PARCUL NATURAL APUSENI

Localizare

Parcul Natural Apuseni este situat în vestul României, în partea central-nord-vestică a Munţilor Apuseni, întinzându-se pe o parte din masivele Bihor la sud şi Vlădeasa la nord, pe teritoriul administrativ a trei judeţe (Cluj 40%, Bihor 32%, Alba 28%).

PNAp cuprinde suprafeţe de pe teritoriul administrativ a 16 comune, şi proprietăţi aparţinând la 25

de comune. În ce priveşte numărul de comunităţi, pe teritoriul PNAp sunt cuprinse integral 53 localităţi

şi 3 sate de vacanţă (Boga, Fântânele şi Vârtop), parţial fiind cuprinse încă 8 localităţi, situate pe limitele parcului.

Limitele PNAp au fost stabilite prin HG 230 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 190 din 26.03.2003, privind delimitarea rezervaţiilor biosferei, parcurilor naţionale şi parcurilor naturale şi constituirea administraţiilor acestora, fiind reproduse mai jos (corecturi de toponimie au fost făcute unde a fost cazul):

Limita nordică.Din vârful Măgura Fericii (1106,1 m) limita urmăreşte, spre NE, culmea principală dintre

bazinele Crişului Pietros [III-1.42.9] şi al văii Nimăieşti [42.13], până în Vf. Poienii (1626,8 m). În continuare, limita urmăreşte culmea principală dintre bazinele hidrografice Crişului Repede [III.44] şi Someşului Mic [II-1.31] (de la izvor până la confluenţa cu Someşul Rece se numeşte Someşul Cald), prin cota 1515,4 m, Vf. Bohodei (1653,8 m), Vf. Fântâna Rece (1652,4 m), Vf. Cârligatele (1694,3 m), cota 1650,3 m, Vf. Coasta Brăiesei (1692,4 m), Vf. Briţei (1758,6 m), culmea Piatra Tâlharului, Vf. Micău (1639,9 m) şi Vf. Nimăiasa (1588,9 m). Din Vf. Nimăiasa limita trece pe interfluviul dintre Valea

Stanciului [III.44.4.1] şi pârâul Crăciun [III-1.44.5.1] prin „La Nimăiasa“ (1612,0 m), cota 1584,0 m, Vf. Vârfuraşu (1687,8 m) şi se continuă spre NE, prin şaua Între Munţi, până în Vf. Dealul Păltinişului (1785 m).

În continuare, limita are o direcţie generală spre S, pe interfluviul Valea Stanciului [III.44.4.1]/Seciu [III.44.4.2], trece prin Vf. Piatra Grăitoare (1557,1 m), Vf. Iconii (1497,6 m) şi cota 1419,0 m. De la aceasta, limita coboară pe un interfluviu secundar prin înşeuarea cu cota 1175,0 m, până la confluenţa Valea Stanciului/Valea Arsă, apoi urcă în versantul drept al Văii Arse prin cota

1265,0 m (Dl. Răşinarilor), în Vf. Cuciulata (1485,9 m).De la Vf. Cuciulata (1485,9 m) limita este situată din nou pe interfluviul principal dintre Crişul

Repede şi Someşul Mic, trece prin şaua Prislop (1250 m), Cuciulata (1267,2 m), cota 1245,0 m, Măgura Călăţele (1403,9 m) şi cotele 1101,1 m, 1115,0 m, până la liziera pădurii (borna silvică 162 UP V, OS Beliş). De la liziera pădurii ocoleşte prin N intravilanul satului Bălceşti (com. Beliş), continuă pe drumul comunal dintre Bălceşti şi Beliş (1,3 km), apoi îşi schimbă direcţia spre N, prin cotele 1103,0 m, 1104,0 m, 1099,0 m (Dl. Negru), după care urmăreşte traseul drumului comunal până în cota 1136,6 m situată deasupra cătunului Dealu Negru

Limita estică.Din cota 1136,6 m, limita coboară la confluenţa Văii Negre cu Someşul Cald, apoi urmează în

amonte malul drept al Someşului Cald până la barajul lacului de acumulare Fântânele (extremitatea de est), de unde se continuă spre S pe culmea secundară dintre Pârâu Valea Rea şi Pr. Ghidurilor (Pr. Mestecăniş) până în Dâmbul Hâr (1311,5 m).

În continuare limita urmăreşte culmea principală dintre bazinul hidrografic Beliş [II-1.31.5] cu bazinele Răcătău [II-1.31.9.4] şi Dobruş [II-1.31.9.4.1] până în şaua dintre Colţău Vârfului (1652,6 m) şi Vf. Pietroasa (1564,0 m), trecând prin Dealu Fântânele (1360,5 m), Vf. Dobruş (1413,0 m), Vf. Stânii (1461,0 m), Chicera Negrului (1496,8 m), Dl. Săştinii (1473,0 m) şi Colţău Vârfului (1652,6 m). Din şaua dintre Colţău Vârfului (1652,6 m) şi Vf. Pietroasa (1564,0 m), limita coboară pe valea Ploştini [IV-1.81.5.1] prin borna silvică 360/UP VIII, OS Gârda şi urmăreşte malul drept al pârâului Ploştini până la confluenţa acestuia cu pârâul Albac [IV-1.81.5], pe care îl urmăreşte aval până la confluenţa cu Arieşul Mare [IV-1].

