UNIVERSITATEA „1 DECEMBRIE 1918” ALBA IULIAFACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

SPECIALIZAREA: TEOLOGIE ASISTENŢĂ SOCIALĂ

Lucrare de seminar -Istorie bisericească universală-

COORDONATOR,Pr.lect.univ. OVIDIU PANAITE STUDENT IOAN RADU PĂRDUŢ

1

UNIVERSITATEA „1 DECEMBRIE 1918” ALBA IULIAFACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

SPECIALIZAREA: TEOLOGIE ASISTENŢĂ SOCIALĂ

Ordinul monahal dominican şi franciscan

COORDONATOR,Pr.lect.univ. OVIDIU PANAITE STUDENT IOAN RADU PĂRDUŢ

2

CUPRINS

1. O1. ORIGINILERIGINILE MONAHISMULUIMONAHISMULUI CREŞTINCREŞTIN..................................................4..................................................4

2. Ordinele călugăreşti...........................................................................6

2.1. Influenţa ordinelor călugăreşti .........................................................6

2.2. Ordinele călugăreşti cerşetoare.........................................................7

2.3. Importanţa istorică.............................................................................8

3. Ordinul franciscan-întemeiere şi organizare.....................................9

4. Ordinul Dominicanilor ("Ordo Fratrum raedicatorum") .............11

5. }n loc de concluzii.................................................................................12

3

1.O1.ORIGINILERIGINILE MONAHISMULUIMONAHISMULUI CREŞTINCREŞTIN

Antoine Guillamont a afirmat ca monah este cel care traieste singur , retras

în pustie dar nu acesta este primul inteles al termenului monachos Exista catava

testari ale utilizarii acestui cuvant inainte de aparitia monahismului propriuzis ,

inainte chiar si de aparitia « pustnicilor « din desert Termenul strain elinei clasice ,

l-a desemnat mai intai , in Biserica primara , pe ascetul care – iar aceasta trasatura

este esentiala – isi pastreaza fecioria , nu se casatoreste , ramane « celibatar « din

ratiuni religioase.

Monahismul este, în esenţa lui, căutare a unimii, a unificării, conform sensului

primar al cuvântului mona-chosm; astfel se explică toate demersurile monastice funda-

mentale, în rândul cărora se numără şi anahoreza, ca formă specifică pe care o va

lua monahismul după sfârşitul secolului al III-lea. Monah este cel ce vrea să-şi

unifice viaţa, adică cel ce renunţă la toate prilejurile de diviziune, de împărţire, şi nu

numai în activităţile exterioare, ci şi - dacă nu în primul rând - în viaţa sa psihică.1

„La originea vieţii monahale creştine stă dorinţa de desăvârşire, în acest sens

desăvârşirea creştină însemnând împlinirea datoriei de a păzi toate poruncile lui

Dumnezeu.”22 Monahismul presupune o serie de renunţări şi de înfrânări.

Asceza, reprezintă forma incipientă a monahismului şi poate fi descoperită încă din

cărţile Vechiului Testament, căci orice încercare de intrare în legătură cu

Dumnezeu, este în fond, un exerciţiu de asceză. Raportul acesta foarte intim om-

Dumnezeu sau Dumnezeu - om este, pe tot parcursul Vechiului Testament punctul

central: „evreii se interesau mai degrabă de –istoria sfântă -, adică de raporturile

lor cu Dumnezeu, decât de istoria originilor.”3.

