1

PAGINI CENZURATE, PAGINIOCULTATE

Ion Măldărescu

„Istoria neamului românesc n-a fost decât olungă, necontenită, halucinantă hemoragie.Ne-am alcătuit într-un uragan şi am crescutîntre vifore. Popor de frontieră, luptam şimuream pentru toţi”. Mircea Eliade

“Vreme trece... vreme vine!” Omenireaevoluează... Spre bine, spre rău? Dar asta-ialtă poveste. În zilele noastre nu se deruleazănumai o transformare firească a structurilor sia institutiilor ci şi crearea unei noi caste,stăpână atotputernică a destinului celorlalţi şi

al controlării istoriei, conştientă fiind de sensul şi de absurditatea ambelor, dar ignorându-ledeopotrivă. (foto: români basarabeni deportaţi) “Ne-am născut într-o lume controlată de forţe nevăzute care au invadat şi care manipuleazăomenirea de mii de ani. Nu, acesta nu este un scenariu de la Hollywood, este chiar ceea cetrăim în prezent. Dacă privim în jur, am putea crede că ceea ce vedem este “real”. De fapttrăim în iluzie, o iluzie proiectată să ne menţină într-o închisoare mentală, emoţională şispirituală.” (David Icke, COPIII MATRICEI, Bucureşti, Ed. DAKSHA, 2008)Au trecut anii… Numeroase documente, sau aspecte ale celei mai mari conflagraţii dinistoria omenirii au fost fie uitate, fie mistificate de către “fabricanţii” de istorie, fie ocultate decei interesaţi, însă ştergerea memoriei este definitivă numai dacă raţiunea umanităţii dă semnede oboseală. Din când în când, memoria trebuie reînprospătată.Constat în ultima vreme, că despre unele din aceste momente ale istoriei, se aminteşte din ceîn ce mai rar, iar atunci când se întâmplă, apare doar o scurtă notiţă, cu caracter informativ.Ici-colo, câte un contemporan “nonconformist” încăpăţânat, încearcă să scuture colbulaşternut de trecerea vremii, să şteargă uitarea şi să le readucă la lumina zilei. S-au scurs 69 de ani de la semnarea ne-denunţatului, deci a încă actualului Pact Molotov-Ribbentrop, 68 de ani de la pierderea unor provincii româneşti şi împunerea Diktatului de laViena, mai bine de 64 de ani de la bombardarea, cu cruzime a oraşului Dresda şi tot atâţia anide la necondamnata trădare a regelui Mihai I, 63 de ani de la explozia primei bombe atomice

americane la Hiroshima…Poate vă întrebaţi care raţionamentul selectieiacestora? Toate s-au consumat, de-a lungulanilor, în timpul celei mai mari conflagraomenirii şi în împrejurări cu conexiuni decauzalitate; să le luăm pe rând :

PACTUL MOLOTOV – RIBBENTROP

La 23 august 1939 Uniunea Sovietică şiGermania, urmărindu-şi propriile scopuri şiaparent căzând de acord, au parafat nefericitultratat, cunoscut sub numele „Pactul Molotov-

2

Ribbentrop”. Consecinţele acestuia au fost dezastruoase pentru România, iar unele maidăinuie şi astăzi. Urmare a prevederilor pactului, Uniunea Sovietică a prezentat Românieiultimatumul prin care aceasta din urmă era obligată să părăsească pământurile strămoşeşti aleBasarabiei şi ale nordului Bucovinei, într-un interval imposibil de realizat şi pe care chiarsovieticii l-au călcat în picioare.Sub conducerea Regelui Carol al II-lea Consiliul de Coroană a hotărât abandonareacetăţenilor români şi a teritoriilor amintite, fără opunerea unei minime rezistenţe, hotărârecondamnată de întreaga populaţia românească. Dintre puţinii care au avut demnitatea de a seîmpotrivi acestei decizii voi aminti pe marele savant Nicolae Iorga şi pe generalul IonAntonescu.La data de 26 iunie 1940, Viaceslav Molotov a prezentat ministrului României la Moscova,Gheorghe Davidescu, nota ultimativă prin care sovieticii cereau românilor să părăseascăteritoriul Basarabiei şi al nordului Bucovinei. La 28 iunie 1940, sovieticii au adresat Romanieio noua notă ultimativă, prin care cereau ca evacuarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei, decătre autoritaţile române să fie realizată în patru zile.Populaţia din teritoriile menţionate au fost anunţate abia în dimineaţa zilei de 28 iunie 1940,de intrarea iminentă a trupelor sovietice în Cernăuţi,Chişinău, Tighina şi Cetatea Albă. Nu fusese luatănici o măsură prealabilă, deşi cu luni de zile înainte,factorii de răspundere ştiau, că Uniunea Sovieticăavea în vedere reanexarea Moldovei dintre Prut şiNistru. Nerespectând termenul pe care l-au impus îna doua nota ultimativă, sovieticii au ocupat oraşeleCernăuţi şi Chişinău încă din data de 29 iunie 1940.Mulţi români nevinovaţi au căzut victime abuzurilorArmatei Roşii, comise asupra celor care încercau săse refugieze dincoace de Prut, una din dureroaseleamintiri fiind măcelul românilor seceraţi fără milăde gloanţele grănicerilor sovietici, la Fântâna Albă,în Bucovina. Purtau în faţă un steag alb şi însemnereligioase (icoane, prapuri şi cruci din cetină). Erauneînarmaţi şi aveau asupra lor doar merinde pentrudrum. Numărul exact al victimelor nu s-a aflat şieste puţin probabil să se afle vreodată, dar puţiniisupravieţuitori amintesc de un număr cuprins între3.000 şi 5.000 de săteni. După masacru răniţii aufost târâţi până la cinci gropi comune săpatedinainte, unde au fost ingropaţi, unii fiind încă înviaţă: bătrâni, femei, copii, sugari - vii, morţi sau muribunzi. Câţiva, „mai norocoşi”, au fostarestaţi de NKVD din Hliboca (Adâncata) şi după torturi înfiorătoare, au fost duşi în cimitirulevreiesc din acel orăşel şi aruncaţi de vii într-o groapă comună, peste care s-a turnat şi s-astins var. După câteva zile, mii de familii au fost urcate în trenuri şi deportate în Siberia,numai pentru „vina” de a fi români.Nu după mult timp în ziarul „Universul” a apărut impresionantului articol al marelui savantNicolae Iorga (foto stânga jos ), sub titlul „DE CE ATÂTA URĂ?” pe care îl redau:

3

„Se adună şi cresc văzând cu ochii documentele şimaterialele, actele oficiale şi declaraţiile luate subjurământ. Înalţi magistraţi şi bravi ofiţeri, care şi-au riscatviaţa ca să apere cu puterile lor retragerea şi exodulromânilor, au văzut cu ochii lor nenumăratele acte desălbăticie, uciderea nevinovaţilor, lovituri cu pietre şihuiduieli. Toate aceste gesturi infame şi criminale au fostcomise de evreimea furioasă, ale căror valuri de ură s-audezlănţuit ca sub o comandă nevăzută.De unde atâta ură?

Aşa ni se răsplăteşte bunăvoinţa şi bunătatea noastră?Am acceptat acapararea şi stăpânirea iudaică multe decenii şi evreimea se răzbună înceasurile grele pe care le trăim. Şi de nicăieri o dezavuare, o rupere vehementă şi publică deisprăvile bandelor ucigaşe de sectanţi sangvinari. Nebunia organizată împotriva noastră acuprins târguri, oraşe şi sate.Fraţii noştri îşi părăseau copiii bolnavi, părinţii bătrâni, averi agonisite cu trudă. Înnenorocirea lor ar fi avut nevoie de un cuvânt bun, măcar o fărâmă de milă. Sprijin cald şi uncuvânt înţelegător, fie şi numai sentimental, ar fi fost primit cu recunoştinţă. Li s-au servitgloanţe, au fost sfârtecaţi cu topoarele, destui dintre ei şi-au dat sufletul. Li s-au smulshainele şi li s-a furat ce aveau cu dânşii, ca apoi să fie supuşi tratamentului hain şi vandalic.Românimea aceasta, de o bunătate prostească faţă de musafiri şi jecmănitori, merita untratament ceva mai omenesc din partea evreimii, care se lăuda până mai ieri că aresentimente calde şi frăţeşti faţă de neamul nostru în nenorocire.” „Ultimatumul sovietic de la 26 iunie 1940 şi anexarea teritoriului dintre Prut şi Nistru, laUniunea Sovietică, a fost întâmpinată cu bucurie de evreii din aripa stângă şi comunişti.”(Alexandru Şafran, fost Rabin Şef al evreilor din România - declaraţie din anul 1946)Apreciez deosebit de relevant şi comentariul lui Paul Goma din lucrarea sa, „BASARABIA ŞI„PROBLEMA”:„Nu am auzit să fi existat vreun singur evreu, atunci, acolo, în Basarabia-Bucovina„Săptămânii roşii” (28 iunie-3 iulie 1940) care să fi protestat verbal - necum să se opună –coreligionarilor beţi de ură (de rasă, nu de clasă) care s-au dedat la acte de purăbestialitate. Victime: Românii militari în retragere, Românii civili porniţi în refugiu... (...)Fireşte, „nu toţi Evreii”, scriind despre cauza masacrării Evreilor de către Români, între anii1941 şi 1943, „ignoră” adevărul cronologic, istoric, acela care spune:- întâi a avut loc cedarea Basarabiei, a Bucovinei de Nord şi a Ţinutului Herţa, evacuareatragică (pentru Români şi numai pentru ei), între 28 iunie şi 2 iulie 1940;- abia apoi, la 29 iunie 1941 a fost pogromul de la Iaşi, primul act sângeros - victime : Evreiidin RomâniaAdevărul spune: „evacuarea” armatei şi a civililor din teritoriile cedate a constituit, dinpartea Eveilor, nu a Ruşilor ocupanţi - o agresiune sălbatică, fanatică, rasistă, anti-românească, anti-goi, anti-creştină; şi încă mai spune: agresiunea EVREILOR în timpulevacuării, împotriva militarilor şi a civililor români din teritoriile cedate a însemnat „Ochiul-prim”, iar ce s-a întâmplat după un an de zile - inadmisibil, reprobabil - „Ochiul-scos”.„Ochiul-scos” a fost răzbunarea Românului pe Evreu.”Referitor la pogromul de la Iaşi, Mihai Pelin combate cu documente afirmaţiile nefondate şinereale, făcute în presa vremii de publicistul Curzio Malaparte: „Fapt dovedit, principalarăspundere a masacrului de la Iaşi revine elementelor din Organizaţiile TODT şi SS,existente în oraş, chiar dacă generalul german Eugen Ritter von Schöbert nu părea a fi unnazist înfocat...” (Josif Constantin Drăgan, MAREŞALUL ANTONESCU ŞI RĂSBOAIELEDE REÎNTREGIRE, vol. 1, Cannaregio-Veneţia, Ed. Nagard, 1986, documente,p.576).

