Parcuri naţionale din Europa

Publicat în Rev. Terra, Anul XXXV (LV), 2006: 90-102. Bucureşti: CD Press. ISSN: 0373-9570. 1

Parcuri naţionale din Europa

- Abordare regională -

Ion Marin, Laura Stumbea

Articolul de faţă nu se doreşte a fi prima lucrare care realizează o expunere asupra situaţiei parcurilor naţionale europene. De cele mai multe ori, însă, acestea au fost prezentate la nivelul statelor, insistându-se mai mult sau mai puţin asupra înfiinţării şi gestionării lor. Pe lângă faptul că dorim să actualizăm, la nivelul anului 2005, prezenţa parcurilor naţionale ale Europei, propunem o abordare din punct de vedere al potenţialului unităţilor naturale ale Europei, precum şi oportunităţile fiecărei unităţi şi ale componentelor sale în a genera parcuri naţionale pe teritoriul său.

1. Ce este un parc naţional ? Statutul de parc naţional poate fi

obţinut de teritorii omogene în ansamblu, neexploatate antropic, care prezintă formaţiuni, peisaje, ecosisteme, specii vegetale şi animale de mare interes ştiinţific, peisagistic şi recreativ. Gestiunea şi protecţia acestora sunt asigurate de o autoritate competentă a statului care deţine asemenea elemente de patrimoniu.

Definiţia parcului naţional s-a modificat în timp, pe măsură ce naţiunile au devenit conştiente că trebuie să îşi protejeze şi acest patrimoniu cultural. Din 1972, parcuri naţionale pot fi considerate şi spaţiile care includ peisaje culturale cu vestigii arheologice. La Congresul mondial de la Caracas din 1992 s-a hotărât desemnarea parcurilor naţionale ca centre de strategie pentru aplicarea unor măsuri de dezvoltare durabilă în domeniul ariilor protejate.

IUCN – International Union for the Conservation of Nature and Natural Reserves a fost înfiinţată în anul 1948 şi reuneşte 79 de state, 112 agenţii guvernamentale şi 760 de organizaţii non-guvernamentale într-un parteneriat unic în scopul de a influenţa, încuraja şi asista societatea umană în ampla acţiune de conservare a mediului natural, precum şi de a se asigura că orice resursă naturală este gestionată durabil din punct de vedere ecologic. IUCN are statut de observaţie în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite.

Prin urmare, parcul naţional reprezintă o arie protejată de categoria a II-a (Tabelul 1) în cadrul clasificării IUCN, deci cu importanţă foarte mare sub aspectul protecţiei naturii, prin urmare, intervenţia antropică în peisaj şi asupra elementelor acestuia este minimă, fiind permise cercetarea ştiinţifică şi activităţile turistice.

2. Istoricul parcurilor naţionale europene În Europa, parcurile naţionale sunt teritorii care au fost supuse timp de milenii unei utilizări

antropice diferită de cea din alte continente. Natura a evoluat sub amprenta impactului uman începând din neolitic, semnificativă fiind dinamica asociaţiilor vegetale forestiere (care au avut de înfruntat şi oscilaţiile climatice).

Conflictele armate, migraţiile, schimbările sociale, fluctuaţiile economice şi demografice, transferurile de proprietăţi etc. au avut consecinţe dramatice asupra integrităţii patrimoniului natural al ţărilor europene.

Astfel, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui de-al XX-lea, în Europa rămăseseră relativ puţine areale neexploatate de către om, în special acolo unde condiţiile naturale erau ostile (zona tundrei, arhipelagurile arctice, masivele montane înalte, regiunile tidale, falezele stâncoase înalte – ex. nordul Scoţiei, regiunile mlăştinoase, gheţarii, pădurile, lacurile, cursurile de apă neamenajate etc.). Acestea

Categoriile IUCN de arii protejate (1990) (după W.P. Cunningham, Barbara Saigo, 1998)

Categoria Gradul de intervenţie antropică

1. Rezervaţii ecologice şi redus sau nul

areale strict protejate

2. Parcuri naţionale scăzut

3. Monumente ale naturii scăzut - mediu

şi situri arheologice

4. Areale de management mediu

al habitatului şi vieţii sălbatice

5. Peisaje culturale, areale de mediu - ridicat

recreere


se apropiau cel mai mult de standardele americane, care au dus la crearea primului parc naţional din lume, Yellowstone, în anul 1872.