1 ANTOINE GUILLAUMONT, Originile vieţii monahale.Pentru o fenomenologie a monahismului, traducere de Constantin Jinga, Sibiu, Editura Anastasia, 1998, p.110

22 TTOMASOMAS Š ŠPIDLIKPIDLIK, S. J. , M, S. J. , MICHELINAICHELINA T TENACEENACE, R, RICHARDICHARD C CEMUSEMUS, S. J, S. J,, Spiritualitatea Răsăritului creştin, III. MonahismulSpiritualitatea Răsăritului creştin, III. Monahismul, traducere de diac. Ioan, traducere de diac. Ioan I. Ică jr, Sibiu, Editura Deisis, 2000, p. 41.I. Ică jr, Sibiu, Editura Deisis, 2000, p. 41.33 prof.univ.dr.Paul Magheru, prof.univ.dr.Paul Magheru, Literatura spaţiului monahal,Literatura spaţiului monahal, www.uoradea.rowww.uoradea.ro /attachment/ .../ Marinau _Andrada_Ramona.pdf , accesat în /attachment/ .../ Marinau _Andrada_Ramona.pdf , accesat în 27 noiembrie 200927 noiembrie 2009

4

În primele secole ale creştinismului, „celibatul reprezenta forma cea mai

obişnuită a ascezei, pentru ca treptat să primească conotaţiile unui martiriu pentru

Hristos”44, a unei morţi pentru lume şi a unei vieţuiri în şi cu Hristos. Primul sens al

căutării desăvârşirii monahale consta în trăirea în cumpătare, renunţarea la avere şi

la viaţa trăită în lux, în deplină feciorie şi ascultare.

În ceea ce priveşte primele exemple de viaţa monahală creştină, se ştie că încă din

secolul III, fecioarele consacrate (virgines consecretae) depuneau un vot de castitate

în faţa episcopului, primind cu această ocazie, ca semn distinctiv, un văl pentru

acoperirea capului55. Însuşi Fericitul Augustin a compus o celebră regulă monahală

pentru comunităţile de fecioare consacrate, denumită până astăzi „regula

augustiniană”.

Încă de la începutul secolului IV, monahismul creştin „era deja o instituţie

constituită, câştigând mulţi adepţi, prin autoritatea morală pe care o exercita în

Biserică.”66

Există mai multe teorii în ceea ce priveăte apariţia monahismului. Unii

afirmă că acesta a apărut în Egipt, o dată cu Sfântul Antonie, care în anul 270 s-a

retras în deşert; alţii susţin apariţia lui cu vreo 20 de ani mai devreme, o dată cu

Sfântul Pavel Sihastrul după cum se consemnează în biografia scrisă de Sfântul

Ieronim; de aici s-a răspândit în întreaga lume creştină unde deja monahismul este

practicat la finele secolului al IV-lea: în Palestina, Siria, Mesopotamia, Asia Mică,

Grecia, Italia, Galia. Monahismul în Biserică nu este la origine un fenomen exclusiv

egiptean. La ora actuală, avem indicii numeroase care ne îndreptăţesc să credem că

monahismul a apărut în mai multe puncte ale creştinătăţii, independente unele de

altele şi aproape simultan. Cu siguranţă monahismul mesopotamian are origini

autohtone şi nu a suferit influenţe egiptene masive decât după secolul al V-lea.

Este necesar să tratăm puţin şi preistoria monahismului. Aceasta, aşa cum

44 IbidemIbidem, p. 72., p. 72.55 PPREOTREOT PROFPROF. . DRDR. I. IOANOAN R RĂMUREANUĂMUREANU, P, PREOTREOT PROFPROF. . DRDR. M. MILANILAN Ş ŞESANESAN, P, PREOTREOT PROFPROF.. DRDR. T. TEODOREODOR B BODOGAEODOGAE, , Istoria Bisericească UniversalăIstoria Bisericească Universală, vol. I (1 - 1054), ediţia, vol. I (1 - 1054), ediţia a III-a, revăută şi completată, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi dea III-a, revăută şi completată, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1987, p. 255.Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1987, p. 255.66 IbidemIbidem, p. 255., p. 255.