Limita sudică.De la confluenţa Albac [IV-1.81.5] / Arieşul Mare [IV-1], limita urmează spre amonte malul

drept al Arieşului Mare până la obârşia acestuia în Pasul Vârtop (1160 m) incluzând Cheile Albacului şi ocolind intravilanul localităţilor Scărişoara, Gârda de Sus şi Arieşeni.

Din Pasul Vârtop, limita urmăreşte spre S culmea principală dintre bazinul Crişurilor [III] şi Mureş [IV-1] până în Gălişoaia (1395,5 m), apoi se continuă pe o direcţie generală E-V pe culmea Dealu Curbăluit (1181,8 m) până la confluenţa Hoanca Moţului/Valea Corlatului, şi se continuă aval pe malul stâng al Văii Crişul Băiţa [III.42.5] până în satul Fânaţe (com. Câmpani) la confluenţa cu V. Brusturi.

Limita vestică.De la confluenţa Crişul Băiţa/V. Brusturi, limita urmăreşte spre N liziera pădurii (bornele

silvice 227 UP I, OS Vaşcău şi 228 UP IV, OS Sudrigiu) spre podul de lângă biserica localităţii Sighiştel, de unde urcă pe culmea secundară Dâmbul Osoiului, se continuă pe culmea dintre valea Sighiştel [III.42.5.1] şi Valea Neagră (Valea Izbucului) [III.42.6] prin cotele 640,1 m şi 606,0 m, Vf. Brusturi (770,1 m) şi Vf. Măgurii (741,3 m).

În continuare limita traversează valea Pârăului Crăiasa prin localitatea Chişcău pe la intersecţia cu drumul care urcă în Dealu Chişu şi se îndreaptă spre locul La Ogrăduţă (578,4 m). De aici urcă în Dealu Chişu, apoi coboară în Valea Mare (Pietroşiţa) până la liziera pădurii (borna silvică 21 UP IV, OS Sudrigiu) pe care o urmează până în Valea Lazului (borna silvică 229 UP IV, OS Sudrigiu – actualmente Vaşcău), apoi urcă în Vf. Plopilor (723,8 m), de unde coboară pe o culme secundară până la confluenţa Crişului Pietros [III.43.9] cu Valea Mare Cărpinoasă (Valea Aleu) [III.42.9.2]. De la

confluenţă urcă în Dealu Lazului (567 m) şi urmăreşte spre N cumpăna de ape a bazinului hidrografic Valea Mare Cărpinoasă (Valea Aleu) [III.42.9.2], trece prin cota 684,5 m, Vf. Dealu Blidaru (800,2 m) şi ajunge în Vf. Măgura Fericii (1106,1 m).

Zonarea ariei protejate şi regimul de protecţie

În ce priveşte zonarea internă, până la aprobarea Planului de Management al PNAp, ea se face în funcţie de OM 552/26.08.2003. Astfel, suprafaţa PNAp este împărţită în două tipuri de zone, Zonele de conservare specială şi Zonele Tampon. Zonele de conservare specială cuprind cele mai valoroase elemente ale patrimoniului natural din interiorul PNAp. În zonele de conservare specială se interzic orice forme de exploatare sau utilizare a resurselor naturale, precum şi orice forme de folosire a terenurilor, incompatibile cu scopul de protecţie şi/sau de conservare.

În zonele de conservare specială se pot desfăşura următoarele activităţi:a) de natură ştiinţifică şi educativă;b) turismul controlat;c) utilizarea raţională a pajiştilor pentru cosit şi/sau păşunat numai cu animalele domestice

proprietatea membrilor comunităţilor ce deţin păşuni în interiorul parcului, pe suprafeţele, în perioadele şi cu speciile şi efectivele aprobate de administraţia parcului, astfel încât sa nu fie afectate habitatele naturale şi speciile de floră şi faună prezente în zona de conservare specială;

d) localizarea şi stingerea operativă a incendiilor;e) intervenţiile pentru menţinerea habitatelor în vederea protejării anumitor specii, grupuri

de specii sau comunităţi biotice care constituie obiectul protecţiei, în urma aprobării de către autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură şi mediu a planului de acţiune provizoriu elaborat în acest scop de Consiliul Ştiinţific al parcului şi valabil până la intrarea în vigoare a planului de management;

f) intervenţiile în scopul protecţiei şi menţinerii ecosistemelor naturale şi reabilitării unor ecosisteme necorespunzătoare sau degradate, la propunerea consiliului ştiintific al parcului, în urma aprobării de cătreautoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură şi mediu;

g) acţiunile de înlăturare a efectelor unor calamităţi, în baza aprobării autorităţii publice centrale care raspunde de silvicultură şi mediu, la propunerea consiliului ştiinţific al parcului;

h) acţiunile de prevenire a înmulţirii în masă a dăunătorilor forestieri şi de monitorizare a acestora, cu avizul consiliului ştiintific al parcului.

Elemente ale învelişului biotic ce conferă personalitate ariei protejate

Peisajul natural variat al Munţilor Apuseni conţine ecosisteme cu o valoare semnificativă din punct de vedere al conservării biodiversităţii. Caracterul specific al PNAp îl constituie insularitatea habitatelor, fiind axat pe cea mai complexă reţea carstică din România.

