ORFEU ATOTPUTERNICUL Adrian Botez

Mitul lui Orfeu ne oferă multiple motive de meditaţie, dar şi multe întrebări rămase, până azi, fără de vreun răspuns.S-o luăm cu răbdare, să-ncepem cu începutul.Iată cum am reuşit să recompunem mitul despre Orfeu, din diverse surse (inclusiv, sau: mai cu seamă! – din “Metamorfozele” lui Ovidiu – lucrare poetico-mitologică deosebit de interesantă, pentru unele dintre răspunsurile pe care ni le propunem a le oferi cititorilor, în acest subcapitol preliminar, al lucrării de faţă!):“Orfeu (în limba greacă: Ορφεύς = Orfeus) este cel mai vestit cântăreţ, din mitologia grecească. A avut-o drept mamă pe muza Calliope, tatăl său fiind fie Apollo, fie Oeagrus, regele Traciei. Oricum, Apollo, cel mai de seamă muzician al lumii antice, l-a învăţat să cânte la liră, un instrument preferat atât de zeu, cât şi de Orfeu. Calliope şi surorile ei muze l-au instruit în arta vocală. Se spunea, despre muzica sa, în care glasul îi era acompaniat de liră, că era atât de încântătoare, încât îmblânzea animalele sălbatice şi făcea pietrele, copacii şi munţii să-l urmeze.Izvoarele legendei afirmă, în mod repetat, originea tracică a lui Orfeu. Însăși arta cântului provenea în accepția vechilor greci din Tracia. Arrian pomenește, în istoria dedicată patriei sale, Bithynica,din secolul al II-lea î.Hr., o nimfă numită Tracia, cunoscătoare a plantelor tămăduitoare și născocitoare de melodii. Numele acesteia îl poartă ținuturile tracilor, cunoscute înainte sub denumirea de Pèrke (fragmentul 13 din Bithynica). Rădăcina indogermanică „per-/pir/per(k)” semnifică „stânca”, „piscul” sau “piatra”, ceea ce denotă cultul tracic al unei divinități a munților, identificată de greci cu frigiana Cybele. Fiul acesteia s-a numit Pèrkos sau Peiros și a fost venerat chiar și în epoca Imperiului Roman, sub forma de “Heros equitans“, a unui războinic trac călare, reprezentat uneori pe pietrele funerare romane. Toponimul Pirin/Perin al munților din sud-vestul Bulgariei este derivat din numele acestui zeu, care devine sub influența elenă Sabazios. Acest zeu al luminii zămislește apoi cu Zeița Mamă pe sacerdotul cultului său, identificat cu regele trac Rhesus, cu Orfeu și cu Zamolxis, acesta din urmă fiind numit și „Orfeul nordic”.Orfeu a fost unul din argonauţii care l-au însoţit pe Jason (Iason), în căutarea lânii de aur, cântecele sale alinând oboseala tovarăşilor săi, în lunga lor călătorie. Cel mai important rol al lui în <<Argonautica>> a fost cel de salvator al camarazilor săi, aflaţi în pericol de a fi vrăjiţi şi duşi spre moarte, de către sirene. Acordurile sale muzicale au fost atât de măiestre, încât le-au învins pe cele ale sirenelor (s.n.), argonauţii reuşind, astfel, să-şi continue incursiunea.