5

s-a manifestat în Biserică la sfârşitul secolului al III-lea, nu este un fenomen chiar

atât de nou; elemente constitutive esenţiale existau în Biserică chiar din primul secol

al existenţei acesteia. Putem afirma că , înainte de monahismul propriu-zis, a existat

un premonahism. Sursa principală monahism creştin, este în curentele ascetice

puternice care au marcat profund creştinismul primelor trei secole. În secolul al X-

lea, mănăstirile devin centre religioase de rugăciune, gospodării agricole dar si sedii

de expansiune si de întărire a politicii teritoriale. Mănăstirea este cadrul în care

viaţa pământească se împleteşte cu viaţa sfântă, este locul în care rugăciunile

călugărilor îi ajută pe cei care au nevoie să li se ierte păcatele.

„Monahismul creştin s-a dezvoltat în patru etape:

1) anahoreţi si cenobiţi în Egipt si Siria, comunităţi ca cea din jurul

Sf. Augustin, apoi primele mănăstiri statutate în sec IV sub împăratul

Iustinian;

2) mănăstiri benedictine în Italia din sec.VI, comunităţi în Britania si

Galia-sub Carol cel Mare ,apoi ordine monastice militare;

3) călugări predicatori itineranţi în sec.XIII, trăind o viaţă apostolică;

4) diversificarea ordinelor călugăreşti după Reformă (care a respins

sistemul monahal)”7.

2.Ordinele călugăreşti

2.1.Influenţa ordinelor călugăreşti

Ordinele cavalereşti au apărut din rândurile cruciaţilor din Palestina vaOrdinele cavalereşti au apărut din rândurile cruciaţilor din Palestina va

care, răspândite apoi în Europa, se vor bucura pentru un timp de o marecare, răspândite apoi în Europa, se vor bucura pentru un timp de o mare

popularitate.popularitate.

„În anul 1119, cruciatul francez Hugo (Hugues) de Payens, împreună cu alţi„În anul 1119, cruciatul francez Hugo (Hugues) de Payens, împreună cu alţi

şapte însoţitori, vor depune votul de ascultare înaintea patriarhului de Ierusalim,şapte însoţitori, vor depune votul de ascultare înaintea patriarhului de Ierusalim,

vot unit cu promisiunea de a oferi protecţie pelerinilor creştini împotriva atacurilorvot unit cu promisiunea de a oferi protecţie pelerinilor creştini împotriva atacurilor

77 prof.univ.dr.Paul Magheru, lucrare citată prof.univ.dr.Paul Magheru, lucrare citată

6

venite din partea necredincioşilor. Cei care făceau parte din această comunitate îşivenite din partea necredincioşilor. Cei care făceau parte din această comunitate îşi

duceau existenţa asemenea canonicilor regulari”duceau existenţa asemenea canonicilor regulari”88..

După ce regele Balduin al II-lea le va încredinţa o parte din palatul său, înDupă ce regele Balduin al II-lea le va încredinţa o parte din palatul său, în

apropierea templului din Ierusalim, membrii acestei noi comunităţi vor primiapropierea templului din Ierusalim, membrii acestei noi comunităţi vor primi

numele de templieri.numele de templieri.

În anul 1128, în cadrul sinodului de la Troyes, ordinul templierilor primeşteÎn anul 1128, în cadrul sinodului de la Troyes, ordinul templierilor primeşte

recunoaşterea necesară din partea papei. Sfântul Bernard va scrie pentru aceştirecunoaşterea necesară din partea papei. Sfântul Bernard va scrie pentru aceşti

templieri o regulă monastică, precum şi o carte cu titlul „Elogiul noilor cavaleri”,templieri o regulă monastică, precum şi o carte cu titlul „Elogiul noilor cavaleri”,

care a contribuit la popularizarea ordinului în Europa.care a contribuit la popularizarea ordinului în Europa.

Marea popularitate a templierilor, mai ales în Franţa, le va aduce acestoraMarea popularitate a templierilor, mai ales în Franţa, le va aduce acestora

mari bogăţii, care au reprezentat cauza sfârşitului lor tragic din anul 1312.mari bogăţii, care au reprezentat cauza sfârşitului lor tragic din anul 1312.

