PANAIT ALINA ANTROPOLOGIE, ANUL III, GR.2 ANTROPOLOGIE VIZUALĂ WAITING ROOM AS A VISUAL EXPERIENCE Procesul de aşteptare depinde de spaţiul în care se desfăşoară şi modul în care este

acesta perceput de toţi participanţii, ca un tot unitar, dar şi individual de fiecare în parte.

Atunci când aşteptăm într-un loc, fie că este la ghişeul de la bancă, la aeroport,

supermarket, la doctor, etc, nu suntem neapărat conştienţi de modul în care o facem, ci de

faptul că trebuie să facem ceva să treacă mai repede timpul: să ne jucăm pe telefon, să

citim o revistă (în cazul sălilor de aşteptare din aeroport sau de la doctor, unde spaţiul

permite acest tip de activitate), dar nu ne gândim voluntar la ceea ce facem în acel

moment.

Sala de aşteptare este un spaţiu care permite celor care aşteaptă ceva, să se vadă

unii pe alţii şi să găsească modalităţi comune de a petrece acel timp: ori prin conversaţii

având la bază poveşti de viaţă, ori preocupări strict legate de ceea ce semnifică spaţiul în

care se află la acel moment.

Uneori sala de aşteptare este caracterizată printr-un spaţiu rece, gol,

nepersonalizat, care dă senzaţia de plictiseală şi de oprire a timpului într-un moment

nepotrivit, cum ar fi pentru cei care aşteaptă la doctor, fiind bolnavi, cu dureri, supărări.

Sala de aşteptare de la doctor este cea care îndeplineşte aceste caracteristici, pentru că nu

oferă întotdeauna confortul de care pacienţii au nevoie pentru a se mai distanţa puţin

mental de motivul pentru care se află acolo – cum ar fi un ambient mai plăcut, pereţii

vopsiţi în culori mai calde, scaune sau canapele mai comfortabile, reviste nu numai

medicale. Însă acest tip de sală de aşteptare o întâlnim la cabinete, spitale, clinici

particulare, care îşi permit acest tip de aranjament şi poate fi privit ca un fel de strategie

prin care îi determină pe pacienţi să mai apeleze la serviciile lor, în caz de nevoie; în

constrast vorbim despre policlinicile şi spitalele de stat care nu se concentrează atât de

mult pe partea comfortului pacienţilor în sălile de aşteptare, uneori nici nu există o sală de

aşteptare propriu-zisă, ci un hol, sau spaţiul din faţa intrării în cabinet (Fig.1):

„Waiting rooms such as halls, lobbies, and corridors are easy to recognize even if they are not labeled. Presumably there is something about the layout of the space , the choises of wallpaper and furniture. Or could it be the colors, the smells, the subdued soundscape? Inarguably, though, there is an aura emanating from these locations that influences people’s behavior and moods.” (Ehn şi Lofgren 2010: 16-17)

Ceea ce este interesant la spaţiile care pretind a fi waiting rooms, este faptul că te

determină pe tine individ – pacient să-ţi vizualizezi locul unde eşti cel mai avantajat să

stai pentru ca ceilalţi de la coadă care aşteaptă să te vadă că faci parte din aceeaşi

aşteptare ca şi ei. Un lucru important de care persoana care stă la coadă la doctor este

necesar să ţină cont: trebuie să se facă vizibil pentru ceilalţi în cazul în care pentru un

motiv sau altul, acesta alege să plece pentru un timp, până vine momentul la care trebuie

să intre în cabinet. Vizibilitatea este importantă pentru ceilalţi care aşteaptă: ei se

recunosc între ei şi se pot poziţiona fiecare la locul lui. Aşa cum ei pot repoziţiona, tot la

fel pot nega într-un fel că s-au văzut şi nu vor lăsa să intre în rând decât dacă va fi ultima

persoană la coadă. (Fig.1.1)

Acest lucru se poate schimba atunci când, de exemplu, într-o sală de aşteptare de

la doctor, ordinea cozii influenţează aranjamentul spaţiului în care se aşteaptă. Lumea se

îmbulzeşte în faţa uşii cabinetului şi încearcă să ajungă cât mai în faţă ca să vorbească cu

asistenta (Fig.2). În poză se poate vedea faptul că oamenii nu-şi mai respectă ordinea la

coadă şi insistă să vorbească cu asistenta înainte să fie chemaţi în cabinet. După plecarea

acesteia, ordinea se restabileşte prin vizual - prin repoziţionare, doar dacă este necesar se

apelează la sancţionare informală de către ceilalţi, dacă există persoane care insistă să

intre în faţă şi să nu-şi respecte rândul.