Povestea de dragoste a mitologicului bard a fost extrem de scurtă. Orfeu s-a îndrăgostit de o nimfă, pe nume Euridice/Evridike (<<ev>> înseamnă <<bun,-ă>>, iar <<dike>> înseamnă<<justiţie/dreptate>>: deci, Dreptatea cea

Bună!). Potrivit lui Ovidiu, era o naiadă (o nimfă de apă), dar Vergiliu o descrie drept o driadă (o nimfă a copacilor). Căsătoria lor s-a încheiat atunci când un zeu pastoral, pe nume Aristaeus, cuprins de fierbinţii fiori ai dorinţei, a urmărit-o pe Euridice. Pusă pe fugă, nimfa a călcat pe un şarpe, care a muşcat-o de gleznă, otrava acestuia provocându-i moartea.Orfeu şi-a jelit soţia, dar nu s-a împăcat cu trecerea ei în Câmpiile Elizee, hotărându-se s-o aducă înapoi, de la Hades. A coborât, cu lira sa, în lumea subpământeană, iar cântecul său a fermecat auzul tuturor spiritelor de acolo. Chiar şi cei condamnaţi la o pedeapsa eternă (precum Sisyphus / Sisif şi Tantalus / Tantal) au uitat astfel de chinurile lor. Orfeu a traversat Styxul fără voia lui Charon, barcagiul morţii – se spune că Charon, fermecat de cântecul lui Orfeu, a lăsat vâsla din mână, şi Orfeu, cu dreapta, mângâia strunele lirei, iar cu stânga vâslea, pe apa Styxului. Cerberul cu trei capete i-a permis să treacă dincolo de porţile infernului, fără a încerca, în vreun fel, să-l oprească.Muzica lui l-a vrăjit până şi pe Hades, stăpânul morţilor, care a ascultat-o alături de a sa soţie, Persephone / Persefona.

Iată cum descrie această întâlnire imposibilă însuşi Ovidiu, în <<Metamorfozele>> sale (trad. de N.A. Kun, Ed. Lider, Bucureşti, 2003):<<Orfeu se apropie, cântând, de tronul lui Hades şi se înclină în faţa lui. Lovi şi mai tare strunele lirei: cântă despre dragostea lui pentru Eurydice şi despre viaţa lor fericită, din luminoasele zile ale primăverii. Dar zilele de fericire trecuseră repede. Eurydice muri. Orfeu îşi cântă durerea, chinurile iubirii zdrobite şi dorul după aceea pe care moartea i-o răpise. Întreaga împărăţie a lui Hades asculta fermecată cântul lui Orfeu. Zeul Hades îl asculta, cu capul plecat pe piept. Sprijinindu-şi capul de umărul lui Hades, zeiţa Persefone asculta, şi ea, cântul de jale al lui Orfeu; lacrimi de durere îi umeziră ochii. Vrăjit de sunetele acelui cânt, până şi Tantal uită de chinurile pe care i le pricinuiseră foamea şi setea. Sisif îşi întrerupse munca grea şi zadarnică (s.n.), se aşeză pe bolovanul pe care îl împingea mereu spre vârful muntelui şi căzu adânc pe gânduri (s.n.).Fermecate de cântul lui Orfeu, Danaidele se opriră şi ele în loc, uitând de vasul lor fără fund (s.n.). Însăşi Hecate, zeiţa înfricoşătoare cu trei capete, îşi acoperi feţele cu mâinile, să nu i se vadă lacrimile din ochi. Chiar şi neînduratele Erinii fură mişcate de cântul lui Orfeu. Dar iată că strunele lirei de aur răsună tot mai slab, cântul lui Orfeu abia se mai aude, până ce piere cu totul, asemenea unui suspin de durere înăbuşit.O tăcere adâncă se lăsă în jur. Zeul Hades o curmă, întrebându-l pe Orfeu ce-l îndemnase să vină în împărăţia morţilor ş ice avea să-i ceară. Hades se legă cu jurământul neclintit al zeilor – pe apele râului Styx – că va împlini dorinţa minunatului cântăreţ. Orfeu îi răspunse astfel:-O, puternice stăpânitor Hades, tu ne primeşti, pe noi, muritorii, în împărăţia ta, atunci când ni se sfârşesc zilele. N-am venit aici să văd grozăviile din împărăţia ta, nici ca să iau – precum a făcut Heracle – pe paznicul împărăţiei tale, pe Cerber cel cu trei capete1. Am venit să te rog să-mi dai