Mai celebru decât ordinul templierilor a fost un alt ordin cavaleresc, apărut tot înMai celebru decât ordinul templierilor a fost un alt ordin cavaleresc, apărut tot în

Ierusalim, tot în aceeşi perioadă, şi anume „ordinul fraţilor ospitalieri” sau aiIerusalim, tot în aceeşi perioadă, şi anume „ordinul fraţilor ospitalieri” sau ai

Sfântului Ioan Botezătorul, iar apoi ordinul cavalerilor de Rhodos sau de Malta, înSfântului Ioan Botezătorul, iar apoi ordinul cavalerilor de Rhodos sau de Malta, în

funcţie de diferitele lor reşedinţe. Prima regulă a acestui ordin a fost compusă defuncţie de diferitele lor reşedinţe. Prima regulă a acestui ordin a fost compusă de

Raymond de Puy, în anul 1125.Raymond de Puy, în anul 1125.

Puţin mai târziu, cruciaţii din Bremen şi Lübeck vor întemeia în spitalulPuţin mai târziu, cruciaţii din Bremen şi Lübeck vor întemeia în spitalul

Sfântului Ioan din Acra ordinul teuton. Totuşi, adevăratul fondator al ordinului aSfântului Ioan din Acra ordinul teuton. Totuşi, adevăratul fondator al ordinului a

fost ducele Frederic de Schwaben. Teutonii vor adopta regula templierilor, pentrufost ducele Frederic de Schwaben. Teutonii vor adopta regula templierilor, pentru

ca în anul 1197 să primească de la Henric al IV-lea prima lor mănăstire pe teritoriuca în anul 1197 să primească de la Henric al IV-lea prima lor mănăstire pe teritoriu

european, cea de la Palermo.european, cea de la Palermo.

2.2. Ordinele călugăreşti cerşetoare

„Ordinele călugăreşti cerşetoare (medicantes) deschid o epocă nouă în istoria

monahismului. Caracteristica lor este pauperitatea deplină. Nu numai singuraticii

membrii, personal, ci şi ordinul, ca atare, nu are voie să adune averi. Membrii

trăiau din munca lor şi din mila credincioşilor, pe care o cerşesc. De aceea se

cheamă cerşetori. Ei se străduiesc să răsplătească binefacerile credincioşilor prin

88 Preot Preot NNICOLAEICOLAE C CHIFĂRHIFĂR, , Istoria creştinismuluiIstoria creştinismului, vol. III, Iaşi, Editura, vol. III, Iaşi, Editura Mitropolitană Trinitas, 2002, p. 206 - 207.Mitropolitană Trinitas, 2002, p. 206 - 207.

7

predici şi pastoraţie. E nevoie deci, ca majoritatea membrilor să fie preoţi. Apostolia

aceasta şi contactul cu poporul reclama mai multă libertate. De aceea, pe când

vechii Benedictini erau legaţi de o casă, călugării aceştia noi umblau din casă în

casă. Nu sunt însă vagabonzi, ci foarte disciplinaţi. Au organizaţie monahică. În

fruntea ordinului stă generalul (minister generalis) cu sediul la Roma. Ordinul se

împarte în provincii, după ţări şi popoare, având în frunte câte un provincial

(minister provincialis)”9. Uneori provinciile singuratice ţineau adunări comune

pentru uniformizarea disciplinei şi procedurilor. Ordinele acestea au avut secţii şi

pentru femei, precum şi o a treia secţie (terţiarii) pentru fraţii şi surorile care

doreau să se pocăiască, trăind în lume (fratres et sorores de poenitentia).

2.3.Importanţa istorică

Importanţa istorică a acestor ordine călugăreşti a fost mare:

1. Au dovedit ereticilor anarhişti că şi în Biserică se poate practica

idealul de sărăcie evanghelică, sfaturile evanghelice, în felul acesta

oprind răspândirea ereziilor şi readucându-i la credinţă pe mulţi

rătăciţi.