 PNAp corspunde categoriei a V-a IUCN (parc natural de tip peisaj terestru). Insulariatatea habitatelor carstice este accentuată şi de natura diferită, jurasică sau triasică a

depozitelor pe care au evoluat ecosistemele terestre. Majoritatea acestor zone este acoperită de făgete şi molidişuri, mai puţin specifice fiind ecosistemele de pajişti şi fâneţe. Tot insular apar şi stâncăriile versanţilor umbriţi şi semiumbriţi, ocupate cu vegetaţie specifică.Insulele de ecosisteme evoluate pe calcare sunt separate între ele de ecosisteme evoluate pe roci de natură acidă. Aceste

zone pot constitui adevărate bariere ecologice pentru fauna edafică, puţin mobilă, barierele dintre mediile subterane ale peşterilor fiind şi mai evidente.

Foarte caracteristice pentru acest parc natural sunt şi ecosistemele turbicole, răspândite tot insular; flora şi vegetaţia acestor ecosisteme este edificată de specii boreale, relicte.Alt caracter specific al PNAp îl constituie, prezenţa unor comunităţi endemice, de diferite nivele de integrare: specii endemice, comunităţi relictare, edafon endemic şi posibil chiar şi „ecosisteme endemice”, distribuite insular, mozaicat. Tipurile principale de habitate protejate întâlnite în perimetrul PNAp şi care necesită arii speciale de conservare sunt enumeraţi mai jos (în conformitate cu Ordin nr. 1198 din 25/11/2005 pentru actualizarea anexelor nr. 2, 3, 4 şi 5 la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 236/2000 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 462/2001) (Mihăilescu, S., 2006 – date nepublicate; Negrean, G., Anastasiu, P., 2005):

3220 Vegetaţie herbacee de pe malurile râurilor montane;3260 Cursuri de apă din zonele de câmpie până la cele montane cu vegetaţie din

Ranunculion fluitantis şi Caltitricho-Batrachion.4030 Tufărişuri scunde / lande uscate europene;4060 Tufărişuri scunde alpine şi boreale; Pajişti naturale şi seminaturale6120 Pajişti xerice pe substrat calcaros;6150 Pajişti boreale şi alpine pe substrat silicios;6170 Pajişti calcifile alpine şi subalpine;6190 Pajişti panonice de stâncării (Stipo-Festucetalia pallentis);6210 Pajişti uscate seminaturale şi faciesuri cu tufărişuri pe substrat calcaros (Festuco-

Brometea)6230 Pajişti montane de Nardus bogate în specii, pe substraturi silicioase;6410 Pajişti cu Molinia pe soluri calcaroase, turboase sau argiloase (Molinion caeruleae);6430 Comunităţi de lizieră cu ierburi înalte higrofile de la nivelul câmpiilor până la cel

montan şi alpin;6520 Fâneţe montane.7110 * Turbării active;7120 Turbării degradate capabile de regenerare naturală7150 Comunităţi depresionare de Rhynchosporion pe substraturi turboase.

Habitate de stâncării şi peşteri8110 Grohotişuri silicioase din etajul montan până în cel alpin (Androsacetalia alpinae şi

Galeopsietalia ladani);8120 Grohotişuri calcaroase şi de şisturi calcaroase din etajul montan până în cel alpin

(Thlaspietea rotundifolii);8160 * Grohotişuri medioeuropene calcaroase ale etajelor colinar şi montan; 8210 Versanţi stâncoşi cu vegetaţie chasmofitică pe roci calcaroase;8220 Versanţi stâncoşi cu vegetaţie chasmofitică pe roci silicioase;8310 Peşteri închise accesului public.

Habitate de pădure9110 Păduri de fag de tip Luzulo-Fagetum;9130 Păduri de fag de tip Asperulo-Fagetum;9150 Păduri medioeuropene de fag din Cephalanthero-Fagion;91D0 Turbării cu vegetaţie forestieră;91E0 Păduri aluviale cu Alnus glutinosa şi Fraxinus excelsior (Alno-Padion, Alnion incanae,

Salicion albae);91F0 Păduri ripariene mixte cu Quercus robur, Ulmus laevis şi Ulmus minor, Fraxinus

excelsior sau Fraxinus angustifolia, din lungul marilor râuri (Ulmenion minoris);91K0 Păduri ilirice de Fagus sylvatica (Aremonio-Fagion);

91V0 Păduri dacice de fag (Symphyto-Fagion);92A0 Zăvoaie cu Salix alba şi Populus alba;9410 Păduri acidofile de Picea abies din regiunea montană (Vaccinio-Piceetea).

Elemente floristice

Întreg teritoriul PNAp aparţine etajului montan-subalpin, iar speciile care participă la alcătuirea covorului vegetal sunt în majoritatea lor specii cu răspândire montană.

Vegetaţia se diferenţiază pe verticală în următoarele zone: pajişti montane, păduri de molid (Picea abies) şi păduri de foioase în care se întâlnesc următoarele specii: fag (Fagus silvatica), carpen(Carpinus betulus), paltin de munte (Acer pseudoplatanus), ulm de munte (Ulmus montana), frasin (Fraxinus excelsior), cireş sălbatic (Cerasus avium), jugastru (Acer campestre), mesteacăn (Betula verrucosa), scoruş de munte (Sorbus aucuparia), salcia de munte (Salix caprea), nucul (Juglans regia), etc.