înapoi pe Eurydice, soţia mea, s-o duc pe pământ. Redă-i, te rog, viaţa, căci vezi cât sufăr fără ea! Gândeşte-te, stăpâne, că de ţi-ar lua cineva pe soţia ta, Persefone, ai suferi şi tu, de bună seamă. Nu ţi-o cer pentru totdeauna pe Eurydice. Ea va veni iarăşi în împărăţia ta. Viaţa noastră e scurtă, mărite Hades. Îndură-te şi fă ca soţia mea Eurydice să soarbă iarăşi din bucuriile vieţii, căci a coborât atât de tânără în împărăţia ta!Zeul Hades căzu pe gânduri şi, în cele din urmă, îi răspunse lui Orfeu:-Bine, Orfeu! Ţi-o voi da înapoi pe Eurydice. Du-o înapoi la viaţă, la lumina soarelui. Dar trebuie să respecţi o condiţie: tu vei merge în urma zeului Hermes, care-ţi va arăta drumul, iar în spatele tău va veni Eurydice. Tot timpul cât vei merge prin împărăţia subpământeană n-ai voie să te uiţi înapoi. Ia aminte! Dacă vei privi în urmă, în aceeaşi clipă Eurydice se va întoarce pentru totdeauna în împărăţia mea.Orfeu acceptă, nerăbdător să pornească înapoi. Hermes, cel iute ca gândul, aduse umbra Eurydicei. Orfeu o privi plin de fericire. Vru să îmbrăţişeze umbra soţiei sale, dar zeul Hermes îl opri, zicându-i:-Orfeu, oare tu nu vezi că nu-i decât o umbră? Să ne grăbim, căci avem de străbătut un drum greu.Plecară. În frunte păşea Hermes, după el venea Orfeu, iar în spatele acestuia – umbra Eurydicei. Părăsiră repede împărăţia lui Hades. Charon îi trecu în luntrea lui peste apele Styxului. Iată şi cărăruia care duce la suprafaţa pământului. Drumul e greu. Poteca urcă pieptiş, şi toată e presărată cu bolovani. În jur e întuneric. Silueta lui Hermes abia se conturează, înainte. Dar iată că în depărtare se zăreşte o geană de lumină. Acolo e ieşirea. De s-ar uita înapoi, Orfeu ar putea s-o vadă pe Eurydice. Dar vine ea, oare, într-adevăr, după el? N-a rămas cumva în împărăţia întunecată a sufletelor celor morţi? Poate a rămas în urmă, căci drumul este atât de greu! Dacă a rămas în urmă, e sortită să rătăcească veşnic în beznă. Orfeu îşi încetini paşii şi îşi încordă auzul, însă nu auzi nimic. Dar puteau fi, oare, auziţi paşii unei umbre neîntrupate? Orfeu era tot mai neliniştit, gândindu-se ce se va fi întâmplat cu Eurydice. Acum ar putea să vadă limpede umbea soţiei sale. În cele din urmă, uită de toate, se opri şi privi înapoi. Aproape de dânsul văzu umbra Eurydicei. Întinse mâinile spre ea, dar umbra se îndepărtă tot mai mult, până pieri în beznă. Ca o stană de piatră încremeni Orfeu, cuprins de deznădejde.Îi fusese dat s-o vadă a doua oară pe Eurydice murind, iar vinovat de data asta era chiar el!Orfeu rămase multă vreme ţintuit locului. Se părea că viaţa îl părăsise, că nu mai era decât o statuie de marmură. În sfârşit se mişcă, făcu un pas, încă unul şi porni înapoi, spre malurile întunecatului Styx. Era hotărât să meargă iarăşi la Hades, să-l roage din nou să i-o dea pe Eurydice.>>Varianta lui Ovidiu este aceea a blocării lui Orfeu, de însuşi Charon, care refuză să-l mai treacă Styxul. Există, însă, varinte care vorbesc despre faptul că Orfeu ajunge, din nou, în faţa lui Hades, dar Hades îşi băgase, deja, degetele, adânc, în urechi, spre a nu se mai lăsa fermecat de muzica lui Orfeu.

În <<Georgicele>> lui Vergiliu, Proserpina (zeiţa romană corespunzătoare Persefonei) a fost cea care i-a redat-o lui Orfeu pe Euridice, impunându-i condiţia neîntoarcerii capului.Când lui Orfeu i s-a interzis să intre în lumea subpământeană a doua oară, el nu ar fi avut încotro şi s-ar fi întors acasă. Potrivit lui Apollodorus, în acea perioadă a întemeiat Orfeu misterele lui Dionysos (Dionis), sau misterele orfice.