4

DIKTATUL DE LA VIENAÎntre 28 iunie şi 7 septembrie 1940, România a pierdut 99.926 kmp cu 6.829.288 locuitori.Prin acordul de la Craiova, a retrocedat Bulgariei Cadrilaterul, iar la 30 august 1940 Românieii-a fost impus Diktatul de la Viena, prin care a fost silită să cedeze 43.492 km² din teritoriulTransilvaniei, în favoarea Ungariei.S-a abătut o avalanşă de crime, torturi şi violuri comise de trupele şi organizaţiile horthysteîmpotriva locuitorilor români din localităţile ocupate: în noaptea de 13/14 septembrie 1940,„Comuna Ip a fost a fost teatrul unui sălbatic act de violenţă. La începutul nopţii echipe deostaşi unguri, însoţite de iredentişti şi membri ai Gărzii Naţionale au scos din case pe toţiromânii care nu fugiseră, i-au bătut până la sânge şi i-au schingiuit, zdrobindu-le oasele şismulgându-le unghiile, apoi, fără a ţine seamă de sex şi vârstă, i-au împuşcat cu focuri dearmă şi de mitralieră. Femeile au fost batjocorite, iar copii spintecaţi (…) după măcel aurmat jaful cadavrelor şi al caselor celor omorâţi. Cadavrele au fost cărate cu căruţele - uniiîncă mai respirau - şi îngropate într-o groapă comună, de 35/25 m, peste care s-a turnat varşi apoi pământ. ” Au căzut victime 157 de români, copii, femei, bătrâni şi bărbaţi. (ArhivaMAI, fond documentar, dosar nr. 10, vol. 16, p.217)Au urmat atrocităţi comise de armata horthystă, de Poliţia Regală Maghiară şi de diverseorganizaţii ungureşti, maltratarea şi expulzarea preoţilor şi a intelectualilor români.Iată ce scria publicistul american, Milton G. Lehrer, martor al unor astfel de atrocităţi, înlucrarea sa LES ASSASINATS: „Comuna Trăznea a fost ocupată de trupele ungureşti, la 9septembrie 1940. Ca şi când armata de ocupaţie ar fi executat un ordin primit, îndată ce satula fost invadat de soldaţi, un veritabil potop de foc şi sânge s-a abătut asupra lui. Toatearmele moderne au fost utilizate pentru a satisface instinctele brutale: puşti, mitraliere, tunurişi grenade. După ce au fost trase primele salve, soldaţii au pătruns în case şi au asasinat peoricine găseau în calea lor, incendiind casele”.Un martor ocular descrie scenele de groază care au urmat: „După încetarea focului de arme,ungurii au pus mâna pe copiii de români şi îi aruncau, de vii, în văpaia focului (casele careardeau n.a.), arzând de vii în chinuri groaznice şi mare jale răsuna în tot locul de plânsetelelor” Rezultatul masacrului de la Trăznea: 263 români (copii, femei, bărbaţi, tineri şi bătrâni).(Arhiva MAI fond documentar, dosar 541, vol.122)22 IUNIE 1941 Franţa şi Anglia, aliaţii tradiţionali ai României erau mult prea preocupaţi de propria situaţie,iar în condiţiile amintite, alinierea României la Reich devenise singura opţiune rămasădisponibilă pentru recuperarea teritoriilor pierdute.Având girul tuturor românilor, la 22 iunie 1941 Conducătorul Statului, generalul IonAntonescu, a dat celebrul ordin de zi: „OSTAŞI, VĂ ORDON TRECEŢI PRUTUL! ”luptând alături de trupele germane împotriva URSS. Armata Română a fost întâmpinată cumultă bucurie şi recunoştinţă de populaţia românească din Basarabia şi Bucovina.Cunoscutul scriitor Constantin Virgil Gheorghiu, a cărui probitate morală nu poate fi pusă laîndoială, a fost puternic marcat de realităţile din Basarabia, care stătuse doar un an în raiulcomunist sovietic. În volumul-document ARD MALURILE NISTRULUI , cu subtitlul:„Reportaj de război din teritoriile dezrobite” autorul descrie, fără a le îndulci, o multitudinede aspecte ale tratamentului la care au fost supuşi românii de dincolo de Prut până în iunie1941. Biserici pângărite, crime, maltratări, abuzuri, supunerea la umilinţe greu de descris, dinpartea bolşevicilor năvălitori şi mai cu seamă din partea localnicilor evrei. Dar veţi afla maimulte decât v-aş putea relata eu din lectura fragmentului următor, extras din paginile cărţiisale,: „Aflu că dincolo de Nistru sunt mii de basarabeni tineri care muncesc făcând şoselepentru retragerea ruşilor. Supraveghetorii sunt evrei din Basarabia. Cea mai mică greşeală,cel mai nevinovat cuvânt spus de vreunul din aceşti români basarabeni dezlănţuie furiaevreului care-i comandă.