Datorită condiţiilor locale de sol, climă şi topografie, acest cadrul general schiţat prezintă unele modificări, perturbări şi inversiuni.

Pădurile montane sunt bine dezvoltate în partea superioară a văilor, între altitudinile de 1 200 şi 1 600 m. În această zonă de vegetaţie predomină molidul (Picea abies) şi bradul (Abies alba), şi de asemenea se întâlnesc mai rar laricea (Larix decidua) şi tisa (Taxus baccata).

Ca şi o particularitate a platourilor carstice din Apuseni, ca rezultat al inversiunilor termice, există zone unde etajul coniferelor dispare cu totul fiind înlocuit de păduri de fag (Fagus silvatica) care se învecinează direct cu pajiştile montane. Limita între pădurile de foioase şi cele de răşinoase se situează între altitudinile de 600-1300 m, în funcţie de relief, substrat şi microclimat, care duc uneori şi la inversiuni de vegetaţie. Zonele calcaroase constituie un peisaj special, distinct de cel al platourilor şi al zonelor stâncoase. Platourile calcaroase Bătrâna, Padiş, Ocoale, Mărşoaia şi Ursoaia în mare parte sunt lipsite de vegetaţie lemnoasă datorită lipsei apei, fapt care a condus la apariţia unor pajişti montane a căror prezenţă nu poate fi explicată doar prin factorul altitudinal. Există de asemenea asociaţii vegetale deosebite găsite în aceste pajişti montane. Pajiştile montane din platourile carstice sunt mai dezvoltate în zonele centrale, depresionare, în vreme ce marginile platourilor sunt aproape întotdeauna acoperite de păduri. Ele ocupă azi locul fostelor păduri de fag defrişate în trecut şi aparţin formaţiei de păiuşcă cu diverse specii. Datorită inversiunii de temperatură în cadrul acestor depresiuni închise, molidul apare în zona centrală a depresiunii, în timp ce pădurile de foioase cresc pe vârfurile învecinate, un exemplu tipic fiind Bazinul Padiş. Pajiştile montane se caracterizează printr-o diversitate floristică deosebit de ridicată, fiind identificate până în prezent, un număr de 420 specii de plante. Datorită unor condiţii speciale de microclimat, apare un tip de vegetaţie nordică ce creşte la latitudini neobişnuit de sudice, împreună cu unele specii alpine, care cresc aici la o altitudine neobişnuit de mică. În dolinele de dimensiuni mari, de asemenea, datorită stratificării termice a aerului, în partea inferioară începutul sezonului vegetativ este întârziat. La gurile de intrare ale peşterilor se întâlneşte o vegetaţie caracteristică zonelor umbroase şi umede. Un tip distinct de vegetaţie se întâlneşte în zonele umede de-a lungul râurilor. Speciile lemnoase caracteristice luncilor sunt: sălciile (Salix alba, Salix purpurea, Salix triandra), plopul (Populus nigra), arinul negru (Alnus glutinosa), iar dintre cele ierboase rogozul (Carex sp.), stânjenelul de baltă (Iris pseudaccorus), etc. Această vegetaţie de luncă însoţeşte mai ales râul Arieşul Mare. Depinzând de asemenea de prezenţa apei, se întâlnesc mlaştini de turbă la altitudini ridicate, mai ales în păduri de molid. Aceste turbării se formează fie pe un substrat silicios în zone aproape orizontale (Molhaşurile de la Izbuce), fie în zone carstice unde fundul dolinelor se impermeabilizează cu argilă (Padiş, Barsa, Onceasa, Vărăşoaia). Flora acestor tinoave este compusă din plante oligotrofe, cu creştere înceată, dar mai ales din specii ale muşchiului Sphagnum, care prin felul său de viaţă decide reacţia, chimismul, fizionomia şi în general condiţiile de viaţă ale tinovului. Sfagnetul, care alcătuieşte fundamentul întregii flore, se