2. Îngrijindu-se de cei săraci şi suferinzi (leproşi, ciumaţi etc.), au pus

capăt anarhiei din Biserică şi Stat. Trăind în sărăcie şi simplitate

creştină, au dat straşnic avertisment bogaţilor pentru ca să-şi

folosească averile creştineşte, iar săracii să-şi poarte cu răbdare

necazurile şi suferinţele.

3. Aceşti călugări au introdus un spirit nou în Europa prin predicile

şi viaţa lor, acestea devenind baza cultivării ştiinţelor şi artelor. Au

dat mari sfinţi şi oameni de cultură: Sfântul Anton de Padova,

predicator popular, Sfântul Bonaventura, mare teolog, autorul cărţii

99 pr.Ioan Bota, pr.Ioan Bota, Antichitatea şi Evul Mediu,Antichitatea şi Evul Mediu, http://www.profamilia.ro/istorie.asp?antev=34http://www.profamilia.ro/istorie.asp?antev=34, accesta în data de 12, accesta în data de 12 ianuarie 2010ianuarie 2010

8

"Itinerarul sufletului la Dumnezeu", ce prezintă etapele vieţii în unire

cu Dumnezeu, meditaţiile lui, apoi Dante etc.

3.. Ordinul franciscan-întemeiere şi organizare

„Franciscanii îl au ca părinte pe Sfântul Francisc de Assisi. S-a născut în

1182, la Assisi, din părinţi negustori foarte bogaţi. Numele său adevărat a fost Ioan.

Fiindcă vorbea frumos frantuzeşte, tatăl său l-a numit "Francisco" (micul francez).

Era foarte vioi şi îi plăceau serbările. Prietenii săi l-au numit, din aceasta pricină,

"regele serbărilor". Iubea cu ardoare poezia trubadurilor şi ar fi dorit să devină

cavaler. Ajungând prizonier, cu ocazia unor lupte, a început să cugete mai serios.

Nu ţinea deloc la banii pe care cu dărnicie îi împărţea săracilor. Îngrijea cu dragoste

şi devotament pe bolnavi. De dragul săracilor a fost în stare să dăruiască şi

postavurile din prăvălia tatălui său. Pentru aceasta tatăl său l-a dezmoştenit. El însă

nu s-a descurajat, ci şi-a văzut mai departe de treburi. Rugându-se odată într-o

biserică, a auzit un glas dumnezeiesc, care-i spunea: "Francisco, du-te şi mai

repară-mi casa care, vezi, stă să cadă!". Luând la început în sens literal aceste

cuvinte, Francisc repară mai multe biserici ruinate din Assisi. Auzind apoi, altădată,

citindu-se cuvintele Evangheliei: "Să nu aveţi aur şi nici argint, nici bani la braţele

voastre, nici traistă în cale, nici două haine, nici încălţăminte, nici toiag, căci vrednic

este lucrătorul de hrană sa" (Matei, X, 8-10), el şi-a recunoscut adevărata chemare.

Au început să practice cuvintele Evangheliei atât el, cât şi prietenii săi. Desculţi şi cu

capul gol, îmbrăcaţi numai cu un vestmânt gros de sac şi încinşi cu funie la mijloc,

"sărăcuţii lui Isus" (poverelli di Cristo), cum se numeau noii călugări franciscani,

au început să vestească lumii, cufundate în păcate, Evanghelia mântuirii şi a

pocăinţei. Sfântul Francisc numea sărăcia, mireasa sa. Idealul de perfecţiune umană

îl vedea în suportarea cât mai umilită a necazurilor şi suferinţelor vieţii. Îl iubea pe

Dumnezeu cu frenezie, de asemenea şi făpturile Lui. Nu numai oamenii, fără

deosebire de rasă şi de clasă, ci şi fiinţele necuvântătoare erau toate fraţii şi surorile

lui: florile, păsările şi chiar peştii şi sălbăticiunile codrului. El are o dragoste mistică