5

Cu câteva zile înainte de a se retrage armatele bolşevice, evreii din Căuşani au strâns dinsate câteva sute de căruţe în care au încărcat averile şi le-au trecut Nistrul. Ţăranii care le-au condus căruţele nu s-au mai întors. Nu se ştie ce s-a întâmplat cu ei. Evreii le spuseseră căor să-i împuşte. Nici la Căuşani, nici la Ursoaica, nici în satele de pe întinderea Bugeaculuişi pe malul Nistrului nu am mai întâlnit decât câteva vite. Fuseseră luaţi toţi caii, toţi boii,toate oile şi căruţele, cirezi de mii de vite (...) Un ţăran tânăr, Oltu Boris îl chema, a fost luatde evrei pentru a lucra la şosele, dincolo de Nistru. Cu o noapte înainte fugise trecând Nistrulînnot, în pielea goală, împreună cu alţi doi prieteni.- (...) Da, am venit în pielea goală, numai noi şi sufletele noastre...- În sectorul în care lucram eu era comandant unul Herşcu, care fusese negustor aici, laErmoclia. În fiecare zi împuşca Herşcu câte unul de-ai noştri. Acolo, în taberele de muncăsilnică nu exista altă pedeapsă decât împuşcarea. Evreul comandant era mai puternic decâtorice dictator. Ne spunea că după ce vom termina şoseaua, are să ne împuşte pe toţi, fiindcăsuntem basarabeni trădători.- Dar de mâncare vă dădeau?- O sută de grame de pâine pe zi. Asta era hrana pe care trebuiau să ne-o dea, dar nu ne-odădeau nici pe-asta. Trăiam din mila românilor de dincolo de Nistru. Ne făceau câte omămăligă pe care o mâncam goală, pe furiş.” (Constantin Virgil Gheorghiu. ARDMALURILE NISTRULUI. Bucureşti, ed. GEEA, 1993, p.185-185)Prin forţa împrejurărilor, România s-a aflat, fără voia ei, în hăţişurile marii conflagraţii a celuide-al doilea război mondial. Trecerea Prutului de către Armata Română a avut sprijinulîntregii populaţii şi al partidelor politice. Mai târziu s-au auzit voci care au contestat trecereaarmatelor române peste Nistru.Era oare posibilă oprirea la Nistru ? Din ce se ştie astăzi şi după cum afirmă chiar autoriitratatului de ISTORIA ROMÂNILOR, vol. IX, apărut la Editura Enciclopedica, sub egidaAcademiei Române, în 2008, răspunsul este negativ. Legile aspre ale războiului nu permitjumătăţile de măsură.Era posibilă oprirea Armatei Române la graniţa de vest a ţării? Ce-au căutat militarii româniîn Ungaria, dar în Cehoslovacia? Răspunsul este acelaşi ca şi în primul caz. Diferenţa constăîn faptul că la începutul războiului am fost aliaţi cu Germania, iar în al doilea, „aliaţi”, cu de-asila, cu Uniunea Sovietică.„Toate sacrificiile făcute în luptele pentru eliberarea Ungariei şi a Cehoslovaciei (aproape200.000 de militari români) au fost inutile. Victoriile româneşti nu au fost recunoscute, ciatribuite numai trupelor sovietice”. (Josif Constantin Drăgan, MAREŞALUL ANTONESCUŞI RĂSBOAIELE DE REÎNTREGIRE, vol. 1, Cannaregio-Veneţia, Ed. Nagard, 1986). Nu trebuie ignorat nici faptul, aparent nesemnificativ, că trupelor româneşti le-a fost blocatăintrarea pe teritoriul Germaniei, un motiv în plus de a nu-i fi recunoscut României, statului deţară cobeligerantă, cu consecinţele cunoscute astăzi.S-au consumat cisterne de cerneală pentru a fi „descrise” „crimele” românilor pe frontul deest, exagerându-se voit „chestiunea evreiască” şi numărul victimelor. Se impune să ştim căcele mai multe „dovezi” prezentate pentru a susţine aceste acuzaţii s-au materializat prin„mărturii” subiective ale unor „martori”, mai mult sau mai puţin oculari, sau prin relatăriindirecte.În mod deliberat sunt ignorate sau ocultate, afirmaţiile unor mari personalităţi evreieşti, dinacele vremuri tulburi ale războiului, cum este şi cazul declaraţiei ce urmează:„Subsemnatul Wilhelm Filderman, Doctor în Drept la Facultatea din Paris, fost Preşedinte alUniunii Comunităţilor Evreieşti din România şi Preşedinte al Uniunii Evreilor Români,domiciliat actualmente în New zork, USA, Hotel Alameda (...) declar următoarele: „ (...) Întimpul perioadei de dominaţie hitleristă în Europa, eu am fost în legătură susţinută cuMareşalul Antonescu. Acesta a făcut tot ce a putut pentru a îmblânzi soarta evreilor expuşi la

6

persecuţia germanilor-nazişti. Am fost martor al unormişcătoare scene de solidaritate şi de ajutor între români şievrei... Mareşalul Ion Antonescu a rezistat cu succes presiuniinaziste, care impunea măsuri dure împotriva evreilor. Aş amintidoar câteva exemple:- Graţie intervenţiei energice a Mareşalului Antonescu, a fostoprită deportarea a mai mult de 20.000 de evrei din Bucovina;- El a dat paşaport în alb, pentru a salva evreii din Ungaria, acăror viaţă era în pericol;- Graţie politicii sale, bunurile evreilor au fost puse sub regimde administrare tranzitorie, care, făcându-le să pară pierdute,le-a asigurat conservarea în scopul restituirii la momentuloportun.”Este inuman şi regretabil că un singur om a murit, pentru „vina”de a fi român, german, ungur, evreu sau rus. Este evident şiincontestabil faptul că s-au comis abuzuri şi de o parte şi decealaltă, însă este un gest la fel de criminal să acuzi o naţiuneîntreagă, pe baza unor dovezi, deseori aflate sub semnulincertitudinii al subiectivismului şi chiar al falsului.13/14 FEBRUARIE 1945- DRESDADacă tot am pomenit de abuzuri, voi relata unul din acte alcivilizatei aviaţii aliate împotriva oraşelor germane.În 1942, W. Churcill a primit de la profesorul Lindeman un plande bombardament aerian al oraşelor germane, prin care era luatăîn considerare atacarea unui număr de 58 de oraşe germane, cu opopulaţie de peste 100.000 de locuitori fiecare; lansarea defiecare bombardier al aviaţiei britanice în medie a 40 de tone debombe ar fi permis distrugerea unui număr cuprins între 4000 şi8000 de imobile, lăsând, după estimări cam o treime dinpopulaţia Germaniei, fără adăpost. Bombele lansate împotriva

Germaniei au atins înspăimântătoarea cantitate de 1.215.300 tone de bombe. (Jacques deLaunay, MARI DECIZII ALE CELUI DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL, VOL.II, Buc.,Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1988).Desigur, veţi spune: „Era război! Care pe care!” Aşa să fie?Redau mai jos două declaraţii edificatoare:„Trebuie să subliniez că Luftwaffe a acţionat conform legilor războiului. Nu a atacat decâtobiective militare. Dacă au existat civili ucişi sau răniţi, aceasta s-a datorat faptului că seaflau în apropierea obiectivelor respective. Este important ca acest lucru să se ştie în Franţaşi în Anglia, pentru a nu se recurge la represalii nejustificate (...)”. (Raportul generaluluiArmengaud, ataşat al Forţelor franceze la Varşovia, 14 septembrie 1939).La 30 octombrie 1940 Churchill afirma:„Respectând regula după care obiectivele noastre sunt pur militare, populaţia civilă, aflată

în apropierea acestora, trebuie să simtă în aceeaşi măsură greutatea războiului. Nu estevorba de o schimbare fundamentală a politicii. Nici o declaraţie publică nu va trebui făcutădespre acest subiect!” (Jacques de Launay, MARI DECIZII ALE CELUI DE-AL DOILEARĂZBOI MONDIAL, VOL.II, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1988, p.166).În cadrul programului menţionat anterior se numără şi bombardamentul asupra oraşuluiDresda, în luna februarie a anului 1945, raid de teroare al aviaţiei aliate, îndreptat exclusivîmpotriva populaţiei civile şi apreciat de istorici drept O PATĂ PE BLAZONUL BRITANIC.Raidul asupra Dresdei a fost executat, din ordinul generalului Harris, precedat fiind de cele