Este posibil ca aranjamentul spaţiului să se plieze pe ordinea făcută de cei care

aşteaptă la coadă ?(Fig.2.1). Dacă de exemplu, nu există o sală de aşteptare propriu-zisă,

sub forma unei camere special amenajate, aşteptarea se face într-un spaţiu „amenajat” ad-

hoc de cei de acolo, cum ar fi holul etajului (locului) respectiv. Faptul că nu exista înainte

acest aranjament, poate provoca haos transformând experienţa aşteptării în ceva negativ.

Ce poate avea în comun doctor’s waiting room (Policlinica Titan, caz mai

concret) cu sala de aşteptare la un atelier auto din Râmnicu Vâlcea? În primul rând,

vorbim despre aşteptare ca experienţă, dar şi cum ne vedem unii pe alţii în sală aşteptând

pentru acelaşi lucru. Nu suntem neapărat conştienţi de modul în care aşteptăm sau ne

aşezăm în sală, dar sunt ceilalţi care vizualizează mai bine ocupaţiile noastre în timpul

aşteptării, fie pentru că ne privesc drept potenţiali „adversari” în aşteptare, fie că sunt

curioşi ce anume ne-a adus în acest loc, uneori pentru ore bune de stat acolo.

Acesta poate fi un motiv pentru care de cele mai multe ori într-o sală de aşteptare

se leagă destul de repede şi eficient conversaţii sau „relaţii de prietenie” provizorii;

spaţiul în care ne aflăm influenţează comportamentul celor care aşteaptă, determinându-i

să facă lucruri de care poate nu sunt conştienţi sau în mod normal nu ar face. Cel mai bun

exemplu în acest caz este în legătură cu poveştile de viaţă pe care fiecare dintre noi le

spunem atunci când suntem într-un astfel de spaţiu; în mod normal nu ai vorbi cu o

persoană necunoscută despre problemele tale personale sau despre familia ta, dar pentru

că toţi suntem acolo cu acelaşi scop, este mult mai uşor să intercaţionăm între noi, mai

ales dacă ştim că nu ne vom mai întoarce, cu alte cuvinte, şansele de a ne mai întâlni cu

acele persoane sunt destul de mici. În al doilea rând, putem vorbi despre aranjamentul

scaunelor sau meselor – modul în care ajungem să ne privim şi să intrăm mai uşor în

discuţii.

În cazul sălii de aşteptare de la atelier, aceasta era formată din mese şi scaune,

puse în genul sălii dintr-un restaurant, şi o plasmă mare. Pe uşa de la intrare era pus un

afiş pe care scria că în timpul cât se vor efectua lucrările la maşini, putem aştepta în acea

sală. Pereţii sălii erau vopsiţi în alb, gresie închisă la culoare pe podea, mesele şi scaunele

negre, televizorul era dat pe un post de ştiri, aerul condiţionat funcţiona la maxim având

în vedere că era luna iulie, frig în sală, dar sala nu era rece numai din cauza aerului

condiţionat, ci şi din cauza spaţiului în sine, culorii închise, neprimitor şi în special sala

fiind destul de întunecoasă şi un dădea senzaţia de izolare. Am petrecut şase ore în

această sală şi pot spune faptul că la un moment dat a fost o necesitate interacţiunea cu

alţi oameni care aşteptau ca şi mine.

Existenţa televizorului în sală a fost un bun pretext pentru a începe diverse

discuţii, pornind de la ceea ce era prezentat la tv, până la motivul pentru care ne aflam

acolo, trecând chiar si la poveşti de viaţă, întâmplări cu maşina, etc. Experienţa aşteptării

a fost una interesantă din punctul de vedere al modului în care ne observăm unii pe alţii

aştepând, intervenind în rutina celuilalt pentru a scăpa de propria stare. Toată această

aşteptare s-a făcut în funcţie de spaţiul în care ne aflam: discuţiile, contextul. Punctul

comun al tuturor waiting rooms este clar modul în care se aşteaptă, cum ne aşezăm

fiecare în acest spaţiu, diferenţele intervenind la motivul pentru care aşteptăm, în funcţie

de acest aspect se schimbă aranjamentul, ordinea cozii, durata aşteptării, dar principiul de

bază pentru sălile de aşteptare rămâne experienţa aşteptării.

