OPERE

Ion Luca Caragiale

Cuprins: 1. Abu-Hasan 2. Kir Ianulea

3. O faclie de Paste 4. Doua loturi 5. Vizita 6. D-l Goe 7. Bubico

8. Caldura mare! 9. O noapte furtunoas 10. D’ale carnavalului

Abu-Hasan

Era odata la Bagdad, sub domnia strălucitului calif Harun-al-Raşid, un neguţător

bogat, care avea o nevastă bătrână şi un fecior, Abu-Hasan, crescut până la

vreo treizeci de ani strâns de aproape în toate privinţele. Neguţătorul a murit,

şi Abu-Hasan a intrat în stăpânirea avuţiei pe care o grămădise tată-său o viaţă

întreagă. Fiul a făcut altfel de cum făcuse tatăl. În tinereţe nu căpătase

niciodată o parà mai mult decât îi trebuia ca să-şi ducă viaţa; acum a pus de

gând să cheltuiască potrivit cu mijloacele pe care i le adusese soarta. Astfel, şi-a

împărţit averea în două părţi: cu o parte a cumpărat acareturi, care-i aduceau

destul venit ca să poată trăi cum se cuvine, fără să s-atingă de capital; iar cu

cealaltă jumătate, în bani sunători, a hotărât să se pună pe petreceri, încailea

să-şi destoarcă răbdările suferite sub străşnicia în care-l ţinuse tată-său până la

aşa vârstă coaptă; dar s-a jurat că n-are să mai cheltuiască apoi nimica peste

această sumă, după ce şi-o face toate chefurile, în acest scop, Abu-Hasan a

strâns împrejuru-i o ceată de tineri de vârstă şi de teapa lui, şi de acolea s-a

gândit numai cum să-i facă a-şi petrece timpul în chipul cel mai plăcut. Aşadar

nu s-a mărginit la prânzuri şi ziafeturi cu mâncări şi băuturi care de care mai

rare şi mai scumpe; a mai adus şi tarafuri de lăutari şi cântăreţii cei mai vestiţi;

şi pe urmă, dănţuitoarele şi dănţuitorii cei mai aleşi din oraşul Bagdad.

Toate chefurile astea, din zi în zi mai costisitoare, l-au aruncat pe Abu-Hasan în

cheltuieli atât de nemăsurate, încât n-a putut-o duce aşa mai mult de un an.

Cum n-a mai întins masă mare, prietenii s-au făcut nevăzuţi; ba nici nu-i mai

întâlnea oriunde i-ar fi căutat, fiindcă fugeau de el îndată ce-l zăreau, şi dacă

din întâmplare da piept în piept cu vreunul şi vrea să-l oprească să-i spună

ceva, acela îşi cerea iertăciune, că-i e degrabă şi n-are timp de vorbă, şi pleca

repede p-aci încolo. Pe Abu-Hasan mai mult l-a mâhnit părăsirea din partea

prietenilor, decât îl încântase mai înainte semnele lor de dragoste. Odată,

mâhnit, dus pe gânduri, cu capul plecat a intrat în odaia mă-si şi s-a aşezat pe

marginea divanului departe de ea.

– Ce ai, fiule? – a-ntrebat bătrâna. De ce eşti aşa de pocâltit şi n-ai chef deloc?

Să fi pierdut tot ce ai pe lume şi tot n-ai fi aşa de opărit... ştiu că, după câte

cheltuieli nebuneşti ce ai făcut, nu-ţi mai rămân mulţi bani sunători. Erai stăpân

pe avutul tău, şi eu n-am vrut să mă-mpotrivesc purtărilor tale nesocotite, mai

ales ştiind că ţi-ai păstrat cuminte jumătate din avere... Şi d-aia nu văd ce te

poate adânci acuma în aşa de neagră mâhnire.

Pe Abu-Hasan, la vorbele bătrânei, l-au podidit lacrimile, şi a zis:

– Mamă, ştii în ce chip m-am purtat un an de zile. Am strâns atâţia prieteni

împrejurul meu, i-am îndopat cu câte bunătăţi mi-a dat prin gând, până n-am

mai putut, şi acuma, când nu mai am ce le da, văd că toţi mă părăsesc. Când zic

că n-am cu ce-i mai îndopa, mă gândesc la banii pe care-i hotărâsem pentru

asta; că despre venitul meu, slavă Domnului, mi l-am păstrat, şi acuma ştiu cum

să-ntrebuinţez ce din fericire mi-a rămas. Vreau numai să încerc până unde pot

merge prietenii mei cu nerecunoştinţa. O să mă rog de ei să pună fiecare de la

mână la mână, să m-ajute a mă sălta din starea nenorocită în care am căzut.

Dar asta, precum ţi-am spus-o, o fac numai ca să văz dacă voi găsi la dânşii vreo

recunoştinţă.

– Băiete – i-a răspuns mama – nu vreau să te opresc de la ce ai pus de gând;

dar îţi pot mai dinainte spune că degeaba tragi speranţa. Tu încă nu cunoşti ce

va să zică prietenii de petrecere; dar o să-i cunoşti...

– Mamă – a zis Abu-Hasan – eu înţeleg şi cread ce-mi spui; dar tot vreau să mă

luminez singur despre mişelia şi neomenia lor.

Abu-Hasan a şi plecat; a făcut ce-a făcut şi a găsit pe toţi prietenii. Le-a arătat în

ce mare strâmtoare se afla şi i-a rugat să-şi dezlege pungile ca să-l ajute. N-a

uitat chiar să le spună că în mare parte a scăpat din pricina cheltuielilor

nemăsurate cu atâtea petreceri şi ziafeturi, că doar de i-o atinge la omenie. Nici

unul dintre prieteni au s-a lăsat înduioşat de vorbele lui frumoase, ba, unii

chiar, l-au dat afară. S-a întors acasă, amărât până în fundul sufletului, şi i-a zis

bătrânei:

– A, mamă, bine mi-ai spus tu: În loc de prieteni am găsit nişte ticăloşi

nerecunoscători. S-a isprăvit; să nu-i mai văd în ochi!

Abu-Hasan s-a hotărât dar să se ferească de acu-ncolo de orice galantomie.

După ce şi-a socotit venitul bine, şi l-a împărţit astfel încât să-i ajungă de

cheltuială în fiecare zi regulat, dându-i mână să poftească în toate serile la

masă câte um singur musafir, pe care să-l ospăteze cumpătat, dar cuviincios.

Pe urma s-a jurat că acel musafir să nu fie localnic din Bagdad, ci un străin care

ar fi picat chiar în ziua aceea, şi pe care să-l poată trimite pe-aci încolo după ce

l-a găzduit frumos o noapte.

După cum pusese la cale, Abu-Hasan îşi îngrijea de dimineaţă să cumpere toate

trebuincioasele pentru cină, şi pe seară mergea să se aşeze lângă podul

Bagdadului; cum vedea un străin, ăl dintâi care-i ieşea înainte, măcar de orice

teapă ar fi fost, îl poftea politicos să-i facă cinste a veni să cineze şi să petreacă

noaptea aceea acasă la dânsul.

Cina lui Ahu-Hasan nu era foarte bogată, însă bună şi curată, aşa ca să poată

mulţumi destul pe un oaspete drumeţ. Mai ales nu lipsea de la masă vin bun,

că în loc să vorbească cu oaspetele său despre politică ori despre daraveruri

negustoreşti, îi plăcea să povestească despre lucruri plăcute şi hazlii. De felul lui

era om vioi şi bun de petrecere, şi ştia să-nveselească un tovarăş oricât de

posomorât. A doua zi dimineaţa Hasan îi zicea musafirului:

– Când te-am poftit aseară să cinezi la mine ţi-am spus obiceiul meu: să nu te

superi că acuma te poftesc să pleci; am eu cuvinte să mă despart aşa. Mergi de-

ţi vezi şi de treburile dumitale... Umblă cu Dumnezeu!

Într-o seară, când şedea după regula lui la capătul podului, iată că trece califul

Harun-al-Raşid, îmbrăcat tiptil, aşa ca să nu-l cunoască nimeni. Stăpânitorul

acesta, deşi avea destui slujitori foarte pricepuţi şi straşnici, tot voia să

cunoască el singur cum merg lucrurile în împărăţia lui; şi pentru acest scop

umbla adesea tiptil în felurite chipuri prin oraşul Bagdad în seara aceea, era

îmbrăcat ca un negustor de la Mosul, care s-ar fi dat chiar atunci jos de pe

corabie în partea dimpotrivă a podului, şi în urma lui mergea un rob mare şi

voinic, o namilă de om.

Califul, sub îmbrăcămintea lui, se vedea a fi un bărbat de seamă, vrednic de

toată cinstea. Abu-Hasan s-a ridicat de unde şedea jos şi, după ce a făcut o

plecăciune până la pământ, i-a zis politicos de tot:

– Preacinstite domnule, bine-ai venit sănătos la noi la Bagdad; te rog

preaplecat să-mi faci cinstea să pofteşti la cină cu mine şi să-ţi petreci noaptea

asta în casa mea, ca să te odihneşti bine de oboseala călătoriei.

Şi, ca să-l îndatoreze şi mai mult a pofti la el, i-a spus în câteva cuvinte ce obicei

are dânsul cu musafirii lui.

Califul a făcut haz de gustul lui Abu-Hasan, şi a voit să cunoască mai de aproape

pe acest om ciudat, i-a spus numaidecât că de la un bărbat aşa de politicos e

încântat a primi găzduire fie pe cât de scurt timp, şi că e gata să-l urmeze.

Abu-Hasan, care nu bănuia că soarta îi scosese înainte un oaspete aşa de înalt,

se purta cu califul parcă ar fi fost deopotrivă amândoi. L-a dus acasă, l-a băgat

într-o odaie foarte curată şi l-a poftit să şadă pe divan la locul de cinste. Cina

era gata şi masa pusă. Mama lui Abu-Hasan pricepută la bucătărie, le-a dat trei

feluri de mâncări: nişte porumbei gătiţi cu zarzavaturi şi cu orez, apoi o gâscă la

tavă şi pe urmă un clapon fript cu patru puişori rumeniţi de jur împrejur.

Altceva nimica; dar toate erau bine făcute.

Abu-Hasan a stat la masă în faţa musafirului; au mâncat amândoi din toate pe

tăcute şi pe nebăute, după obiceiul locului. După ce au isprăvit de mâncare,

mama lui Abu-Hasan a ridicat masa şi le-a adus fel de fel de poame de care se

găseau în acel timp a anului şi nişte turte uscate de migdale. Când s-a-nnoptat

bine, au aprins luminările; apoi Abu-Hasan a adus nişte urcioare cu vin şi

bărdace, le-a pus lângă el şi a rugat-o pe bătrâna să-i dea de mâncare robului

care venise cu musafirul. Când s-au aşezat iar la masă, Abu-Hasan a luat o

bărdacă, a umplut-o cu vin şi, ridicâdu-se în sus, a zis către musafir:

– Preacinstite domnule, te poftesc să faci ca mine... Nu ştiu ce-i fi gândind

dumneata; dar, după mine, drept să-ţi spun, omul care urăşte vinul, vrând să se

arate înţelept, nu-i înţelept deloc. Veselia e lucru bun; trebuie s-o cântăm, şi s-

o găsim în fundul bărdacei!

Abu-Hasan şi-a golit bărdaca, în timp ce califul i-a răspuns:

– Vorba dumitale e cuminte, eşti un om de ispravă; îmi place că te văz chefliu şi

vesel, şi te rog să-mi torni şi mie.

Abu-Hasan a umplut bărdaca musafirului zicând:

– Gustă, te rog, preacinstite domnule, şi spune drept: aşa-i că-i bunicel?

Califul a băut; iar Abu-Hasan i-a mai zis:

– Eu, cum te-am zărit pe dumneata, am priceput că eşti om care ştii ce va să

zică să trăieşti. Ce să-ţi mai vorbesc?... Sunt nu se poate mai mulţumit şi mai

vesel că m-am întâlnit astăzi cu un bărbat aşa de deosebit cum eşti dumeata,

îmi placi foarte mult... Halal să-ţi fie! Să trăieşti!

Vorbele lui Abu-Hasan îi făceau mare plăcere califului, care fiind şi el om foate

vesel, îşi îndemna mereu gazda la băut, ca să o cunoască mai bine. Din vorbă în

vorbă, Abu-Hasan a spus cum îl cheamă, cum trăieşte, prin ce întâmplări

neplăcute trecuse, şi a încheiat zicând:

– Dar nu-mi pare rău că am fost amăgit de prieteni, fiindcă dacă nu se-ntâmpla

ce s-a întâmplat, poate nu-mi scotea norocul în cale un străin aşa de preţios ca

dumneata.

– Califul, mulţumit de lămuririle lui Abu-Hasan, i-a zis:

– Eşti vrednic de laudă, prietene, că ai luat astfel de hotărâre înţeleaptă, şi mai

ales că te ţii de ce ai hotărât.

Şi drept să-ţi spun, îţi pizmuiesc fericirea. Dumneata ai în fiece zi plăcerea să

primeşti la masa şi-n casa dumitate un om de treabă cu care stai frumos de

vorbă şi-l îndatorezi aşa încât unde s-o duce să te pomenească şi să-ţi laude

casa, masa şi primirea dumitale atât de cuviincioasă... Decât, din vorbă-n

vorbă, şi dumneata şi eu, nu luăm seama că prea lăsăm vinul să se trezească...

Te rog, bea, şi toarnă-mi şi mie.

Şi aşa au băut amândoi înainte, povestindu-şi unul altuia lucruri plăcute. Acu

era târziu; musafirul a spus că, fiind obosit de atâta drum cât făcuse, are nevoie

de odihnă, şi a adăugat:

– Şi pe urmă, nici dumneata nu voi să-ţi pierzi odihna pentru tiune. Haide, să ne

culcăm; şi, fiindcă poate mâine dimineaţă eu am să plec până nu te deştepţi

dumneata, îşi spun de-acuma că am rămas foarte încântat de ospătarea ce mi-

ai făcut aşa de îndatoritor. Numai de un lucru îmi pare rău, că nu ştiu cum să-ţi

arăt recunoştinţa mea. Spune-mi, rogu-te, dumneata, cum ţi-aş putea plăti de

atâta bunăvoinţă, ca să vezi că nu ai avut a face cu un nerecunoscător. Un om

ea dumneata nu se poate să n-aibă vreo daraveră, vreo nevoie, şi să nu

dorească a i se face pe plac. Uite, cât mă vezi pe mine aga, negustor, poate să

fiu în stare să te îndatorez şi eu cu ceva, dacă nu de-a dreptul, măcar prin

mijlocirea vreunuia dintre prietenii mei.

La aceste vorbe politicoase ale negustorului, Abu-Hasan a răspuns:

– Preacinstite domnule, nu mă îndoiesc câtuşi de puţin că, nu numai aşa, doar

ca om politicos, îmi arăţi atâta bunăvoinţă. Dar pot să te asigur că eu n-am nici

păsuri, nici daraveri, nici vreo dorinţă, şi n-am să cer nimănui nimic. N-am cea

mai mică poftă de mărire, şi sunt foarte mulţumit cu soarta mea. Prin urmare,

foarte-ţi mulţumesc numai şi numai că ai poftit în casa mea şi mi-ai cinstit

masa, aşa bună, rea, cum s-a putut găsi... Cu toate astea, parcă aş avea şi eu

ceva care mă supără, dar iar nu până-ntr-atâta încât să-mi pierd liniştea pentru

asta. Să vezi ce e... Aici la noi, în Bagdad, fiecare mahala îşi are geamia ei, cu

câte un imam, adică popă, care e dator să facă rugăciunile la orele hotărâte

după lege. Imamul de la geamia noastră este un bătrân înalt şi uscăţiv,

posomorât şi tare făţarnic. Ctitorii, câteşipatru, vecinii mei, sunt ca şi el nişte

bătrâni ursuzi şi zavistnici, lucru mare. În toate zilele se adună împreună cu toţii

şi alta n-au de vorbit decât bârfeli şi răutăţi, ca să vâre fitiluri şi zâzanie în toată

mahalaua: crapă de necaz că nu pot să stăpânească dumnealor pe toţi

mahalagiii noştri, să-i poarte ei de nas după cum le place lor. Ei! vezi, asta mă

strânge pe mine de gât, în loc să-şi vadă popa de legea lui şi ctitorii să se

îngrijească de geamie, dumnealor se leagă de lume şi n-o iasă să trăiască în

bună pace.

– După cum văz eu – a zis califul – dumneata ai dori să-le mai scurtezi limba

acelor bârfitori?

– Precum zici, tocmai! a răspuns Abu-Hasan. Ah de ce nu mă face Dumnezeu pe

mine calif o zi măcar, numai o zi!

– Ei! să zicem că ai fi calif... ce-ai face?

– Ce-aş face?... Aş face ceva să rămână de pomină... I-aş pildui straşnic pe

dumnealor, ca să aduc o mulţumire lumii de ispravă: aş pune să le tragă la

fiecare ctitor câte o sută de beţe la tălpi şi imamului patru sute; să-i învăţ eu pe

dumnealor, mă-nţelegi, că nu-i treaba dumnealor să turbure viaţa mahalagiilor,

mă-nţelegi!

Califului i s-a părut foarte nostimă ideea lui Abu-Ha-san, şi zice:

– Îmi place dorinţa dumitale, mai ales că o văd pornită dintr-o inimă dreaptă

care nu sufere să rămână răutatea nepedepsită; şi tare aş dori şi eu să ţi-o văd

îndeplinită... Şi de! poate că lucrul să nu fie chiar peste putinţă, cum îţi închipui.