7

asupra oraşelor Brawnschweig din octombrie 1944 (soldat cu 80.000 de morţi şi 300.000 depersoane rămase fără adăpost) şi asupra Berlinului, la 3 februarie 1945 (25.000 morţi).(D.Irvind THE DESTRUCTION OF DRESDEN, Londra, 1963)Dresda, capitala Saxoniei, oraş fără obiective militare, care adăpostea o populaţie CIVILĂ depeste un milion de persoane, printre care se aflau numeroşi refugiaţi, a constituit ţintabombardierelor aliate. Atacul s-a produs în două etape: prima, un atac masiv cu bombe, adoua, un atac consecutiv împotriva formaţiunilor de ajutor şi apărare germane.„In noaptea de 13/14 februarie 1945, 1.400 de bombardiere britanice din clasa “Lancaster”aparţinând Grupului 5 din Royal Air Force, au aruncat asupra oraşului 650.000 bombeincendiare şi 3.000 de proiectile explozive de mare putere. Recurgând la o statisticămacabră, se poate constata că aliaţii au utilizat o bombă la fiecare doi germani, o rată cuadevarat “apocaliptică”. Din 28.010 de imobile - cât avea Dresda înainteabombardamentelor, au fost distruse circa 95%, iar numărul morţilor variază după sursă,între 120.000 si 150.000, cei mai mulţi, civili.Raidul a fost urmat de un al doilea val de bombardiere al Flotei a 8-a americane, la mijlocul

zilei următoare, această operaţiune „complementară”, totalinutilă ducând la întreruperea, pentru doar trei, zile acirculaţiei feroviare.” (D.Irvind THE DESTRUCTION OFDRESDEN, Londra, 1963)Măcelul civililor germani a fost condamnat chiar în CameraComunelor, prilej cu care Churchill a afirmat: „Consider că asosit momentul să revizuim politica de bombardare a oraşelorgermane, fondată doar pe intenţia de a răspândi teroarea (...).

Altfel, vom prelua o ţară complet distrusă...”

6 AUGUST 1945 – HIROSHIMA - Japonia militaristă îşi prelungea, neputincioasă, agonia.Deşi zilele războiului „cald” erau numărate, Statele Unite ale Americii au decis sădemonstreze întregii planete noua sa capacitate de distrugere.LITTLE BOY, băieţelul, aşa a fost botezată prima bombă atomică, cea lansată la Hiroshima,în dimineaţa zilei de 6 august 1945. Nu era chiar aşa de micuţ cum sugerează numele; avea4,25m lungime şi cântărea cam 4.500 de kilograme. Explozia „băieţelului” a dezvoltat o energie echivalentă cu cea a cca. 25.000 tone detrinitrotoluen. Efectele bombei i-au făcut să se cutremure şi pe creatorii ei: profesorulOppenheimer, generalul Groves, laureatul premiului Nobel, Enrico Fermi şi pe mulţi alţii,care abia atunci au perceput adevărata noţiune a apocalisei.Ora 8, 15 minute, 17 secunde. A izbucnit o lumină, un fulger care a orbit 300.000 de oamenişi a făcut să dispară orice umbră chiar şi din cele mai întunecate unghere. După globul defoc a urmat explozia, dar aceasta n-a putut fi auzită decât la 40-50 de km de Hiroshima,pentru cei aflaţi mai aproape, ea transformându-se în tăcere veşnică. Suflul provocat deexplozie a atins o viteza de 1300 de km pe oră dinspre sfera de foc, smulgând din temelii, pe oraza de mulţi km patraţi, casele care mai rămăsesera în picioare. Vântul de foc care sepornise, se întorcea către centrul exploziei pe măsură ce deasupra oraşului aerul deveneairespirabil, iar apa râurilor s-a evaporat...Rezultatele bombardamentului de la Hiroshima: 78.150 morţi, 13.983 dispăruţi şi 37.425răniţi (fără a-i include pe cei care au pierit, în chinuri, zeci de ani după explozie n. a.). Pe oraza de 2,5 km de la centrul exploziei toate clădirile au fost distruse, făcând loc deşertuluiatomic, pe o suprafata de 11 km patraţi - 17.000 de victime pe km patrat dintre care 8000morţi şi dispăruţi. (Castelani Gigante, 6 august 1945-ISTORIA BOMBEI ATOMICE,Bucureşti, E.P.,1968)

8

Cunoscutul cotidian „Le Figaro” scria, la 10 august 1945, sub semnătura lui FrançoisMauriac: „Astăzi, după anunţarea celor petrecute la Hiroshima, lumea ştie că materia poatesă piară într-o zi în care un om, chiar unul singur, va fi luat în sinea lui o asemeneahotărâre.”

23 AUGUST 1944 - BUCUREŞTIS-au împlinit 64 de ani de la invazia sovietică şi instaurarea comunismului în Romania,realizată cu nemijlocitul sprijin regal, şi consolidată cu ajutorul “baionetelor sovietice” -aceleaşi care, trei ani mai târziu l-au forţat să abdice. Opera a fost desăvârşită de Ana Pauker, Emil Bodnăraş, Petru Groza şi Lucreţiu Pătrăşcanu, care au pregătit distrugerea României înanticamera regalului birou al lui Mihai I, urmaţi de Roitman-Chişinevski, Nicolski, Răutu...M. Roller & Co.În noaptea de 22/23 august 1944, Maniu, Btătianu şi Titel Petrescu, de comun acord cu faptulcă numai Mareşalul Ion Antonescu poate incheia un armistiţiu rezonabil cu aliaţii, l-au trimispe Brătianu la Mareşal, pentru a-i comunica sprijinul lor. După audienţă, Brătianu le-acomunicat hotărârea acestuia de a încheia, chiar a doua zi, armistiţiul, cu solicitarea unuiacord în scris de la cei trei: “Vă rog, domnule Brătianu să mă înţelegeţi, este vorba de orăspundere istorică şi atunci luaţi-vă şi dumneavoastră, printr-un act scris, răspunderea şi nuprin discuţiuni care se pierd şi mâine pot fi negate.” Acest lucru reiese şi din depoziţiageneralului Pichi Vasiliu, în timpul procesului: “După plecarea lui Brătianu de la audienţaavută la Mareşal, acesta mi-a declarat că este hotărât să facă armistiţiul împreună cu Maniuşi Brătianu.” Aceeaşi declaraţie făcut-o în instanţă şi Eugen Cristescu, şeful serviciului secret.La ora 13.00 a zilei de 23 august 1944, şefii partidelor de opoziţie: I. Maniu, Gh. Brătianu şi