9

pentru întreaga natură. A şi scris unul dintre cele mai frumoase imnuri ale

literaturii universale, "Imn Soarelui". Înfăţişarea lui era una din cele mai plăcute şi

cuceritoare. În curând a câştigat mulţi discipoli. Cu învoirea Papei Inocenţiu III, a

înfiinţat noul ordin, botezat de el, al fraţilor mai mici (fratres minores). După

exemplul lui, discipola sa, Clara de Assisi, a întemeiat ordinul clarisselor, care

trăiesc după regulile Sfântului Francisc. El a dorit să moară ca un martir. De aceea

s-a dus în cruciade, în Egipt şi în Palestina, însă nu i-a fost dată această moarte. Din

dragoste mare faţă de Domnul Isus Cristos, cu care voia să fie asemenea în

suferinţe, puţin înainte de moarte i s-au ivit cinci stigmate pe corp, în locurile celor

cinci răni avute pe cruce de Mântuitorul. Când i s-a apropiat ceasul din urmă, n-a

voit să moară în pat, ci, fiindcă Răscumpărătorul a murit pe cruce, el a dorit să

moară pe pământ. Aşa a şi murit, în biserica numită Portincula, în 1226. La doi ani

după moarte a fost canonizat între sfinţi. Se numeşte "Seraficul". El este una dintre

figurile cele mai măreţe ale Bisericii universale. Ordinul a cucerit repede lumea. La

zece ani de la întemeiere număra 5.000 de membri, iar în 1300 avea peste 200.000 de

membri. S-a realizat ceea ce Papa Inocenţiu III visase odată, că biserica din Lateran

stă să se surpe, dar Sfântul Francisc a sprijinit-o şi n-a lăsat-o să cadă. Ivindu-se

mai târziu discuţii între călugării franciscani cu privire la regula Sfântului Francisc,

cu învoirea Papei Leon X s-au împărţit în două direcţii: observanţii (observantes)

sau riguroşii, şi conventualii (conventuales) mai blânzi, îngăduitori. Ordinul

terţiarilor franciscani e format din familii laice care rămân în societate, dar trăiesc

după regulile franciscanilor”10

Acest ordin era compus din 3 subordine:

1. Minoriti, fondat in anul 1209 in Italia de catre calugarul Francisco de Assisi

(numele adevarat: Giovanni Bernardone). Subdivizat la rândul sau in:

a) Franciscani (port: sandale, rasa maro, gluga),

b) Franciscani Conventuali (port: rasa neagra, gluga),

c) Capucini (port: sandale, rasa de culoare maro, gluga, barba), toate independente,

dar având ca numitor comun o lege din anul 1223. Telul: respectarea evangheliilor

prin: viata ascetica, modestie, munca misionara. Subordinele Franciscanilor si

1010 ibidem ibidem

10

Capucinilor sunt cele mai importante asociatii calugaresti catolice actuale.

Franciscanii si Capucinii au jucat din pacate un rol nefast in timpul oprimarilor

inchizitiei medievale.

2. Calugarite clarisiene, fondat in 1212 de Clara de Assisi si Francisco de Assisi.>

3. Fratii laice: activeaza in domeniul ingrijirii bolnavilor, in institutii de educatie si

in diverse congregatii.11( http://www.ducu.de/rel20.htm)

Pe pământul românesc, franciscanii s-au aşezat la Târgovişte, Câmpulung-

Muscel, Râmnicu-Vâlcea şi mulţi în Moldova, unde au întemeiat o provincie

deosebită, având seminar şi tipografie la Hălăuceşti şi contribuind la românizarea

unor catolici sosiţi acolo din altă parte. Franciscan a fost şi Ioan Capistrano,

ajutorul lui Ioan Corvinul. Franciscani uniţi au fost la Oradea şi Drăgeşti-Bihor,

Bucureşti şi Bilbor-Mureş.