Şi astfel Suedia a fost ţara care a realizat demersurile în vederea înfiinţării primelor parcuri naţionale din Europa: Stora Sjöfallet şi Sarek, înfiinţate în anul 1910, urmate în 1914 de Parcul Naţional Elveţian, care protejează Valea Engadina (Valea Innului).

În anii care au urmat celui de-al doilea război mondial s-au constituit cele mai multe parcuri naţionale europene, încât tot mai multe areale au intrat sub incidenţa regulilor stricte ale IUCN, în ideea conservării variatelor elemente de peisaj: roci, tipuri de relief, biodiversitate, ape ş.a.

Procesul de înfiinţare a noi parcuri naţionale continuă şi în prezent, exemplul cel mai elocvent fiind acela al Danemarcei, care a înaintat demersuri pentru constituirea a şapte parcuri naţionale, pe teritoriul său neexistând în prezent nici un parc de acest fel (cu excepţia Parcului Naţional Groenlanda). Proiectul pilot a fost demarat în luna iulie a anului 2005 şi se aşteaptă în următorii ani deschiderea noilor parcuri: Læsø, Vadehavet, Gribskov, Thy, Lille Vildmose, Mols Bjerge şi Møn. Elementele care se doresc a fi protejate sunt extrem de diverse: ecosistemul tidal cu peisaj de dune, plaje, estuare, mlaştini saline, golfuri, nisipuri, canale şi suprafeţe tidale, insule-barieră, pădurile de foioase, lacurile, falezele de cretă cu specii de păsări migratoare caracteristice ş.a.

3. Unităţi naturale ale Europei şi elementele de patrimoniu favorabile înfiinţării parcurilor naţionale Unităţile naturale ale Europei pot fi împărţite în trei categorii, în funcţie de caracteristica

hipsometrică: lanţuri muntoase şi masive înalte relativ izolate (peste 1500 m), podişuri şi masive muntoase

cu altitudini medii şi joase (sub 1500 m) şi câmpii. Fiecare dintre acestea deţine elemente de atracţie proprii, extrem de diferenţiate de la o unitate la alta. Patrimoniul natural al Europei înregistrază o varietate impresionantă atât în cadrul unităţilor de relief principale din interiorul continentului, cât şi în unităţile litorale, insulare etc.

În general, munţii înalţi din Europa s-au format fie în decursul ultimei orogeneze, fie în

orogenezele anterioare şi reînălţaţi ulterior mai mult sau mai puţin. Principalele unităţi montane înalte din Europa sunt: Alpii, Carpaţii, Pirineii, Munţii Dinarici,

Munţii Pindului, Munţii Balcani, Munţii Caucaz (formaţi în ororgeneza alpină); Muntele Vatna din Islanda (masiv vulcanic); Alpii Scandinaviei, formaţi în orogeneza caledoniană, peneplenizaţi şi apoi ridicaţi în bloc în neozoic; Cordilierele hercinice din Peninsula Iberică, reînălţate ca urmare a mişcărilor alpine; Munţii Ural, formaţi de asemenea în orogeneza hercinică.

Aceste masive montane au în comun varietatea elementelor de peisaj impusă de etajarea biopedoclimatică (mai clar sau mai puţin exprimată şi corespondentă topocondiţiilor etc.), dar şi de altitudine, rocă, expunere, grad de fragmentare.

a. Munţii Alpi Prin altitudinea şi masivitatea lor, dar şi prin consecinţele acestora (existenţa gheţarilor,

varietatea etajelor de vegetaţie, speciile de animale), Alpii s-au impus în peisajul Europei. Concentrează un număr de 12 parcuri naţionale, necesitatea înfiinţării lor fiind determinată de multitudinea şi unicitatea elementelor cadrului natural: masivele cristaline înalte din partea centrală, acoperite de gheţari, crestele calcaroase de pe flancuri, puzderia de lacuri glaciare, relieful extrem de variat (glaciar, petrografic, structural), rezultat în urma modelării de către agenţii externi, văile pitoreşti, endemismele vegetale şi animale. Un alt considerent a fost intensitatea traficului alpin şi nu numai cel de pe şoselele interstatale, care periclita integritatea peisajului natural, dar şi inedit.

