Pe Drumul Dispre ului pe care țmusulmanii îl nutresc pentru femei (1)30 aprilie 2012 • ORIANA FALLACI

Oriana Fallaci – Mânia și orgoliul, Ed. Corint, București, 2011, p. 124-140.

Iluzii, da, iluzii. Ți-o spune cineva care cunoaște și a cunoscut destul de

bine lumea islamică. În Iran, în Irak, în Pakistan, în Bangladesh, în Arabia

Saudită, în Kuwait, în Libia, în Iordania, în Liban și acasă. Adică în Italia.

Acum cunoscut-o, da, și, prin episoade ridicole, chiar grotești, am avut

confirmarea, înfiorătoare. Nu voi uita niciodată ce mi s-a întâmplat la

ambasada iraniană din Roma când am cerut viză pentru a mă duce la

Teheran (interviul cu Khomeini) și m-am prezentat cu unghiile lăcuite cu

roșu. Pentru ei, semn de imoralitate, chiar delict, pentru care în țările mai

fundamentaliste ți se taie degetele șfichiuitoare, mi-au ordonat să-mi șterg

imediat acel roșu și, dacă nu aș fi strigat ce mi-ar fi plăcut mie să le scot

lor, ba chiar și să le retez, mi-ar fi tăiat degetele în țara mea.

Nu uit nici ceea ce mi s-a întâmplat la Qom, orașul sfânt al lui Khomeini,

unde, fiindcă eram femeie, am fost refuzată de toate hotelurile. Pentru a-l

intervieva pe Khomeini, trebuia să pun chadorul, pentru a-mi pune

chadorul, trebuia să-mi scot jeanșii, pentru a-mi scoate jeanșii, trebuia să

mă retrag undeva, să mă dau deoparte și, fără îndoială, aș fi putut efectua

acea operație specială în automobilul cu care venisem de la Teheran. Dar

interpretul, un iranian cu soție spaniolă, mi-a interzis lucrul accesta. Sunteți

– nebună, doamnă, sunteți – nebună: dacă – faceți – un – asemenea – lucru – aici – la – Qom

– sfârșim – împușcați. Așa că, din refuz în refuz, am ajuns la fostul palat regal,

unde un custode milos ne-a găzduit. Ne-a oferit fosta sală a tronului. O

cameră mare, unde mi se părea că sunt Sfânta Fecioară, care pentru a-l

naște pe Pruncul Isus se adăpostește împreună cu Iosif în grajdul încălzit

de vite.

Ei bine, știi ce s-a întâmplat? Se știe că unui bărbat și unei femei

necăsătoriți între ei, Coranul le interzice să se retragă în spatele unei uși

închise. Dar s-a întâmplat că, la un moment dat, ușa camerei s-a deschis.

Mollahul de la Controlul Moralității a năvălit în cameră, țipând rușine –

rușine, păcat – păcat, și exista o singură modalitate ca să nu sfârșit

împușcați: să ne căsătorim. Să semnăm un act de căsătorie cu termen

(patru luni), pe care mollahul ni-l flutura în față. Să ne căsătorim. Necazul

era că soția spaniolă a interpretului iranian, Consuelo, nu era deloc

dispusă să accepte poligamia. Iar eu nu voiam să mă căsătoresc cu

nimeni. Cu atât mai puțin cu un iranian cu soție spaniolă și deloc dispusă

să accepte poligamia. În același timp, nu voiam să sfârșesc împușcată sau

să pierd interviul cu Khomeini. În asemenea dilemă mă aflam și…

Râzi, sunt sigură. Îți par glume toate acestea. Anecdote de povestit la cină.

Așa că n-am să-ți povestesc continuarea acestui episod, te las să te întrebi

dacă m-am căsătorit sau nu. Dar ca să te fac să plângi, îți povestesc

povestea celor doisprezece tineri impuri (ce-or fi făcut impur nu s-a știut

niciodată) pe care, la sfârșitul războiului din Bangladesh, i-am văzut

executați, în prezența a douăzeci de mii de credincioși, care aplaudau din

tribune strigând numele lui Allah. „Allah akbar, Dumnezeu e mare, Allah akbar.”

