Originea albanezilor

Sa spunem pentru început ca originea albanezilor este la fel de” misterioasa” ca si cea a românilor, deoarece si unii si altii apar în istoria scrisa abia în secolul X d.I.Ch.

În a doua jumatate a primului mileniu patria albanezilor a fost regiunea oraselor Nis, Skopje, Stip – acest lucru este dovedit în primul rând chiar de numele acestor orase, care prezinta o evolutie fonetica albaneza.

Exista numeroase argumente împotriva autohtoniei albanezilor în Albania de azi si a descendentei lor ilire: numele oraselor (Dures, Skoder) si restul toponimiei în general slava; terminologia maritima care este în întregime împrumutata, ocupatia principala reprezentata de pastorit.

Lipsa cuvintelor grecesti antice în limba albaneza, împreuna cu prezenta a numeroase cuvinte latine, îi exclude pe stramosii albanezilor din teritoriul de limba greaca, care cuprindea si jumatatea sudica a actualei Albanii.{asa numita linie lingvistica Jirecek}

Dar, orice studiu al originii albanezilor trebuie sa porneasca în primul rând de la legaturile strânse dintre româna si albaneza. Interpretarea acestora nu poate sa duca decât la concluzia ca românii si albanezii au reprezentat cândva acelasi popor, din care o parte a fost romanizata, iar alta nu. Faptul ca mai mult de jumatate din cuvintele de fond, preromanice, din limba româna se regasesc doar în albaneza, ne împiedica sa acceptam ideea ca la baza celor doua limbi moderne s-au aflat doua limbi diferite, doar într-o anumita masura înrudite între ele.

Originea ilira a albanezilor devine astfel foarte improbabila. Se stie ca Peninsula Balcanica (partea centrala si nordica) a fost locuita în antichitate de trei mari popoare: iliri, traci si daci – cu observatia ca dacii erau într-o anumita masura înruditi cu tracii. Linia despartitoare între iliri si grupul daco-tracic a fost situata probabil pe râurile Vardar si Morava, desi apartenenta etnica a populatiilor care au locuit centrul Balcanilor este destul de incerta. Toate informatiile pe care le avem (texte antice, toponimie, antroponimie) separa pe daco-traci de iliri, deci nici ideea unor limbi foarte asemanatoare nu poate fi acceptata.

Teoria solida a continuitatii românilor la nordul Dunarii, ne conduce catre o origine dacica, eventul daco-tracica a albanezilor.

Centrul Balcanilor, regiunea Nis, Skopje, Stip, a fost pentru multe secole sub influenta limbii latine (este situat la nord de linia Jirecek). Pentru aceasta regiune dovezile indica un amestec de populatii dacice, tracice si ilire.

Mai spre est, Muntii Balcani separa teritoriul romanizat, de-a lungul Dunarii, de cel grecizat din sud. În aceasta parte nu se poate imagina pastrarea unui numeros popor neromanizat si care în plus nu a suferit de loc influenta limbii grecesti.

Lingvistul bulgar Vladimir Georgiev, bun cunoscator al limbii trace, a demonstrat pe baza unor fenomene fonetice ca limba daca este mai apropiata de albaneza decât limba traca (totusi, masura în care trebuie sa deosebim limba daca de cea traca nu ne este bine cunoscuta).

12. Albanezii – daci neromanizati

Pentru o prezenta dacica la sud de Dunare, în centrul Balcanilor, pledeaza nu numai localitatile cu terminatia specifica dacilor (dava), ci si informatiile istorice despre mutarea, o data a 100.000, iar alta data a 50.000 de daci de la nordul Dunarii (aceste colonizari au avut înaintea cuceririi Daciei de catre romani, în timpul domniilor lui Claudius si a lui Augustus).

Dar, originea albanezilor nu trebuie sa fie explicata doar pe baza dacilor sau tracilor care au locuit la începutul erei crestine pe acest teritoriu. Alte dovezi vin în sprijinul unei migratii a dacilor neromanizati de la nordul Dunarii, care a avut loc mai târziu, în secolul IV.