Printre cele mai reprezentative parcuri alpine se numără Des Ecrins, Mercantour, Stelvio, Gran Paradiso, Hohe Tauern etc. (fig. 1).

• Parcul Naţional Mercantour - este cel mai mare parc naţional din Franţa, întinzându-se pe circa 80 km de-a lungul frontierei cu Italia; anual, este vizitat de peste 800.000 de turişti; - Cuprinde: blocul cristalin înalt (Masivul Argentera), apoi masivul sedimentar (M. Mounier, 2817 m) şi o serie de munţi de altitudine mijlocie, formaţi de asemenea tot din sedimentar; - văi înguste (Tinée, Var, Vésubie) care formează chei şi defilee (Cians, Daluis etc.); - numeroase lacuri glaciare (217); cel mai mare lac de acest fel din Alpii Înalţi este considerat Lacul d’Allos (54 ha suprafaţă, 48 m adâncime);


- poziţia sudică a multor culmi a facilitat expunerea spre masele de aer mediteraneene şi existenţa a numeroase topoclimate corespunzătoare cu influenţă benefică pentru peisaj; - din 1984, administraţia parcului a stabilit relaţii privilegiate cu Parcul natural „Alpii Maritimi”, în scopul unei mai bune protecţii şi gestionări a patrimoniului natural comun.

b. Alpii Scandinaviei În acest lanţ muntos se găsesc majoritatea

parcurilor naţionale din Peninsula Scandinavă, care conservă o multitudine de forme glaciare – văi glaciare suspendate, fjorduri, morene, lacuri glaciare, cascade, praguri, platouri înalte, canioane (Reisa), păduri de pin (Gutulia, Øvre Pasvik, Stabbursdalen), regiuni de coastă (Åbursdalen) ş.a. Printre parcurile importante se numără Hardangervidda – cu gheţarul Hardanger şi întinse nivele de eroziune, deasupra cărora se ridică cele mai înalte vârfuri din Europa Nordică (Galdhøppigen – 2469 m, în masivul Jotunheimen), Jostedalsbreen – cu cel mai mare gheţar din Europa (60 km lungime).

Alte elemente de patrimoniu ale parcurilor scandinave sunt: arhipelagurile arctice (Svalbard), regiunile mlăştinoase, dar şi peisajele agricole tradiţionale.

c. Munţii Carpaţi Parcurile naţionale din Carpaţi se regăsesc mai ales pe teritoriile Slovaciei (în Munţii Tatra şi

Fatra Joasă) şi României (în toate ramurile Carpaţilor Sud-Estici) şi un număr mai restrâns în Ucraina.

P. N. Pieniny P.N. Tatra Înaltă

P.N. Tatra Joasă

Denumirea parcului Elemente protejate

1 Tatra Înaltă (Tanap) Peisajul alpin, lacurile glaciare, creste muntoase înalte, văi, cascade, biodiversitatea.

2 Tatra Joasă (Napant) Relief carstic (peşteri, chei, văi adânci împădurite), faună (lynxul, pisica sălbatică, ursul brun).

3 Paradisul Slovac Canioane, peşteri, chei, cascade. Prielom Hornadu (Canion Hornad)

4 Fatra Joasă Roci granitoide în centru, calcare şi dolomite pe flacuri, sisteme de chei, faună şi floră bogată.

5 Pieniny (Pienap) Relieful carstic

Parcurile naţionale din Slovacia


d. Munţii Pirinei Pirineii constituie o veritabilă barieră climatică, fapt ce a creat peisaje diferite pe cei doi

versanţi principali, nordic (francez) şi sudic (hispanic). Există în prezent trei parcuri naţionale în acest lanţ muntos – Pirinei, Aiguestortes i Estany de Sant Maurici şi Ordessa i Monte Perdido. Roca dominantă în centrul masivului este granitul, provenit din intruziuni de vârstă hercinică, antrenate în cutările alpine. Alături de granite se întâlnesc şisturi cristaline şi calcare. Acest mozaic petrografic a dat naştere unui complex de forme: chei, abrupturi, creste ascuţite, platouri şlefuite de eroziune. Glaciaţiunea a completat varietatea elementelor de relief - circuri şi văi glaciare, lacuri, iar biodiversitatea impresionantă definitivează imaginea peisajului. Parcurile naţionale Pirinei şi Monte Perdido se învecinează, unul fiind pe teritoriul statului francez, iar celălalt între graniţele Spaniei. De altfel, masivul franco-hispanic Gavarnie – Monte Perdido figurează din 1997 în Patrimoniul UNESCO sub numele de "Pyrénées Monte Perdido Cirques et Canyons".