Eu cred că, dacă ar afla ce gânduri ai, califul ar fi în stare să-ţi încredinţeze

puterea lui pe o zi... Şi cât mă vezi dumneata, aşa un negustor ca toţi

negustorii, cine ştie de nu te-aş putea ajuta s-o dobândeşti.

– Ei! ia lasă – a răspuns Abu-Hasan – nu-ţi mai bate ioc de mine şi dumneata,

cum şi-ar bate fireşte şi califul dară ar afla de neroziile mele... Poate doar atâta,

să afle şi el de purtările cuvioşilor noştri şi să-i osândească el la vreo pedeapsă.

– Ba, doamne fereşte, nu-mi bat joc nicidecum – a zis musafirul – şi desigur că

nici califul nu şi-ar bate... Dar să le lăsăm, astea; uite, e aproape de miezul

nopţii, haide să ne culcăm.

– Bine zici; dar, fiindcă urciorul nostru mai are ceva în fund, eu crez că ar trebui

mai întâi golit, şi pe urmă să ne ducem la culcare. Un lucru numai te-aş ruga:

mâine dimineaţă când ăi pleca, dacă n-oi fi eu deştept, să nu laşi uşa de la

drum deschisă.

Pe când vorbea Abu-Hasan, califul, ridicând urciorul, şi-a umplut bărdaca şi a

golit-o mulţumind încă o dată de bună ospătare. După aceea, pe furiş a aruncat

ta bărdaca gazdei, aşa cât poţi lua pe vârful degetelor, dintr-o cutiuţă cu nişte

prafuri, pe care o purta totdeauna cu sine, şi peste ele a turnat vinul tot cât mai

rămăsese în urcior; pe urmă, întinzând bărdaca a zis:

– Acuma te rog, iubită gazdă, să iei de la mine bărdaca asta şi s-o deşerţi în

cinstea şi pentru dragostea mea.

Abu-Hasan, foarte bucuros, a luat bărdaca în mâna dreaptă şi a ridicat-o-n sus;

cu palma stângă la piept s-a-nchinat preaplecat şi apoi a băut tot până-n fund

dintr-o sorbitură... Dar n-a apucat să lase jos bărdaca goală, şi, simţindu-se

înmuiat din toate încheieturile, s-a lungit binişor pe divan, unde l-a şi furat

somnul, aşa degrabă, că musafirul a început să râdă, şi, chemându-şi robul,

care aştepta gata la uşă, i-a zis:

– Ia-l pe omul ăsta în cârcă, şi bagă bine de seamă, când ieşim, în ce loc se află

casa, să ştii unde ai să-l aduci înapoi mâine când ţi-oi porunci. Şi, fără zgomot,

au ieşit din casă, robul ducând în cârcă pe Abu-Hasan adormit adânc, şi califul,

care a lăsat într-adins uşa de la drum deschisă.

Cum au sosit la palat, au mers până în odaia unde aşteptau toţi curtenii:

– Dezbrăcaţi-l pe omul ăsta şi-l culcaţi în patul meu. Curtenii l-au dezbrăcat

binişor pe Abu-Hasan, l-au îmbrăcat, în halatul califului şi l-au culcat frumos în

patul împărătesc. După aceea califul a chemat împrejuru-i pe toţi ai curţii,

bărbaţi şi femei, şi le-a zis:

– Vedeţi pe omul care doarme colea? Mâine dimineaţa, la ora hotărâtă,

întocmai cum faceţi când mă deştept eu, aşa să faceţi şi cu el, fără nici o

deosebire, să nu vă mai gândiţi la mine cât timp v-aţi afla în faţă-i; în sfârşit,

până nu poruncesc eu altceva, poruncile lui să fie sfinte: el este califul vostru.

Curtenii şi curtenele fără vorbă s-au închinat pân' la pământ, şi fiecare s-a

gândit cum să se supună mai bine, după puterile sale, poruncilor stăpânului.

Întorcându-se la palat, califul trimisese după marele vizir Giafar, şi cum a sosit

acesta, i-a zis:

– Uite de ce te-am chemat, Giafar: mâine dimineaţă când vii după porunci, să

nu te miri dacă vezi şezând în tronul meu pe omul acesta, care doarme colea,

ascultă-l şi îndeplineşte-i cu sfinţenie toate poruncile. Are să se arunce la

galantomie, o să-ţi poruncească a împărţi daruri în dreapta şi-n stângă: fă tot

ce-ţi spune, măcar de-ar fi să-mi sleieşti toate lăzile împărăţiei. Nu uita să

vesteşti pe toţi curtenii de la mic până la mare, să-i dea mâine la ora hotărâtă

pentru înfăţişare înaintea mea, toată cinstea ce mi se dă mie... Du-te acuma şi

caută să-mi faci întocmai pe plac.

După plecarea marelui vizir, califul a mers să se culce şi el într-altă odaie,

poruncind robului său de încredere, anume Mesrur, să-l scoale mâine până nu

s-a deşteptat Abu-Hasan. Şi astfel, a doua zi dimineaţa, califul a trecut într-o

cămăruţă cu câteva trepte mai jos, de unde de la o ferestruică cu gratii putea

vedea, fără a fi văzut, toată odaia, unde dormea încă prietenul de cu seara. Toţi

curtenii şi toate curtenele intrară numaidecât pe rând şi se aşezară binişor, în

tăcere, fiecare după treapta sa, ca după obicei, la locu-i cuvenit, începuse acum

să se lumineze de ziuă; era timpul de deşteptat pentru rugăciunea dinainte de

răsăritul soarelui, după cum cere legea musulmană. Curteanul, cel care sta

lângă căpătâiul califului, apropie de nasul adormitului un burete înmuiat în oţet

de trandafir. Adormitul strănută îndată şi miji din ochi; deşi nu era încă destulă

lumină, văzu că se află în mijlocul unei odăi mari, foarte bogată, împodobită cu

vase mari de aur, cu perdele şi covoare ţesute de mătase; şi de jur împrejurul

lui nişte tinere curtene, unele cu harfe, altele cu alăute şi cu dairele, gata să

înceapă a cânta, şi toate de o frumuseţe nespusă; iar la spatele lor nişte robi

arabi în vestminte strălucitoare, stând toţi cu mâinile la piept. Uitându-se la

învelitoarea cu care dormise acoperit, văzu că e de catifea stacojie ţesută cu fir

de aur, şi cu mărgăritare; iar lângă pat un vestmânt tot aşa, şi alături, pe o

perină, o tichie de calif.

Văzând toate astea, Abu-Hasan rămase aiurit... Şi, aducându-şi aminte de ce

vorbise seara la masă cu musafirul, gândi:

„Asta-mi place! Ajunsei acum şi calif! Auzi vis“ şi închizând ochii îşi aşeză iar

capul să-şi urmeze somnul. Dar un rob, aplecându-se până la pamânt, îi zise cu

sfială:

– Stăpânitor al credincioşilor, strălucirea-ta să nu mai adoarmă, e timpul

rugăciunii de dimineaţă, soarele stă să se arate.

Vorbele acestea l-au ameţit pe Abu-Hasan; „Sunt deştept ori dorm?... Aş!

dorm; nu se poate!... dorm!“ şi, ţinând ochii tot închişi, n-a mişcat. Dar n-a

trecut mult, şi robul, văzând că nu capătă răspuns, a zis iar:

– Stâpânitor al credincioşilor, strălucirea-ta să nu se supere dacă iar îndrăznesc

a-i spune că trebuie să se scoale, afară numa' dacă nu vrea să lase a trece ora

rugăciunii de dimineaţă.

„M-am înşelat – gândi Abu-Hasan – nu dorm.“ Deschise ochii bine şi, fiind acum

ziua mare, văzu foarte limpede tot ce zărise nedesluşit la lumina slabă de-

adineauri. Se ridică de mijloc şi privi de jur împrejur zâmbind, ca un om care se

deşteaptă plin de mulţumire după un somn bun cu vise plăcute.

Atunci tinerele curtene i se închinară preaplecat şi deodată harfele şi

tamburele, alăutele şi dairelele începură o cântare îngerească de care Abu-

Hasan rămase atins până la suflet. Cu toate astea tot şi-a venit iar la gândul

dintâi:

„Bre! ce să fie asta? Unde mă aflu eu? Ce e palatul ăsta? Ce sunt minunăţiile

astea, robii şi curtenii ăştia străluciţi, frumuseţile astea de curtene, şi cântările

astea care te ridică în slavă? Cum adică să nu pot eu înţelege: visez ori sunt

treaz?“

Când îi treceau prin minte aceste întrebări, iată că s-apropie Mesrur, căpetenia

robilor, şi-i zice:

– Stăpânitor al credincioşilor, strălucirea-ta să-mi dea voie a-i spune că n-are

obicei să se scoale aşa de târziu, afară numai dacă, doamne fereşte, nu se

simte bine; aşadar, trebuie strălucirea-ta numaidecât să se suie în tron, că

iacătă a sunat ora sfatului împărătesc.

După vorbele lui Mesrur, Abu-Hasan înţelese că nu mai doarme şi că prin

urmare tot ce i se întâmplă nu-i în vis, ci aievea. Dar încă nehotărât ce are să

facă şi cum trebuie s-o ia, stetea la gânduri. După câteva clipe de îndoială, se

uită lung la Mesrur şi-i zise:

– Ia ascultă-mă, cu cine vorbeşti şi cui îi zici dumneata „stăpânitorul

credincioşilor“?

– Strălucirea-ta – răspunse Mesrur zâmbind – îmi vorbeşte astfel ca să mă pună

la încercare, or ca să glumească... Cine altul să fie stăpânitorul credincioşilor

decât strălucirea-ta? Mesrur, ticălosul rob, nu poate uita asta, şi bănuieşte că

poate vreun vis urât o fi turburat azi-noapte odihna strălucirii-tale.

Abu-Hasan pufnind s-a trântit iar cu capul pe căpătâi şi... după ce s-a săturat de

râs, s-a ridicat iar de mijloc şi, întorcându-se către un arap mititel, negru ca şi

Mesrur, i-a zis:

– Ia ascultă, piciule: spune-mi tu cine sunt eu.

– Preaînalte – a răspuns piciul clipind din ochii-i aplecaţi – strălucirea-ta este

stăpânitorul credincioşilor, care ţine pe pământ locul stăpânului lumii.

– Mare mincinos eşti, cât eşti tu de micuţ. Pe urmă a făcut semn unei curtene

să se apropie şi, întinzându-şi mâna, i-a zis:

– Drăguţă, fii bună şi muşcă-mă de vârful degetului, să văz: dorm or sunt

deştept?

Tânăra l-a apucat cu dinţii de vârful degetului şi l-a strâns puţintel... Abu-Hasan

şi-a tras repede degetul...

– Nu dorm... Dar cum, cum, fără ştirea mea, să ajung eu peste noapte calif?

Asta e ceva minunat, de neînţeles... şi zise apoi foarte dulce cătră frumoasa

curteană: Mă rog, spune-mi drept, aşa să trăieşti, adevărat e, drăguţă, că eu...

sunt stăpânitorul credincioşilor?

– Mai adevărat nu se poate, prealuminate stăpâne – a răspuns tânăra – e atât

de adevărat, că noi rămânem toţi pe gânduri văzând că strălucirea-ta se miră

de asta...

Abu-Hasan s-a uitat lung la ea şi cu un zâmbet de bunătate i-a răspuns moţăind

din cap:

– Am înţeles! Şi mătăluţă eşti o... mincinoasă... Lasă că ştiu eu bine cine sunt.

Căpetenia robilor, văzând că stăpânul voieşte să se dea jos din pat, îi întinse

mâna şi umărul să-l ajute. Cum se puse Abu-Hasan pe picioare, rezemându-se

pe umărul robului, curtenii, bărbaţi şi femei, i se plecară până la pământ

strigând toţi într-un glas:

– Să fie de bine strălucirii-sale; zi fericită şi cu noroc să-i dea Dumnezeu!

– Ah, doamne, ce minune! a strigat stăpânul... Ce mă culcai aseară, şi acu ce

mă trezesc?... Vezi cum se poate schimba viaţa, de cu seara până dimineaţa...

Mare lucru! Ce să spun?... Să mor dacă-nţeleg ceva.

Până să-şi isprăvească vorba, câţiva curteni l-au îmbrăcat de sus până jos, pe

când ceilalţi, curteni şi curtene, şi robi, arapi, s-au aşezat în rând de o parte şi

de alta, până la uşa prin care stăpânitorul trebuia să meargă în sala sfatului

împărătesc. Mesrur, căpetenia arapilor, îl duse până la treptele tronului. Abu-

Hasan, rezemându-se pe umărul robului, sui treptele şi se aşeză în tron.

Totdeodată Harun-al-Raşid trecuse repede la altă ferestruică cu gratii de unde

se vedea în sala tronului.

Abu-Hasan, aruncându-şi privirile în dreapta şi-n stânga, văzu pe toţi curtenii şi

ofiţerii palatului stând frumos la rând, drept ca luminarea, cu ochii ţintă în ochii

lui, fără să clipească măcar şi parcă fără să răsufle.

Lui Harun-al-Raşid, care se uita cu multă luare-aminte, de sus, prin gratii, îi

plăcu dintru-nceput ce vrednic şi ce mândru se pricepea Abu-Hasan să-i ţină

locul.

Îndată ce s-aşeză califul pe tron, îşi ridică fruntea, rezemându-şi palmele pe

genunchi, şi totdeodată marele Vizir Giafar se-nchină dinainte-i până la

pământ, zicând:

– Stăpânitor al credincioşilor, Dumnezeu s-o acopere cu harurile sale pe

strălucirea-ta, iară pe duşmanii ei în flăcările iadului să-i prăvălească!

Abu-Hasan, după câte văzuse şi auzise de-adineauri din pat, şi până acum, pe

tron, începu să creadă că e de-a binelea calif. Nici n-a mai voit să gândească

prin ce minune a soartei ajunsese aici, şi, hotărât, s-a apucat de treabă ca un

calif ce era. Astfel a-ntrebat pe marele vizir dacă are să-i spună ceva deosebit.

Giafar i-a răspuns:

– Stăpânitor al credincioşilor, emirii, vizirii şi toţi ofiţerii aşteaptă porunca să

vină să se-nchine strălucirii-tale.

Abu-Hasan a zis:

– Să poftească!

Marele vizir s-a-ntors atunci cătră portarul cel mare:

– Stăpânitorul credincioşilor porunceşte să-ţi faci datoria. S-au dat de părete

uşile, şi toţi ofiţerii cei mari, muiaţi din cap până-n picioare numa-n mătăsuri şi-

n fireturi, au intrat, şi cu pas falnic unul după altul au venit să se-nchine

dinaintea tronului îngenunchind şi atingând podeala cu fruntea, după care, iar

la rând au mers să se aşeze frumos unii de o parte, alţii de alta. Când s-a sfârşit

ţeremonia, marele vizir a început să-şi facă raportul despre felurite treburi

după hârtiile pe care le ţinea în mână. Treburile acelea în adevăr nu erau nici

foarte însemnate, nici prea încurcate; totuşi erau treburi politiceşti. Abu-Hasan,

fără să stea mult pe gânduri, le-a dat la toate dezlegare potrivită, scurt, fără să

se-n-curce la vreuna, şi toate dezlegările erau nimerite, după cum îl povăţuia

mintea lui cu scaun sănătos.

Până să-şi isprăvească raportul, Abu-Hasan, zărind în mulţimea ofiţerilor pe

căpitanul poliţiei, pe care-l cunoştea, că-l văzuse de atâtea ori prin oraş, a zis

marelui vizir:

– Ia aşteaptă puţintel, am de dat o poruncă grabnică poliţaiului... Căpitane, ia

poftim mai aproape...

Căpitanul s-a apropiat de tron închinându-se şi a ascultat, iar califul a urmat:

– Căpitane, să mergi acu' într-un suflet în uliţa cutare, din mahalaua cutare (i

le-a spus pe nume); în uliţa aceea se află o geamie; la geamie acolo, ai să

găseşti stând la taifas un imam şi patru bătrâiori cu barba albă... Să-i ridici

numaidecât şi să pui să le tragă, de faţă cu dumneata: câte o sută de vine de

bou la tălpi, fiecăruia dintre bătrâiori, iar imamului, patru sute... Şi pe urmă să

te întorci fără zăbavă să-mi spui cum mi-ai îndeplinit porunca... Ai venit?

Căpitanul, fără vorbă, s-a închinat adânc şi a plecat degrabă să-şi facă datoria.

La auzul acestei porunci, date aşa de scurt şi hotărât Harun-al-Raşid a zâmbit

de mulţumire, văzând că Abu-Hasan nu-şi pierde timpul cu nimicuri, ci se

foloseşti degrabă de prilejul domniei spre a pedepsi cum se cuvine pe

zavistnicii bârfitori.

Totdeodată marele vizir îşi urma mai departe raportul, şi până să nu şi-l

isprăvească bine, iată se-ntoarce poliţaiul şi zice:

– Stăpânitor al credincioşilor, am găsit pe imam şi pe cei patru bătrâni stând la

taifas în geamia aceea, şi ca dovadă că mi-am îndeplinit cu credinţă datoria

întocmai după porunca strălucirii-tale, am adus şi adeverinţa aceasta.