dezvoltă rapid sub formă de perniţe compuse înainte de toate din specii de Sphagnum. Aceste perniţe sunt străbătute mai ales de Vaccinium microcarpum, Drosera rotundifolia, Andromeda polifolia, Carex pauciflora, Eriophorum vaginatum, Scheuchzeria palustris, Carex limosa, Carex rostrata etc. De pe tinoave au fost descrise asociaţii vegetale deosebit de interesante. Fitocenozele analizate în 1987 de către Pop şi colaboratorii au fost încadrate în următoarele asociaţii vegetale: Eriophoro vaginato – Sphagnetum (care au generat, mai ales prin edificatorii lor şi cea mai cantitate de turbă),Caricetum limosae, Rhynchosporetum albae, Vaccinio – Pinetum mugi, Carici rostratae – Sphagnetum şi Carici stellulatae – Sphagnetum (fitocenoze de tranziţie spre mlaştinile mezotrofe, dezvoltate la marginea tinoavelor). Jneapănul (Pinus mugo) este prezent (câteva pâlcuri) în Molhaşurile de la Izbuce, această locaţie fiind citată ca fiind cea mai joasă din Munţii Apuseni (Pop, 1939). Prin compoziţia lor floristică, pâlcurile de jneapăn de la marginea sud-estică a tinovului cel mare se aseamănă foarte mult cu cele din Munţii Tatra (Hadač, 1969; ap. Pop et. al., 1987), de care diferă însă, prin abundenţa-dominanţa ridicată a speciilor de Sphagnum şi prin caracterul lor mai hidrofil (37.5%) şi infiltraţia speciilor puternic acidofile (25%). Din aceste considerente, Pop şi colaboratorii (1987) încadrează aceste jnepenişe într-o asociaţie nouă – sphagnetosum a asociaţiei Vaccinio - Pinetum mugi. Prezentăm în cele ce urmează pe scurt, sub aspect floristic şi ecologic, principalele asociaţii vegetale care dau nota specifică teritoriului PNAp:• Sedo hispanici – Poetum nemoralis. Se întâlneşte pe stâncăriile calcaroase, semiumbrite, din etajul pădurilor nemorale de pe Valea Sighiştelului, Valea Boga, Valea Galbenei şi Cheile Ordâncuşii.• Thymetum comosi. Aceste cenoze pioniere endemice edificate de Thymus comosus se dezvoltă pe grohotişurile fine şi grosiere, mobile sau fixate de la baza stâncilor calcaroase din Cheile Ordâncuşii.• Parietarietum officinalis. Se întâlneşte pe grohotişurile fixate, umbrite şi semiumbrite de la baza stâncilor calcaroase din perimetrul parcului (exemplu: Cheile Galbenei).• Scorzonero roseae – Festucetum nigricantis. Aceste pajişti se întâlnesc frecvent în etajul montan superior şi subalpin din perimetrul parcului (Micău, Piatra Grăitoare, Cârligate).• Violo declinate – Nardetum. Această asociaţie se întâlneşte frecvent în etajul montan şi subalpin, acolo unde solul este mai sărac decât în cazul menţionat anterior.• Seslerietum rigidae. Aceste asociaţii se întâlnesc frecvent în perimetrul parcului pe stâncile umbrite şi semiumbrite din etajul montan (Cheile Someşului Cald, Piatra Bulzului, Valea Boga, Cheile Ordâncuşii).• Epilobio – Juncetum effusi. Fitocenozele higrofice edificate de Juncus effusus vegetează pe luncile şi terasele unor văi (Valea Călineasa, Poiana Horea), pe soluri aluviale, cu conţinut mai redus de substanţe nutritive.• Festuco – Agrostetum capillaris. Aceste pajişti mezofile au o mare răspândire pe întreg cuprinsul parcului, până la limita superioară a pădurii de fag (Valea Sighiştelului, Valea Bulzului, Micău, Cheile Ordâncuşii, Valea Galbenei).• Caricetum limosae. Această asociaţie rară care prezintă un interes fitogeografic deosebit a fost descrisă pentru mlaştinile oligotrofe, montane din parc. Alături de aceasta, se întâlneşte şi asociaţia Sphagno – Rhynchosporetum albae.• Junco – Caricetum fuscae, Sphagnetum magellanici şi Carici flavae – Eriophoretum latifolii. Se întâlnesc în mlaştinile eumezotrofe montane din Valea Călineasa, Platoul Padiş, Molhaşurile de la Izbuce, Valea Sighiştelului.• Calamagrosti - Digitalietum. Se întâlneşte pe terenurile despădurite din zona fagului şi a pădurilor de amestec fag cu molid de pe Valea Sighiştelului, Valea Galbenei, Vf. Cârligate.• Carpino – Fagetum. Aceste păduri au o răspândire sporadică pe Valea Sighiştelului, Valea Galbenei, Valea Albacului, ele întâlnindu-se la baza versanţilor umbriţi şi semiumbriţi din etajul montan inferior.• Symphyto – Fagetum. Aceste făgete pure se întâlnesc frecvent în tot PNAp, între 600 şi 1100 m (Valea Boga, Valea Galbenei, Valea Gârda, Cheile Someşului Cald).• Leucanthemo waldsteinii – Fagetum (Cheile Ordâncuşii, Valea Albacului, Valea Gârda).

• Hieracio rotundati – Piceetum. Aceste păduri larg răspândite în parc (Călineasa, Padiş, Micău, Cheile Ordâncuşii, Cheile Someşului Cald), formează zona molidişurilor.• Campanulo – Juniperetum. Aceste tufărişuri subalpine de ienupăr pitic se întâlnesc sporadic pe toată cresta nordică a parcului, între Vârful Poienii şi Vârful Dealul Păltinişului, ele fiind cantonate în poienile şi rariştile de pădure de la limita superioară a molidişurilor (1400-1600 m). Dintre taxonii prezenţi în Listele Roşii naţionale (Dihoru 1994; Oltean & al. 1994), în tinoave şi în zonele lor tampon au fost identificaţi: Andromeda polifolia, Campanula patula sspabietina, Carex limosa, Carex strigosa, Dactylorhiza maculata s. l., Drosera rotundifolia, Empetrum nigrum ssp. nigrum, Leucanthemum waldsteinii, Listera cordata, Menyanthes trifoliata, Pedicularis limnogena, Rhynchospora alba, Scheuchzeria palustris, Swertia perennis, Vaccinium microcarpum, Vaccinium oxycoccus, Valeriana dioica subsp. simplicifolia. Datorită condiţiilor specifice în diverse ecosisteme din PNAp, un număr ridicat de specii endemice au fost identificate, cum ar fi: liliacul transilvănean (Syringa josikaea) (Ştefan, 1971), omagul (Aconitum calibrotryon ssp. skarisorensis), garofiţa (Dianthus julii wolfii), vioreaua (Viola josi), multe forme de vulturică (Hieracium bifidum ssp. biharicum, H. sparsum ssp. porphiriticum, H. kotschyanum etc.), Edraianthus kitaibelii, o plantă descrisă aici pentru prima dată şi miază-noapte (Melamphyrum bihariense).