e. Munţii Dinarici, Planinele Serbiei şi Muntenegru, Bosniei

şi Herţegovinei Peisajele carstice tipice constituie caracteristica dominantă a

acestor munţi. Masivele înalte (ajung la peste 2500 m – Durmitor) conservă numeroase şi variate elemente ale reliefului carstic – peşteri, chei, doline, ponoare etc.

Parcul naţional Galicica din Macedonia este caracterziat de prezenţa lacurilor Ohrid şi Prespa, a reliefului glaciar şi carstic. Alte două parcuri sunt Mavrovo şi Pelister, în care abundă speciile florale alpine.

Masivul Durmitor este cel mai înalt de pe teritoriul Serbiei şi Muntenegru, având aspectul unui nod orohidrografic. De aici izvorăşte Drina, prin afluenţii săi - Tara şi Piva - care formează chei, încadrând masivul de o parte şi de alta, îndreptându-se spre nord şi tăind adânc, transversal, masivele Dinaricilor Centrali.

În doline şi polii sunt cantonate lacuri carstice şi nu numai. Pădurile urcă pe versanţii nordici până la 1600-1700 m, cei

sudici fiind acoperiţi mai mult cu vegetaţie tipică de şibleac.

B. Unitatea masivelor muntoase medii şi joase şi a podişurilor Masivele hercinice din Europa Centrală Regiunea Europei Centrale concentrează un

număr de 12 parcuri naţionale, cele mai multe aflate în Masivul Şistos Rhenan şi în Patrulaterul Boemiei, dar şi în Podişurile Poloniei (fig. 7). Relativ izolat este Parcul Naţional Munţii Cevennes, din Masivul Central Francez. Predomină masivele joase (1000 - 1500 m), şlefuite sub acţiunea îndelungată a agenţilor externi. În cea mai mare parte sunt acoperite cu păduri de foioase.

Constituirea acestor parcuri a fost considerată extrem de necesară, datorită unei intense şi îndelungate populări a spaţiului central european, încât foarte puţine areale naturale au scăpat neatinse vizibil de intervenţia antropică.

• Parcul naţional Pădurea Bavareză - stabilit în 1970 în Munţii Pădurea Bavareză, la graniţa dintre landul federal Bayern şi Cehia; - este cel mai mare codru secular din Europa Centrală; - suprafaţa parcului a fost iniţial de 13.300 ha, pentru ca după 1990 să se extindă cu încă 11.000 ha; - există animale din ce în ce mai rare, pe cale de dispariţie, care trebuie protejate: lupul, râsul, ursul brun.

Conform criteriilor internaţionale, de la fondarea parcului şi până în prezent, natura a fost lăsată să

Fig. 6. Parcul naţional Pădurea Bavareză

Fig. 5. P. N. Mavrovo


se dezvolte liber, fără nici o intervenţie umană, pădurea nefiind nici îngrijită, nici exploatată; miza este principiul conform căruia, pe trunchiurile arborilor doborâţi de furtuni sau de paraziţi se dezvoltă ulterior noi organisme vegetale; pădurea a căpătat astfel un aspect luxuriant, dând un peisaj cu totul neobişnuit acestei regiuni.

„În toate aceste locuri se acţiunează conform principiului de a găsi un echilibru între interesele naturii şi interesele oamenilor” (Hans Bibelriether, director al Parcului naţional Pădurea Bavareză).

C. Unitatea câmpiilor şi a regiunilor costiere joase a. Câmpia Nord-Europeană sau unitatea câmpiilor nordice ale Belgiei, Olandei, Germaniei,

Danemarcei şi Poloniei – se extinde pe un teritoriu vast, în cea mai mare parte marcat de urmele lăsate de glaciaţiunea pleistocenă. Calota glaciară care a înaintat şi s-a retras în mai multe faze a lăsat în urmă un relief tipic, cu largi culoare de vale (urströmtaller sau pradoliny), valuri morenaice (actualele Coline Baltice, Colinele de Sud etc.), numeroase lacuri, depozite morenaice ş.a., care întrerup monotonia peisajului relativ uniform de câmpie. Parcurile naţionale înfiinţate aici (fig. 10) încearcă să protejeze elementele caracteristice ale acestui domeniu.

