Ioniţă Maria IsabelleFacultatea de Litere, Limbă Română-Limbă EnglezăAnul II, Seria I, Grupa a V-a, Semestrul I

Oralitatea în operele lui Ion Creangă

Oralitatea reprezintă însuşirea stilului unor opere literare de a părea vorbit, prin

folosirea unor elemente de limbă vorbită, care dau povestirii un caracter spontan şi viu atât în

dialogurile dintre personaje, cât şi în naraţiunea propriu-zisă.

Imaginile, metaforele, comparaţiile lui Creangă sunt proverbe sau ziceri tipice ale

poporului, expresii ale limbii române. Există şi ziceri tipice ale sale, cu indicaţia izvorului lor

folcloric. Ceea ce pare folclor, este de fapt creaţie artistică. Prin scrierile sale se observă vocea

poporului: „ îi plin de noroc ca broasca de păr”, „ biserica-i în inima omului”, „ milă mi-e de

tine,dar de mine mi se rupe inima” etc. Creangă este un artist individual, foloseşte formele

oralităţii. Poveştile sale par mai degrabă a fi ascultate şi nu citite. Limba sa este de fapt cea a

personajelor, creând astfel „tipuri vii”. Ceea ce dă putere credibilităţii este vizibila asemănare

dintre personajele sale şi întâmplările reale pe care oricare dintre noi le întâlnim în viaţa de zi cu

zi. Spre exemplu, în „Amintiri din copilărie” întâmplările sunt tipice şi adevărate, precum

destinul oricărui copil: de a aduce atât bucurie, cât şi supărare părinţilor, mama care îşi ceartă

copiii, tatăl care îşi face griji pentru întreţinerea familiei, în special pentru a reuşi să-şi ţină băieţii

la şcoală. În ,,Soacra cu trei nurori” ne este prezentat eternul conflict dintre noră şi soacră,

în ,,Capra cu trei iezi” este ilustrată iubirea de mamă, în ,,Dănilă Prepeleac” putem observa că

prostul are noroc, ,,Punguţa cu doi bani” oferă satisfacţie moşilor care nu au un trai liniştit

alături de babele lor, ,,Povestea porcului” ne demonstrează că pentru o mamă şi cel mai pocit

prunc e un Făt-Frumos etc.

În basmul ,,Povestea lui Harap-Alb” apar diferite modalităţi prin care este dovedită

prezenţa oralităţii, precum interogaţii: ,, Ei, apoi?”, exclamaţii: ,,Pe arşiţele ieste, o răcoreală ca

asta mult plătește!”, dialogul: ,,- Hei, hei! călătorule.”, ,,- Iar cauți sămânță de vorbă, măi

Buzilă?”, adresare directă: ,,Ce-mi pasă mie? Eu sunt dator să spun povestea şi vă rog să

ascultaţi”, ,,Dar ia să nu ne depărtăm cu vorba și să încep a depăna firul poveștii”, expresii

populare: ,,a se chiurchiului”, ,,a mâna porcii la jir”, versuri populare: ,,La plăcinte, înainte/ Şi la

război, înapoi”, ,,Voinic tânăr, cal bătrân,/ Greu se-ngăduie la drum” sau formule caracteristice

oralităţii: ,,vorba ceea”, ,,de voie de nevoie ”, ,,toate ca toate ”. Însuşirea de a dramatiza realistic

basmul i-a adus lui Creangă numele de scriitor “poporal”.

Ioniţă Maria IsabelleFacultatea de Litere, Limbă Română-Limbă EnglezăAnul II, Seria I, Grupa a V-a, Semestrul I

În povestirile sale Dumnezeu, Hristos sau Sfântul Petre par a fi din Humuleşti. De

pildă, în ,,Povestea poveştilor” Hristos şi Sfântul Petre treceau pe lângă pământul unde un ţăran

dorea să ,,samene nişte păpuşoi” şi încep a purta o discuţie. Ţăranul nu ţine cont de puterea

cuvintelor, nici de prezenţa fiinţelor divine care i-au fost aduse în cale şi le vorbeşte pe un ton

obraznic, astfel atrăgând asupra sa consecinţele purtării nepotrivite. Un alt exemplu ar putea

fi ,,Ivan Turbincă”. Ivan fusese un ostaş, dar fiind bătrân l-au eliberat, acesta neştiind unde să se

ducă şovăia dintr-o parte într-alta. La un moment dat Dumnezeu şi Sfântul Petre îl zăresc şi după

ce poartă o discuţie se hotărăsc să-i iasă în cale. Sfântul Petre se pune la un capăt al podului, iar

Dumnezeu în celălalt şi se prefac a fi cerşetori. Ivan dă dovadă de bunătate, întrucât având două

carboave le oferă pe amândouă pretinşilor cerşetori, considerând că ,,- Dar din dar se face raiul.”.