Autorii Ehn si Lofgren vorbesc de asemenea despre o experienţă asemănătoare

celei menţionate mai sus, dar accentul este pus mai mult în legătură cu experienţa

aşteptării, conştientizarea acesteia, ca mai apoi să vedem ce fac şi ceilalţi în raport cu

spaţiul, motivul şi modurile fiecăruia de a se adapta la acest gen de aşteptare. Totul

porneşte de la primul lucru care îl faci când ajungi la un atelier, laşi cheile mecanicului,

urmând apoi aşteptarea maşinii.

În exemplul dat de cei doi, individul respectiv, nu a rămas să aştepte iniţial la

atelier, ci a mers să-şi ia o cafea şi să se plimbe, dar fără să se gândească la faptul că îşi

aşteaptă maşina să iasă de la reparaţii. După ceva timp s-a întors la atelier, dar maşina

încă nu era gata, motiv pentru care nu a avut altă soluţie decât să aştepte „in the reception

area” , deci un fel de spaţiu în care se făcea aşteptarea, dar nu neapărat o sală de

aşteptare, aşa cum am descris în exemplul meu. În acel spaţiu exista un aparat de cafea şi

ziare, în plus mai erau şi alte persoane care aşteptau. Individul a devenit conştient de

această stare de aşteptare, atât pentru că se afla la atelier, unde putea să vizualizeze întreg

procesul prin care trecea maşina şi durata acestuia, dar şi pentru că până să ajungă aici a

fost ocupat cu alte activităţi şi nu a stat să se gândească la aşteptare:

„Now waiting iself is the focus of my attention, and I feel boredom, hope, and finally anxiety about what the service will cost...For a while I study life at the desk, observing the behavior of the mechanics and the customers...now and the I glance at the serviceman with whom I had left the key, but he is busy with other costumers...I suddenly find myself daydreaming about buying a new car...” (Ehn şi Lofgren 2010: 22)

„By the time I have the car key back in my hand I had spent six hours waiting. The first five hours were by conscious intent spent as if they were not really devoted to waiting but rather as an ordinary morning spent doing things...Pretending not to be engaged in waiting differs only superficially from sitting down in resignation, counting the minutes, and being bored. After twelve o’clock it had become impossible to pretend not to be waiting. It then became impossible to concentrate on reading a newspaper or thinking of someting else. (Ehn şi Lofgren 2010: 22-23)

Partea vizuală a sălii de aşteptare nu trebuie privită doar din perspectiva celor care

aşteaptă, ci şi din perspectiva regulilor locului, cum se construiesc, cine le aplică, cum se

aplică. Fiecare sală are propriul set de reguli atât formale cât şi informale, în funcţie de

tipul de sală şi aranjament apar regulile şi apar si cei care sunt dornici să le aplice în cazul

în care cineva nu se supune normelor. La doctor de exemplu, este destul de important ca

aşteptarea să se facă în linişte, discuţiile cu voce tare tind să-i deranjeze pe cei care ori nu

vor să se angajeze în conversaţii, ori deranjează consultaţiile.

„People are forgetting their manners and imagining that the waiting room is like their car – private and sound-proof: Don’t use cell phones; turn off the sound of your laptop; don’t chat loudly; don’t sing while listening on your iPod; if you bring children, take care of them; leave magazines and other things where you took them; make room for others; and finally, sit quietly.” (Ehn şi Lofgren 2010: 19)

Am întâlnit un caz în care o femeie a venit cu fetiţa ei (~7 ani) la coadă la doctor,

aşteptând să intre în unul din cabinete. Ceea ce mi s-a părut nelalocul lui, era faptul că

fetiţa era încălţată cu role (Fig.3) şi se plimba pe hol şi în perimentrul care a devenit sală

de aşteptare. Era destul de periculos atât pentru fetiţă cât şi pentru ceilalţi oameni, având

în vedere că erau destul de multe persoane în vârstă, în baston şi o femeie în cărucior

(Fig.3). Este destul de vizibil faptul că în acest caz, deşi oamenii sunt martori la ceea ce

întâmplă în sala de aşteptare, nimeni nu ia nicio măsură pentru a preveni posibile

accidente. Când am ajuns în acea zi la coadă, am evitat la timp coliziunea cu fetiţa, astfel

încât să nu se întâmple vreun accident. Regulile de care cei doi autori vorbeau nu se

aplică în toate sălile de aşteptare, cu toate că era absolut necesar ca cel puţin mama fetiţei

să reacţioneze într-un mod cât mai adecvat. Prin lipsa de reacţie, sala de aşteptare de la

doctor s-a transformat pentru câteva momente loc de joacă pentru copii. În acest caz se

mai poate discuta despre o sală de aşteptare de la doctor sau un fel de mix între aşteptarea

adulţilor în acel spaţiu şi aşteptarea copiilor într-un spaţiu creat de ei?