Aceasta migratie este necesara si datorita romanizarii evidente a centrului Balcanilor timp de mai multe secole, deci fiind destul de improbabila pastrarea unei mari populatii neromanizate.

Ceea ce frapeaza în primul rând este faptul ca dintre cele 90 de cuvinte comune daco-românei cu albaneza, mai putin de jumatate se întâlnesc si la dialectele sud-dunarene ale românei (la macedoromâni si la meglenoromâni). În plus, la acestea este absenta o caracteristica importanta care leaga cele doua limbi, si anume rotacismul lui n (prezent în albaneza doar la dialectul sudic). Mai adaug ca rotacismul se întâlneste la istroromâni si la românii din Crisana si Maramures – istroromânii sunt evident originari din regiunile vestice ale teritoriului de formare a poporului român.

Aceste fapte sugereaza migrarea unor daci neromanizati, ramasi în afara provinciei romane Dacia, dar dovezile nu se opresc aici. Un fapt de prima importanta este reprezentat de mutarea întregului neam al carpilor în Imperiul Roman, în ultimii ani ai secolului III. Aceasta informatie este regasita la trei autori antici si este în plus confirmata arheologic.

Carpii, trib dacic locuind în Moldova, a cunoscut o dezvoltare deosebita în cursul secolului III, atacând în numeroase rânduri Dacia si alte provincii romane. La sfârsitul secolului III se constata disparitia culturii carpilor, parasirea asezarilor si ocuparea Moldovei de catre goti. Migrarea carpilor devine astfel o certitudine. Se stie si locul unde au fost colonizati carpii în imperiu, si anume în regiunea orasului actual Pecs, din Ungaria. Totusi, nu putem fi atât de categorici încât sa sustinem disparitia completa a carpilor de la nordul Dunarii: exista informatii despre carpi care continua sa atace imperiul, iar urme ale acestora s-au descoperit în Dacia abandonata de romani.

Din toate aceste elemente, putem trage concluziile referitoare la stramosii albanezilor.

Albanezii s-au format prin amestecul dintre daci migrati de la nordul Dunarii cu populatia neromanizata, daco-traco-ilira, din centrul Balcanilor, limba daca fiind cea care s-a impus.

Migratia carpilor colonizati în regiunea Pecs, la care s-au alaturat probabil si daci din nord-vestul Daciei (atestati arheologic în numar mare în secolele III-IV), catre centrul Balcanilor, a avut loc cu ocazia invaziei devastatoare a hunilor (sfârsitul secolului IV). Este cunoscut faptul ca invazia hunilor a provocat dislocari de populatii, exemplul cel mai bun fiind acela al gotilor care au parasit Moldova si estul Munteniei, mutându-se în Imperiu. Chiar Attila, la mijlocul secolului V când centrul Imperiului hun este asezat între Dunare si Tisa, cere sa îi fie înapoiati supusii care si-au parasit asezarile pentru a se stabili în Imperiu Bizantin

Astfel, înaintea sosirii slavilor, proto-albanezii locuiesc regiunea Nis, Skopje, Stip, de unde mai târziu (secolele IX-X) se vor muta spre sud-vest, ocupând teritoriul Albaniei actuale. Putem accepta totusi si o extensiune mai spre vest a leaganului albanezilor, cuprinzând o parte din Muntii Dinarici, dar mai greu de precizat.

Voi încheia cu un ultim fapt de natura lingvistica, referitor la denumirea Muntiilor Carpati. Acest toponim, în legatura evidenta si cu numele carpilor, nu are nici un înteles în limba româna (lucru valabil pentru întreaga toponimie pastrata din vremea dacilor). Dar exista totusi o limba care poate explica acest nume: în albaneza, cuvântul ‘carpë’ înseamna ‘stânca’, deci Carpatii nu sunt altceva decât ‘Stâncosii’.