Se spune că vestitul cântăreţ şi-a găsit sfârşitul în Tracia. Aşezat pe o stâncă din mijlocul unei pajişti, dădea glas unor cântece triste, inspirate de pierderea lui Euridice. Menadele, preotesele zeului vinului, Dyonisos, i-au cerut, cu înfocare, dragoste. Altă variantă: i-au cerut să cânte o muzică veselă, orgiastică. Orfeu nu le-a făcut pe plac, le-a respins – şi trupul i-a fost rupt în bucăţi, cu mâinile goale, de furioasele adepte ale lui Dionysos.Muzele au plâns moartea lui Orfeu. Tot ele au adunat bucăţile din trupul lui şi le-au îngropat în Pieria, Macedonia. Constelatia “Îngenunchiatului” sau Engonasin (numită, în zilele noastre, constelaţia lui Hercule) îl reprezentă, în mitologia grecească, pe Orfeu, îngenunchiat – în vreme ce femeile trace îl atacau. Se spunea, de asemenea, că muzele i-au aşezat instrumentul preferat pe cer, sub forma constelaţiei Lira.

Ovidiu, în celebrele sale <<Metamorfoze>>, îl consideră pe Apollo tatăl eroului și folosește în mare parte cam aceleași izvoare precum Vergiliu. Dar Ovidiu povestește legenda, în <<Metamorfozele>> din 43 î.Hr. – 18 d.Hr., mult mai amănunțit. De exemplu, umbra Euridicei e descrisă șchiopătând, din cauza mușcăturii de șarpe. Orfeu este caracterizat de hybris față de zeii subpământeni, cântul său devine demonic (s.n.). Ovidiu ia pe deasupra în considerare izvoarele orfismului precum și elegia lui Phanocle, deoarece descrie personajul ca dezgustat de femei (s.n.), după pierderea Euridicei, pledând pentru amorul socratic. Menadele îl urăsc, deci, pe cântăreț, din pricina disprețului său pentru ele. Cântul lui Orfeu le învinge inițial atacurile, este acoperit de-abia de zgomotele ritualurilor dionisice, ceea ce duce la sacrificarea eroului în onoarea zeului Dionis. Sfârșitul legendei e, însă, la Ovidiu, aproape împăciuitor, pentru că întrevede, după moartea lui Orfeu, o reunire a îndrăgostiților. De remarcat este faptul că în nici unul din izvoarele antice, care conțin în întregime legenda, nu e pomenit rolul lui Hermes, drept călăuzitor în lumea umbrelor, care a fost acceptat de prelucrările mai târzii, ca de la sine înțeles (s.n.). Cea mai veche mărturie a rolului lui Hermes în legendă o constituie copia reliefului attic din sec. V î.Hr. Numele Euridice apare în versurile 31 și 48”.În primul rând, este de discutat, în contextul tracismului orfic, ce semnificaţie au puterile orfice iniţiale: “Se spunea, despre muzica sa, în care glasul îi era acompaniat de liră, că era atât de încântătoare, încât îmblânzea animalele sălbatice şi făcea pietrele, copacii şi munţii să-l urmeze”.“A îmblânzi animalele sălbatice” înseamnă, de fapt, a spiritualiza instinctele. Iar “a face pietrele, copacii şi munţii să-l urmeze” – trebuie să însemne “a