Şi, scoţând din sân o hârtie, a înfăţişat-o califului, Abu-Hasan a cetit în de-

amănuntul arătarea celor petrecute în curtea geamiei şi s-a uitat de aproape la

numele mahalagiilor, toţi cunoscuţi de-ai lui, care întăreau cu iscăliturile lor

acea arătare, ca martori ce stătuseră de faţă la săvârşirea pedepsii, şi după ce a

sfârşit a zis foarte mulţumit către poliţai:

– Bun! treci la locul dumitale... Acuma dumneata, vizirule, spune vistiernicului

să ia o pungă cu o mie de bani de aur şi să o ducă tot în mahalaua aceea unde a

fost poliţaiul, mamei unuia Abu-Hasan: e om văzut în partea locului, măcar cine

îi cunoaşte casa. Du-te şi te întoarce degrabă. Marele vizir a dus el însuşi punga

şi i-a spus bătrânei numai atâta că este un dar trimis din partea califului, fără

altă desluşire. Bătrâna cu destulă mirare a primit darul; nu-şi putea închipui de

unde până unde să-i dea prin minte califului a-i trimite ei atâta bănet; de unde

era să ştie dânsa de cele ce se petreceau la palat?

În timpul cât a lipsit marele vizir, şi-a făcut raportul poliţaiul despre toate cele

întâmplate peste noapte în tot Bagdadul, fel de fel, pe care le-a ascultat califul

cu multă luare-aminte. Întorcându-se vizirul şi spunând califului cum

îndeplinise întocmai porunca, califul i-a zis:

– Bine; dar nu ţi-a dat în gând să întrebi pe bătrâna: fiu-său Abu-Hasan, e

acasă? Ce face?

– Ba da, strălucite stăpâne, cum nu? – am întrebat-o şi mi-a răspuns că fiu-său

e acasă, dar că doarme în odaia lui şi nu-l poate trezi, fiindcă az-noapte a stat

până foarte târziu la petrecere cu un musafir.

La vorbele acestea, califul nu şi-a putut stăpâni râsul şi a râs cu mare poftă, de

care fireşte toată lumea s-a bucurat, văzând veselia stăpânitorului lor

atotputernic. Mesrur atunci a făcut un semn cătră toată adunarea prin care le

arăta că sfatul s-a încheiat şi că fiecare poate pleca; şi au plecat toţi, trecând şi

închinându-se pe dinaintea tronului, rând pe rând, ca şi la sosire, rămânând

împrejurul tronului numai Mesrur, marele vizir şi ofiţerii de pază. Abu-Hasan s-

a coborât de pe tron tot cum se urcase, rezemându-se cu o mână pe umărul

credinciosului Mesrur, şi cu cealaltă pe umărul unui ofiţer voinic, şi astfel s-a

dus în odaia de unde venise; totdeodată Harun-al-Raşid a trecut la altă

ferestruică zăbrelită de unde să poată urmări tot. Mesrur a dus pe Abu-Hasan

într-altă odaie, unde aşteptau o droaie de cântăreţe, care, cum l-au văzut, au şi

început cu toatele să sune din harfe, din ghitare, din tambure şi dairale şi să

cânte din gură în fel de fel de glasuri, atât de frumos, încât Abu-Hasan a rămas

fermecat. De acolo, cu muzicantele după el, Mesrur l-a trecut într-un salon

unde sclipeau bogăţii peste bogăţii, numai catifele, mătăsuri, şi aur şi

nestemate; şapte policandre de aur greu de câte şapte sfeşnice atârnau din

tavanul lucrat în sidef în feluri de sclipituri care-ţi luau ochii. În mijloc sta

aşezată o masă cu şapte talere, tot de aur greu, cu mâncări din care se ridicau

aburi de deosebite mirodenii. Pe delături, s-au aşezat muzicantele în şapte

tarafuri şi din fiecare taraf ieşind înainte câte una, una mai frumoasă ca alta,

îmbrăcate de sus până jos numa-n borangic străveziu, au venit mai aproape de

masă, Când a intrat Abu-Hasan, cu fetele cântând în urma lui, a stat o clipă în

loc aiurit de atâtea minunăţii. S-a uitat mult, de jur împrejur, din tavanul

sclipitor până-n covoarele în care i se îngropau picioarele, şi, numa' îndemnat

de Mesrur, care i-a spus închinându-se plecat, că se răcesc bucatele, s-a

hotărât să se mişte din loc şi să meargă să se aşeze la masă. Cum s-a aşezat el,

cele şapte curtene dimprejurul mesei au început să-i facă vânt cu nişte

apărători de pene mlădioase de păun, Abu-Hasan, încântat, după ce s-a uitat ia

fiecare din ele zâmbindu-le dulce, le-a zis:

– Drăguţelor, de ce vă osteniţi să-mi faceţi vânt toate? Poate să mă răcorească

numa' una singură... alelalte şase, mă rog, să poftească la masă alături de mine,

să-mi ţie de urât, că mie, ce să spui? Oricâte bunătăţi să am, singur la masă, nu-

mi ticneşte...

Tinerele s-au aşezat îndată la masă; dar Abu-Hasan văzând ca nu pun nimica-n

gură de sfială, le-a dat el la fiecare-n taler şi foarte politicos le-a poftit să guste

măcar; pe urmă le-a-ntrebat cum le cheamă. Le chemă aşa: Gură de mărgean,

Lună plină, Rază de soare, Bucuria ochilor, Puful piersicii, Vraja inimii. Pe urmă

a întrebat pe ce parte rămăsese să-i facă vânt să-l răcorească şi dânsa i-a spus

că o cheamă Acadea de miere. Straşnic de frumoasă.

Abu-Hasan fiecăreia i-a spus, potrivit cu numele ei, câte o vorbă de duh

potrivită, aşa că adevăratul calif, care le vedea şi auzea toate de sus, s-a întărit

în credinţa ce şi-o făcuse mai dinainte că prietenul este un om preţios. Când au

văzut tinerele că Abu-Hasan s-a săturat de mâncare, una dintre dânsele în

picioare a zis către un rob care sta cu mâinile încrucişate la slujba mesei:

– Stăpânitorul credincioşilor vrea să treacă la dulceţuri; aduceţi de spălat!

Toate s-au ridicat de la masă au luat din mâinile robilor, una un lighean de aur,

alta o cană cu cioc, tot de aur, şi a treia un peşchir de mătase, şi îngenunchind

câteştrele dinaintea lui Abu-Hasan, care şedea pe scaun, i-au dat de spălat.

După ce s-a făcut şi asta, s-a dat deoparte o perdea de catifea şi s-a deschis uşa

de la alt salon.

Mesrur a trecut înainte, poftindu-l cu multe rugăminţi pe calif în celălalt salon,

încă şi mai strălucit şi, pe urmă, iar într-altul şi mai strălucit, şi în fiecare câte

şapte tarafuri de cântăreţe, tot una şi una, şi mese încărcate cu poame,

dulceţuri, prăjituri, fel de fel de bunătăţi neînchipuite. L-au plimbat aşa toată

ziua până a-nceput să însereze, în cel din urmă salon Abu-Hasan a văzut ce nu

mai văzuse pân-aci:

Pline cu vin împărătesc şapte cane mari de argint şi de jur împrejur nişte cupe

tot aşa suflate pe dinăuntru cu aur, S-a aşezat la masă încremenit de

frumuseţea altor tinere care îi aşteptau poruncile – a voit să ştie cum le

cheamă, şi a bătut în palme făcând semn tarafurilor de cântăreţi să se

oprească. Deodată s-a făcut tăcere iar el, luând de mână pe una dintre cele

şapte tinere, care era mai aproape, a poftit-o să şază alături şi a întrebat-o cum

o cheamă, iar dânsa a răspuns: Salbă de mărgăritare.

– Nu se putea nume mai potrivit – a zis Abu-Hasan. – bine te-a botezat cine te-

a botezat; decât eu tot aş zice că dinţii matale întrec toate mărgăritarele din

lume... Drăguţa mea Salbă de mărgăritare, tare m-ai îndatora să-mi umpli, cu

mânuşitele matale, o cupă de vin.

Fata a îndeplinit porunca, Abu-Hasan, luând cupa plină şi privind foarte duios,

când la cupă, când la fată, a zis:

– Salbă de mărgăritare, în sănătatea mătăluţă... Te rog, fă-mi şi matale tot aşa

hatâr! Pân-să îşi umple o cupă şi, ridicând-o în sus, cântă un cântec cu un glas

îngeresc, de care Abu-Hasan a rămas foarte-ncântat. După aceea, luă pe altă

tânără şi o pofti să şază alături de el, întrebând-o cum o chemă iar ea a

răspuns: Steaua zorilor.

- Nu se putea nume mai potrivit – a zis Abu-Hasan – bine te-a botezat cine te-a

botezat, decât... că tot aş zice că ochii mătăluţă întrec toate stelele de pe cer...

Drăguţa mea Steaua zorilor, tare m-ai îndatora să umpli două cupe, una pentru

mine şi alta pentru mătăluţă.

Şi tot aşa cu una după alta, pe rând, până la cea din urmă pe care o chema

Lumina zilei, a băut şapte cupe pline. După aceea Salbă de mărgăritare a mai

umplut o cupă şi foarte veselă a zis:

– Stăpânitor al credincioşilor, îndrăznesc preaplecată a mă ruga strălucirii-tale

de un mare hatâr: să bea această din urmă cupă după ce va asculta şi de la

mine un cântec pe care, nădăjduiesc, n-o să-i pară rău că l-a ascultat.

– Cu draga inimă, sufletu-meu! a zis Abu-Hasan luând cupa, ba chiar, ca un

stăpântor al credincioşilor ce sunt, îţi poruncesc să mi-l cânţi, că nu se poate o

frumuseţe de copilă ca matale orce-o face să nu facă frumos şi drăgăstos.

Tânăra atunci i-a cântat din tambură şi din gură de l-a ridicat în slava cerului pe

calif, care după ce s-a isprăvit cântecul i-a strigat cântăreţei:

– Să trăieşti, drăguţă! Halal să-ţi fie!

Şi a sorbit cupa până la picătura din fund, apoi s-a întors să-i mai zică încă o

vorbă, însă d-abia a putut deschide gura mormăind ceva neînţeles; şi-a şi

aşezat braţele pe masă, şi-a lăsat fruntea pe braţe şi a adormit adânc. Se

înnoptase acuma bine. Harun-al-Raşid, care văzuse şi auzise tot, a coborât

degrabă în salon, bucuros că toate îi ieşiseră după plac A poruncit să scoată lui

Abu-Hasan vestmântul de calif şi să-l îmbrace în hainele cu care-l aduseseră

aseară la palat A chemat apoi pe robul cel voinic şi i-a zis:

– Acuma ia-mi-l binişor în cârcă şi du-te de-l culcă pe divan acasă la el, şi când

ăi ieşi, nu uita, să laşi uşa de la drum deschisă.

În scurt timp, robul s-a întors la palat să-i spună califului că îndeplinise porunca

întocmai.

Abu-Hasan, întins frumos pe divan, a dormit până a doua zi foarte târziu...

Mijind ochii, la prins mirarea să se vadă în casa lui, şi a-nceput să cheme cu cu

glas mângâios:

– Salbă de mărgăritare! Steaua zorilor! Guriţă de mărgean! unde sunteţi?

Veniţi încoace, drăguţelor.

Mă-sa, care l-a auzit de alături, a venit în grabă.

– Ce ai, fătu-meu? Ce ţi s-a întâmplat?

Abu-Hasan a ridicat mândru capul şi a întrebat:

– Babo, cui îi zici tu fătu-meu?

– Ţie, cui să-i zic? Nu eşti tu băiatul meu Abu-Hasan?

– Eu băiatul tău? Ce nu-ţi iei seama la vorbă? Eu Abu-Hasan? Ce trăncăneşti?

Eu sunt stăpânitorul credincioşilor, bre!

– Pentru Dumnezeu, fătu-meu, taci să nu te-auză cineva, să creadă că eşti

nebun.

– Nebună eşti tu, babo! Încă o dată îţi spun că eu sunt stăpânul credincioşilor.

– Ah, fiule – a strigat bătrâna – ce duh rău te canoneşte pe tine de aiurezi aşa?

Nu vezi că eşti în odaia ta, în odaia unde te-ai născut ş-ai trăit până acuma

– Mi se pare şi mie că ai dreptate – a zis Abu-Hasan ştergându-se la ochi –

parcă aşa ar fi. Eu sunt Abu-Hasan, tu eşti mama, şi amândoi suntem în odaia

mea.

Baba gândi că şi-a venit fiu-său în simţire şi vrea să-n-ceapă a râde, când Abu-

Hasan, de unde şedea lungit să ridică de mijloc, se uită jur împrejur, apoi îşi

acoperi cu palmele amândoi ochii şi strigă straşnic:

– Piei dinaintea mea, scorpie bătrână! Nu sunt fiul tău! Sunt stăpânitorul

credincioşilor, auzitu-m-ai? Piei!

– Pentru numele lui Dumnezeu, fiule, vino-ţi o dată în fire. Taci, să nu te-auză

cineva!

– Să nu te văz! Lipseşti!

Biata babă, văzând că nu-i chip de-nţeles, a început să se bată cu pumnii în cap

şi să se bocească. Dar Abu-Hasan s-a mâniat şi mai tare, a început s-o înjure,

ba, ca un copil blestemat, s-a repezit şi-a îmbrâncit-o dând-o de perete s-o

strivească şi mai multe nu.

Bătrâna a început să ţipe de s-au strâns mahalagiii.

Ce e? Ce e?

Au sărit toţi şi au dat-o într-o parte pe bătrâna...

– Ce faci, Abu-Hasan? Ţi-ai pierdut mintea şi frica de Dumnezeu, omule, de

ridici mâna asupra mă-ti?

Abu-Hasan, fierbând de mânie, se uită cu ochii rătăciţi la toţi de jur împrejur şi

zisă:

– Cine este Abu-Hasan acela despre care vorbiţi?... Cum îndrăzniţi să-mi ziceţi

mie Abu-Hasan?... Mă cunoaşteţi voi pe mine cine sunt? Eu sunt stăpânitorul

credincioşilor, bre! Afară toţi! Lipsiţi!

Vecinii au înţeles că omul înnebunise, şi, ca să-l oprească de a face vreo

boroboaţă, l-au legat de mâni şi de picioare; dar tot n-au vroit să-l lase numai

cu bătrâna; unul dintre ei a alergat la îngrijitorul balamucului să-i dea de ştire,

şi fără zăbavă s-a şi întors cu câţiva slujitori, care aduceau cu ei funii, chingi şi

vâne de bou,

Abu-Hasan, cum i-a văzut, a început să se zbuciume şi să urle, dar îngrijitorul l-a

domolit degrabă cu vreo două-trei vine de bou pe spinare; l-au legat burduf şi l-

au dus la balamuc.

Acolo, după ce i-au tras, după regula casei, vreo cincizeci de vine de bou, l-au

închis într-o colivie zebrelită; şi pe urmă trei săptămâni d-a rândul acelaşi tain

în fiecare zi, după care regulat îl întreba îngrijitorul:

– Ei! spune: tot mai crezi că eşti stăpânitoru credincioşilor? Mă omule, vino-ţi

în fire, ascultă-mă pe mine.

– N-am nevoie de poveţele tale – răspundea bolnavul – nu sunt nebun; dar,

dacă ai să mă schingiuieşti şi să mă stâlceşti mult timp tot aşa, fireşte c-o să mă

înnebuneşti de-a binelea.

Nenorocita bătrâna venea în toate zilele să cerceteze cum îi mai merge;

plângea de se prăpădea când îl auzea văitându-se de dureri şi-i vedea spinarea

şi şalele umflate pline de vânătăi, aşa că nu mai ştia sărmanul pe ce parte să se

rezeme, ca să aibă puţină odihnă. De câte ori deschidea ea gura vrând să afle o

vorbă bună, nu cumva şi-a mai venit în minţi, el o ocărá şi-o gonea, încât

totdeauna se întorcea acasă nemângâiată, cu gândul că fiu-său nu mai are leac.

Încet-încet începu să se stingă închipuirea lui Abu-Hasan că fusese îmbrăcat în

caftan de calif, că avusese netăgăduita putere de calif, că poruncile lui de calif

fuseseră îndeplinite cu sfinţenie; începu să se gândească şi altfel: „Bine, să

zicem că sunt calif, apoi atunci dacă sunt calif, cum de m-am deşteptat la mine

acasă? De ce nu m-am trezit înconjurat de robi şi de curtene? De ce marele

vizir şi atâţi ofiţeri dinprejurul meu m-au părăsit?... Nu, nu se poate... A fost

numa' vis... Da; dar am poruncit poliţaiului să pedepsească pe cei cinci bârfitori,

şi vizirului să ducă o pungă mamei, şi poruncile mi-au fost îndeplinite. Atunci?

...Nu ştiu nici eu ce să mai zic; nu-nţeleg deloc... Ei! dar câte şi mai câte nu le-

nţeleg eu şi n-am să le-nţeleg niciodată!“

Cam aşa se gândea Abu-Hasan când a sosit mă-sa, care, cum l-a văzut eşa de

zdrobit şi de prăpădit, a-nceput iar să se bocească, şi pe urmă l-a-ntrebat:

– Ei, fătu-meu, cum îţi mai e? Cum stai la cap? Te-ai mai dezbărat de duhul

necurat care te canoneşte?