Știu, știu, în Antichitate, în Colosseum, romanii, acei romani de care

cultura mea este mândră, se distrau văzându-i murind pe creștinii dați ca

hrană leilor. Știu, știu, în toate țările Europei, creștinii, acei creștini cărora

eu doar cu dinții strânși le recunosc contribuția adusă la istoria gândirii, se

distrau când îi vedeau arzând pe eretici. Totuși, au trecut câteva secole de

aunci. Între timp, am devenit oarecum mai civilizați și fiii lui Allah ar fi

trebuit să înțeleagă că anumite lucruri nu se fac. Ei, în schimb, le fac.

După cei doisprezece tineri impuri, au omorât și un copil, care, pentru a-și

salva fratele condamnat la moarte, se aruncase asupra călăilor. Nu-l –

atingeți, nu-l – atingeți. I-au zdrobit capul cu bocancii. Și dacă nu mă crezi,

citește cronica mea sau cronica jurnaliștilor francezi, germani și englezi

care erau și ei acolo, îngroziți ca și mine. Sau mai bine uită-te la

fotografiile pe care unul dintre ei, germanul, le-a făcut. Oricum, nu asta vreau să subliniez, ci faptul că odată măcelul terminat, cei douăzeci de mii decredincioși (multe femei) au părăsit tribunele și au coborât în arena stadionului. Nu în mod dezordonat, haotic, nu. Într-un mod ordonat, solemn. Încet, au alcătuit un cortegiu și tot psalmodiindAllah-akbar, Allah-akbar, au pășit pe cadvre. Le-au distrus așa cum au distrus cele două turnuri din New York. Le-au redus la un covor sangvinolent de oase strivite.Ah! Aș putea continua la infinit cu aceste istorii înspăimântătoare. Aș

putea să-ți spun lucruri niciodată spuse, niciodată publicate. Pentru că știi

care este problema oamenilor ca mine sau a celor ca mine care au văzut

prea multe? Este aceea că la un moment dat se obișnuiesc. Ca să le

povestească li se pare că mestecă un lucru deja digerat, plictisitor și nu le

mai povestesc.

Asupra cruzimii poligamiei, necondamnată de Coran și niciodată

condamnată de greierii de lux, aș putea să-ți povestesc, de exemplu, ceea

ce la Karachi mi-a povestit Ali Bhutto, șeful de stat pakistanez, spânzurat

de adversarii săi extremiști și, pentru exactitate, de generalul Zia. L-am

cunoscut bine pe Ali Bhutto. Pentru a-l intervieva, am rămas cincisprezece

zile în preajma lui. Și într-o seară, fără să i-o cer, mi-a povestit istoria

primei sale căsătorii. O căsătorie celebrată împotriva voinței sale, de fapt

spre disperarea sa, când el avea mai puțin de treisprezece ani. Ca soție, o

verișoară care era deja o femeie matură. Mi-a mărturisit printre lacrimi. O

lacrimă îi curgea de-a lungul nasului și sfârșea pe buze, unde o lingea, o

bea. Apoi s-a răzgândit, i-a părut rău. Mi-a cerut să șterg anumite detalii și

eu am făcut întocmai, pentru că am avut întotdeauna un mare respect

pentru viața privată a oamenilor, nu mi-a făcut niciodată plăcere să ascult

amănunte intime, foarte personale, și să le relatez.

(Îmi amintesc cât de impulsiv am întrerupt-o la Ierusalim pe Golda Meir,

care, fără să-i fi cerut acest lucru, îmi mărturisea istoria relației sale

nefericite cu soțul: „Golda, ești sigură că vrei să-mi spui anumite lucruri?”)

După ce am publicat interviul, fără amănuntele pe care îmi ceruse să le

scot, mi s-a întâmplat să-l revăd pe Ali Bhutto; acesta mi-a spus: „Știți, am

greșit cerându-vă să cenzurați povestea primei mele căsătorii. Într-o zi va trebui să o scrieți

în întregime.” Și povestea în întregime merge dincolo de faptul că fusese

șantajat pentru a se căsători cu verișoara care era deja o femeie

matură. „Dacă ești cumine, dacă ai să consumi căsătoria, îți dăruim o pereche de

patine.” (Sau de bețe de crichet? Nu-mi amintesc.) De fapt, povestea include petrecerea la care mireasa nu a participat, pentru că era femeie, adică ființă inferioară. Și după petrecere, noaptea în care căsătoria plătită

cu patine sau cu bețe de crichet ar fi trebuit să fie consumată.

