Părintele - partenerul profesorului psihopedagog în vederea recuperării eficiente a

copilului cu dizabilități – de la teorie la experiență

prof. Salloum Maria, C.S.E.I. ,,Orizont”

Cine este părintele copilului cu dizabilitate?

• Cel care are responsabilitatea creşterii copilului;• Cel care iubeşte copilul necondiţionat;• Cel care, datorită copilului, din momentul naşterii sale, îşi

va schimba definitiv drumul vieţii;• Cel care va purta un stigmat;• Cel care caută medicii/specialiştii potriviţi în vederea

recuperării copilului;• Cel care an de an aleargă la DGASPC, Primărie etc.

pentru a beneficia de ajutor din partea statului;• Cel care caută şcoala potrivită şi decide parcursul

educaţional al copilului

Este părintele copilului cu dizabilitate un părinte ca toţi ceilalţi?

• NU! De ce? Pentru că:• Trece printr-o experienţă pentru care este total nepregătit;• Nu există o reţetă/un plan pregătit pentru a fi urmat din

momentul în care dizabilitatea este o certitudine;• Este speriat, îngrijorat, ruşinat, dezorientat;• Dintr-o dată toate planurile de viitor trebuie ajustate;• Până va accepta realitatea va trebui să treacă prin mai

multe etape şi are nevoie de ajutor din partea familiei, prietenilor, specialiştilor.

Cum facem consilierea părinţilor?

• Stabilind o relaţie deschisă, bazată pe încredere reciprocă;

• Având acelaşi scop: binele copilului;• Într-un moment în care nu suntem grăbiţi;• Într-un loc liniştit, discret şi plăcut;• Ţinând cont de etapa în care se află părintele;• Oferindu-i impresia că el este un părinte ca

oricare altul, iar consilierul partenerul său;

Rodica

• Rodica s-a născut într-o familie influentă cu doi copii. Era o fată frumoasă, deşteaptă, cu rezultate foarte bune la şcoală. A reuşit cu brio la o facultate renumită pe vremea când erau câte 30 de candidaţi pe un loc. În timpul studiilor a cunoscut un tânăr frumos şi deştept ca şi ea. S-au căsătorit, iar familia ei era extrem de mulţumită de reuşitele fetei.

• La doi ani de la căsătorie, Rodica a născut o fetiţă care nu avea mânuţe. Dintr-o dată viaţa ei s-a schimbat: soţul ei nu a suportat gândul că ar putea avea un astfel de copil, a plecat divorţând. Părăsită de soţ, cu un copil “special” s-a retras la casa părintească. Fetiţa creştea iubită de bunici şi mamă, pe faţă căreia zâmbetul dispăruse pentru totdeauna. Grijile şi sentimentul de neputinţă au copleşit-o, n-a mai avut putere să lupte pentru ea şi pentru fiica ei, s-a stins la puţin timp după ce a împlinit 30 de ani.

Florica şi Ghiţă…

• Doi tineri care s-au întâlnit, iubit şi căsătorit, cu dorinţa de a întemeia o familie frumoasă. El macaragiu, ea muncitoare la o fabrică de încălţăminte.

• La un an de la căsătorie s-a născut prima lor fetiţă, sănătoasă şi frumoasă, aducând în casa lor multă fericire.

• După alţi trei ani, a venit pe lume cea de a doua fetiţă, sănătoasă şi frumoasă ca sora ei. Când micuţa avea doar două luni, datorită unei pneumonii tratată cu gentamicină, nervii auditivi ai fetiţei au fost distruşi, şi-a pierdut auzul pentru totdeauna.

• Părinţii au bătut la toate uşile specialiştilor încercând să găsească pentru fetiţa lor cei mai pricepuţi doctori, cele mai bune tratamente. Pentru a putea face un implant cohlear,când avea fetiţa 9 ani, şi-au vândut apartamentul şi s-au mutat la părinţii Floricăi, care, pentru a se putea ocupa mai bine de fetiţă, a renunţat la locul de muncă. De două ori pe săptămână, fetiţa făcea ore de logopedie în particular. Cu mari eforturi a fost integrată în şcoală de masă, a reuşit să termine liceul şi o şcoală postliceală de cosmetică. Acum are studii, însă nimeni nu o angajează.

Mioara

• ……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….

Cum e să fii părintele unui copil cu dizabilitate?

Multă lume se întreabă cam ce‑ar însemna a fi părinte şi a creşte un copil cu dizabilitate. Forţând puţin imaginaţia, am putea spune că aşteptarea unui copil seamănă cu planificarea unei vacanţe de vis (Canfield, Hansen, Howthorne, Shimoff), de exemplu în Italia. „Cumperi o grămadă de ghiduri de călătorie, broşuri, navighezi pe Internet în dorinţa de a afla cât mai multe detalii, cât mai multe informaţii despre monumentele din ţara respectivă, oraşele pe care ar trebui neapărat să le vizitezi. Înveţi chiar câteva cuvinte în limba italiană şi totul ţi se pare minunat. După mai multe luni de aşteptare, soseşte, în sfârşit, ziua mult aşteptată. Îţi faci bagajele şi te îndrepţi spre aeroport. Zbori spre Italia, avionul urmează să aterizeze şi, deodată, stewardesa anunţă: «Bine aţi venit în Olanda! »

– Olanda?! zici tu. Cum adică Olanda? Doar am cumpărat bilete pentru Italia! Toată viaţa mi‑am dorit să ajung în Italia!

Se pare că s‑a produs o schimbare în planul de zbor, că ai ajuns în Olanda şi trebuie să rămâi acolo!

Cel mai important lucru este însă faptul că nu ai ajuns într‑un loc oribil, dezgustător, ci doar într‑un alt loc. Trebuie să cumperi alte ghiduri de călătorie, să înveţi o altă limbă, vei întâlni aici o mulţime de oameni noi pe care altfel nu i‑ai fi întâlnit niciodată. Cu timpul realizezi că nu e chiar atât de rău, că şi Olanda are frumuseţile ei: mori de vânt, lalele, Rembrandt. De câte ori vei auzi pe unii sau pe alţii că vin sau pleacă în Italia şi cât de bine au petrecut acolo, îţi vei spune mereu: «acolo trebuia să ajung şi eu…». Suferinţa aceasta nu va dispărea niciodată, pentru că reprezintă nerealizarea unui vis. Dar… dacă stai toată viaţa şi deplângi faptul că nu te‑ai dus în Italia, n‑o să fii niciodată liber să te bucuri de ceea ce are Olanda caracteristic şi încântător.”

Părinţii copilului cu dizabilitate sunt, de cele mai multe ori, copleşiţi şi se manifestă diferit, de la caz la caz, pentru că şi ei, la fel ca şi ceilalţi părinţi, şi-au dorit un copil frumos, sănătos, deştept şi cuminte. Până la acceptarea situaţiei, ei trec prin mai multe etape:

• Negarea – este momentul în care individul conştientizează că este diferit şi refuză să accepte realitatea;

• Furia – se naşte din credinţa că nu merita să i se întâmple tocmai lui şi că avea şi el dreptul la fericire;

• Târguiala/negocierea – începe să se obişnuiască, este etapa în care acceptă proteza/ochelarii/tratamentul, deşi încă ascunde acest lucru persoanelor străine;

• Depresia – oboseşte să se tot ascundă, cade într-o tristeţe adâncă;

• Acceptarea – realizează că toţi suntem muritori, viaţa merge mai departe cu bune şi rele, începe să lupte.