– Mamă – a răspuns foarte liniştit Abu-Hasan – acuma văd şi eu bine că am fost

ieşit din minţi şi te rog să mă ierţi de păcatul groaznic ce l-am făcut ridicând ca

un ticălos nebun mâna asupra ta. Şi rog şi pe vecinii noştri să mă ierte dacă i-oi

fi supărat cu ceva când am fost apucat. Un vis m-a smintit; un vis ciudat din

cale-afară, care desigur ar fi smintit pe orice om mult mai cuminte ca mine.

Oricum o fi fost, de-acuma ştiu că a fost numa-nchipuire: sunt sigur că nu sunt

stafie de calif strălucit, ci numai şi numai bietul Abu-Hasan cu oasele rupte. Da,

sunt fiul tău care te-a cinstit totdeauna până în ceasul acela blăstemat al

păcatului şi care de-acum s-a pocăit are să te cinstească până la moarte!

La aceste vorbe cuminţi, mama, plină de bucurie, a strigat:

– Fătu-meu, eu te-am iertat, să te ierte Dumnezeu, şi noi să-i mulţumim că te-a

mântuit de duhul necurat.

Şi numaidecât a alergat bătrâna mângâiată la îngrijitorul balamucului, şi i-a

spus că fiul ei este tămăduit de tot. Îngrijitorul a venit şi el, l-a sucit, l-a învârtit

cu fel de fel de întrebări, şi văzându-l teafăr, în toată firea, i-a dat drumul să

meargă-n voie cu mă-sa la casa lor. Abu-Hasan, întorcându-se acasă, rupt, s-a

aşezat la pat să-şi caute de sănătate. După câtăva timp, simţindu-se iar în

puteri, a-nceput a i se urî să stea serile singur în casă, şi astfel s-a hotărât să se

apuce de tabietul lui de mai-nainte. A plecat aşadar într-o seară pe la asfinţit,

era tocmai zi-ntâi a lunii, a plecat să-şi caute un musafir; a mers de s-a aşezat

ca de obicei la capătul podului şi a aşteptat să-i pice un străin. Tocmai în ziua

aceea avea obicei şi califul să umble tiptil prin târg până dincolo de porţile

cetăţii, afară. Nu se aşezase Abu-Hasan de mult pe o laviţă, când zări venind de

peste pod pe negustorul lui de la Musul, ca şi întâia oară cu zaplanul de rob

după el. Şi sigur fiind că numai de la acest negustor i s-a fost tras lui atâtea

boroboaţe şi supărări, lăsându-i uşa de la drum deschisă, ş-a zis în gând:

„Doamne iartă-mă, mi se pare că ăsta e vrăjitorul care m-a fermecat!“ şi a

întors ochii în altă parte să nu-l vadă până n-o trece. Califului îi aduseseră ştiri

despre tot ce i se întâmplase prietenului deşteptându-se a doua zi după

petrecerea de la palat în casa lui din mahala; şi fiind bun la inimă şi iubitor de

dreptate, s-a gândit să-l ia pe Abu-Hasan pe lângă el de aproape şi să-l

răsplătească de câte păţise. De aceea acuma, îmbrăcat tiptil, tot ca negustor de

la Musul, îşi căuta prietenul la locul ştiut. L-a zărit şezând pe laviţă şi a luat

seama că-şi întoarce capul într-adins ca să nu-l vadă. Atunci a ocolit binişor pe

după laviţă şi aplecându-se i s-a arătat ochi în ochi, zicându-i:

– Ei!... Dumneata eşti, frate Abu-Hasan? Mă-nchin cu plecăciune... Dă-mi voie

să te sărut.

La acestea Abu-Hasan, întorcându-şi ochii încolo, a răspuns:

– Ba eu nu mă-nchin dumitale cu plecăciune deloc, că n-am nevoie nici de

închinăciunea, nici de pupăturile dumitale... Hai, du-te, vezi-ţi de drum.

– Cum se poate – a zis califul – nu mai mă cunoşti? Nu-ţi mai aduci aminte ce

bine am petrecut împreună acu' o lună, seara la dumneata acasă, când mi-ai

făcut cinste să mă ospătezi aşa de frumos?

– Nu! nu te cunosc şi nu ştiu despre ce vorbeşti... Hai du-te, lasă-mă...

Dar califul nu s-a dat cu una, cu două, şi a adăugat:

– Nu-mi vine a crede că nu mă cunoşti; că doar nu de mult ne-am văzut;

trebuie să-ţi aduci aminte cum ţi-am mulţumit de buna d-tale găzduire, ce

bune urări ţi-am făcut şi cum ţi-am făgăduit să te ajut măcar la ce, ca om cu

trecere în lumea bună...

– Nu ştiu – a răspuns Abu-Hasan – ce trecere ăi fi având şi în ce lume, şi n-am

câtuşi de puţin dorinţă să ţi-o pun la-ncercare; dar ştiu că după urările d-tale

am ajuns nebun... Rogu-te, dacă iubeşti pe Dumnezeu, vezi-ţi de drum; dă-mi

pace.

– A! frate Abu-Hasan, să mă ierţi; nu mă pot despărţi de dumneata în aşa chip!

trebuie să fii bun încă o dată să mă pofteşti la dumneata, să mă ospătezi şi să

mă găzduieşti; să am încă o dată cinstea a bea un pahar cu dumneata.

– Măi, omule, nu-nţelegi? De câte sute de ori să-ţi spun? Du-te cu Dumnezeu,

drăguţă... Destule am tras după urma dumitale, destule!... mi-e peste cap, nu

mai am poftă şi de altele!

– Iubite frate Abu-Hasane, prea eşti aspru cu mine. Te rog nu-mi mai spune

astfel de vorbe care mă mâhnesc. Fă-mi mai bine hatârul şi-mi povesteşte ca

un adevărat frate ce ţi s-a-ntâmplat ca să-ndreptez răul ce zici că ţi l-am făcut,

şi să-ţi cer iertare, că, şi de ţi-oi fi făcut poate vrun rău, n-a fost nici cu voia, nici

cu ştirea mea; crede-mă, rogu-te, să te creadă Dumnezeu!

Negustorul a rostit vorbele acestea cu glasul aşa de cald pornit din inimă, că

Abu-Hasan s-a mai îmbunit, şi, după ce şi-a întors ochii către el, i-a zis mai

blând:

– Poftim de şezi colea lângă mine, să ţi le povestesc toate, ca să vezi că nu

degeaba sunt supărat pe dumneata.

Şi astfel Abu-Hasan şi-a povestit toate întâmplările cu de-amănuntul, de când s-

a fost trezit din somn dimineaţa în palat, până a doua zi dimineaţa când s-a

trezit la el acasă, şi le-a povestit ca şi cum s-ar fi petrecut toate într-un vis; şi pe

urmă a adăugat:

– Şi să nu te miri când iţi spun că dumneata eşti vinovat de toate câte mi s-au

întâmplat; adu-ţi aminte că te-am rugat dacă pleci de dimineaţă, până n-oi fi eu

deştept, să închizi uşa de la drum, şi d-ta n-ai închis-o, ca să intre duhul necurat

să-mi umple capul cu visul acela care, n-am ce zice, era frumos, dar pe urmă

numai eu ştiu ce a tras pielea mea după urma lui. Dumneata eşti vinovat, că ai

fost uituc, de toate câte le-am pătimit.

Pe când Abu-Hasan îşi povestea foarte aprins păţaniile, negustorul a pufnit de

râs; asta l-a mâniat tare pe povestitor, care a strigat:

– Aşa? Care va să zică dumneata îmi şi râzi în nas când eu mă jeluiesc dumitale

de răul care mi l-ai pricinuit? Ori gândeşti că-ţi spun moşi pe groşi, ca să

glumesc cu dumneata?... Poftim, uite colea că nu-ţi minţii... Uite! uite!

Şi zicând aceasta s-a aplecat de mijloc şi descoperindu-şi umerii şi sânul i-a

arătat urmele umflăturilor şi vineţelelor de pe trup. Califul nu a putut vedea

acele semne fără să fie adânc mişcat de compătimire şi, foarte tihnit că gluma

mersese prea departe, a luat în braţe pe Abu-Hasan şi l-a sărutat foarte duios,

zicându-i:

– Ridică-te, te rog, preaiubte frate, şi vino... Haide la dumneata acasă... Doresc

să mai petrec încă o dată astă seară cu dumneata... Şi mâine, cu voia lui

Dumnezeu, ăi vedea că toate or să meargă bine... bine de tot... ascultă-mă pe

mine: mai bine nu se poate...

Încet-încet, cu mângâieri şi vorbe pline de bunătate, negustorul a potolit cu

totul supărarea prietenului, care i-a zis:

– Eu te iau şi astă-seară, dar să te juri că mâine dimineaţă nu mai uiţi uşa

deschisă, de la drum, să mă pomenesc iar cu duhul necurat. Negustorul a

făgăduit că de data asta doamne fereşte, n-are să mai uite. Ridicându-se

amândoi de pe laviţă, au pornit spre casă; şi pe drum negustorul, ca să-l

îndrume şi mai bine pe prietenul său, îi zicea mereu:

– Ţi-am dat o dată cuvântul, ţi l-am dat, s-a isprăvit! Să nu mă crezi vreun

terchea-berchea! eu sunt negustor cu vază şi om de omenie... În mine poţi

avea încredere.

Aşa, au mers ei amândoi alături, cu robul în urma lor, până au ajuns acasă, pe

înserate. Abu-Hasan a aprins lumini în odaie; amândoi s-au aşezat pe divan, şi

masa fiind gata s-au apucat să cineze, ca doi vechi prieteni ce erau. După cină,

bătrâna a curăţit masa, a adus pometuri, uscături şi băutură, şi s-a dus lăsându-

i singuri. Au băut fiecare pe îndelete câte cinci-şase bărdace vorbind una-alta

despre lucruri neînsemnate... Când musafirul l-a văzut pe Abu-Hasan încălzit

bine, i-a deschis vorba despre dragoste şi l-a întrebat dacă iubise cumva în

viaţa lui vreo femeie.

– Frate dragă, ce să-ţi spun? – a răspuns Abu-Hasan, mie, cel puţin până

acuma, dragostea mi s-a părut un fel de robie; uite, să-ţi mărturisesc drept, mie

atâta mi-a plăcut în viaţa mea: să mănânc, nu ceva scump, dar bun şi curat, şi

mai ales să beau un vinişor cum ştiu eu, dar, nu singur; mi-e, plăcut să petrec

totdeauna cu prietenii, mai ales cu un om deştept... La dragoste nu m-am prea

gândit... Dar iar nu pot zice că sunt de tot neştiutor... Dacă s-ar întâmpla să dau

peste o femeie frumoasă şi veselă ca una dintre celea din visul meu, de care-ţi

povestii; să văz eu că şi ea mă face haz aşa cum sunt, că mi-e urât serile cu

mine; să-mi cânte frumos şi să mă ţină de vorbă căutând toate chipurile cum să

mă facă s-o plac şi eu pe ea – de, parcă-parcă n-aş zice ba... Poate chiar

dimpotrivă, m-aş lipi de ea cu tot sufletul şi m-aş simţi fericit să-i robesc. Ei! dar

unde să găsesc eu aşa femeie? Abu-Hasan a oftat ca de un dor mare şi,

umplând două bărdace, a adăugat:

– Dar ce să ne mai gândim la d-alde astea? Mai bine să ne vedem de

petrecerea noastră aşa de plăcută... Ia, pofteşte!

După ce şi-a golit fiecare bărdaca lui, musafirul a zis:

– E păcat, un om aşa de plăcut, bun şi deştept ca dumneata, care cum văz eu ar

fi simţitor la dragoste, să duci astfel de viaţă singur cuc, fără să te bucuri de

plăcerile lumii...

– Nu mi-e greu – a răspuns gazda – să-mi duc viaţa, asta liniştită; mai bine aşa,

decât să dau peste cine ştie ce femeie ciudată şi ursuză şi care să-mi amărască

zilele... Musafirul a luat bărdaca lui Abu-Hasan şi a zis:

– Ştii ce? Las' pe mine; am să-ţi găsesc eu ce-ţi trebuie dumitale; eu am să te

căpătuiesc, şi o să vezi că am să-ţi nemeresc întocmai după pofta inimii.

Şi după aceste vorbe, a turnat vin şi i-a întins gazdei bărdaca plină, adăogând:

– Poftim, poţi bea chiar de-acuma în sănătatea aceleia care-ţi va face fericirea

vieţii.

– Fie! a zis gazda, dacă pofteşti să beau în sănătatea aceleia care... cum îmi

făgăduieşti, cu toate că nu prea pun temei pe făgăduiala dumitale.

A dat bărdaca peste cap, şi, fireşte, numaidecât l-a luat gaia.

Robul l-a ridicat în cârcă, iar califul, ieşind după el hotărât să nu mai înapoieze

pe Abu-Hasan ca întâia oară a închis bine uşa de la drum. Ajungând la palat,

aceeaşi punere la cale, aceleaşi porunci, aceeaşi rânduială, întocmai toate ca şi

întâia oară. A doua zi dimineaţă, Abu-Hasan când s-a trezit din somn, cam

târzior, şi a mişcat puţin, au început şapte tarafuri să cânte lin şi dulce numai cu

jumătate glas. Abu-Husan a deschis ochii privind de jur împrejur... Cântările au

contenit deodată. Abu-Hasan a închis iar ochii, şi mişcându-şi degetele a strigat

îngrozit aşa de tare încât de sus îl auzea califul:

– Iar m-a apucat! Acuma ţine-te! iar la balamuc, iar vine de bou. Doamne

sfinte, ia-mă în paza ta! Iar mi-a făcut-o afurisitul de musafir! mi-a lăsat uşa de

la drum deschisă! iar a intrat la mine duhul necurat! iar mă chinuieşte cu

închipuiri şi cu vedenii!.., Nu mă lăsa Doamne, pradă satanei.

După această scurtă rugăciune, a-nchis iar ochii acoperindu-şi-i cu palmele,

doar o mai putea adormi. Dar una dintre curtene, pe care o mai văzuse el bine

o dată, îi zise, apropiindu-se de căpătâiul lui:

– Stăpânitor al credincioşilor, fiindcă strălucirea-ta nu se ridică, deşi i-am arătat

că s-a făcut ziuă, atunci trebuie să-ndeplinim porunca pe care ne-a dat-o

pentru asemenea împrejurare.

Şi deodată au sărit mai multe fete; l-au ridicat din pat pe sus, l-au pus să sară

jos pe un covor în mijlocul salonului. Apoi şapte tinere frumoase ţinându-se de

mână s-au pornit să joace de jur împrejurul lui, în timp ce tarafurile cântau din

toate puterile zbârnâind şi sunând din dairele.

Abu-Hasan sta jos pe covor dus pe gânduri, aiurit cu desăvârşire:

„Adică să fiu eu în adevăr stăpânitorul credincioşilor?! Şi gândind acestea a

făcut semn cătră Salbă de mărgăritare şi cătră Steaua zorilor, care jucau. Hora

s-a spart, cântările au contenit şi fetele s-au apropiat de el, care le-a zis,

zâmbind prosteşte:

– Fetelor, spuneţi-mi drept, dar drept: cine sunt eu?

– Stăpânitor al credincioşilor, a răspuns Steaua zorilor, strălucirea-ta vrea să

glumească, ori poate cine ştie ce vis i-a turburat închipuirea; asta se poate,

fiindcă strălucirea-ta a dormit astăzi peste obicei. Dacă mi-este îngăduit, am să

povestesc strălucirii-tale toate cele întâmplate până aseară.

Şi i le-a povestit cu de-amănuntul cum fuseseră pedepsiţi imamul şi nişte

bătrâiori, din mahalaua cutare, cum îi fusese trimisă o pungă cu aur mamei

unuia Abu-Hasan tot din mahalaua aceea, cum a petrecut el toată ziua, ce

mâncase, cum îi cântaseră, şi cum, după ce băuse cu ele, adormise...

– Şi de-acolea strălucirea-ta a dormit peste obicei până acuma...

– Haide-haide, a răspuns el clătinând din cap, nu mai spune... Află că de când v-

am mai văzut pe voi, am fost la mine acasă, la mine, Abu-Hasan, acolo am lovit-

o pe mama, apoi de-acolo m-au dus ia balamuc, unde am stat legat ferecat trei

săptămâni şi-n toate zilele am căpătat tain câte cinzeci de vine de bou... Şi voi

vreţi să crez că toate astea au fost vis, ai? Haida-de! mai bine spuneţi că vreţi să

râdeţi de mine...

– Stăpânitor al credincioşilor – a zis Steaua zorilor – suntem toate-n stare să

jurăm pe tot ce are mai scump strălucirea ta, că tot ce ne spune e numai un vis.

Strălucirea-ta n-a ieşit de aici de ieri seara, şi d-atunci a dormit toată noaptea

nemişcat până acuma.

– Bine-bine – a răspuns el – eu auz ce spui matale; dar, mă rog, ia uitaţi-vă şi

colea...

Şi descoperindu-şi umerii le-a arătat tuturor urmele loviturilor.

– Poftim, mai spuneţi că nici astea nu sunt aievea, că doar le simţ şi acuma

durerea...

Apoi a chemat aproape pe un ofiţer şi i-a spus:

– Apucă-mă cu dinţii de vârful urechii şi strânge, să văz de visez ori sunt

deştept...