modifica, esenţial, prin forţa Duhului – lumea”. Pentru că şi Hristos Dumnezeu spune vorbe asemănătoare către Petru şi către ceilalţi apostoli: “De veţi avea credinţa cât un grăunte de muştar şi veţi spune muntelui să se arunce in mare, se vaarunca”. Deci, noi deduce că, de fapt, din şirul obiectual-semantic “pietre-copaci-munţi” contează totul – dar, mai cu seamă, munţii! Dacă “copacul” marchează, simbolic, “învierea de tip vegetal”, dacăpietrele sunt simbolul CREDINŢEI NESTRĂMUTATE (“”Tu eşti Petru/Petras/PIATRA CREDINŢEI, şi pe tine îmi întemeiez Biserica”) – “munţii” reprezintă, în planul sacralităţii tradiţionale traco-dacice, căutarea, aflarea şi vegherea “gurilor de/către rai” – CĂILE MÂNTUIRII COSMICE!Deci, în acest context, Orfeu este Însuşi Mântuitorul, izotopic semantic cu Zalmoxis-Hristos, tocmai prin forţa sa de Creare Armonică şi de Re-Armonizare a Întregului Cosmos!…Aşa se explică motivul pentru care Charon şi Cerber acceptă dominaţia Cântecului. CÂNTECULeste, de fapt, motivaţia ontologică şi esenţa existenţială a Cosmosului. Adică, motivaţia destructurării hotarelor, contururilor-ca-rupturi-întru-discontinuitate: pentru prima oară, Cerber renunţă, prin puterea armoniei orfice, la trimitatea coruptă de moarte a capetelor sale: a venit un Veghetor mai mare decât el – Veghetorul Unităţii Lumii!…Şi, totuşi, ORFEUL HRISTIC, deocamdată, în mod convenţional, trebuie să ţină seama de realitatea de după păcatul adamic (de observat similitudinea apariţiei morţii, pentru “jumătatea” sa rebel-dezandroginizată: Eurydice este muşcată de Şarpe, ca şi Eva, cea ispitită de Şarpe: ŞARPELEeste simbol al Înţelepciunii/Tainelor Originare, dar şi al Vrajbei Cosmico-Formale! CuPropensiuni Demiurgice…). Interesantă devine remarca lui Ovidiu, din Metamorfoze: “Euridice e descrisă șchiopătând, din cauza mușcăturii de șarpe”. Deci, Eurydice îşi amplifică funcţionalitatea, prin Muşcătura-de-Şarpe – devine un alter ego al lui Hephaistos, “a şchiopăta” înseamnă: câlcând cu un picior într-o lume, iar cu celălalt picior în cealaltă lume! Or, Hephaistos, după ce-şi împlineşte munca demoniac-subpământeană, în covălia sa, de sub vulcanul Etna – îşi şterge faţa şi şorţul şi se suie pe Olimp, unde, cu ajutorul apei Lethe-UITAREA (pe care o toarnă în pocalele fraţilor şi surorilor sale, zeii olimpieni, drept “nectar”!) – devine Zeul Suprem! Toţi zeii uită de ei înşişi, de identitatea lor divină! Hephaistos i se substituie, astfel, temporar – chiar lui ZEUS!Revenind. Deocamdată, Orfeu trebuie să accepte tripartiţia lumilor: celestă, pământeană, subpământeană.De aceea, coborârea la Hades are cea mai profundă semnificaţie, din tot mitul orfic. În primul rând, despre ce, oare, ar fi putut să-i cânte, Orfeu lui Hades, încât să-l fascineze pe acesta din urmă într-atât, încât să cvasi-renunţe la statulul său de Zeu-al-Întunericului Subpământean-Paznic al Câmpiei Umbrelor (care să-şi încalce fundamental statutul, eliberând, ca precedent autodesfiinţător, pentru sinele şi funcţionalitatea sa, împotrivitor faţă de Împărăţia/Puterea Morţii – o umbră: pe Eurydice)?Sunt demne de observant şi reacţiile colaterale fascinaţiei lui Hades, din Metamorfozele ovidiene: “Sisif îşi întrerupse munca grea şi