Elemente faunisticeNevertebratele

Pe teritoriul PNAp au fost colectate şi descrise foarte multe specii de nevertebrate noi pentru ştiinţă, iar multe au fost declarate ca fiind endemice pentru Munţii Apuseni.

Fauna subterană de nevertebrate este foarte bine reprezentată pe teritoriul Parcului. O mare parte dintre specii sunt endemice şi multe populează numai una sau două peşteri. Cel mai bine reprezentat este grupul Coleopterelor, Cholevinae (Leiodidae) şi Trechinae (Carabidae). Genurile troglobionteDrimeotus şi Pholeuon sunt endemice pentru Munţii Apuseni, cu un areal de răspândire foarte restrâns.

Pe teritoriul Parcului se găsesc 15 taxoni (specii şi subspecii) de Drimeotus (Bihorites), o specie aparţinând subgenului Drimeotus (Fericeus) şi una subgenului Drimeotus(Trichopharis).

Celălalt gen, Pholeuon, are de asemenea un subgen endemic pentru Munţii Bihor, Pholeuon(s. str.) şi este reprezentat în Parc prin 22 de taxoni endemici. Dintre Trechinae, deşi genulDuvalius nu este endemic pentru teritoriul ţării noastre, cei 18 taxoni din Bihor sunt endemici pentru acest masiv muntos.

Cele trei genuri de coleopterelor subterane pot fi întâlnite în aproape toate peşterile de pe teritoriul Parcului, dar efectivele lor populaţionale sunt, de regulă, extrem de reduse iar condiţiile de viaţă specifice le fac foarte vulnerabile la orice impact antropic, reacţionând chiar şi la simpla vizitare a peşterii (Oana Moldovan, ISER Cluj-Napoca, 2006).

VertebrateleO atracţie deosebită în cazul Arieşului şi majorităţii afluenţilor săi o prezintă fauna piscicolă,

cu o zonalitate bine evidenţiată. În ecosistemele acvatice din PNAp se întâlnesc următoarele specii de peşti: păstrăv de râu (Salmo trutta fario), păstrăvul curcubeu (Salmo irideus), păstrăvul fântânel (Salvelinus fontinalis), lipanul (Thymallus thymallus), zglăvoaca (Cottus gobio), boişteanul (Phoxinus phoxinus), moioaga (Barbus meridionalis petenyi), mreana (Barbus barbus), scobarul (Chondrostoma nasus), grindelul (Noemacheilus barbatulus), cleanul (Leuciscus cephalus), zvârluga (Cobitis taenia taenia), babuşca (Rutilus rutilus carpathorossicus). Două dintre aceste specii au fost introduse antropic (păstrăvul fântânel şi păstrăvul curcubeu).

Dintre amfibieni sunt de menţionat speciile: salamandra (Salamandra salamandra), izvoraşul (Bombina variegata), tritonii (Triturus alpestris, T. cristatus, Triturus vulgaris ampelensis), iar dintre reptile, speciile: vipera comună (Vipera berus), şopârla de ziduri (Podarcis muralis), şopârla de munte

(Zootoca vivipara), şarpele de sticlă sau năpârca (Anguis fragilis colchicus), şarpele de alun (Coronella austriaca), şarpele lui Esculap (Elaphe longissima).

În zonă trăiesc toate speciile comune de păsări montane. În pădurile de conifere sunt frecvente: mierla gulerată (Turdus torquatus), forfecuţa (Loxia curvirostra), alunarul (Nucifraga caryocatactes), piţigoiul de munte (Parus montanus), pănţăruşul (Regulus regulus), ciocănitoarea cu trei degete (Picoides trydactilus), ierunca (Tetrastes bonasia), piţigoiul moţat (Parus cristatus), piţigoi de brădet (Parus ater), huhurezul mare (Strix uralensis). În cele de foioiase, în poieni şi păşuni sunt prezente: porumbelul gulerat (Columba palumbus), corbul (Corvus corax), ciocănitoarea neagră (Dryocopus martius), sturzul de vâsc (Turdus viscivorus), mugurarul (Pyrrhula pyrrhula), cinteza (Fringilla coelebs), etc. Pe lângă cursurile de apă se întâlnesc mierla de apă (Cinclus cinclus), codobatura de munte (Motacilla cinerea) şi fluierarul de munte (Actitis hypoleucos).

Păsările răpitoare sunt reprezentate de următoarele specii protejate prin legislaţie naţională şi internaţională: acvila ţipătoare mică (Aquila pomarina), acvila de munte (Aquila chrysaetos), şorecarul comun (Buteo buteo), vinderelul roşu şi cel de seară (Falco tinnunculus şi F. vespertinus), uliul păsărar (Accipiter nisus).