Ofiţerul a îndeplinit porunca aşa că Abu-Hasan a dat un ţipăt: atunci deodată s-

au pornit ghitarele, tamburele, dairelele şi glasurile să sune din răsputeri, iar

tinerele şi ofiţerii să dănţuiască chiotind ca nişte nebuni. Abu-Hasan, în

fierberea de zgomot, s-a ridicat de jos şi numa-n cămaşa de noapte s-a repezit

între dănţuitoare, a apucat pe două de mâini şi s-a pornit să sară şi să ţopăie

mai nebun ca toţi... Şi trage-i danţ, şi ţine-o aci, şi nu te da! Califul, de sus, de la

ferestruică, n-a mai putut, a deschis gratia şi hohotind de râs a strigat tare încât

a acoperit tot zgomotul:

– Stai, Abu-Hasan, opreşte-te, că mă omori, nu mai pot!

La glasul califului au amuţit toţi încremenind pe loc. Abu-Hasan s-a oprit şi el ca

toată lumea şi, întorcându-şi capul în sus, a dat cu ochii de negustorul de la

Musul şi într-o clipă, ca şi cum i s-ar fi ridicat o perdea de pe ochi, a înţeles cine

era negustorul. Dar asta nu l-a zăpăcit; ba, dimpotrivă, văzând acuma limpede

că toate fuseseră aievea, a pătruns îndată noima glumei şi a răspuns de jos,

vesel:

– Ei! dumneata eşti, negustorule?... Îmi pare bine... Şi te mai plângi că te

omor... când numai d-ta eşti de vină pentru toate câte le-am păţit... Dumneata

ai poruncit să-mi bată imamul şi pe bătrâiorii mahalalei, ci nu eu, eu de asta mă

spăl pe mâini... În sfârşit, dumneata eşti capul răutăţilor, şi eu sunt păcălitul...

– Ai dreptate, Abu-Hasan – a răspuns de sus califul – şi gata sunt să te

răsplătesc de tot ce ai păţit cum vei socoti tu însuţi de cuviinţă.

După aceste vorbe califul a coborât în salon, şi după ce tinerele curtene l-au

îmbrăcat pe prietenul său din cap până-n călcâie numa-n mătăsurii, califul l-a

luat în braţe şi l-a sărutat, zicându-i:

– De acuma, Abu-Hasan, eşti ca şi un frate pentru mine; cere-mi orice gândeşti

că-ţi poate face plăcere şi al tău să fie!

– Stăpânitor al credincioşilor – a zis Abu-Hasan – preaplecat, rog pe strălucirea-

ta deocamdată numai atâta înaltă bunătate să-mi facă: să-mi spună cu ce

mijloace mi-a zăpăcit astfel capul, vreau să ştiu, ca să-mi pot linişti de-a binelea

mintea clătinată.

Califul a binevoit să-i facă pe plac şi i-a povestit toate cele întâmplate, pe care

cititorul le cunoaşte cu de-amănuntul.

– Tu însuţi mi-ai povestit – a adăugat califul – câte ţi s-au întâmplat de a doua zi

încolo. Nu-mi puteam închipui că ai să păţi şi să suferi atâtea după urma unei

glume; dar fiindcă eu am făcut greşeala, tot eu trebuie s-o îndreptez; eu sunt

dator a te înlesni să uiţi toată supărarea ce fără să vreau ţi-am pricinuit. Spune-

mi, te rog, ce pot face pentru asta.

La acestea, Abu-Hasan, mai încântat ca de orice până acuma, a răspuns cu

glasul înecat de bucurie:

– Stăpânitor al credincioşilor, oricâte rele am păţit s-au şters din amintirea mea

din clipa când am aflat că mi-au fost pricinuite de califul, de domnul şi

stăpânitorul meu. Cât despre bunătăţile cu care îmi făgăduieşte atât de

milostivă strălucirea-ta să mă acopere, nu mă îndoiesc câtuşi de puţin; dar

fiindcă pe mine nu gândul ori căror foloase din lume m-a putut stăpâni, şi

fiindcă mi-este îngăduit să aleg eu ce-mi place, atunci iată ce-ndrăznesc a-mi

alege: să mă pot cât mai adesea apropia de strălucirea-ta, ca să am toată viaţa

fericirea a mă închina înainte-i şi a o slăvi.

Această din urmă dovadă de deşteptăciune şi de mărinimie din partea lui Abu-

Hasan i-au câştigat întreagă dragostea califului.

– Dragul meu prieten – i-a zis acesta – din suflet îţi mulţumesc că numai atâta

lucru uşor mi-ai cerut, pe care din toată inima ţi-l dau; oricând pofteşti poţi

intra aici în palatul meu să te apropii de mine.

Totodată, a poruncit să-i dea o locuinţă în palat pe seama lui, şi i-a dăruit o

pungă plină cu aur. Abu-Hasan s-a închinat până la pământ dinaintea califului,

iar acesta a plecat acolo unde erau adunaţi mai-marii împărăţiei aşteptându-l la

sfat.

Ştirea despre întâmplarea lui Abu-Hasan s-a răspândit îndată în tot Bagdadul.

Fiindcă era din fire om cu inima deschisă şi cu vorbele lui prietenoase şi cu

glumele lui bine potrivite împrăştia veselie oriunde se afla, califul nu se mai

putea despărţi de el şi la fiece petrecere trebuia să-l aibă alături; uneori îl lua

chiar la soţia sa Zobeide, căreia îi povestise toată istoria. Domniţa aceea, care

făcea mult haz de Abu-Hasan, a luat seama de mai multe ori că de câte ori

venea la ea califul cu prietenul lui, prietenul trăgea mereu cu coada ochiului la

una din roabele ei, pe care o chema Vraja inimii, şi astfel Zobeide s-a hotărât

să-i spună odată califului, când erau singuri:

– Iubite stăpâne, eu am luat seama că de câte ori vine Abu-Hasan nu-şi mai ia

ochii de la Vraja, şi ea, cum îl vede, se zăpăceşte de nu mai ştie ce face; ştii că

eu ţiu la fata asta cum şi măria-ta ţii la Abu-Hasan. Ce zici? N-ar fi bine să-i

căsătorim?

– Draga mea – a răspuns califul – îmi pare foarte bine că mi-ai adus aminte; eu

chiar i-am fost făgăduit prietenului Abu-Hasan să-l câpătuiesc, să-i găsesc o

femeie pe placul lui, şi atât mai bine că s-a nimerit să şi-o găsească el singur...

Până să isprăvească bine califul iată-i intrând amândoi, Abu-Hasan şi Vraja

inimii.

Abu-Hasan, auzind ce pusese la cale stăpânul lui preaiubit, a căzut în genunchi

şi a zis:

– Nu puteam primi o soţie mai scumpă din mai binecuvântate mâini; dar oare

pot nădăjdui că are să se învoiască şi Vraja?

– Tu ce zici?? a întrebat-o Zobeida pe fată.

Fata n-a ştiut răspunde nimic; numai s-a roşit până-n vârful urechilor şi cu

mâinile la sân şi-a aplecat fruntea, ceea ce arăta mai bine ca oricâte vorbe

frumoase că şi ea e fericită să se supună la ce hotărâse preaiubita ei stăpână.

Nunta s-a făcut îndată la palat după care multe zile au urmat petreceri pline de

veselie, iar apoi însurăţeii au fost lăsaţi să se bucure în pace de dragostea lor.

Abu-Hasan şi soţia sa într-adevăr se iubeau foarte, şi afară de orelele când

trebuia să se înfăţişeze înaintea califului şi a Zobeidei, toat timpul şi-o

petreceau nedezlipiţi unul de altul. Adevărul e că Vraja inimii avea toate

darurile cu care să poată robi pe Abu-Hasan; nu numai că era frumoasă, dar,

după dorinţa lui, ştia să-l înveselească serile, la masă, ţinea una cu el şi la glume

şi la bărdacă.

Aşa, au trăit ei amândoi împreună cuminţi, veseli şi fericiţi sub ocrotirea

strălucitului calif Harun-al-Raşid şi a minunatei Zobeide, până la adânci

bătrâneţe.

Zice că odată, acu vreo sută şi nu ştiu câţi ani, a dat poruncă Dardarot,

împăratul iadului, să s-adune dinainte-i diavolii, de la mare pân' la mic, unul să

nu fle lipsă, că-i scurtează coada şi-i lungeşte urechile! Şi, dacă s-au adunat ei

cu toţii, împăratul s-a tras de ţăcălie scrâşnind straşnic, a tuşit de i-a pârâit

jeţul, a holbat ochii la ei şi le-a zbierat aşa:

- Afurisiţilor! care dintre voi nu e zevzec, să-i treacă pe sub nas toate şi el să nu

bage nimic la cap, trebuie să fi luat seama, ca şi mine, că toţi oamenii sosiţi de

pe la dânşii aici la noi nu se plâng decât numa şi numa de soţiile lor; toată vina

pentru pierzarea lor o aruncă în spinarea nevestelor; pe care-l întrebi de ce a

ajuns aici: "femeia" şi iar "femeia". Măi, am zis eu în gândul meu, adevărat să

fie asta?... Pe spusele oamenilor, fireşte, mare temei nu putem pune, fiindcă-i

ştim ce iubitori de adevăr sunt. Dar iarăşi nu-mi vine să las aşa lucru ciudat fără

de aproape cercetare; căci politica împărăţiei noastre cere ca să ştim tot, fără

greşală, nici îndoială... Mai întâi, era să vă poruncesc a supune la cazne fioroase

pe toate femeile, doar de-om putea afla de la dânsele un crâmpei de adevăr;

dar, pe urmă, m-am gândit că nici aşa n-ajungem la mare ispravă; le cunoaştem

şi pe dumnealor cât de-ndărătnice şi de-ncăpăţânate sunt... Aşadar şi prin

urmare, după multă chibzuinţă, am hotărât să trimit pe mititelul, pe Aghiuţă...

Ce? N-a venit Aghiuţă?... Unde-i Aghiuţă?

Mititelul sta pitit tocma pântre diavolii mărunţei de la urmă, şi, pe când

cuvânta Dardarot, el, trăgând cu urechea, îşi cântărea coada-n mâni. Cum şi-a

auzit numele, a lăsat coada şi a ţipat:

- Aici sunt, întunecimea-ta!

- Apoi, dacă eşti aicea, ce nu te-arăţi mai la vedere? Vino-n-coace, proclete! Te

dai coadei, ai? Simţişi c-am să te pun la treabă şi te piteşti, să nu-ţi văd mutra,

să nu-mi aduc aminte de tine, mititelul taichii!

Şi când s-a apropiat Aghiuţă de tron, l-a-nhăţat Dardarot de urechi şi

scuturându-l, de-i trosnea junghietura - de dragoste multă ce avea pentru el,

fiindcă era mititelul mucalit şi când se plictisea împăratul de treburile-

mpărăţiei, pe el îl chema, să-i spuie lafuri şi să-i facă giumbuşuri.

- Ascultă-mă, Aghiuţă puiule... Dumneata numaidecât ai să iei din comoara-

mpărătească suta de mii de galbeni aduşi alaltăieri cu zgârcitul pe care-l

îngropară cu talerul pârliţii de mahalagii, că-ncepuse să le miroasă - zi o sută de

mii de galbeni. Apoi, o să te-mpeliţezi din cap până-n călcâie în chip de om

muritor şi să te duci pe pământ, în ce loc ţi s-o părea mai potrivit. Acolo -

ascultă bine, astâmpără-te cu codiţa! - să te căsătoreşti şi să trăieşti cu nevasta

zece ani. Pe urmă să te faci că mori; să-ţi laşi acolo trupul, şi să te-ntorci să-mi

dai socoteală una câte una de toate pân câte ai fost trecut ca om însurat...

Bietul Aghiuţă! ştia el de ce sta pitit pântre plevuşcă, măcar că era un drac şi

jumatate: bănuise ce-l aştepta, că iar o să-i dea cine ştie ce grea sarcină. Când a

mai auzit că o să aibă a face şi cu femeie, a vârât coada-ntre picioare; încă n-o

putea uita pe baba la care intrase să slugărească trei ani... Îi dedese baba de

lucru - să-i îndrepteze un fir de păr creţ: l-a tot muiat cu limba Aghiuţă şi l-a

tras pân degete, zi şi noapte fără răpaos; de ce-l muia şi-l trăgea, de-aia firul se-

ncârlionţa şi mai tare; şi aşa şi iar aşa, până i-a ieşit dracului părul pân căciulă;

s-a lipsit şi de simbrie şi de tot, ş-a fugit de la stăpână.

- ... Şi să ştii - a adăogat Dardarot, după ce a stat puţintel la gânduri - că în toată

vremea de zece ani pe pământ, ai să fii supus la toate necazurile, slăbiciunile şi

ticăloşiile pământenilor... la neştiinţă, la sărăcie, robie, prostie şi la mânie chiar,

rămânând să te aperi de toate relele cum ăi putea şi cum te-o tăia capul...

înţelesu-m-ai, puiule?

Ce să mai zică puiul? Nu mai încăpea câr-mâr; că Dardarot, cât îi vorbise, nu-l

slăbise din gheară.

- Înţeles, întunecimea-ta!

- Apoi, dac-ai înţeles, puiule dragă, ce mai stai?

- Dacă nu-mi dai drumul de ureche...

Mare haz a făcut împăratul de vorba asta, şi zice râzând:

-Pt! să nu te deochi!

Şi l-a stupit pe mititelul în vârful nasului. Pe urmă, i-a lăsat urechea şi, fără să

mai zâmbească, răcnindu-i furios: "Ai plecat?", i-a tras un picior drept unde-

ncepe să-i zică spatelui coadă. S-a dus de-a berbeleacul puiul până la comoara

împărătească; a luat suta de mii de galbeni, şi, p-aci ţi-e drumul! Într-un suflet,

la-mplinirea datoriei.

Pe drum s-a prefăcut în chip de om, nici matuf, dar nici prea ţângău; om tocmai

în puterea vârstei, frumos şi arătos; şi, după ce s-a gândit, în care loc anume să

meargă pe pământ, zice:

"Ştii ce?... Am să mă duc la Bucureşti... cunosc oraşul... (că mai umblase de

multe ori p-acolo) e loc de petrecere. Banul e scump; învârtit bine, aduce peste

sută la sută; vorba veche: dacă eşti sărac, du-te-ntr-o politie bogată... din ce

scapă pântre degete altora, poţi culege destul; dacă eşti bogat, du-te-ntr-una

săracă... din orice firimitură dă s-aducă un nevoiaş la gură, îi smulgi peste

jumătate".

Gândind astfel, cum a picat în Bucureşti, a tras în miezul târgului, la hanul lui

Manuc. Acolo, a chemat îndată un samsar şi i-a spus să-i găsească fără zăbavă o

pereche de case frumoase, cu încăperi multe pentru stăpâni, musafiri şi slugi, la

aer curat, cu grădină şi fântână-n curte, cu pimniţe, bucătării, spălătorii, cu

grajduri şi şoproane, în sfârşit cu toate câte trebuiesc pentru aşezarea

cuviincioasă a unui negustor chiabur. La vreo câteva zile, casele erau şi

dereticate cu tot dichisul - nişte case mari în mahalaua Negustorilor; şi slugi

peste slugi, şi cai la grajd, şi caleşti în şopron...

Stăpânul casei, cunoscând păcatul oamenilor şi mai ales al femeilor, că or să-l

descoasă care mai de care, ca să-i afle rostul - că de unde e, cine e, cu ce

trăieşte, ce caută aici şi câte altele - a chemat pe jupâneasa bătrână - o

cotoroanţă zugrăvită şi smălţuită, pe care o pusese mai mare peste slugi, să

poarte cheile şi să ducă grija de toate - a poftit-o să şază jos pe chilim, iar el, de

pe divan, trăgând ciubuc, s-a apucat a-i povesti pă cum urmează.

- Uite, dragă kera Marghioalo... Mie, cum ţi-am mai spus, îmi zice kir Ianulea...

Eu sunt de felul meu din părţile despre Sfântagora. Părinţii mei, oameni de jos,

se ţineau cu o livede mică de măslini. Pe când împlineam şeapte anişori, le-a

venit părinţilor dorinţa să meargă la hagialâc; şi aşa, după ce au făcut rost "de

ceva parale, m-au luat împreună şi ne-am dus călare pe catâri până la portul

Salonicului. Acolo, ne-am suit pe o corabie mare, care aştepta cu pânzele

ridicate vânt, ca să pornească spre miazăzi către Iafa. N-a trecut mult; a-nceput

să sufle vântul aşteptat; s-au umflat pânzele, şi am pornit. Trei zile cu soare şi

trei nopţi pe lună am mers tot drept înainte fără nici o supărare. Noi mâncam

după datină post. Cam a treia zi, am mâncat la nămiez fasole şi ridichi... Ce sa

te pomeneşti?... Aşa pe la toacă, au început amândoi părinţii mei să se ţie cu

mânile de pântece şi să se vaite grozav: "mor" şi iar "mor"!... Căpitanul,

văzându-i cum se zvârcolesc şi se zgârcesc în dureri de moarte, a chemat

degrab pe un călugăr papistaş, care se suise cu noi pe corabie, om învăţat,

priceput şi la căutarea boalelor. Până să vie acela, bolnavii începuseră să-

nvineţească şi d-abia i-au putut spune ce mâncaseră - fasole şi ridichi. Călugărul

a-ntrebat încă o dată:

- Înţeleg, fiilor; dar trebuie să-mi spuneţi: aţi mâncat fasole şi ridichi, ori ridichi

şi fasole?