Apar formele graiului viu „ei, ei ce-i de făcut?”, „pace bună” etc., onomatopee „hai,

hai!”, „zvrr”, în „Povestea lui Harap-Alb” sunt numeroase rime şi asonanţe ”nu-i dupa cum

gîndeşte omul, ci după cum vrea Domnul”, „ cînd sunt zile şi noroc, treci prin apă şi prin foc”.

Acestea sunt prezente datorită plăcerii pentru cuvinte a lui Creangă. De aceea, în operele sale se

pot observa şi lungile enumerări: „Iară gazda, robotind zi şi noapte, se proslăvea pe cuptor, între

şanuri, calupuri, astrăgaciu, bedreag, dichiciu şi alte custuri tăioase, muşchea, piedecă, hască şi

clin(...)”, „negustor de băcan, iruri, ghileală, sulimineală, boia de păr, chiclazuri, piatră vînătă,

piatra sulimanului sau piatră bună pentru făcut alifie de obraz, salcie, fumuri şi alte otrăvuri”.

Datorită farmecului său dialectal, limba poate fi privită precum „un adaos de frumuseţe”1. În

scrierea lui Creangă apare un puternic simţ muzical, remarcat prin ritmul şi sonoritatea frazelor.

Despre Ion Creangă nu se poate spune că este un descriptiv colorat, descrierea fiind aproape

inexistentă în operele sale literare. De exemplu, descrierea pe care o face Cetăţii Neamţului este

urmatoarea: „îngrădită cu pustiu, acoperită cu fulger”. Chiar dacă descrierea peisajelor este mai

rar întâlnită, descrierea personajelor este mai bine reprezentată.

În ,, Moş Nichifor Coţcariul” putem observa, de asemenea, prezenţa oralităţii. Există

expresii onomatopeice: ,, când mergea căruţa, şi făceau: tronca, tranca! tronca, tranca!”, adresare

directă: ,, Spunea tata că i-au spus şi lui bătrânii(…)”, ,, Tot tata mai spunea că ar fi auzit de la

bunicul bunicului meu(…)”, exclamaţii: ,, Hii!”, ,,Ei, ei!”, ,, şi tare se mai temea să nu cadă sub

blestemul preoţesc!”, interogaţii: ,, Cu ce nu l-au dăruit ei?”, ,,- Unde-i lupul, moş Nichifor?”,

1 CĂLINESCU, George, ,, Istoria literaturii române de la origini până în prezent”, Capitolul XIV MARII PROZATORI- ION CREANGĂ

Ioniţă Maria IsabelleFacultatea de Litere, Limbă Română-Limbă EnglezăAnul II, Seria I, Grupa a V-a, Semestrul I

dialogul: ,,- Ia lasă, lasă, moş Nichifor, că aşa sunteţi d-voastră, bărbaţii.”, ,, - Ştii una,

jupâneşică?”, fraze ritmate: ,,Alba-nainte, alba la roate,/ Oiştea goală pe de-o parte.”, ,,Sărmana

băbuşca mea!/ Fie bună, fie rea,/ Am să ţin casă cu ea.”, ,,Când cu baba m-am luat/ Opt ibovnice-

au oftat:/ Trei neveste cu bărbat/ Şi cinci fete dintr-un sat ş.a.”.

În ,, Moş Nichifor Coţcariul” există aceeaşi versiune ţărănească, fiind prezente în

scenele şi relaţiile tipice ale vieţii imagini şirete şi pline de umor, pentru a se înveseli în

momentele grele petrecute la ţară. Disputele cel mai des întâlnite sunt între părinţi şi copii,

precum în ,,Amintiri din copilărie”, între soacre şi nurori, precum în ,,Soacra cu trei nurori”, între

bărbat şi femeie, între fraţi etc.

Creangă nu dă simpla formă a expunerii epice, ci ilustrează evenimentele în convorbiri,

introduce dialogul, arătându-ne exact ce simt şi ce gândesc acele personaje. Prin intermediul

expresiilor onomatopeice şi a zicerilor tipice ale limbii este redată intonaţia şi culoarea potrivită a

conversaţiei. Datorită unei vechi culturi rurale, Creangă a determinat ca poporul întreg să devină

artistul individual.

Aşadar, Creangă este numit ,,unic prin geniul lui oral”,2 fiind figura cea mai

proeminentă din prima promoţie a rurarilor.

Bibliografie:

1. CIOCULESCU, Şerban; STREINU Vladimir; VIANU Tudor, ,,Istoria Literaturii

Române Moderne”, Editura Eminescu, Bucureşti, 1985

2. CĂLINESCU, George, ,, Istoria literaturii române de la origini până în prezent”,

Capitolul XIV MARII PROZATORI- ION CREANGĂ, Editura Minerva, 1985

2 CIOCULESCU, Şerban; STREINU Vladimir; VIANU Tudor, ,,Istoria Literaturii Române Moderne”, Editura Eminescu, Bucureşti, 1985, pagina 161