zadarnică (s.n.), se aşeză pe bolovanul pe care îl împingea mereu spre vârful muntelui şi căzu adânc pe gânduri (s.n.). Fermecate de cântul lui Orfeu, Danaidele se opriră şi ele în loc, uitând de vasul lor fără fund (s.n.).” Şi Sisif, şi Danaidele se autoextrag, prin puterea Cântecului Orfic, din ABSURD – şi re-intră în RAŢIONALITATE-NORMALITATE! Sisif chiar “cade pe gânduri” – ceea ce munca sa absurdă, proiectată de Hades întru eternizare, nu-i permisese, până la auzirea Cântecului Orfic. La fel, Danaidele realizează zădărnicia unei trude absurde, a umplerii vidului absolut!Ovidiu optează pentru un lamento al lui Orfeu şi pentru ideea impresionabilităţii cuplului Hades-Persefone: “Lovi şi mai tare strunele lirei: cântă despre dragostea lui pentru Eurydice şi despre viaţa lor fericită, din luminoasele zile ale primăverii. Dar zilele de fericire trecuseră repede. Eurydice muri. Orfeu îşi cântă durerea, chinurile iubirii zdrobite şi dorul după aceea pe care moartea i-o răpise. Întreaga împărăţie a lui Hades asculta fermecată cântul lui Orfeu. Zeul Hades îl asculta, cu capul plecat pe piept. Sprijinindu-şi capul de umărul lui Hades, zeiţa Persefone asculta, şi ea, cântul de jale al lui Orfeu; lacrimi de durere îi umeziră ochii”.Noi nu credem în această soluţie. Este imposibil să-l fascinezi pe câtumai Zeul Întunericului, cu siropozităţi şi prin înşirarea de evenimente strict personale, din existenţa lui Orfeu! În plus, este incredibil ca Hades, pus de Zeus să fie stăpân al unei zone cosmic întunecate, să fie încântat, sau, măcar, îngândurat şi emoţionat, de reamintirea unui statut inferior. Orice s-ar spune, Hades îl pizmuia pe “Stăpânul Stăpânilor”, pe fratele său olimpian, pe Celestul Zeu al Luminii Cosmice Integrale – Zeus. La fel, lui Persefone nu trebuia să i se aducă aminte, măcar din raţiuni diplomatice, de faptul că nu era decât, mereu, o jumătate alternativă, a unui hibrid divin: jumătate de an trebuia să stea în Întunericul Subpământean, iar o jumătate de an, doar, putea să stea alături de mama sa, Zeiţa Vegetaţiei, Demeter…Atunci, care să fi fost conţinutul CÂNTECULUI ORFIC? Poate că trebuie să apelăm, din nou, la intuiţia lui Ovidiu, care, chiar dacă nu are un simţ al discernământului desăvârşit, simte, instinctiv, că lucrurile sunt mult mai complexe, când e vorba de înfruntarea unor forţe divine de prim rang: “Orfeu este caracterizat de hybris față de zeii subpământeni, cântul său devine DEMONIC (s.n.)”.Aşa suntem convinşi şi noi că a procedat Orfeu! A cântat cântece de în-făimare, profund descriptivă, a forţelor întunericului! Hades asculta ceea ce, acum, i se oferea ca descripţie explicit şi ditirambică – a ceeea ce, el însuşi, ca zeu, doar intuia, până atunci!De aceea se spune, în unele variante ale mitului orfic, că Hades ar fi exclamat, de fiecare dată când Orfeu încerca să slăbească al său cântec: “Haide, Orfeu, te impor, cântă mai departe! Orişice răsplată îţi voi da, pentru cântecul tău, numai nu te opri din cântarea ta!” Deci, este evident că lui Hades i se dezvăluiau, abia acum, abisurile Mamei Geea şi ale ceea ce, mai târziu, se vor instituţionaliza, caSUPREME MISTERII ELEUSINE! I se dezvăluiau Supremele Taine ale “Theogoniei” hesiodice!