Titel Petrescu rămăseseră pe aceeaşi poziţie, aceea de a-lsprijini pe Ion Antonescu să încheie armistiţiul, un motiv înplus pentru aceasta, cântărind şi întrevederea şefilor opoziţieicu Lucreţiu Pătrăşcanu şi Constantin Agiu, reprezentanţiicomuniştilor. Pe parcursul acestei întâlniri, la insistenţaimperativă a celor doi comunişti, referitoare la răsturnareaMareşalului, exprimată prin somaţia: “...Răspundeţi: acceptaţisau nu. Nu mai poate interveni din partea dvs încă oamânare!”, Generalul Sănătescu, reprezentantul Palatului,prezent şi el la intrunirea conspirativă nu a reacţionat în nici unfel atunci când delegatul comuniştilor a bătut cu pumnul înmasă. Iuliu Maniu, care sesizase caracterul ultimativ alproiectului prezentat de comunişti, a întrerupt insolenţavorbitorului, a răspunzând surăzâtor: “Drăguţă... eu nu suntobişnuit să se discute cu mine cu revolverul pe masă.”Evenimentele s-au precipitat. Sătul de tutela Mareşalului,Regele a decis să facă el armistiţiul, “Dacă îl lăsăm pe IonAntonescu să facă armistiţiul - a spus Regele - ne va ţine iarsub papuc.” (Memoriile lui Brătianu).Preocupat de soarta frontului şi de complexitatea situaţiei,Mareşalul nu avea de gând şi nici vreme de irosit pentru ovizită la Palat, însă după insistenţa - prin telefon - ageneralului Sănătescu, în cele din urmă a acceptat. Între timp,

la Palat, Regele împreună cu complotiştii: Mocioni-Stârcea, generalul revanşard Aurel Aldeaşi Ioaniţiu, secretarul Regelui, colonelul-adjutant Emilian Ionescu, colonelul D. Dămăceanu şialţii, suporterii ideii comuniştilor - aceea de a folosi vizita Mareşalului pentru a-l aresta -făceau pregătiri. Însuşi Regele a format o echipă din trei subofiţeri din paza sa personală:

9

Bâlă, Dumitru Rusu şi Dinu, sub comanda maiorului Anton Dumitrescu. Subofiţerului Bâlă,Regele i-a încredinţat cifrul camerei-seif - o încăpere îngustă, fără aerisire - în interiorulcăreia, i-a spus să aducă o măsuţă şi două scaune. ”În cazul că îl arestăm, aici ai să-lînchizi!”. Abia atunci subofiţerul a înţeles ce se pregătea. În acel moment Regele a căzut de

la înălţimea tronului, la nivelul ordonanţei, iar “Coroana” s-arostogolit lamentabil.Misiunile încredinţate nu mai lasă nici un semn de îndoialăasupra faptului că oricare ar fi fost răspunsul Mareşalului, oricear fi dorit să facă, arestarea era hotărâtă, iar numele persoanelorce se găseau în Casa Nouă, din spatele Palatului Regal nu mailasă loc niciunei îndoieli.Asupra dialogului purtat la Palatul Regal şi a celor întâmplate îndupă-amiaza zilei de 23 august 1944, declaraţiile sunt foartecontroversate şi contradictorii. Singurul supravieţuitor alevenimentelor care ar putea relata derularea “filmului” arestăriiMareşalului este fostul suveran, dar “Majestatea Sa” nu are nici

un interes să fie aflat întregul adevăr; păstrează tăcerea şi ... nu va vorbi niciodată.Regele a nesocotit opţiunea partidelor politice şi prin gestul condamnabil al arestăriiConducătorului Statului - şi de facto al Armatei - a adus prejudicii şi suferinţe inimaginabileneamului românesc.Regele şi complotiştii nu s-au sfiit să-şi însuşească toată acţiunea de încheiere a armistiţiuluipe care Mareşalul o definitivase la Snagov, înainte de a pleca la Palat, ca şi toate măsurile depregătire militară prevăzute de Mareşal în acest scop. Pentru a-şi pune în aplicare planurilenechibzuite, complotiştii au abuzat de toate înlesnirile pe care Mareşalul le acordase opoziţieipentru a stabili contacte şi a trata cu aliaţii, nefiind niciodată deranjaţi de organele desiguranţă ale ţării.După marea infamie - arestarea Mareşalului - Regele a mai comis imensa eroare materializatăprin citirea, în seara aceleiaşi zile, la radio, a proclamaţiei întocmite de comunişti şi care aechivalat cu capitularea necondiţionată a României. Nesăbuinţa Regelui a permis sovieticilor,ca între 23 august şi 12 septembrie 1944, să ia în prizonierat între 130.000 şi 170.000 de ostaşişi ofiţeri români, aceştia adăugându-li-se celor luaţi anterior. (Raportul M.St. M. al ArmateiRomâne din 1945).De teama represaliilor germanilor, dovedind “marele său curaj” Regele a plecat dinBucureşti, refugiindu-se la moşia sa din judeţul Gorj, de unde s-a reîntors doar când situaţiaa trecut sub control sovietic. Dorind cu orice preţ să se transforme din personaj de decor, înerou, Regele Mihai a decis să culeagă laurii personali pe seama altora. Cum a fostrecompensat pentru trădarea sa? A obţinut doar satisfacţii efemere: URSS i-a acordat cea maimare distincţie sovietică, pe care doar Stalin, Eisenhower, Montgomery şi marii comandanţisovietici o mai deţineau - Ordinul „VICTORIA”.Decretul care însoţea distincţia, menţiona:„Pentru actul curajos al cotiturii hotărâtoare a politicii României spre ruptura cu Germaniahitleristă, în clipa în care nu se precizase clar înfrângerea Germaniei, Majestatea Sa Mihai I,Regele României, se decorează cu ORDINUL VICTORIA.Prezidiul Sovietului Suprem al URSS, M. Kalinin, Secretarul Sovietului Suprem al URSS,Gorkin. Moscova, Kremlin, 6 iunie 1945”. (Ştind că regelui îi plac motoarele, i-a trimis cadouşi două avioane).În 1946 Monumentul Ostaşului Sovietic era dezvelit în prezenţa Regelui Mihai I, apremierului Petru Groza, a Anei Pauker şi a altor fruntaşi politici ai vremii.