Iar mama i-a răspuns cu glasul leşinat:

- Ridichi şi fasole...

- Atunci, nu prea e bine! a zis călugărul.

Şi a poruncit să-i frece pe pântece cu câlţi aspri... Dar degeaba i-au frecat până

le-au jupuit pielea; că, pe când răsărea luna, tata întâi şi mama îndată după el,

şi-au dat otpustul ... Eu, copil, ce să fac?... Mă ţineam plângând tot după

căpitan şi după călugăr, şi i-am auzit vorbind aşa: zice capitanul:

- Părinte, dac-o fi holeră, m-am nenorocit; patruzeci de zile nu-mi dă voie să

intru-n port, mi se strică marfa şi rămâi sărac pe drumuri!

Dar omul învăţat i-a răspuns:

- Nu e holeră cum nu sunt eu călugăriţă. Asta e un fel de boală care bântuie mai

cu samă în postul Paştelui la christianii răsăriteni... Greşesc oamenii - c-aşa e

bietul om, supus greşelii - mănâncă întâi ridiche şi pe urmă fasole... Vezi bine,

ridichea îşi repede tăria-n sus, iar fasolea îşi navăleşte puterea spre partea

dimpotrivă; una-mpinge, alta nu se lasă; se-ncinge luptă cu iuţeală mare în

măruntaie, cârcei peste cârcei, până se face încurcătură-n maţe, de se sparge

praporul - şi se prăpădeşte omul de hurdukarismós - aşa zic grecii la năpasnica

asta de boală.

- Dar nu se ia?

- Deloc; n-ai nici o grijă.

I-au înfăşat frumos pe bieţii părinţii mei în nişte cearşafuri curate; le-au aprins

câte o lumânare de ceară la cap; un alt călugăr grec i-a prohodit şi, de

dimineaţă, când s-a arătat soarele deasupra talazurilor - "vecinica lor

pomenire!" - una! două! trei! i-au aruncat în adâncime... Pe mine, văzându-mă

plângând, şi-a făcut pomană căpitanul de m-a luat pe procopseală - întâi slugă,

pe urmă ajutor, mai apoi tovarăş... Nu-ţi mai spui, dragă kera Marghioalo, pân

câte necazuri am trecut; câte ocări, înjurături şi bătăi am înghiţit; de câte ori

era să pier în vultoare; de câte ori m-au amăgit împrejurările şi înşelat lumea -

mai ales de când am încăpuit eu singur o corabie şi m-am apucat de negoţ pe

seama mea, fără alt stăpân nici tovarăş decât norocul meu! Nu-ţi mai spui cum

am scăpat odată cu viaţa numa-n pielea goală, că, după ce umblasem şapte

luni pe ape, tocmai când să intru în Ţarigrad, mi s-a aprins corabia încărcată cu

cositor şi chihlimbar de peste două mii de lire, pe care le cumpărasem cu piper

şi curmale nici de trei sute! Nu-ţi mai spui câte şi mai câte am pătimit, prin

atâtea depărtări, pe mări şi pân ţări, cu fiarele, şi, încă mai grozave, cu

oamenii!... Destul să-ţi spui că, încet-încet, m-am chivernisit cumsecade,

ajungând să am o stare destul de bună pe potriva mea... Am învăţat, cât am

colindat pân lume, purtările cele frumoase; ştiu destule limbi străine - încai

despre a rumânească, pot zice, fără să mă laud, că o ştiu cu temei; măcar că de

viţă sunt arvanit şi nu prea am învăţat buche, dar, drept să-ţi spun, la asta nu

mă dau pe nici un rumân, fie cât de pricopsit cărturar. Îmi plac cu deosebire

limba şi lumea de-aici, şi, aşa, fiindcă m-am săturat de atâtea primejdii ale

călătoriilor, de atâta bătaie de cap şi de inima ale negoţului, am venit să m-aşez

aici, în Valahia, la Bucureşti; să mă bucur în isihie de rodul îndelungatei mele

trude...

- Doamne, kir Ianuleo, a zis kera Marghioala; pân multe ai mai trecut şi

dumneata!... Dar să nu-ţi pară rău! Încai n-ai pătimit ca atâţia alţii degeaba!

Frumos eşti, voinic eşti, bogat eşti! de trăit ştii să trăieşti!... Halal să-ţi fie!

Iar kir Ianulea a adăogat:

- Uitam ceva... Ascultă, rogu-te bine, dragă kera Marghioalo: să nu care cumva

să aflu că ai spus la vreun vecin, ori altcuiva - da măcar tatii, de s-ar întoarce

din fundul mării - câte le aflaşi acu de la mine, că, vezi dumneata? câtă nevoie

am de slujba dumitale, ca femeie cinstită şi credincioasă ce te ştiu; cât sunt eu

de blând şi cât eşti de bătrână, nu-ţi caut!... te cotonogesc! îţi rup ciubucul ăsta

pe şale şi te dau ş-afară din pâine cu ocară!... Ai priceput?

- Vai de mine! a zis bătrâna; s-ar putea?... N-am obiceiul!... În viaţa mea n-am

mâncat labe de pui!... Hei! kir Ianuleo; eu am slujit la case mari boiereşti... Câte

am văzut ş-am auzit eu!... n-am vreme acuma să ţi le povestesc!... dar, lasă...

- Ei, eu atâta-ţi spui dumitale... te nenorocesc!... s-a isprăvit!

- Să mă omori! a zis jupâneasa şi n-a mai stat; s-a ridicat de pe chilim şi a plecat

degrabă cu cheile la treburile ei.

Până seara, toţi ai casei; până-n două zile, mahalaua-ntreagă; până-ntr-o

săptămână, tot târgul... toată lumea a ştiut istoria lui kir Ianulea mai bine chiar

decât el; corabia arsese de trei ori; chihlimbarul prăpădit făcea douăzeci de mii

de lire; iar de atunci, în post, nu mai mănâncă nimini ridichi cu fasole, toată

lumea mănâncă fasole cu ridichi.

Cu azi, cu mâine, a făcut cunoştinţă kir Ianulea cu fel de fel de negustori, ba şi

de boieri; a-nceput să meargă pe la ei şi să-i poftească pe la el, la sindrofie. Şi la

toată lumea plăcea, fiindcă era om deştept şi blând, cu multă ştiinţă despre ale

lumii, cu purtări-alese şi, mai vârtos, cu dare de mână: levent şi galantom,

pătruns de filotimie şi de hristoitie - într-un cuvânt, adevărat om de omenie.

Astfel, care dintre negustori ba chiar dintre boieri aveau mai multe copile decât

stare, umblau cu dinadinsul să-l ginerească. În vremea asta, el şi pusese ochii

pe o tânără din vecini - o chema Acriviţa, fata a mai mare a lui Hagi Cănuţă,

toptangiu pe vremuri. Hagiul, văduv, era om de seamă, însă cam ififliu pe

potriva greutaţilor casei lui, fiind împovărat de trei fete, una după alta gata de

măritat, şi încă doi feciori - băieţi buni, aminteri, da cam nepricopsiţi; aşa că

puţină nădejde de zestre de la Acriviţa. Dar zestre-i trebuia lui kir Ianulea? Fata

era vestită de frumoasă; numai atâta cusur avea şi ea, că se uita, uneori, nu

totdeauna, cruciş; dar tocmai asta îi plăcea lui cu deosebire. Fata-l plăcea şi ea

pe el... A cerut-o hagiului, iar acesta, fără nazuri multe, i-a dat-o.

Fiind şi kir Ianulea, ca tot omul, supus slăbiciunilor omeneşti, era stăpânit de

patima fuduliei; îi plăcea să trăiască domneşte, numa-n petreceri scumpe,

împărţind în dreapta şi-n stânga daruri preţioase. Aşadar, a făcut o nuntă

strălucită cum nu se mai pomenise vreodată în mahalaua Negustorilor; încât

bărbaţii ziceau: "Trebuie să fie putred de bogat arvanitul!... Văzuşi, nene, ce

bine a lovit-o sărăcia de hagiu!", iar femeile: "Poftim, soro, noroc pe chioara lui

Cănuţă!"

Cum a adus-o kir Ianulea în casă cu lăutari, parc-a întors-o pe dos. Până la

sfârşitul cununiei, duminică seara, era blândă şi supusă ca o mieluşea; dar, luni

dimineaţa, s-a ridicat din pat ca o leoaică…; A chemat toate slugile, femei şi

bărbaţi; s-a uitat o dată chiorâş de i-a băgat în spaime pe toţi şi, de faţă cu

bărbatu-său, le-a zis:

- Să ştiţi că de azi încolo sunt eu stăpână aici! Şi să mai ştiţi că cu Ianuloaia n-o

să vă meargă cum vă mergea cu prostul de Ianulea! şi încă să mai ştiţi că eu am

toane: pe cine m-o supăra cu atâtica măcar, îl plesnesc şi-l trimit numaidecât la

agie să-şi ia merticul şi de-acolo! Scurt!... Aţi înţeles?… Aid-acuma! ieşiţi afară!

De atunci, zi cu zi, cocoana se făcea mai aspră şi mai ţanţoşă; şi, de ce era mai

ţanţoşă şi mai aspră, d-aia kir Ianulea o iubea mai tare; şi de ce creştea

dragostea dumnealui, de-aia-i creştea şi ifosul dumneei. Toata ziulica ofta omul

după o vorbă mai dulce, or după un zâmbet... Ea sta tot posacă şi-ncruntată.

Daca "s-apropia de ea şi da s-o mângâie, ca s-o mai îmbuneze: "Dragă Acriviţo,

de ce eşti supărată?" ea-l împingea cât colo:

- Ah! Ianuleo, fugi ca n-ai haz deloc… nu vezi? Alt barbat, în locul lui, şi-ar fi

pierdut răbdarea şi ori îi punea picioru-n prag, s-o potolească, ori o trimitea-

napoi la babacă-său, la Hagi Cănuţă... Dar el, unde? Când îl împingea, el îi

cădea-n genunchi: "Dragă Acriviţo, iarta-mă!" şi da să-i sărute mânile; dar ea:

- Uf! Ianuleo, scoală-te! nu mai mă plictisi!

- Nu mă scol până nu ma ierţi!

- Atuncea, stăi aşa până poimâine, dacă pofteşti!

Şi se scula ea şi pleca, după ce-i da cu tifla.

Kir Ianulea, ce să facă? Se uita după ea lung cum ieşea înţepată fără să-şi

întoarcă ochii, măcar că o ruga cu lacrimi să nu-l părăsească aşa... ofta, se

ştergea la ochi şi.... o iubea şi mai mult.

A mers aşa cât a mers, până i-a dat în cap cocoanei să-ntoarcă foaia, să-l

prăjească şi pe altă parte: s-a prefăcut că-l teme, că e zuliară . S-a prefacut azi,

s-a prefacut mâne, pân-a-nceput chiar să crează. Omul da bani cu împrumut, şi

fireşte veneau la el boieri, cocoane, negustori, slujbaşi, fel de fel de lume cu

daraveri. Cocoana Acriviţa sta cu urechea la uşă, s-auză tot; şi nu s-a mulţumit

s-auză numai; a sfredelit uşa cu un burghiu, ca să şi vază. Şi-ncai, nu tăcea? îi

spunea fără sfială ce auzise şi văzuse, şi ţine-te: că ăla ţi-a zis aşa şi i-ai răspuns

aşa; că pe aia ai strâns-o de mână şi i-ai sărutat-o de trei ori, şi, pe urmă, când a

vrut să plece, ai luat-o de mijloc şi te uitai la ea aşa galeş, şi ai dus-o până la uşă

şi iar i-ai sărutat mâna — şi câte alte ponosuri şi mai şi.

Iar dacă el se jura că pe nedrept îl bănuieşte, că el e dator să se poarte politicos

cu lumea şi mai ales cu cocoanele, ca orice negustor — ea începea să-l

ocărască, făcându-l neruşinat şi mincinos. Nu mai putea kir Ianulea; îi venea să

se strângă de gât ca piţigoiu şi mai multe nu. Dar nici cu atâta nu se mulţumea

cocoana. Nu-i era de ajuns cum le încornora toate câte le auzea şi le vedea pe

ascunsele; ca să afle şi mai multe, da bacşişuri la slugi să-l iscodească; ba a pus

chiar pe un frăţior al ei să nu-l slăbeasca de pe urme, să-i descopere toate

"berbantlâcurile dumnealui". Fireşte că nici slugile, nici frăţiorul, n-au putut

afla nimica, fiindcă omul era un bărbat nu se poate mai de ispravă.

Cocoana s-a pornit atunci cu ocări pe slugi, că-i mănâncă pâinea, ca hişte

"păcătoase, ticăloase şi necredincioase"; frăţiorului i-a strigat că ori e halpe, ori

"pe semne altceva", şi i-a poruncit să nu-i mai calce pragul, că-i rupe picioarele;

iar pe slugi chiar în faţa lui kir Ianulea, le-a smintit în palme şi le-a dat afară.

Cum a schimbat slugile, alte bănuieli şi alte certuri... Dar nici nu putem zice aşa,

fiindcă la ceartă unul spune una, altul alta, ori pe rând, ori amândoi deodată; în

sfârşit, are parte fiecare de cuvânt; pe când aicea, ţipa, ocăra şi blestema

numai dumneei, iar dumnealui asculta, înghiţea şi tăcea. Aflând slugile că în

casa asta nu cântă cocoşul, se dedeau bine cu găina; îi turnau fel de fel de

gogoşi, care de care mai umflate pe placul dumneei: că dumnealui face şi

drege, că umblă aşa şi pe dincolo; şi, fiindcă Ianuloaia era mulţumită cu astfel

de slugi, apoi şi ele-şi făceau de cap; furau de stingeau.

Totodată, Acriviţa mai căzuse şi la darul foiţelor: casa plină de jucători, masă

lângă masă - otusbir, ghiordum, ba şi stos - şi dulceţuri, zumaricale, vinuri,

cafele şi vutci, şi ciubuce peste ciubuce, ziua până seara, şi noaptea până la

ziuă. Pe lângă asta, era şi agiamie şi-nfumurată că nimini nu ştie juca mai bine

ca ea - şi, se-nţelege, pierdea gros. Toate cheltuielile şi pierderile astea îl

dedeau mult îndărăt pe kir Ianulea; nu se mai ajungea din venituri. De regulă

nu zicea nimica; dar aşa, uneori, cam în glumă, se-ntâmpla să-i scape şi lui câte

o vorbă, bunioară:

- Numa de nu ne-ar bate odată toba cu atâtea cacialmale!

Nu-i trebuia mai mult cocoanei…

- Da ce? nici atâta petrecere nevinovată să n-am în casa mea?... Dumneata nu

trebuia sa te fi-nsurat, dacă te ştiai pârlit, să iei pe Acriviţa, fata lui Hagi Cănuţă,

care n-a fost învăţată la casa părinteaseă să-şi mănânce de sub unghie!... Să fi

luat o mahalagioaică sărmană, s-o ţii încuiată pe măsline şi pe mămăligă, să-ţi

spele rufele şi să nu se-ndure s-aprinză un muc de lumânare-n casă! ori una, să-

ţi puie nişte coarne, să nu le poţi duce!... Nu ţi-e destul că sunt cinstită, după ce

că-ţi rabd, ca o nenorocită, toate ticăloşiile şi murdăriile dumitale?... Eu voi să

trăiesc; d-aia m-am măritat; aminteri mă duceam la călugărie!… Şi-n sfârşit,

dacă-ţi place, kir Ianuleo! de unde nu, du-t' te plimbă, şi să ne vedem când mi-

oi vedea ceafa... fără oglinzi!

Într-o zi, stând ei la masă împreună cu o sumă de musafiri, până s-aducă ciorba,

a-nceput din chiar senin Ianuloaia să vorbească despre o prietină măritată, care

nu se afla de faţă:

că s-a ţinut cu beizadea cutare, un copil! şi vodă, suparat foc, era să puie să-i

taie coadele şi s-o trimită surghiun la un schit, tocmai în fundul munţilor;

că a prins-o odată bărbatu-său, ziua-n amiaza mare, la Ţurloaia, la chiolhan, la

iarbă verde, cu consulul muscălesc şi cu alţi drăngălăi; - ţiganii îi trăgeau de

unul singur "Măi, cazace, căzăcele!" şi ea chiuia şi juca numa-n papuci, cu

palmele-n ceafă, apilpisită, ca un maladeţ zaporojean;

că-ntr-un rând, a plecat la Căldăruşani, s-o spovedească sfinţia-sa părintele

Ioanichie, şi a stat acolo de miercuri în săptămâna patimilor până-n săptămâna

luminată după izvorul tămăduirii; - se plimba toată noaptea cu duhovnicu-n

luntre pe lună şi cânta de răsuna lacul: "Frunzuliţă lobodă, of! ţaţo, gura lumii

slobodă!" iar părintele lucra din lopeţi şi-i ţinea isonul pe glas al optulea...

Şi câte alte grozăvii.

Musafirii şi mai ales musafirele faceau haz; iar bietul kir Ianulea, om cu

hristoitie, făcea feţe-feţe. A răbdat el cât a răbdat, şi zice, întâi cu destulă

blândeţe:

- Bine, Acriviţo, scumpa mea! cum poţi dumneata, mai ales că ştii ce bun

prietin sunt cu bărbatu-său... cum poţi, fără să le fi văzut toate astea cu ochii

dumitale, fără nici un temei, să catigoriseşti astfel pe o prietină, pe care o

primim aproape în toate zilele în casa noastră?... Îmi pare rău!

