” şi „cerul oţelit” sunt demitizate, parcă: „e mezul iernei lumea-i

îngheţată bocnă / ţurţuri de sare-atârnă de pe cer pe zare”, atmosfera alecsandrină

maiestuoasă, sfântă, veşnică este desacralizată: „fantoma unui câine-n curte latră / în pod se-

aud miorlăituri de mâţe”, „sub cupola nopţii (…) se-ntorn / strigoii pe la casele vecine”, iar

„maria oprişor domnaru cântă-n horn / cu glas de crivăţ bocete saline”. Aceste versuri creează

o atmosferă depresivă, sumbră, ce aminteşte de simbolistica funestă a lui Bacovia: materia se

dezintegrează sub puterea gerului, lumea e bântuită de fantome şi strigoi, cântecele par un

bocete, „ţurţurii atârnă” ca plumbul. Cuvintele recurente ale lui Nicolae Stoie sunt sare, salin,

salinitate, aşa cum la Bacovia erau „amurg”, „violet” şi „plumb”. Reprezentativ în acest sens

este poemul Ploi de sare, o îmbinare interesantă între Lacustră şi Plumb în manieră

stoieciană: „apele sărate în aburi se transformă / şi se întorc prin ploi de parcă plâng / în cer

îngeri de sare fără chip şi formă”, „stâlpii caselor se frâng de sare roşi” şi „sunetele ploii se

sting spre a încape-n / urechea surdei zile de vară care moare”.

Tot o atmosferă desacralizată este prezentată şi în Îngerul de sare. Imaginea îngerului

este preluată de la Vasile Voiculescu şi Nichita Stănescu, aşa cum însuşi autorul recunoaşte în

text „de când mă ştiu îmi dă târcoale / un înger de sare; cercuri albe descrie / deasupra mea în

aerul suprasaturat / de aripile îngerilor din poemele cu îngeri / ale lui v. voiculescu de aripile

îngerilor / din poeziile locuite de îngerii / lui nichita stănescu.” Asemeni predecesorilor săi,

îngerul de sare descinde din paradisul în destrămare: este „golaş de parcă ultimii fulgi de

zăpadă / nu i s-ar mai prinde de aripi”, „mănâncă-n silă filele cărţii / nu lasă nimic în farfurie

ca unul / ajuns din întâmplare la cantina săracilor”

În Dimineaţă cu îngeri de toamnă poetul îşi rememorează copilăria: jocurile în lanul

de grâu, iarba uscată împletindu-se de glezne, „pârleazurile largi de hamei” care se cultivau la

marginea oraşului. Întregul peisaj natal al copilăriei este zugrăvit în culori vii, specifice

dimineţii. Dar şi în această dimineaţă a amintirii, „îngerii de toamnă” sunt prezenţi pentru a

atrage atenţia că iarna (bătrâneţea) este aproape.

Tema trecerii ireversibile a timpului este prezentă în majoritatea poemelor. Regretul îl

îndeamnă pe poet să se reîntoarcă în trecut, să îşi rememoreze copilăria, tinereţea. Se află,

parcă, mereu în căutarea timpului pierdut, iar pastelurile îi slujesc de pretext pentru aceste

rememorări. Locurile pe care le contemplă îi redeşteaptă sentimentele şi stările de spirit de

odinioară. Toponimele (Lacul fără fund, Lacul verde, Hula lui Boldi, Malul Visei) sunt

încărcate şi ele de afectivitate: aparţin universului copilăriei scriitorului. Pastelurile nu mai

sunt descrierile plastice ale unor scene şi fenomene din natură pe care eul liric le contemplă

într-o stare de tihnă, lene şi somnolenţă, ci descrieri sentimentale ale locurilor natale, în care

predomină percepţia vizuală, întoarcerea spre trecut, tendinţa de mitologizare, spiritualizarea

naturii şi setea după o comuniune perfectă între trup, minte şi natură. Aceste caracteristici îl

depărtează pe poet de veselul Alecsandri şi îl apropie de pastelurile expresioniste ale lui Ion

Alexandru.

Întregul univers liric pe care Stoie îl creează pare construit dintr-un mozaic de

elemente împrumutate de la maeştrii literaturii române. Revitalizarea pastelului ca specie

literară se realizează prin contopirea elementelor pastelului alecsandrin cu motive canonice

preluate de la marii poeţi în funcţie de propriile obsesii şi viziuni. Pe lângă simbolismul funest

împrumutat de la Bacovia şi tema naturii de la Alecsandri, Nicolae Stoie aminteşte în poemele

sale de alţi autori care i-au influenţat opera: străbunii urcă scările de sare în şir, precum la

Arghezi râpele pe brânci, repetiţiile obsedante ale cuvintelor din familia lexicală a cuvântului

sare sunt de origine bacoviană, flora şi fauna specifice diverselor luni ale anului sau

anotimpurilor amintesc de prozele lui Sadoveanu, universul rural fantastic, invadat de o

vegetaţie opulentă cu o faună mişunând de şopârle galbene, de păianjeni şi vrăbii trimit către

La lilieci de Marin Sorescu, universul botanic şi animalier este supus unei încercări de

mitologizare în linie blagiană etc.

Toponimele (Lacul fără fund, Lacul verde, Hula lui Boldi, Malul Visei) sunt încărcate

de afectivitate: aparţin universului copilăriei scriitorului.

Sarea este elementul constant al poeticii lui Stoie. Originar din Ocna Sibiului, autorul

reuşeşte să dea poemelor sale viaţă şi eternitate, chiar dacă sunt salinizate. Volumul

Pastelurile de la Ocna Sibiului reia tema ţinutului originar din poezia Ocna Sibiului, publicată

cu mai bine de 30 de ani înainte. În acest poem, devenit emblematic pentru volumul de

pasteluri şi scris pe aripioara primei coperte a acestuia, repetiţia cuvântului sare dă naştere

unor imagini artistice cu totul neaşteptate, aşa cum „bubele”, „mucegaiul” şi „noroiul” au

iscat „frumuseţi şi preţuri noi” în lirica argheziană. Sarea primeşte valoarea sacrului, pentru că

e primită de la străbuni „pe scări săpate-n sare ai mei urcau în şir” prin intermediul laptelui

matern: „Lumea era acolo un pământ de sare / vitele păşteau săratele păşuni / sarea călătorind

prin lapte spre lumea viitoare / popas făcu şi-n mine venind de la străbuni.” Sarea uneşte

deopotrivă viaţa şi moartea: „cer de sare”, „pământ de sare”, „mormintele de sare.” Chiar şi

timpul „parcă e de sare-un caier / din care ursitoare firul vieţii-mi torc”, iar „lumea e un vis de

sare.”

Poemele cuprinse între paginile volumului Pastelurile de la Ocna Sibiului par a fi adresate

locuitorilor acestui oraş, sentimentele trezite de această atmosferă salinizată, dar totodată

pulsând de viaţă, energie şi culoare fiind cu greu înţelese de cei pentru care Ocna Sibiului este

un tărâm aproape anonim. Proba timpului va fi cea care va demonstra dacă efortul autorului

de a se impune literaturii române prin restaurarea şi revitalizarea pastelului a fost alegerea

corectă.