Fauna pădurilor cuprinde specii în general comune făgetelor şi molidişurilor montane, la care se adaugă capra neagră (Rupicapra rupicapra), care a fost colonizată în bazinul superior al Crişului Pietros – Valea Boghii. Astăzi, este prezentă şi în Groapa Ruginoasă, Cetăţile Ponorului, Scăriţa.

O altă acţiune de repopulare, realizată cu succes între anii 1970-1980, a vizat cocoşul de munte (Tetrao urogallus), ameninţat din cauza vânătorii abuzive. Fauna de mamifere mari este bine reprezentată, prin populaţii bine consolidate de lup (Canis lupus), râs (Lynx lynx), căprior (Capreolus capreolus), cerb carpatin (Cervus elaphus), mistreţ (Sus scrofa), etc. Tot printre mamiferele carnivore se mai enumeră şi pisica sălbatică (Felis silvestris), dihorul (Mustela putorius) şi vidra (Lutra lutra).

Rezultatele evaluărilor efectuate de personal de specialitate de la ICAS Braşov în colaborare cu personalul silvic de pe teritoriul parcului, au aratat că pe teritorilul PNAp trăiesc un număr de 26 lupi (Canis lupus). Acest număr reprezintă, după părerea specialiştilor, populaţia care ar putea exista pe suprafaţa PNAp, luînd în considerare repartiţia habitatelor preferate şi biologia speciei. Lupii sunt organizaţi în haiticuri, fiind semnalate în 2005, pe judeţul Cluj prezenţa a două grupuri de 10 şi respectiv 5 lupi. Pentru judeţele Bihor şi Alba, a fost semnalat cîte un haitic, format din 6 şi respectiv, 5 lupi.

În mod similar, se poate considera o populaţie bine reprezentată şi pentru râs (Lynx lynx), existând pe suprafaţa PNAp un număr de 12 rîşi (8 în judeţul Cluj, 4 în Bihor şi 8 în judeţul Alba).

Nu acelaşi lucru se poate spune însă despre urşi (Ursus arctos), despre care evaluările au scos în evidenţă existenţa a doar 21 de exemplare, un număr considerat de specialişti ca fiind cu mult sub capacitatea de suport a ecosistemelor preferate de acest mamifer. Aceşti urşi sunt distribuiţi astfel: 7 pe Bihor, 12 pe Cluj şi 2 pe judeţul Alba. Acest fapt este deosebit de grav, deoarece această populaţie de urşi este izolată de celelalte populaţii din Carpaţi, schimbul de gene nefiind astfel realizat. Astfel, fondul genetic fiind insuficient, ar putea ca în viitor să pună în pericol menţinerea speciei în Apuseni.

Vidra (Lutra lutra) este o specie protejată prin legislaţia naţională şi internaţională, care trăieşte în familii, pe lângă apele curgătoare mai izolate de impactul antropic. Ca exemplu, au fost semnalate existenţa a câtorva familii pe cursul superior al rîurilor Someşul Cald, Gârda Seacă şi Beliş.

Mamiferele mici rozătoare sunt reprezentate de 10 specii, unele dintre ele fiind de o deosebită importanţă, fiind listate în Directiva Habitate 92/43/EEC: şoarecele scurmător (Clethrionomys glareolus), şoarecele de câmp (Microtus arvalis), şoarecele de pământ (M. agrestis), şoarecele de casă (Mus musculus), şoarecele gulerat (Apodemus flavicollis), şoarecele dungat (A. agrarius), şoarecele de pădure (A. sylvaticus), pârşul de alun (Muscardinus avellanarius) (DH),pârşul mare (Myoxus glis), veveriţa (Sciurus vulgaris).

De asemenea, mamiferele mici insectivore, sunt bine reprezentate, în PNAp fiind identificate până în prezent un număr de 8 specii (excluzând dintre acestea liliecii): chiţcanul comun (Sorex araneus), chiţcan pitic (S. minutus), chiţcan de munte (S. alpinus), chiţcan de apă (Neomys fodiens),

chiţcan de mlaştină (N. anomalus), chiţcan de câmp (Crocidura leucodon), cârtiţa(Talpa europaea), ariciul (Erinaceus concolor).

Câteva peşteri prezintă o importanţă deosebită şi datorită populaţiilor de lilieci pe care le adăpostesc (Lup, Nicoară, 2005; Borda, 1998/1999, 2002, baza de date a Asociaţiei pentru Protecţia Liliecilor din România): liliac mare cu potcoavă (Rhinolophus ferrumequinum), Rh. hipposideros, Rh. euryale, Myotis myotis, M. blythii, M. nattereri, M. brandtii, M. mystacinus, M. bechsteinii, M. emarginatus, M. daubentonii, M. dasycneme, liliac de amurg (Nyctalus noctula), Pipistrellus pipistrellus, Plecotus auritus, P. austriacus, Barbastella barbastellus, Miniopterus schreibersii, dintre care efectivele speciilor Rhinolophus ferrumequinum, Myotis myotis şiMiniopterus schreibersii reprezintă o mare valoare ştiinţifică.

Peşterile cercetate din punct de vedere chiropterologic sunt: peşterile din Valea Sighiştelului, P. Fânaţe, P. Onceasa, P. Fagului, P. Humpleu etc., cele mai importante adăposturi pentru coloniile de lilieci fiind primele patru locaţii.