Vorbeam despre tipuri de săli de aşteptare ale cabinetelor şi clinicilor private – în

unele din aceste clinici întâlnim o parte din sala de aşteptare care este special amenajată

pentru cei care vin cu copiii la doctor, la dentist, de exemplu: măsuţe cu scaune mici,

tablă şi cretă colorată, jucării de pluş şi un tv pentru cei mici, dar şi un perete special unde

aceştia îşi pot lipi desenele. Această parte a sălii este bine delimitată vizual prin obiecte

specifice celor mici, din care rezultă liniştea părinţilor că nu vor avea parte de accidente

sau de certuri şi vor sta liniştiţi pe timpul aşteptării şi se vor juca. Restul spaţiului este

dedicat aşteptării adulţilor: scaune din piele, comode, o plasmă mare, măsuţă cu reviste

din diferite domenii, şi bineînţeles telecomanda este lăsată la îndemâna celor care

aşteaptă, ceea ce nu se întâmplă peste tot, ci ceea ce se vede la tv este controlat de

asistentă sau de persoana de la recepţie care se ocupă de sălile de aşteptare.

La un alt cabinet de stomatologie, tot particular, sala de aşteptare nu-ţi dă senzaţia

că aştepţi la dentist, ci că eşti într-un loc unde te poţi relaxa, un fel de spa al sălilor de

aşteptare: pereţii vopsiţi în roşu aprins, canapele de piele, tot în culoare roşie, în ton cu

pereţii, mese din sticlă, reviste, iar femeia care stă la recepţie vine frecvent în sala de

aşteptare să verifice dacă totul este în regulă cu cei care sunt programaţi la dentist şi să

întrebe pe fiecare daca doreşte ceai, suc sau apă. În afară de reviste, pe măsuţe erau tot

felul de obiecte decorative, asortate cu pereţii şi canapele, dar nu neapărat în legătură cu

stomatologia, ci pentru a detaşa pacientul, o strategie în primul rând de a atrage pacienţii

prin modul în care se desfăşoară aşteptarea, dar şi prin comportamentul angajaţilor faţă de

pacienţi. Modul în care aşteptăm influenţează automat şi atitudinea celor din jurul nostru,

în bine sau în rău; atâta timp cât respectăm scopul celorlalţi din sala de aşteptare şi nu

încercăm să-i provocăm prin vorbe, acţiuni nepotrivite (Fig.4), aşteptarea se va face

într-un mod civilizat şi şansele de a ajunge la îndeplinirea scopului vor fi mult mai mari,

timpul petrecut aşteptând diminuându-se.

Un alt aspect important legat atât de aşteptare cât şi de spaţiul în care aceasta se

desfăşoara se referă la noţiunea de timp – temporalitate. Tindem să spunem că timpul

petrecut la coadă, de exemplu, poate fi considerat un timp irosit, dar depinde foarte mult

din ce punct de vedere afirmăm acest lucru. Pavel Câmpeanu vorbeşte în cartea sa

“România: Coadă pentru hrană”, şi despre aşteptare ca timp abstract sau abstractizat.

În opinia lui, timpul la coadă poate avea două modalităţi de manifestare: timpul ca

funcţie a spaţiului, aici putând fi vorba despre cum este amenajat spaţiul, locul unde se

aşteaptă, pentru că stând într-un spaţiu dezorganizat, timpul aşteptării devine mai lung,

uneori şi petrecut neproductiv. A doua modalitate de manifestare: timpul ca durată, care

se referă strict la cât durează aşteptarea la doctor, reparaţia maşinii (exemplu cu atelierul

auto), aşteptarea în aeroport, etc. Vorbim despre un fel de economie a timpului care

depinde de mai mulţi factori, atât de spaţiu, cât şi de cei care aşteaptă, pentru că şi ei pot

influenţa timpul de aşteptare fie la coadă, fie într-o sală de aşteptare care nu are legătură

neapărat cu coada: “ Timpul se abstractizează prin decuantificare, prin dezactivarea şi

devalorizarea sa.” (Câmpeanu 1994: 116)

Putem să discutăm despre experienţa aşteptării şi din perspectiva însoţitorilor.