• Parcul naţional De Hoge Veluwe adăposteşte, ca majoritatea parcurilor olandeze, o mare varietate de peisaje concentrate într-un spaţiu restrâns: dune de nisip cu vegetaţie de lande, sărături, lacuri, mlaştini, coline morenaice, păduri etc.

Alte parcuri naţionale: Colinele Sallandse şi Colinele Utrecht – ambele protejând peisajul morenaic care datează de 150.000 - 200.000 de ani (morene laterale, creaţie a calotei glaciare); Valea râului Aa; Insulele Frisice Texel şi Schermonnikoog – cu o dinamică foarte accentuată, aşa-numitele insule „călătoare” datorită deplasării lor rapide sub influenţa mareelor, curenţilor oceanici şi aluviunilor aduse de râurile continentale.

• Parcul naţional Wattenmeer –

regiunea tidală este un spaţiu vital unic cu o suprafaţă de 536.700 ha. Aici peisajul câmpiei glaciare se îmbină cu cel al unui ţărm permanent oscilant, aflat sub acţiunea mareelor. În timpul fluxului, teritoriul dintre insule şi ţărm este inundat, pentru ca, după 6 ore, acestea să se retragă şi să redea uscatului teritoriul abia cucerit. Procesul durează necontenit de mii de ani, rezultând astfel un peisaj aparte, cu numeroase canale, braţe de mare şi nisipuri mişcătoare. În această regiune trăiesc peste 250 de specii animale unicate, dintre care se remarcă focile.

În 1985, regiunea tidală din Schleswig-Holstein a fost declarată parc naţional, pentru ca în anii 1986 şi 1990 să urmeze regiunile tidale din Saxonia Inferioară şi Hamburg (fig. 10).

Sectorul de coastă german are o lungime de 450 km. În acest spaţiu, activităţile tradiţionale nu sunt interzise, dimpotrivă, lupta permanentă a oamenilor cu apele le-a înrădăcinat şi mai mult. „Într-un ţinut atât de

Fig. 8. Varietatea peisajelor în parcurile naţionale din Câmpia Olandei – dune de nisip, păduri, mlaştini, lacuri.

Fig. 9. Regiunea tidală: nisipuri (stânga, sus), I. Texel (stânga, jos) şi Parcul naţional - Regiunea tidală

Schleswig-Holstein (dreapta)


extins cum este marea tidală Wattenmeer, obiceiurile de secole nu pot fi atât de lesne interzise” (H.

Bibelriether). Se practică pescuitul şi păşunatul pe terenurile saline de pe coaste, dar acest lucru necesită o utilizare durabilă a zonelor destinate culturilor. De aceea, Parcul Naţional Wattenmeer este totodată şi o rezervaţie a biosferei.

D. Parcuri naţionale din regiunile insulare şi peninsulare a. Parcurile naţionale din Marea Britanie De curând, lista parcurilor naţionale din Regatul Unit s-a îmbogăţit cu câteva nume. Parcul Naţional

Loch Lomond şi Trossachs a fost înfiinţat în Scoţia în 2002, iar New Forest, Cairngorms şi South Downs în 2005. Peisajele sunt foarte variate, în primul rând cele muntoase – Munţii Scoţiei, Cumberland, Cambrieni, Pennini, apoi regiunile de coastă – Pembrokeshire, dar şi cele mlăştinoase – North York, Dartmoor, Exmoor. În Ţara Galilor sunt două parcuri naţionale renumite – Snowdonia şi Brecon Beacons. Relieful glaciar se întâlneşte şi aici, atât pe culmile muntoase (văi, circuri, morene, lacuri), cât şi în câmpiile estice (câmpii de exaraţie, blocuri eratice, mlaştini, morene terminale).