- Ei! apoi vezi bine că dumneata o s-o aperi... ca vă scoateţi ochii unul la altul!

Şi apoi le spune tutulor că acuma prietina nu se mai duhovniceşte la

Căldăruşani: i-a pus lui kir Ianulea gândul... "să-mi spargă casa!" Da o s-o prinză

odată şi n-o s-o ierte cum a iertat-o vodă; o să puie s-o tunză ca la cazarmă

pe... şi din "muscălească" şi "călugărească" n-o mai scoate.

N-a mai putut suferi kir Ianulea; s-a ridicat foarte turburat şi s-a răstit odată

tremurând:

- Ascultă-mă, Acriviţo! nu-ţi dau voie, mă-nţelegi, să mai zici o vorbă măcar

despre o femeie care - poţi spune dumneata toate murdăriile ce-ţi trec prin

gândul dumitale! - este mai cumsecade ca dumneata; că dumneata eşti, mă-

nţelegi, mai îndrăcită decât talpa iadului, şi oricât de blajin să fie omul, îl scoţi

din toate răbdările! Să taci din gură, scorpie nebună, că pui de te leagă şi te

trimit la balamuc, mă-nţelegi!

Cocoana s-a ridicat şi dumneei şi s-a năpustit asupra dumnealui, să-i arză o

palmă; dumnealui s-a ferit repede-ntr-o parte; iar dumneei, de necaz că nu l-a

putut nemeri, a luat castronul cu ciorbă de pe masă şi i l-a aruncat în faţă - l-a

opărit de sus până jos. Kir Ianulea şi-a ieşit din pepene; s-a repezit cu pumnii-n-

cleştaţi, s-o pilduiască; dar musafirii s-au pus la mijloc şi l-au oprit în piept:

- Nene Ianuleo! stai, omule! nu şade frumos!

Şi, pe urmă, cătră dânsa:

- Mai potoleşte-te şi dumneata, coană Acriviţo, pentru Dumnezeu! nu-l mai

turba!

Ţi-ai găsit!... S-a pornit cucoana pe răcnete, să rădice mahalaua-n picioare:

- Săriţi! săriţi, oameni buni! că mă omoară păgânul, arvanitul!... Mă baţi, ai?

după ce-ţi râzi de casa şi de cinstea mea, hoţule şi pehlivanule!... Dacă te-ai

îmbătat şi ai poftă de bătut, du-te de-ţi bate ţiitoarele de pân fundul

mahalalelor, pe care le-n-dopi cu pumnii de lire şi-n casă te caliceşti până la

lescaie, râtane!... Da pe mine să mă baţi? pe mine, mă! spurcăciune de

bădăran?... pe mine, fata lui Hagi Cănuţă, să-ndrăzneşti tu să mă baţi,

păcătosule, janghinosule şi râiosule!?... Stăi tu, că te-nvăţ eu pe tine, cenghene

turcească!

Şi până nu i s-o stins glasul, n-a contenit... Fireşte că petrecerea n-a mai mers

înainte... Au sărit toţi musafirii, care mai de care: "Nene Ianuleo!", "Cocoano

Acriviţo!"... că "la necaz spune omul multe"; că "are mâna cinci degete şi nu se

potrivesc unul cu altul"; că "şi măruntaiele din om tot se ceartă uneori"; dar

orişicum "nu e bine să s-auză-n lume de aşa-ntâmplări într-o casă de seamă!"...

şi aşa mai departe, cu chiu cu vai, i-au împăcat. Dar, fireşte, s-a ştiut îndată în

toată mahalaua că "biata Acriviţa lui Hagi Cănuţă a ajuns de-o bate arvanitul -

la masă! faţă cu musafirii! - după ce o-nşeală cu care-i iese-nainte!..." şi pe

urmă prietenele: "Cum a fost ea crescută, mititica, şi pe ce mâini a-ncăput!... o

s-o bage-n pământ păgânul!"

Lui kir Ianulea i-a trecut repede necazul şi iar "dragă-n sus! dragă-n jos! puiule

şi suflete!" şi orice poruncea dumneei, dumnealui răspundea:

- Cum pofteşti dumneata, fos-mu, parigboria tu kosmu! (vorbe frumoase, care-

nsemnează, pe elinica: lumina mea, mângâierea lumii!).

În vremea asta, cocoana Acriviţa se gândea:

"Eu cu budalaua, cu capsomanul ăsta de Ianulea, mult n-am să mai fac purici...

Ia să mă gândesc la viitorul meu…"

Astfel, zi cu zi, i-a luat diamanticalele şi sculele şi argintăria, şi le-a pus la

păstrare acasă la Hagi Cănuţă; pe urmă, a-nceput să vânză şi de pân lucrurile de

preţ ale casei, despre care "budalaua" habar n-avusese să facă şi el, ca orce

negustor cuminte, o catagrafie. Totodată, s-a luat cu binişorul pe lângă el; a-

nceput să-l mângâie şi să-l mâglisească. După ce l-a răsucit şi l-a fermecat cum

a ştiut ea, când erau într-o seară amândoi singuri la iatac, s-a pomenit kir

Ianulea că se repede dumneei şi-l ia-strâns în braţe şi pupă-l!… El zice:

- Mă iubeşti, draga Acriviţo?

Dar ea, uitându-se la el cruciş:

- Mai mă-ntrebi, Ianulică; fos-mu?

N-a putut kir Ianulea s-adoarmă toată noaptea de bucurie că s-a dat Acriviţa lui

pe brazdă... De-acu-ncolo, trai, neneco! Despre ziuă, când s-aţipească şi el, haţ!

îl ia dumneei iar în braţe şi zice:

- Dragă Ianulică, am să te rog ceva... dar... să nu zici ba.

- Când am zis eu ba la vreo dorinţă a mătăluţă, sufletul meu?

- Uite ce e... Tătiţa ar vrea să mărite şi pe surioarele mele - să nu-i rămâie fete

bătrâne-n casă - c-au şi-nceput mahalagioaicele (le ştii guriţa) să le zică "iepele

lui Cănuţă" - şi nu prea are cu ce sa le-nzestreze pe potriva lor; că dacă nu era

om cinstit şi filotim cum e, ar fi avut astăzi stare!... Mulţi bani are de luat de pe

la boieri mari; ce folos, dacă deocamdată nu-i poate scoate?... Dar, după ce o-

nchide el ochii, fireşte, dumneata ai să fii mai mare între clironomi; ai să strângi

pe boieri în chingi negustoreşte şi o să-ţi intri-n bani... Şi… aşa, m-am gândit să-

l ajutăm noi; să le facem fetelor o zestre cât de micşoară; că, de! cine se mai

însoară astăzi fără zestre, doar de dragoste?... Numai eu am avut noroc să te

găsesc pe dumneata - şi plăcut şi bogat, şi galantom şi să mă iubeşti atâta! "

Şi pe urmă, strânge-l iar şi pupă-l.

- Bine, puică, să le dăm... Cam cât?

- De! ştiu eu?... cam câte o mie, două de galbeni.

- Bucuros, sufleţele!... adu-mi aminte mâne să mergem la hagiul, să-i numărăm

paralele... Acu, aide, bibilico, să ne culcăm.

Dar ea îl strânge iar şi zice:

- Şi... pe urmă, uite... Frăţiorii mei... Nu e bine să mai stea aşa degeaba... M-am

gândit să le faci dumneata rost de un capitălaş, să s-apuce şi dânşii' de vreo

negustorie, că sunt gogeamite găliganii acuma, nu mai face să se lase tot în

spinarea bătrânului: pun-te masă! scoal-te, masă!… Ce zici dumneata, nu zic

bine?

- Dragă puiule, nu ştii că eu zic ce zici mătăluţă?… Adu-mi aminte mâne

dimineaţă... Acuma, hai să-i tragem un somn.

- Mai dă-mi o guriţă, Ianulică, parigboria tu kosmu!

I-a mai dat o guriţă, şi au adormit ca nişte copilaşi scăldaţi.

A doua zi, s-a isprăvit daravera: au fost înzestrate surioarele amândouă şi

amândoi frăţiorii încăpuiţi; iar peste vreo câteva zile, după ce i-a dăscălit pe

larg cumnatul mai mare în toate privinţele negoţului, ca om încercat, au pornit,

cu chimirul plin, după marfă - unul, cu corabia, de la Galaţi cătră Smirna înspre

părţile răsăritului; altul pân' Braşov, spre părţile apusului cătră Lipsca, în

chervan, cum umblau negustorii p-atunci.

Nu mai încăpea-n piele kir Ianulea de fericire... Ziafeturi peste ziafeturi zi şi

noapte, cu toate bunătăţile şi trufandalele; chef şi tămbălău cu zeci de musafiri

şi de lăutari - şi tot ce dorea Acriviţa trebuia să se-mplinească: Turnul Colţii să-l

fi cerut pe masa, kir Ianulea pe masă i l-ar fi adus.

Au mers lucrurile tot aşa şi iar aşa; a tot băgat mânile kir Ianulea în lada cu

bani; a tot luat cu pumnul, la loc n-a mai pus nimic, pân-a dat într-o zi cu

unghiile de fundul lăzii. N-avusese până-acuma obicei nici vreme să numere ce-

avea-n ladă; acu i-a dat în cap să facă şi asta, şi nu i-a trebuit multă răbdare...

Mai rămăseseră vreo trei sute şi ceva de lire - să tot ajunga pentru coşniţă şi

cheltuielile mărunte pe vreo două-trei săptămâni... Dar, om cu fire neclintită, s-

a gândit aşa:

"Ei! ş-apoi?… ce-mi pasă?... Mâine, poimâine se-ntorc băieţii cu marfa, ne

apucăm de negustorie şi, cu stăruinţă multă şi puţin noroc, umplem lada la

loc... Pân-atunci, helbet! avem credit destul!"

Şi s-a pornit după împrumuturi. Alergau cu limba scoasă samsarii de colo până

colo, să-i găsească bani cu orşice preţ… Pân-acuma el luase dobânzi cam

sărate; de acum ajunsese să plătească el camătă din ce în ce mai piparată. Mai

întâi nu s-a prea băgat de seamă; dar n-a trecut mult şi a aflat negustorimea că

se clatină rău kir Ianulea; şi mai ales că bântuia p-atunci mare chesat asupra

târgului, i s-a scurtat omului creditul de tot: cu mai bine de sută la sută şi de-

abia găsea, şi nu vreo sumă mai însemnată, doar num-aşa de mezelic. Toată

nădejdea lui se răzima pe întoarcerea tinerilor, care, nu-şi putea el închipui, de

ce zăbovesc atâta, când toţi negustorii plecaţi totodată, ba unii chiar mai târziu,

se şi-ntorseseră de la tacsid, fiecare cu încărcătura lui, la potrivită vreme.

Pasămite, cumnăţeii aveau cuvinte să zăbovească... Tocmai când să-şi piarză kir

Ianulea răbdarea, iacă-i sosesc, una după alta, două veşti destul de urâte...

Băiatului dintâi, pe când se-ntorcea de la Smirna, i se cufundase corabia

încărcată; iar el, începător în ale negustoriei, a fost uitat s-o asigureze... Cel mai

tânăr dedese la Lipsca, în iarmaroc, peste alt chilipir, se-ntâlnise cu nişte elini,

de care mişună totdeauna pân îmbulzeala târgurilor mari; hoinărise cu ei pe la

berăriile nemţeşti toată ziua, iar seara, merseseră-mpreună la cafeneluţa unui

simpatriot, într-o ulicioară dosnică de lângă Casa Sfatului, să-nvârtească un

endekamisi, şi pe urmă, la iuţeală, un stosişor; şi aşa, de pe la aprinsul

lumânărilor până despre ziuă, îl lăsaseră tinichea: nu mai avea băiatul nici cu ce

să vie-napoi acasă.

Cum s-a răspândit vorba şi despre asta, au intrat la grijă mare creditorii lui kir

Ianulea, că rămâne mufluz, şi s-au adunat cu toţii la cafeneaua de la Hanul cu

Tei, spre a se sfătui ce-i de făcut, ca să-l ţină zi şi noapte sub de aproape pază,

nu cumva s-o şteargă înainte de sorocul plăţilor, cum au muflujii obicei. Pe de

altă parte, văzându-se scos la selemet, l-a apucat pe kir Ianulea un fel de

groază... Ce are să facă el de-acuma, căzut în sărăcie, în necinste şi-n ocară?...

Or să-l vâre întâi în temniţă, şi, pe urmă, când i-or da drumul, să-ntinză mâna

pe la porţile ălor de i-a-ndopat cu atâtea bunătăţi şi daruri!... Şi încă, treacă-

meargă toate!... Dar ce te faci cu fata lui Hagi Cănuţă?...

N-a stat mult la gânduri spre a vedea că alta nu-i mai rămâne decât să spele

degrabă putina - să se ducă, încotro vedea cu ochii, până dincolo de Mărul

Roşu. Astfel dar, în faptul zilei, s-a sculat binişor, a strâns câtă drojdie se mai

găsea pe fundul lăzii, s-a dat jos la grajd, a poruncit să-i puie şaua pe un

buiestraş tătăresc, a-ncălecat, spunând argatului că merge până la Snagov după

plătică proaspătă, că are deseara musafiri la masa, a ieşit pe poartă la pas şi...

pe urmă, cu ochii tot înainte, p-aci ţi-e dmmul...

Când a luat-o pe subt mitropolie la stânga, cătră câmpul Filaretului, se

luminase de răsărit, aşa că, suind la deal, pân dreptul Cuţitului de Argint, şi

uitându-se-napoi în vale, a zărit un pâlc mare de călăreţi în goană venind parcă

pe urma lui. În adevăr, bănuiala i-era întemeiată... Prinseseră de veste

negustorii şi porniseră repede după el cu ceauşi de la agie. El a vrut s-abată din

drumul mare şi s-o ia pe subt deal la dreapta; dar a dat de nişte şanţuri;

buiestraşul s-a poticnit şi l-a trântit cât colo... Atunci, omul s-a sculat, a părăsit

calul şi a apucat-o pe jos. A suit la nişte uluci, le-a sărit; pe urmă, alt şanţ şi alte

garduri, până când, rupt de osteneală, ajungând pe culme, s-a oprit în faţa

viişoarei unui mărginaş bondoc şi-ndesat, care tocmai se spăla pe ochi de

dimineaţă la soare în prispa cramei.

Kir Ianulea, cum l-a văzut, i-a zis gâfâind:

- Bună dimineaţa, neicuţule; cum te cheamă?

- Bună dimineaţa, jupâne... Pe mine Negoiţă mă cheamă; da pe dumneata?

- Kir Ianulea...

Şi d-abia mai ţinându-l balamalele, a păşit pârleazul înăuntru şi zise:

- Frate Negoiţă, fă-ţi pomană şi mă scapă! Umblă nişte duşmani să puie gheara

pe mine, să mă nenorocească! Ascunde-mă undeva pe-aici, şi eu te fac om

bogat... Iar, dacă pân-oi pleca nu ţi-oi dovedi că te pot procopsi, atunci primesc

să mă dai chiar dumneata pe mâna duşmanilor... Mă rog dumitale, frate

Negoiţă, nu mă lăsa-n pierzare! mă rog şi iar mă rog!

Negoiţă s-a scărpinat în cap stând puţin la gânduri şi a răspuns:

- Ascultă-mă, kir Ianulea; ce sunt duşmanii dumitale?... n-or fi boieri?... că de!

drept să-ţi spun, cu boieri în cârcotă nu mă bag...

- De unde, hoieri? sunt negustori...

- Atuncea, te scap...

Cum l-a ascuns subt o claie de haraci, peste care a mai trântit şi nişte coceni de

porumb, iacătă şi duşmanii...

- Mă, neicuţă - a-ntrebat unul - nu văzuşi dumneata adineaori trecând p-aici un

negustor - aşa ş-aşa?

- N-am văzut.

- Ţi-am da un bacşiş bun, să ne spui încotro a apucat...

- Păi, dacă nu l-am văzut...

- Spune, mă! A zis un slujitor ridicând gârbaciul...

- Dumneata mă poţi şi omorî!... da dacă nu l-am văzut...

- Dacă n-a văzut omul, n-a văzut, zice altul... Hai degrabă-nainte, că pierdem

vremea degeaba.

Şi au plecat, care călare, care pe jos, unii-ntr-o parte, alţii-ntr-alta, alergând ca

nebunii... După plecarea lor, Negoiţă s-a suit într-un dud mare şi s-a uitat

pretutindeni roată, să se-ncredinţeze dacă s-au depărtat bine; pe urmă s-a dat

jos încetinel şi l-a scos pe fugar din ascunzătoare.

- Te-am scăpat! acuma, să te văz, kir Ianuleo... te ţii de vorba?

- Dragă neică Negoiţă, nu ştii cât îţi sunt de-ndatorat şi cât vreau din tot

sufletul să mă ţiu de cuvânt!... Iar ca să-nţelegi că mă pot plăti de dumneata, te

rog şezi colea lângă mine să afli cine sunt eu şi să asculţi toate păţaniile mele.

Şi i le-a povestit toate pe şart kir Ianulea lui Negoiţă - de cum a fost plecat din

adâncuri după porunca împărătească şi până-n ceasul de faţă - toate, cu de-

amănuntul toate, pe care Negoiţă le-a ascultat cu plăcere mare şi cu multă

luare-aminte.