10

Cu o „oarecare” întârziere, la 10 mai 1947, ambasadorul SUA la Bucureşti i-a înmânatRegelui Mihai, Medalia şi Decretul Legiunii Meritului cu gradul de Comandor, acordate dePreşedintele Statelor Unite, Harry Truman.Consecinţele acelui nefericit 23 AUGUST 1944 – ZI A TRĂDĂRII NAŢIONALE s-aurepercutat asupra a sute de mii de români, deportaţi sau aruncaţi în inchisori unde doar foartepuţini au mai suprevieţuit. Scriitorul Ştefan Dumitrescu, referindu-se la complotişi, scria:„(...) au săvârşituna dintre cele mai mari ticăloşii din istoria poporului român, de când esteacesta în vatra sa” ... caracterizând actul actul trădării: „O palmă dată poporului român şiistoriei acestui neam. Un scuipat în obraz, pe care cotropitorul ţării l-a folosit în loc deştampilă”. (Ştefan Dumitrescu, DELIRUL vol. II, Râmnicu Vâlcea, Ed. Fortuna, 2004)În România postdecembristă, cuvântul TRĂDARE a fost înlocuit cu găselniţa-surogatDEFECTARE. În acest fel TRĂDAREA este astăzi promovată, neoficial, ca politică de stat.Fostul suveran, revenit în România după decenii îşi trăieşte ultimii ani de viaţă condus de alţii,aşa cum a trăit în copilărie, în adolescenţă şi în anii tinereţii. Niciodată nu a dat socotealăpentru trădarea sa. Generalului Pacepa i-au fost înapoiate averea, gradul şi solda pentruserviciile aduse altora. A fost absolvit de orice vină, ba s-au făcut auzite voci demente care îldeclară erou... Din păcate, exemplele pot continua.EPILOGPrivind retrospectiv, putem construi similitudini, ca şi diferenţe între soarta Mareşalului IonAntonescu şi a altor protagonişti ai celui de-al doilea război mondial:Hitler s-a sinucis. Mussolini a fost împuşcat de “partizanii” comunişti.Mareşalul Mannerheim, deşi a luptat împotriva ruşilor încă din 1918, iar în anii 1939-1940le-a administrat o ruşinoasă corecţie, deşi a fost aliat cu Hitler, nu a fost judecat, de vreun“Tribunal al poporului” finlandez, nu a fost condamnat şi cu atât mai puţin executat, ba maimult, în anul 1944 a fost ales Preşedinte al Finlandei, demnitate pe care a deţinut-o până înanul 1946. Astăzi statuia lui ecvestră tronează în piaţa Parlamentului Finlandei, din Helsinki.

Miclos Horthy, „amiralul fără flotă” - aflat şi el de partea Axei - s-a purtat abominabil cune-maghiarii: români, slovaci, ruteni, sârbi şi evrei. Nu a fost trimis în faţa vreunui „Tribunalal poporului”, nu a fost condamnat şi nici asasinat de ai lui. După război, a fost adăpostit într-un castel din Germania, apoi mutat în Portugalia. Nu a fost „vânat” de Simon Wiesenthal, devreun român, de vreun sârb sau de altcineva. Şi-a dat obştescul sfârşit în linişte, nederanjat denimeni. Spre onoarea conaţionalilor lui, a fost reabilitat şi reînhumat în Ungaria, cu funeraliinaţionale. Nimeni nu s-a împotrivit.Stalin a fost cel mai mare criminal din istoria omenirii, dar evreii se prefac a nu cunoaşteacest adevăr incontestabil. Abia după dispariţia dintre cei vii, crâmpeie de adevăr au începutsă iasă la lumină şi, parţial, să fie difuzate în văzul lumii. Nici un tribunal internaţional nu aîndrăznit sa-i judece faptele comise, în schimb pe Milosevici-sârbul, nu s-au sfiit să-l„sinucidă”, după ani de temniţă în care nu au reuşit să-l ingenuncheze... „Vânătoarea devrăjitoare” continuă.