• Parcul naţional Lake District - este situat în nordul Angliei, în Cumberland, regiune al cărei nucleu

morfologic îl constituie Munţii Cumbriei. - numeroase văi şi lacuri glaciare, depozite morenaice, rezultat al acţiunii

calotei glaciare pleistocene; - munţi vechi, caledonieni şi platouri suspendate extinse; - urme ale locuirii datând de la sfârşitul ultimei glaciaţiuni; mărturii ale

unei locuiri străvechi – ex. cercurile de pietre, vestigii arheologice etc. - 14 lacuri cu cuvete rezultate în urma eroziunii glaciare.

Fig. 12. Mt. Scaffel – Parcul Naţional Districtul Lacurilor


b. Parcurile naţionale din Peninsula Italică O suprafaţă foarte extinsă din Munţii Apenini este protejată în cadrul numeroaselor parcuri

naţionale care se întind din Emilia-Romagna până în Calabria. Proiectul APE (Appennino Parco d’Europa) a început să fie pus în aplicare în Abruzzi, odată cu constituirea unor parcuri naţionale în sectorul cel mai înalt al Apeninilor – parcurile Majella, Gran Sasso, Monte Sibillini şi Abruzzi, Lazio şi Molise. Legăturile cu regiunile extraapeninice – Preapeninii, Subapeninii şi câmpiile litorale – sunt foarte strânse, aici întemeindu-se alte parcuri naţionale (fig. 13). Astfel, o reţea bine organizată de arii protejate, în care sunt incluse şi parcurile naturale, parcurile regionale etc. este prezentă în întreaga Peninsulă Italică.

• Parcul naţional Gran Sasso

- cuprinde: - trei masive importante: Gran Sasso, Monti della Laga şi Gemelli;

- Campo Imperatore, cel mai larg platou muntos din Apenini, dezvoltat pe calcare;

- cel mai înalt vârf din Apenini: Corno Grande (2912 m) şi singurul gheţar montan din acest lanţ muntos – Calderone, care este totodată şi cel mai sudic gheţar al Europei;

- relif carstic (roci calcaroase); - peste 2000 specii de plante, numeroase

endemisme şi plante ocrotite (Adonis vernalis, violeta de Majella). Fig. 14. Corno Grande – Parcul naţional Gran

Sasso (Apeninii Centrali)

Fig. 13.


4. Parcurile naţionale transfrontaliere Dezvoltarea sistemului de arii protejate din Europa a determinat colaborări ale administraţiilor

parcurilor naţionale din diverse state. Acest lucru a fost impus de extinderea unităţilor naturale ce se doresc a fi protejate şi dincolo de graniţele unei ţări. Situaţiile sunt cu atât mai frecvente cu cât multe sectoare de graniţă sunt naturale (râuri, lacuri, munţi ş.a.). Astfel a apărut o nouă categorie de parcuri naţionale – parcurile naţionale transfrontaliere, care necesită mult mai multă implicare şi efort din partea statelor respective, cu scopul unei mai bune gestiuni a patrimoniului natural comun. În tabelul de mai jos sunt prezentate aceste parcuri, precum şi unitatea naturală căreia îi aparţin:

Parcurile naţionale transfrontaliere Unitatea naturală 1 Stelvio – P. N. Elveţian (Valea Engadina) Munţii Alpi 2 Gran Paradiso – La Vanoise 3 Pieniny Slovac – Pieniny Polonez Munţii Carpaţi 4 Pirinei – Ordessa şi Monte Perdido Munţii Pirinei 5 Pădurea Bavareză - Šumava Munţii Pădurea Bavariei – Pădurea Cehiei 6 Elveţia Saxonă – Elveţia Cehă Munţii Metaliferi (Erzgebirge) 7 Thayatal - Podyji Colinele Ceho - Morave 8 Lacul Neusiedler - Ferto Kiss Alföld 9 Valea Oderului (Odrei) Câmpia Germano - Poloneză

Concluzii O serie de Parcurile Naţionale din Europa

au fost înfiinţate în decursul secolului al XX-lea şi începutul celui de-al XXI-lea. Statul care a „deschis drumul” în acest sens este Suedia (în 1909).