Din cele 29 specii de lilieci identificate în ţara noastră, 19 se regăsesc în fauna PNAp. Conform Cărţii Roşii a Vertebratelor din România, 2 specii de lilieci (Myotis dasycneme şi Myotis daubentonii) sunt considerate critic periclitate, alte 8 specii sunt periclitate, iar alte 6 sunt vulnerabile (Botnariuc&Tatole, 2005). Şase specii care au fost întâlnite în PNAp sunt considerate prioritate naţională mare. Mai mult, 10 dintre aceste specii se regăsesc pe Anexa II a Directivei Habitate 92/43/EEC, cuprinzând plante şi animale de interes comunitar care necesită desemnarea de arii speciale de conservare (date furnizate de Asociaţia pentru Protecţia Liliecilor din România).

Formele de intervenţie antropică

POLUAREA APELOR se datorează în cea mai mare parte deversărilor resturilor menajere şi a apelor menajere de la multe gospodării şi cabane sau case de vacanţă construite în zonă, direct în cursurile de apă ale zonei.

În zona platourilor calcaroase poluarea apelor subterane este o rezultantă a creşterii utilizării unor materiale/substanţe cu potenţial poluant, inclusiv a apelor menajere şi a dejecţiilor de animale afectează negativ calitatea apelor subterane. În aceste zone elementele specifice peisajului carstic (peşteri, avene, ponoare) la care se adaugă pătura subţire de sol contribuie la dezorganizarea scurgerii superficiale şi pătrunderea rapidă a apelor meteorice în subteran.

În aceste condiţii principalele surse de poluare a apelor subterane o constituie păşunatul, desfăşurat pe arii extinse, la care se adaugă gunoiul de grajd utilizat ca fertilizant natural, reziduurile menajere şi dejecţiile provenite din gospodării. Analizele efectuate în cadrul „Proiectului Apuseni‖ asupra poluării apelor carstice au evidenţiat contribuţia majoră a dejecţiilor animaliere la contaminarea acestor ape cu amoniu, fenomen vizibil în calitatea apelor înregistată la izbucul Vulturului şi Coteţul Dobreştilor (Gârda Seacă). De asemenea provenienţa nitraţilor şi nitriţilor poate fi pusă pe utilizarea necorespunzătoare a gunoiului de grajd, cât şi a procesului de nitrificare din epicarst (Izbucul Casa de Piatră) sau a unor emergenţe (Poarta lui Ionele).

POLUAREIA SOLULUI.Principalul agent poluator il reprezintă resturile menajere.In zonele turistice dezvoltate haotic,inclusiv in zona Arieseni-Vârtop este vizibil impactul poluării cu resturi menajere,mai ales primăvara,la topirea zăpezilor.Un fenomen ingrijorător se manifestă şi în subteran,unde din cauza lipsei de respect faţă de mediul cavernicol din partea speologilor şi turiştilor de ocazie,în lipsa unei supravegheri adecvate din partea agenţilor de teren PNA,unele peşteri riscă să se transforme în gropi de gunoi.

ZONE EXPUSE LA RISCURI TEHNOLOGICE. Prezenţa unor halde de steril pe teritoriul comunei Arieşeni (situat în afara perimetrului PNA.), rămase în urma prospecţiunilor geologice din zonă,

necesită măsurători pentru determinarea nivelului de radioactivitate şi a gradului de contaminare radioactivă a mediului înconjurător şi populaţiei prin control sanitar radiotoxicologic, respectiv radioecologic (conţinutul radioactiv din aluviuni ,al depunerilor la sol apei potabile, vegetaţie,lapte). În afara acestor halde pe teritoriul studiat nu se regăsesc agenţi economici/surse toxice care: produc, prelucrează, manipulează, depozitează sau utilizează substanţe toxice industriale, ce pot contamina mediul înconjurător în caz de accident şi pentru care sunt obligatorii întocmirea Planului de acţiune.

Obiective

Principalele obiective şi ţinte ale Parcului Natural Apuseni sunt legate de:- conservarea biodiversităţii- dezvoltarea programelor de ecoturism- programe de conştientizare publică şi educaţie ecologică

Prin acestea se doreşte un mai bun management al zonei protejate precum şi creşterea valorii circulaţiei turistice fără implicaţii negative asupra ariei protejate.

Concluzii

Parcul Natural Apuseni reprezintă o arie protejată de interes naţional ce corspunde categoriei a V-a IUCN (parc natural de tip peisaj terestru) ce în prezent dă dovadă un management la nivel înalt ce permite în acelaşi timp protecţia mediului dar şi accesul nemijlocit al turiştilor spre cunoşterea şi înţelegerea naturii. În viitor, Parcul Natural Apuseni poate deveni destinaţia de vacanţă preferată nu doar a populaţiei din România ci şi a unei categorii de turişti din Uniunea Europeană.

Bibliografie

Parcul Natural Apuseni – Un parc pentru natură şi oameni - www.parcapuseni.ro Ministerul Mediului şi Schimbărilor Climatice – ww.mmediu.roBorto, G., Organizarea spaţiului în Parcul Natural Apuseni, Bucureşti, 2009

Echipa: Bîra Oana-Roxana, Cepraga Theodor, Ciolan Alina