…Dar, implicit, Orfeu devenea, prin dezvăluirea Misticii Întunericului Originar, al Germinaţiei şi al Învierii Hristice – Adevăratul Stăpân al lui Hades! Stăpân asupra Vieţii şi Morţii, ca şi Hristos-Dumnezeu, Mântuitorul Lumii! Această etapă orfică se pare că ar coincide cu pogorârea lui Hristos în Infern, după Înviere – pentru a “călca moartea cu moarte”!Drumul către suprafaţă/zona terestră nu l-a avut, în mod cert, pe Hermes, drept “călăuză”! Orfeu ştia drumul, deci “întoarcerea capului” nu înseamnă decât Rotirea/Revelarea Cosmică a Cercului Puterii Divine (“ROTIREA” Capului s-a făcut, deci, cu…360 de grade!)! Eurydice, departe de a-l părăsi pe Orfeu, devine cealaltă jumătate androginică a lui. Deci, prin “expediţia orfică” – se reface, de fapt,ANDROGINITATEA SACRĂ, PARADISIACĂ! Faptul că Orfeu se întoarce “LA TALPA LUMII/IADULUI” este certificat de însăşi ipostaza lui Hades, prezentă în unele varinte greceşti: Hades “cu degetele afundate în urechi”. “Degetele în urechi” formau, de fapt, o continuitate: AXA SURZENIEI TĂLPII IADULUI!!!Adică, devenise la fel de surd, precum TALPA IADULUI! “Talpa” este doar o indicaţie de parcurs: în medicina homeopată, talpa indică “scurgerile” energetice, dinspre diversele organe ale corpului, iar nu se instituie/substituie, ea însăşi, organelor respective, ori funcţionalităţii lor. Hades este anulat funcţional, sau, mai precis, este redus la dimensiunile sale reale: este un personaj re-devenit IREAL! Moartea este iluzie demoniacă, Orfeu-Cel-cu-Mască-Demoniacă l-a învins, ca şi Hristos, pe Eternul Duşman al Omului şi al Cosmosului Căzut – “Moartea”! Din acest moment, diurnul substituienocturnul: este momentul pe care Eminescu îl foloseşte, din plin, pentru imergenţa şi emergenţaGENIULUI său – pentru Demiurgia sa deplină/împlinită – din episodul DACIA (cf. Memento mori)!…Cea ce urmează, este, deja, cunoscut, sub alte forme, cele evanghelice: Orfeu-Hristos,REANDROGINIZAT, se instaurează, alături de forţele dublu-funcţionale dionysiace, în Fruntea Universului, exorcizat de Marele Iluzionist-Hades. El va dezintegra Lumea Veche-Cuvântul Învechit/”Vechiul Testament” (“fără de coconi”, cum îi zice Sfântul DOSOFTEI!) – şi va instaura Învierea, va re-crea bazele Marii Călătorii de Restaurare Cosmică, întru Noul Cuvânt, Cel RE-DEMIURGIC/”Noul Testament” (cel “cu coconi”!): Recuperarea Omului întru Paradis se va face/va deveni fucţională prin implicarea Lui efectivă! Adică, prin foirmula de autosacrificiu-autoimplicare sacrală, în Restaurarea Lumii/Re-Instasurarea Paradisului: “Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu… Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu…” De aceea, acţiunea menadelor/MAINADELORtracice nu este una ucigaşă, ci de împlinire a Ritualului Cosmic de RESTAURARE A RIFEULUI-ORFEULUI-MÂNTUITORUL HRISTOS-ÎMPĂRATUL/MONARHUL COSMIC!În limbajul tracilor: “KOG-A-ION înseamnă CAPUL MAGNIFICULUI (…). Domnul Nopţii este echivalent cu KOGAION. Legendele elene şi romane spuneau că Orfeu era trac şi că MAINADES-Dansatoarele Sacre îi tăiaseră capul, pe care, apoi, îl aruncaseră în râu. (…) Cetatea natală a lui Orfeu era D-ION – “A(l) lui ION; Magnificului. (…) Misterele orfice se celebrau noaptea. Sfinxul de pe platoul Bucegilor reprezenta, pentru geţi, Capul Lui