Aceştia percep timpul foarte diferit faţă de cei care aşteaptă propriu-zis să-şi atingă

scopul. Senzaţia de plictiseală intervine mult mai repede la însoţitori, în plus, aceştia au si

mai multe emoţii, dacă vorbim despre aşteptarea la doctor. Nu cred că s-a mai luat în

calcul coada şi aşteptarea însoţitorilor. Uneori ei sunt cei care se agită mai mult să ajungă

mai repede, ei sunt cei care simt timpul mai aproape de realitate şi îl percep în timp real.

Aşteptarea propriu-zisă nu este ceva ce există concret - vizual într-o sală de

aşteptare, dar poate fi foarte bine reprezentată prin ceea ce se întâmplă, ce există, în acest

spaţiu: obiecte decorative, afişe pe pereţi (medicale sau reclame la diverse lucruri Fig.5),

mese, scaune, canapele, televizor, reviste, dar şi comportamentele si atitudinile celor care

aşteaptă – prin acţiuni, faptul că se plimbă prin sală, de pe un scaun pe altul (Fig.6),

încearcă să intre în conversaţii cu alte persoane, se mai opresc să citească câte un afiş sau

programul de pe uşile cabinetelor (Fig.7); toate aceste aspecte fac posibilă vizualul

aşteptării.

O altă idee legată de sălile de aşteptare se poate face în legătură cu o întrebare

destul de pertinentă care face referire la definirea clară a spaţiului, dar şi a face o

diferenţă între „place and non-place” .

Marc Auge vorbeşte în cartea sa, despre ce ar trebui să însemne spaţiul – având

semnificaţie emoţională, eventual legată de o parte istorică, având un trecut, o identitate

proprie, în constrast vorbind despre non-place, care mai degrabă este considerat un spaţiu

de tranzit: cum ar fi spitalul unde te naşti sau mori, camere de hotel, cluburi, etc, dar se

poate referi şi la spaţiile din supermaket, spaţii prin care treci, fără a avea o conexiune.

“Place and non-place are rather like opposed polarities: the first is never completely erased, the second never totally completed; they are like palimpsests on which the scrambled game of identity and relations is ceaselessly rewritten.

The distinction between places and non-place derives from the opposition between place and space.” (Auge [1992/1995] 1997: 79)

În afara discuţiilor despre cum există sălile, ce se întâmplă în ele în raport cu

experienţa aşteptării, mai este important un aspect, anume cel al spaţiului privat şi public.

Sala de aşteptare este un spaţiu public, într-adevăr, însă fiecare individ are dreptul la un

spaţiu privat, în care nu oricine să aibă acces. Spaţiul privat este cel care înconjoară

individul, nu este o limită clară, dar tuturor ni s-a întâmplat să simţim că cineva încearcă

să intre în spaţiul nostru sau cum se mai spune “în sufletul nostru”. Cu toate că ne aflăm

în public asta nu înseamnă că nu mai avem dreptul de spaţiu privat. Acest lucru este

evident si este accentuat, de exemplu, în bănci, unde se pune clar o limită vizibilă de

spaţiu între persoana din faţă şi cea din spate.

În conluzie, problematica sălilor de aşteptare, atât din punct de vedere vizual, cât

şi din perspectiva timpului, spaţiului în sine, indivizilor care îşi manifestă aşteptarea în

acest gen de sală, este un mod prin care putem observa comportamentul oamenilor şi

putem descoperi ce fac oamenii de fapt atunci când aşteaptă, conştienţi sau nu de

acţiunile sau gesturile lor în raport cu ceilalţi. Prin exemplele prezentate în eseu, atât din

perspectiva unor autori, cât şi din experienţa personală dobândită pe teren, pot spune că

este un subiect care merită dezbătut, care merită descoperit şi mai mult şi care poate fi

considerat un subiect complex tocmai prin aparenta banalitate cu care este el privit.

ANEXĂ Fig.1

Fig.1.1

Fig.2

Fig.2.2

Fig.3

Fig.4

Fig.5

Fig.6

Fig.7

BIBLIOGRAFIE Auge, Marc [1992,1995] 1997 „Non-places. Introduction to an anthropology of

supermodernity, From Places to Non-Places”, Editura Du Seuil 1992, London/New York

Câmpeanu, Pavel 1994. “România: Coadă pentru hrană. Un mod de viaţă”. Editura

Litera, Bucureşti.

Ehn, Billy şi Lofgren Orvar 2010 “The secret world of doing nothing, Waiting”, Editura

University of California, London

Note de teren personale despre coadă şi aşteptare