4.Ordinul Dominicanilor ("Ordo Fratrum raedicatorum")

„Ordinul dominicanilor sau Fraţii predicatori s-a născut din nevoia de a

combate erezia catharilor (albigenzi) printr-o predicare într-o intenţiune apostolică,

pe care Dominic de Cuzman a reunit-o în regulele practicate de discipolii lui. S-a

născut în Castilia, a devenit canonic de Osma, convingându-se de urgenţa

convertirii păgânilor. După o misiune temporară în Scandinavia, însoţind pe

episcopul său, Diego Acebes, se reîntoarce la Roma, obţinând de la Papa Inocenţiu

III aprobarea de a evangheliza, în 1203, pe Cumanii din nordul Mării Negre. Papa îi

trimite însă în Languedoc (Franţa), unde erezia catharilor era puternică. Dominic se

aşeză în centrul ei, la Prouille şi apoi la Fanjeaux, obţinând rezultate apreciabile.

Între 1215-1217, Dominic maturizează şi precizează proiectul său de a trece în

întreaga creştinătate şi, obţinând aprobarea papală, îşi trimite discipolii să deschidă

mănăstiri la Paris, Bologna, oraşe universitare, în timp ce el se fixează la Roma.

1111 Radu Cerghizan, Ordine călugăreşti, Radu Cerghizan, Ordine călugăreşti, http://www.ducu.de/rel20.htmhttp://www.ducu.de/rel20.htm),), accesat în data de accesat în data de 12 ianuarie 201012 ianuarie 2010

11

Moare în 1228, când Ordinul număra 500 de fraţi. În 1228 ei erau prezenţi în Ţara

Sfântă, Grecia, Scan-dinavia, Polonia. Erau toţi "cerşetori" învăţaţi. „12

Ordinul a primit încuviintarea de a predica şi de a spovedi. I-au aparţinut

mari savanti (Albertus Magnus, Thomas de Aquino), dar din păcate s-a implicat în

mod nefericit în reprimările inchiziţiei.

Aveau ca port: roba alba, capa neagră peste umeri, gluga ascuţită. In sec.13 a

fost înfiinţat şi ordinul femenin al Dominicanilor. Reprezintă in prezent unul din

cele mai importantele ordine calugaresti.

5.În loc de concluzie

Monahismul (din termenul grec: μοναχος— care înseamnă persoană singură,

însingurată) este vechea practică a creştinilor de a părăsi lumea pentru a se închina

trup şi suflet unei vieţi conforme cu Evanghelia urmărind unirea cu Iisus Hristos.

Scopul monahismului este îndumnezeirea omului (în greacă, theosis), lucrare la care

sunt chemaţi toţi creştinii.

Căutarea voii lui Dumnezeu mai presus de orice altceva este o idee care

apare peste tot în scrierile ortodoxe, ca de exemplu în Filocalie, o carte care

cuprinde scrieri ale monahilor. Cu alte cuvinte, un monah (călugăr) sau o monahie

(călugăriţă, maică) este o persoană care a jurat să urmeze nu numai poruncile

Bisericii, ci şi sfaturile evanghelice "voturile" sau jurămintele monahale ale sărăciei,

castităţii, curăţiei, statorniciei şi ascultării. Cuvintele lui Hristos pe care se bazează

acest fel de viaţă sunt: "Fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru desăvârşit este"13.

1212 pr.Ioan Bota, pr.Ioan Bota, Antichitatea şi Evul Mediu,Antichitatea şi Evul Mediu, http://www.profamilia.ro/istorie.asp?antev=34http://www.profamilia.ro/istorie.asp?antev=34, accesta în data de 12, accesta în data de 12 ianuarie 2010ianuarie 2010

1313 Arhim.Constantin Timi;, Viaţa monahală în contextul implementării noului Arhim.Constantin Timi;, Viaţa monahală în contextul implementării noului statut pentru organizarea şi funcţionarea BOR,statut pentru organizarea şi funcţionarea BOR, http://www.episcopiacaransebesului.rohttp://www.episcopiacaransebesului.ro /articole.php article_id =563, /articole.php article_id =563, accesat în data de 14 decembrie 2009accesat în data de 14 decembrie 2009

12

13