Teritoriile protejate oferă peisaje dintre cele mai variate. Fie că este vorba de masive muntoase înalte, impunătoare, cu relief caracteristic în funcţie de petrografie sau de acţiunea gheţarilor, fie de câmpii întinse, cu păduri, mlaştini, nisipuri sau aceleaşi urme ale gheţarilor cuaternari, unităţile naturale ale Europei deţin ecosisteme cu atât mai valoroase cu cât sunt mai fragile şi ameninţate cu dispariţia. Aici pot fi incluse regiunile costiere, deltaice, luncile, ţinuturile umede în general, dar şi regiunile montane, asaltate de activităţile societăţii moderne (exploatări de materii prime, divertisment, turism, construcţii etc.).

Repartiţia parcurilor naţionale în cadrul marilor unităţi de relief indică o pondere ridicată a acestora în regiunile montane înalte şi de câmpie. Regiunile litorale au intrat în circuitul ariilor protejate relativ

recent, în ultimele decenii, mari suprafeţe fiind încă periclitate.

În cadrul munţilor înalţi, cele mai multe parcuri naţionale se găsesc în Munţii Peninsulei Balcanice (Dinarici, Rhodopi, Rila, Pindului ş.a.), urmaţi de Munţii Carpaţi – parcurile naţionale sunt concentrate mai ales în Carpaţii de Nord-Vest şi în Carpaţii Româneşti – apoi de Alpii Scandinaviei.

Cadrul natural al Munţilor Alpi este relativ puţin protejat, aici existând doar 12 parcuri naţionale.

În masivele medii ale Europei se întâlnesc numeroase parcuri naţionale, mai ales în munţii din Marea Britanie şi în Scandinavia.

Ponderea parcurilor naţionale din Europa în cadrul principalelor trepte hipsometrice

122

58

96

2531

0

20

40

60

80

100

120

140

Regiuni alpineinalte

Regiuni depodisuri si masivejoase sub 1500 m

Regiuni de campie Regiuni litorale Regiuni insulare

Nr.

de

parc

uri

Repartiţia parcurilor naţionale în cadrul munţilor înalţi din Europa

12

33

10

24

39

31

0

5

10

15

20

25

30

35

40

45

Muntii Alpi MuntiiCarpati

MuntiiApenini

AlpiiScandinaviei

MuntiiBalcanici

Muntii Pirinei CordilieraBetica


Câmpiile deţin o foarte mare varietate de peisaje, chiar dacă, la o primă apreciere, pare să nu fie aşa.

Acest lucru este dovedit de un număr ridicat de parcuri naţionale. Unităţile naturale în care se află cele mai multe dintre acestea sunt Câmpia Nord-Europeană şi Câmpia Europei de Est.

Bibliografie

Birot, P. (1970), Les régions naturelles du globe, Masson et C. Éditeurs, Paris; Caloianu N., Gârbacea V., Hârjoabă I., Iancu Silvia, Marin I. (1982), Geografia Continentelor. Europa,

Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti; Coteţ, P. (1967), Europa şi Asia – geografie fizică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti; Cunningham W.P., Saigo Barbara (1998), Environmental Science – a global concern, Wm. C. Brown

Publishers, Dubuque, U.S.A.; Marin, I., Marin, M. (2005), Europa. Geografie regională, Editura Universitară, Bucureşti; *** (1997), Deutschland, Revista de politică, cultură, economie şi ştiinţe, nr. 4, Frankfurter Societäts-

Druckerei GmbH, Frankfurt am Main, Germania; *** (2003), Parcuri naţionale, naturale şi rezervaţii ale biosferei din România, MAPPM, Bucureşti.

Repartiţia parcurilor naţionale în cadrul podişurilor şi masivelor medii ale Europei

16

4

7

1

43

1

16

0

2

4

6

8

10

12

14

16

18

Masivelemedii dinInsulele

Britanice şiIrlanda

MasivulŞistos

Rhenan

PatrulaterulBoemiei

MasivulCentralFrancez

Podişul şiSierreleCastiliei

PodişulLublin -

Lvov

MuntiiMăcin

PodişurileSuediei şiFinlandei

Repartiţia parcurilor naţionale în cadrul câmpiilor europene

0

5

10

15

20

25

30

35

40

Câmpia Nord -Europeană

Câmpia Europei deEst

Câmpia Finlandei Câmpia Dunării Câmpiile golfuri dinEuropa Sudică

Parcuri naţionale din Europa

Documents

Transcript of Parcuri naţionale din Europa