Paradis in destramare de Lucian Blaga

Poezia apare in volumul “Lauda somnului” care apartine expresionismului, un curent literar integrat modernismului. (Vezi trasaturi la Eu nu strivesc corola...) Somnul este creator de vise si sta la baza miturilor.

Volumul este expresia nelinistii a eului liric, o neliniste determinata de faptul ca lumea se afla intr-un inevitabil proces de destramare si singura posibilitate de salvare este revitalizarea mitului. Sentimentul dominant al volumului este tristetea metafizica nascuta dintr-o constiinta a pierderii legaturii paradisiace cu lumea originara. Sentimentul este numit de Blaga "melancolie" –"este disperarea fiintei care nu-si mai simte inradacinarea organica in lume"(adica neparticiparea la existenta). Instrainarii de esenta ii corespunde o instrainare de sine, care determina ruptura intre spirit si materialitate si omul isi pierde atributele unei existente creatoare: "Tarana va seca povestile din trupul trist".

Tema poeziei este demitizarea sau desacralizarea lumii perceputa ca o forma de distrugere a misterului.

Titlul este o metafora pentru lumea pentru lumea desacralizata odata cu pierderea credintei oamenilor in mituri. Preferinta poetului pentru forma nearticulata a substantivului "paradis" semnifica o extindere a semnificatiei termenului care nu se refera numai la raiul biblic.

Poezia este structurata in functie de doua valori ( nu e alcatuita din secvente poetice). Pe de o parte elementele care intra in registrul paradisiac : "serafimii", "arhanghelii", "porumbelul Sfantului Duh", "ingeri"; iar pe de alta parte determinantii care sugereaza pierderea dimensiunii mitice: "cotor de spada" "serafimi cu parul lins". Personajele mitice isi dovedesc inutilitatea. Astfel "portarul inaripat" devine paznicul unei lumi care si-a pierdut atributele esentiale. Nemaiavand ce apara lupta devine inutila. "Portarul inaripat mai tine intins/un cotor de spada fara flacari/ Nu se lupta cu nimeni / dar se simte invins".

La nivel lingvistic demitizarea e evidentiata prin alaturarea unor cuvinte din registre stilistice diferite, iar criteriile de apreciere a elementelor biblice devin pragmatice (util devine inutil). Ingerii intra sub incidenta timpului cronologic (imbatranesc) si li se refuza accesul la esenta: "Serafimi cu parul lins/ inseteaza dupa adevar/ dar apele din fantani/ refuza galetile lor". Arhanghelii primesc la randul lor atribute umane, iar conditia lor devine tragica: "Arhanghelii se plang/ de

greutatea aripelor". Locul sacrului este luat de realitatea efemera, iar paianjenul isi actualizeaza semnificatia revoltei:"Vai mie, vai tie/ paienjeni muti au umplut apa vie/ odata vor putrezi si ingerii sub glie". Interjectiile anuleaza distinctia sacru-uman, iar dematerializarea ingerilor e o metafora pentru civilizatia care distruge spiritul.

In concluzie, eu consider ca poezia propune in subtext o intoarcere la mituri concepute ca reminiscente(=urme) ale cunosterii paradisiace sau ca forme de potentare a misterului.