Orfeu, Domnul Nopţii (…). Cu trei milenii înainte de autorul inscripţiei de la Romula, un iniţiat orfic desenase o cruce, pe una dintre tăbliţele de la Tărtăria. În vârful CRUCII se află un CAP, desigur al lui Orfeu. Tăbliţa poartă următorul text: NUN KA SA UGULAS PA IDIM KARA I”. Traducerea: Omul (nobilul) care ştie tainele va merge în ceruri. O statuetă dacică îl reprezintă pe Orfeu, cu braţele în formă de COROANĂ. Pe veşmântul sacerdotal al marelui erou civilizator se observă o CRUCE. (…) Misterul orfic al Celui Jertfit s-a păstrat în datina românească a CALOIANULUI2 (…). Ca Domn al Nopţii, Orfeu era considerat şi cel ce aduce visele (cf. grec. M-ORPHEOS, zeul viselor). Semizeul Somnului. Acest ION-IANA, sub numele de Moş Ene aduce şi acum somnul copiilor români. Tot de la ION-“Magnificul provine şi titlul voievozilor români, ajuns într-o epocă mai târzie IO3 (…). Ca împărat ce a fost, lui Orfeu i-au fost consecrate animalele cu coarne (COROANĂ!). (…) Aşadar, lui ORFEU I s-a zis şi CERBUL şi în amintirea sacrificiului său s-a constituit teribila tradiţie getică a trimiterii unui sol curat la ceruri – “A-LEXAN-DROS”-“Cel Jertfit CERBULUI”. (…) Herodot nu ştia că această tradiţie era cu mai mult de două milenii anterioară naşterii pe pământ a lui Zalmoxis. (…) Pentru iniţiatul orfic, mai târziu zalmoxian, era foarte important ca, după moartea pământească, mergând în Paradis, să evite LUPUL-DE-PESTE-APĂ, care îl aşteaptă să-l tragă în Iad, lăcaşul morţilor. (…) 4“.…Deci, Zalmoxis şi Hristos, după întruparea lor, sunt asimilaţi de ORFEU. Mai mult, ORFEU RE-ANDROGINIZATUL trebuie să se nască sub două chipuri, unul Feminin, de tip YIN (Artemis), altul Masculin, de tip YANG (Apollon) – “GEMENII DIVINI”. CELE DOUĂ CHIPURI COMPLEMENTARE SIMBOLIZEAZĂ ESENŢA DUBLĂ A LUI ORFEU-ZALMOXIS-HRISTOS:“NETIN-DAVA – “Cetatea Naşterii” – naştere de gemeni, băiat şi fată5. Legendele sacre ale geţilor spuneau că, după înălţarea Mariei la ceruri, copiii ei gemeni au fost adoptaţi de nobilul AISEPOS/Păstorul şi de soţia lui, BRITO-LAGIS/Divina Lupoaică, zisă şi Frumoasa Lupoaică: Apollon Lykios/LUPUL6. (…) Geţii, şi după ei grecii, îi numeau pe cei doi Zalmoxis: APOLLON/Albul şi ARTEMIS/Roşia. Mama lor era Fecioara Divină MARIAN/Magnifica”7.***1 – A unsprezecea muncă, impusă de Eurystheus lui Heracles, este aducerea lui Cerberus din împărăția umbrelor subpământene, cea mai grea încercare la care a fost supus Heracles. În îndeplinirea acestei sarcini, el a fost ajutat de Hermes și de Athena. Ajuns în Infern, Heracle s-a întâlnit cu umbra lui Meleager – căruia, cu această ocazie, i-a făgăduit să o ia în căsătorie pe Deianira – cu Pirithous, cu Theseus și cu Ascalaphus, pe care i-a scăpat din chinurile la care erau supuși și, în sfârșit, cu zeul Hades, care s-a învoit să i-l dea pe Cerberus cu condiția ca eroul să-l prindă fără să se servească de vreo armă. Strângându-l cu amândouă mâinile de gât, Heracle a reușit să-l stăpânească pe Cerberus și să-l târască după el, pe pământ. La vederea lui, Eurystheus a fost atât de înfricoșat încât s-a ascuns și n-a vrut să-l primească. Neavând ce face cu el, Heracles l-a adus atunci înapoi.

2 -Adrian Bucurescu, Dacia secretă, Editura Arhetip, Bucureşti, 1997, p. 14-15.3 -Idem, p. 20.4 -Idem, p. 21-26.5 -Idem, p. 29.6 -Idem, p. 36.7 -Idem, p. 39.