11

EX Regele Mihai I. „Când, la sfârşitul anului 1947, comuniştii pe care i-a adus la putere l-au aruncat ca pe o măsea stricată, Regele nu mai era decât un infirm moral. Nici Stalin, niciTruman nu au mai mişcat vreun deget pentru el.” (Josif Constantin Drăgan, MAREŞALULANTONESCU ŞI RĂSBOAIELE DE REÎNTREGIRE, vol. 1, Cannaregio-Veneţia, ed.Nagard, 1986, p.371).A trăit în străinătate până după evenimentele din decembrie 1989. În urmă cu câţiva aniguvernele postdecembriste i-au „restituit” o serie de bunuri, unele neaparţinându-i vreodată şii-au acordat favoruri cuvenite foştilor şefi de stat. În contradicţie cu orice legi şi protocoale, afost inventată “Casa regală” a Republicii România, iar „Majestatea Sa” a declarat-o pe unadin fiicele sale - soţie a „principelui” de mucava, Duda - „moştenitoarea tronului”.Mareşalul Ion Antonescu a dus un război împotriva Uniunii Sovietice, alături de Germania,pentru recâştigarea teritoriilor răpite de URSS în 1940.La 23 august 1944 mareşalul-martir al românilor, Ion Antonescu a fost trădat de regele său şipredat, în plin conflict militar inamicului. Regele Mihai a participat doar la sărbătorireasucceselor, reponsabilitatea lăsând-o numai pe umerii Mareşalului.După arestarea nedemnă de către rege şi camarila sa, Ion Antonescu a fost predat ruşilor şitransportat în Uniunea Sovietică, unde, paradoxal, (în prima perioadă a detenţiei) a fost tratatcu respectul cuvenit unui mare conducător militar - ceea ce nu s-a întâmplat în cazulromânilor lui. În mai 1946, Mareşalul a fost adus în ţară unde a fost „judecat” de „Tribunalulpoporului” - o mascaradă sub regie străină, derulată sub presiunea lozincilor străzii - şicondamnat la moarte. De fapt (ca şi arestarea Mareşalului) sentinţa fusese hotărâtă înainte deînscenarea „procesului”.Testamentul politic al Mareşalului, expus în ultima şedinţă a „Tribunalului”, din care redau unscurt fragment, ar trebui să ne pună pe gânduri, el fiind la fel de actual şi poate, chiar în viitor:„Scump popor român,(...) Acest război care s-a sfârşit cu înfrângerea Germaniei, nu va pune capăt conflictuluimondial în anul 1914.Prevăd un al treilea război mondial, care va pune omenirea pe adevăratele ei temelii sociale.Ca atare, dvs. Şi urmaşii dvs. Veţi face mâine ceea ce eu am încercat să fac astăzi, dar amfost înfrânt! Dacă aş fi fost învingător, aş fi avut statui în fiecare oraş al României.Cer să fiu condamnat la moarte şi refuz, dinainte orice graţiere. În felul acesta voi muri pepământul Patriei, în schimb voi, ceilalţi, nu veţi fi siguri dacă veţi mai fi aici când veţi fimorţi.” (Gh. Buzatu, ROMÂNIA, CU ŞI FĂRĂ ANTONESCU, Iaşi, Ed.Moldova, 1991).În ultimul cuvânt care i-a fost acordat, Mareşalul a spus:„Domnule Preşedinte şi Onorat Tribunal, s-a dat aici, în faţa poporului nostru, a istorieinoastre şi a conştiinţei universale, un penibil şi trist spectacol.Majoritatea foştilor mei colaboratori au găsit că este de demnitatea lor şi a neamului nostrusă se desolidarizeze de guvernarea la care au participat.Eu, Onorat Tribunal, declar solemn, în acest ceas, că, în afară de crime şi furturi, măsolidarizez şi iau asupra mea, toate greşelile pe care, cu ştiinţa sau fără ştiinţa mea, le-amfăcut.” .” (Ioan Dan, „PROCESUL” MAREŞALULUI ION ANTONESCU, Bucureşti,Ed.Lucman, 2005, p.434)Luându-şi rămas bun de la fostul său colaborator, Gh. Lecca, Mareşalul i-a spus: „Te du cubine, Lecca! ... urmează calea pe care ţi-a hărăzit-o propriul dumnitale destin. Ţi-ai făcut pedeplin datoria. Spune-i Regelui că nu plec supărat pe el şi că l-am iertat. Mai mult, spune-ică-i mulţumesc că mi-a oferit prilejul să mă aşez, cu un minut mai devreme, în rândul celorce s-au jertfit pentru binele şi onoarea acestui Neam.” (Josif Constantin Drăgan,MAREŞALUL ANTONESCU ŞI RĂSBOAIELE DE REÎNTREGIRE, vol. 1, Cannaregio-Veneţia, ed. Nagard, 1986,p. 511).

12

Regele i-a refuzat Mareşalului până şi dreptul de a mai trăi. Nu a aprobat cererea de graţieresemnată de mama Mareşalului, doamna Baranga şi de avocatul apărător, ConstantinBălăceanu, dând curs, sine die, executării sentinţei aşa numitului „Tribunal al poporului”. Cuo zi înainte de împlinirea vârstei de 64 de ani, Mareşalul, împreună cu Mihai Antonescu,Gheorghe Alexianu şi generalul Pichi Vasiliu au fost supuşi unei „execuţii-măcel”.Ceea pentru ceilalţi protagoniştii învinşi ai celui de-al doilea război mondial este posibil -recercetarea şi reanalizarea evenimentelor în stare de luciditate - pentru mareşalul IonAntonescu este interzis. Găsiţi domniile voastre răspunsul adecvat la această dilemă. Până şiregelui Carol al II-lea i-au fost reînhumate, cu onoruri oficiale, rămăşiţele pământeşti. Oareale Mareşalului unde or fi?În timpul celui de-al doilea război mondial nu doar evreii au suferit, nu doar ei au muritnevinovaţi, ci şi ne-evreii - iar aceştia sunt cu mult mai numeroşi - în ţările de sub influienţasovietică supravieţuitorii evrei s-au metamorfozat, în călăii-emeriţi ai goim-ilor. Insistenţeleexcesive, insolente şi zgomotoase ale unor organizaţii evreieşti, nu doar împotriva reabilitării,ci chiar a „necondamnării” mareşalului Ion Antonescu, pretenţiile acestora ca portretulMareşalului să fie eliminat până şi din galeria primilor miniştri ai României, constituieîncălcarea oricăror uzanţe diplomatice, un act de ştergere a memoriei românilor şi un abuzinacceptabil de măsluire brutală a istoriei.Ariel Sharon, fostul prim ministru al Israelului a ordonat masacrul comis asupra civililorpalestinieini din taberele de refugiaţi de la Sabra şi Shatilla, din lagărele Libanului ocupat deIsrael (numărul victimelor neevreilor masacraţi nu este accesibil publicului, el ridicându-se lamii de victime). Ariel Sharon nu a fost pus, niciodată sub acuzare pentru faptele comise, decătre aceleaşi organizaţii care îl acuză pe Ion Antonescu.Bune sau mai puţin onorante, faptele, evenimentele şi personalităţile istoriei unui popor nu potfi radiate cu un creion, asemenea celebrului instrument de scris al lui Molotov, care a trasatnoua graniţă a României. Din păcate, guvernele româneşti nu au avut demnitatea de a seopune, astfel încât, mareşalul Ion Antonescu este condamnat şi ucis în fiecare nouă zi.

Fac apel, încă odată la Nicolae Iorga: „DE CE ATÂTA URĂ?”

Ion Măldărescu5 septembrie 2008