„Nu am consumat-o… Eram doar un copil… Nu știam de unde să încep… Și în

loc să mă ajute, ea plângea. Plângea, plângea. Așa că am început și eu să

plâng. Apoi, obosit de plâns, am adormit și, a doua zi, am părăsit-o și am

plecat la studii în marea Britanie. Am revăzut-o doar după cea de-a doua mea

căsătorie, atunci când eram îndrăgostit de a doua mea soție și… Cum să spun?

Eu nu sunt o persoană care admiră castitatea, deseori m-au acuzat că sunt un

afemeiat. Cu toate acestea, de la prima mea soție nu am avut copii. Vreau să

spun că nu am pus-o niciodată în situația de a avea copii… În ciuda grației și a

frumuseții ei, coșmarul acelei nopți m-a împiedicat întotdeauna. Nu am reușit

niciodată. Și când o vizitez la Larnaka, unde trăiește singură ca un câine

părăsit și va muri fără să fi atins vreodat un bărbat, pentru că, dacă atinge

vreodată un alt bărbat, comite un adulter și sfârșește prin a fi lapidată, mă

rușinez de mine însumi și de religia mea. Este un lucru demn de dispreț

poligamia. E un lucru demn de dispreț căsătoria aranjată și impusă…”

(Iată, Bhutto. Oriunde v-ați afla, și, din păcate, vă aflați acum în mormânt,

mi-am ținut promisiunea. Am scris în întregime trista dumneavoastră

istorie.)

Acum uită-l pe acel sărman om. Uită sălbatica execuție a celor doisprezece

tineri impuri și a copilului care, pentru a-și salva fratele, s-a aruncat asupra

călăilor și a fost ucis cu lovituri de picior. Uită-l pe mollahul de la Controlul

Moralității, uită căsătoria sau necăsătoria mea la Qom și vino împreună cu

mine pe Drumul Disprețului pe care musulmanii îl nutresc pentru femei, un

dispreț pe care eu l-am trăit chiar și în împrejurări în care te-ai fi așteptat

la puțină omenie. În 1973, l-am trăit într-o unitate de fidayin* palestinieni,

pe vremea aceea găzduiți în Iordania de regele Hussein. Unicul lider

civilizat și simpatic, în afara lui Ali Bhutto, pe care l-a, întâlnit în lumea

islamică de azi.

* Fidai, pl. Fidayin – „credincios” în limba arabă; azi, luptător de gherilă din

armata palestiniană

(Atât de civilizat, încât, atunci când voia o soție nouă divorța. Nici un fel de

poligamie. Atât de simpatic, încât, în cursul unui interviu, după ce i-am

mărturisit cât de greu îmi vine să pronunț cuvântul majestate, a izbucnit

într-un hotot puternic de râs și a spus: „În cazul ăsta, spuneți-mi Hussein, și basta!

A fi rege, credeți-mă, e o meserie ca atâtea altele.”)

Și iată istoria experienței mele cu acei fidayin palestinieni.

Într-o noapte, baza secretă a unității a fost ținta unui violent atac aerian al

israelienilor. La căderea primelor bombe, toți au început să alerge spre

refugiul solid oferit de o peșteră; și eu am făcut la fel. Dar, în fața intrării,

comandantul m-a oprit. A bombănit că a permite unei femei să stea cot la

cot cu oamenii săi ar fi fost un lucru obscen, o ofensă adusă lui Allah, apoi

a ordonat unor ofițeri să mă instaleze în altă parte; și ghicește unde m-au închis netrebnicii ăia. Într-o baracă izolată, o casă de lemn, care servea drept depozit de explozibil. Mi-am dat seama de acest lucru doar atunci

când, pentru a înțelege unde mă aflam, am aprins un chibrit, iar flăcara

acestuia a luminat zeci de cutii cu inscripția„Explosives – Dynamite –

Explozives”.

Dar răul cel mare nu constă nici măcar în acest amănunt. Nu constă în faptul că m-au închis aici din prostie, din grabă sau din greșeală. M-au

închis intenționat, ca să se distreze. Ca și cum imaginea mea sărind în aer dincauza bombei ar fi fost lucrul cel mai caraghios din lume. De fapt, după

atac, toți se hlizeau amuzați. „We never had such a fun. Nu ne-am distrat niciodată

atât de bine.”

Sursa