- Şi acuma, neică Negoiţă, ascultă bine cum te pot eu procopsi pe dumneata...

De câte ori ăi auzi c-a intrat dracu-n vreo femeie, nevastă, fată, măcar fie ori

din ce loc, ori de ce neam ar fi, să ştii că eu sunt ăla. Numaidecât dar să vii

acolo, că eu nu ies din ea până nu m-ăi goni dumneata... Fireşte că daca i-ai da

de leac, degeaba n-are să-ţi fie... Bărbatul femeii ori părinţii fetei or să te

răsplătească frumos... Ce zici?... îţi vine la socoteală?

- Cum nu? a răspuns zâmbind Negoiţă. Iar kir Ianulea, după ce i-a mulţumit încă

o dată, a plecat p-aci-ncolo.

Nu se-ncheiase nici o lună după astea, şi coborând Negoiţă-n târg cu nişte

vişine trufandale de vânzare, a aflat de la precupeţi că pe una din fetele lui

Zamfirache Ulierul din Colentina, a de s-a logodit cu Ilie Bogasierul de la

Bărăţie, o munceşte dracul de vreo zece zile... Ce nu i-au făcut?... Leacuri,

descântece, molitve... degeaba! Părinţii şi logodnicul plâng într-una văzând-o

cum se canoneşte... Vorbeşte în toate limbile fără să le fi-nvăţat, şi sporoveşte

şi-i turuie mereu gura şi spune fel de fel de taine şi pâre - de unde le-o mai fi

ştiind? - încât o lume, care aleargă s-o asculte, stă şi se cruceşte:

ba că "sacul cu lire de la pahamicul Iordache din Dudeşti, de nu i s-a mai dat de

urmă - furat de grămăticul pe care l-au prins pe drumul Olteniţei şi a scăpat

peste noapte din beciurile agiei - se află acum pus bine, înfăşurat într-un

testemel ceadiriu, în fundul sertarului de jos de la scrinul de lângă soba din

iatac la clucereasa Tarsiţa, mătuşă despre mamă a lui aga, mai tânără ca

dumnealui - se-ntâmplă! - şi că cine nu-i ştie merchezul poate scotoci-n sertar

cât pofteşte, că nu-i dă de fundul adevărat";

ba că "adiata lui Agop, tutungiul de la Sfinţi, lăsată nepoati-si, nu-i scrisă de

răposatul: a ticluit-o pe urmă, într-o noapte, bărbatu-său Tacor, cafegiul din

Caimata, care vinde şi suliman şi canà de păr... Tacor cu Avedic, paracliserul de

la biserica armenească";

ba că "fratele ăla tinerelul, de d-abia-i mijeşte mustaţa, călugăraşul sprâncenat,

care şade la preacuvioşia-sa părintele archimandritul Hrisant, în curtea

mitropoliei - chip şi seamă la-nvăţătura cântărilor - este fata a mai micşoară a

lui Ristache Muscalagiul de la Ploieşti"...

şi câte şi mai câte alte bazaconii - cine le mai poate ţinea minte?

Cum a auzit Negoiţă toate astea, şi-a desfăcut coşurile la precupeţi cu rădicata

pe ce a putut rupe şi s-a dus de-a dreptul să vază şi el pe fata apucată; şi cum a

ajuns acolo, s-a vârât pântre lumea adunată ş-a spus părinţilor şi logodnicului

că el o scapă pe fată dacă i-or da o sută de galbeni. Fireşte că bieţii oameni n-

au mai stat la gânduri: o sută fie! Iar Negoiţă s-a apropiat de urechea pătimaşei

şi, făcându-se că o descântă, i-a zis încet şi sfios:

- Am venit, kir Ianuleo, după vorba noastră...

- Am înţeles, i-a şoptit duhul: dar, drept să-ţi spui, neică Negoiţă, nu te-am

crezut aşa de nătărău, să te mulţumeşti cu o sută de galbeni... Ce o să-ţi ajungă

ţie numai atâta? Trebuia să ceri gros! Dar fiindcă ai greşit, te iert de data asta...

Acu mă duc la Craiova, să intru în soţia caimacamului. Săptămâna viitoare să

te-nfiinţezi acolo... Nu mă face să te-aştept prea mult; mai am şi alte

trebuşoare, nu numai grija dumitale... Caimacamul îşi iubeşte nevasta ca ochii

din cap, e şi bogat şi darnic. Socoteşte-te bine în talia asta, că de-acolea-ncolo

nu mai ai nici o putere asupra mea; să ştii că după aia sunt dezlegat de orce

cuvânt şi nu mai avem nimica de-mpărţit împreună!

Zicând acestea, s-a depărtat duhul... Tânăra s-a tâmăduit. Toată lumea se-

nchina; părinţii şi logodnicul nu ştiau ce să mai facă de bucurie, iar Negoiţă,

luându-şi suta de galbeni, a pornit la vie să se gătească de drum lung.

Şi-a vândut a doua zi rodul la un oltean; a treia zi şi-a cumpărat un căluşel, cu

tot dichisul de călărie, de la pătură şi şea pân la ipingea; a patra, dimineaţa, a

plecat. Asta era într-o miercuri... Ziua umbla, noaptea se odihnea; aşa încet-

încet, haidea-haidea, marţea următoare, pe la asfinţit, a ajuns drumeţul la

straja Craiovei, şi, de acolo, întrebând din om în om că unde ar putea găzdui un

negustoraş ca el, l-au mânat la un han peste drum de o biserică mare.

Cum a descălicat, a dat calul în primirea argaţilor şi a intrat în cârciumă, unde

mai erau şi alţi isnafi, să-şi prinză inima cu un ciocan de rachiu şi cu ceva

mezelic, înainte să meargă la odaie. Înserase binişor. Până să-i frigă nişte

pastramă, sta la masă pe gânduri; stând aşa, aude clopote, şi întreabă pe un

arnăut, care trăgea ciubuc la altă masă, ce sarbătoare e a doua zi, de se face

priveghere mare.

De la arnăut şi de la cârciumăreasă, află îndată ca nu-i a doua zi nici o

sărbătoare, dar că aşa se fac ziua şi noaptea slujbe peste slujbe la toate

bisericile pentru uşurarea tinerei soţii a caimacamului, care e chinuită de

duhuri, şi nu-i pot da de leac cu nimica: toate babele meştere, toţi doftorii de la

Sibiu, pricepuţi la aşa boale, toate maslurile şi molitvele, citite de vlădica şi

arhiereii cu patruzeci de preoţi - degeaba. Femeia are năvârlii grozave: într-una

sare şi joacă tontoroiul, că trebuie s-o lege; cât o ţin legată, dârdâie din toate-

ncheieturile şi scrâşneşte, parcă ar arde-o în foc; dacă-i dau drumul, iar începe

să sară şi să ţopâie, şi ţopâie şi sare, până o leagă iar; asta de peste o

săptămână, fără clipă de odihnă şi fără să primească-n gură măcar o picătură

de apă... O lume se-ngrozeşte; iar soţu-i se jeleşte ca un nenorocit; şi de-aia se

fac slujbe peste slujbe la biserici, doar s-o milostivi Maica Domnului cu vreo

minune.

Negoiţă a dat ţoiul repede pe gât, a-mbucat o fărâmă de pastramă, ca orce

slugă, de teamă să nu-l aştepte prea mult stăpânul; a dat un icusar arnăutului şi

l-a rugat să-l ducă degrabă la curte. Când au ajuns acolo, fierbea lumea, că

bolnavei i-era totdeauna mai rău când înnopta... O sumă de cucoane şi

slujitoare o ţineau legată-n cearceafuri ude pe biata tânără, care se zbuciuma

din creştet până-n tălpi; preoţii-n odăjdii mari o slujeau ş-o afumau cu

cădelniţele, iar soţul plângea, făcând mereu la metanii. Când iată că un arnăut

vine şi zice-n gura mare:

- Maria-ta, nu te supăra!... este aici un om prost, care vine tocmai de la

Bucureşti într-adins; zice că el ştie să descânte la boale ca a d-sale şi-şi pune

capul chezăşie că o tămăduie îndată.

S-a ridicat nenorocitul, luminat în pierzania lui de razele nădejdii din urmă, şi a

strigat:

- Să vie!

Cum s-a arătat Negoiţă în prag, până să-l întrebe cineva ce şi cum, tânăra s-a

potolit din dârdâială, a poruncit, parcă era sănătoasă la baie, să-i scoată

cearceafurile; s-a uitat drept la el, a început să râză veselă, ca la vederea unui

vechi prietin de mult aşteptat, şi i-a făcut semn să vie mai aproape, chemându-l

chiar pe nume:

- Bine-ai venit, dragă Negoiţă! ce mai faci? sănătoşel? vino-n-coace mai

aproape, că am să-ţi spun ceva, să nu ne-auză niminea!

Cine să-şi crează ochilor şi urechilor?... Negoiţă a dat pe toţi într-o parte, s-a

apropiat prieteneşte de pătimaşă şi i-a şoptit:

- Drăguţă, să mă ierţi că te lăsai să cam aştepţi, dar nu ştii ce greu drum şi ce

gloabă de cal am avut.

- Nu face nimica, a răspuns duhul foarte încet; eu plec de aici... De-acuma, te-

am procopsit; nu-ţi mai sunt dator cu nimica. Să ştii prin urmare, neică Negoiţă,

că asta ţi-este a din urmă... Să nu care cumva să te mai văz că te ţii de coada

mea, că nu numai nu capeţi nimica, dar încă mă şi supăr, şi dacă m-oi supăra,

de! poate să-ţi pară foarte rău... Atâta-ţi spun...

A pierit duhul... şi fireşte şi-a venit pătimaşa-n fire, bună zdravănă ca mai-

nainte, parcă şi mai veselă... Acuma cu câte daruri şi cinste l-a-ncărcat

caimacamul pe Negoiţă, ce să vi le mai înşir eu? - că vi le puteţi singuri

închipui... I-a daruit cu hrisov o moşie, s-o stăpânească de veci, şi pe dasupra l-

a şi boierit.

Trăia acuma Negoiţă în huzur, ce cu gândul nu gândise, de vreo trei luni şi mai

bine. Dar într-o zi, tocmai când îşi făcea după prânz tabietul boieresc, cu cafea

şi ciubuc în pridvorul lui de la ţară, iacătă vede de departe, pe drumul care vine

dinspre miazăzi, un vârtej de praf, care se tot apropie… Ce să fie?... Sunt nişte

slujitori de la curte: vin în goană cu naltă poruncă să-l aducă napristan la

Craiova.

Nu i-a prea plăcut lui Negoiţă că i-au turburat tabietul; dar ce să facă?...

Ajungând la curte a sârutat mâna stăpânului; acesta l-a luat în braţe, l-a sărutat

pe frunte, şi i-a zis:

- Prea iubite frate Negoiţă, dacă ţii la mine câtuş de puţin, să porneşti fară clipă

de zăbavă spre Bucureşti: butca e gata; pe drum aşteaptă cai de olac din poşte-

n poşte... Fata măriei-sale lui vodă, domniţa, e apucată cum a fost şi nevasta-

mea, poate şi mai rău, după stafeta ce primii... Numai dumneata o poţi scăpa...

Aleargă!

"M-am fript!" s-a gândit Negoiţă; dar de zis, n-a putut zice nimic.

Caimacamul l-a strâns în braţe, l-a suit în butcă şi, mânaţi, bre! Surugiii au dat

bice şi călcâie, pe urmă ţipete şi chiote... Până a doua zi, pe la ceasul vecerniei,

l-au adus pe Negoiţă techer-mecher drept la scara palatului domnesc din

Bucureşti.

Vodă şi doamna, frângându-şi mâinile, l-au întâmpinat în capul scării, şi vodă i-a

strigat în greceşte, cum vorbea p-atunci boierimea:

- Ah! Dumnezeu te-a adus, boierule! Poftim!

Dar Negoiţă - de unde ştie greceşte? - a răspuns într-o doară:

- Cine nu-l caută îl găseşte, măria-ta, dar cine-l caută! Să vedem!... să-l

cautăm!... Dacă s-o putea, şi mie mi-ar părea bine. Să vedem...

- Haide!

Şi zicând asta, vodă l-a-mpins pe Negoiţă până-n sagnasiul din fundul sălii...

Acolo sta domniţa greceşte pe un covor jos, clătinând mereu din cap ca o

păpuşă cu gâtul pe sârmă; într-una se chinuia aşa de cinci zile cu dinţii-ncleştaţi

şi fără să-nchidă ochii o clipă.

Cum s-a arătat Negoiţă, donmiţa a stat din cap şi a-nceput să ţipe, apucată de

toate năbădăile:

- Afară! daţi-l afară! să nu-l văz în ochii mei pe râtanul de Negoiţă! afară!... să

vie băbaca!

Negoiţă n-a aşteptat mai multe şi, în loc să se supere că-l goneşte cu ocară, a

ridicat aşa din umeri, parc-ar fi zis: “De! dacă nu pofteşti”…

S-a-ntors în loc şi a voit să plece. Dar doamna l-a apucat de mână, iar vodă s-a

apropiat de fiică-sa:

- Aicea sunt! uite băbaca matale!

- Nu tu! ţipa fata. Nu te-am chemat pe tine! sa vie băbac-al meu!

- Eu sunt băbac-al tău! a zis cu lacrimi fierbinţi prăpăditul de bătrân.

Dar copila, ţipând şi mai grozav:

- Nu! nu eşti tu! tu eşti urât! tu du-te cu Negoiţă! să vie căpitan Manoli

Ghaiduri, că el e băbac-al meu adevărat!

La aşa vorbe nebuneşti, doamna a leşinat... Dacă nu era Negoiţă s-o apuce-n

braţe, cădea lată. Au sărit cocoanele curţii şi au luat-o s-o frece cu oţet de

trandafir şi să-i dea pe la nas cu pene aprinse. Iar bietul vodă a-nceput să se

bata cu pumnii-n fes, pe câtă vreme copila tot mai tare ţipa.

- Să-mi aduceţi pe băbac-al meu! pe căpitan Manoli! p-ăla-l vreau eu!

În sfârşit, Negoiţă zice lui vodă la o parte:

- Măria-ta, la aşa pătimaşi trebuie să le facem cheful deocamdată; că dacă ne-

mpotrivim, îi aţâţăm mai rău.

I l-au adus prin urmare pe capitan Manoli... Mai rar aşa palicar! înalt, spătos şi

mustăcios - o mândreţe de arnăut! şi muiat numa-n fireturi de sus până jos - să

fie de fală pentru orice curte domnească!

Cu mustăţile lui frumoase înecate de lacrimi, s-a apropiat căpitan Manoli, sluga

credincioasă, de fiica doamnei; iar mititica, îndată ce l-a văzut, s-a descruntat

deodată, a zâmbit dulce şi, ca orice copil supus când roagă frumos pe tată-său

sa-i facă un hatâr, i-a zis cu multă blândeţe:

- Băbacă! te rog, băbacă, dacă mă iubeşti, să-i tai lui Negoiţă nasul şi urechile şi

să-l dai afară ca pe un obraznic… că e botos, e lacom şi nemulţumitor!... să nu-l

mai văz în ochii mei, că nu-l pot honipsi !

Căpitanul Manoli iubea fireşte pe domniţa din tot sufletul; dar aşa hatâr mare

nu-i putea face fară voia stăpânilor. Iar Negoiţă s-a gândit: "Aşa ţi-e vorba?...

Bine!" pe urmă s-a-ntors la vodă şi zice:

- Măria-ta, ia să se dea toţi într-o parte, să văz şi eu mai aproape pe pătimaşa.

I-au făcut toţi loc, iar Negoiţă s-a dus drept la domniţa care se zbuciuma şi

răcnea cât putea:

- Afară Negoiţă! Ieşi afară, mojicule!

Dar el nu s-a sinchisit de pandoliile ei şi i-a vorbit încet:

- Drăguţă, eu aş zice să pleci mai bine de bunăvoie... Aş! fata răcnea mai rău:

- Afara Negoiţă!

- Şi zi, aşa, ai?... Nu vrei?

Ş-a dat s-o apuce de mână. Atunci domniţa l-a scuipat în faţă şi i-a ars o palmă

de i-a scăpărat ochii lui Negoiţă.

El s-a şters cu mâneca pe obraz şi întorcându-se-n loc spre vodă, zice:

- Măria-ta, patima asta vine aicea cu o-mprejurare cum pân-acuma n-am mai

întâlnit... Că n-ar fi leac de tămăduire, nu zic; dar, singur eu, nu pot face

deocamdată nimica... îmi trebuie un ajutor... Am aicea la Bucureşti, în

mahalaua Negustorilor, o prietenă meşteră care ştie să tragă de gâlci şi de

năjit; e văduva unuia care şi-a prăpădit averea-n risipă şi-n desfrânări; a rămas

mufluz, şi-a luat lumea-n cap şi a lăsat pe biata femeie nevinovată pieritoare de

foame... O cheamă Acriviţa Ianuloaia, fata lui Hagi Cănuţă...

La vorbele astea, domniţa a-ncetat deodată cu ţipetele, ş-a-nceput să tremure,

clănţănind ca-n toiul frigurilor.

- Aşadar, rog pe măria-ta să poruncească a pune iute caii, s-a-duc numaidecât

pe Ianuloaia.

A vrut să facă un pas; dar domniţa l-a apucat strâns de pulpană, ţipând

apelpisită:

- Stăi, Negoiţă!

Şi... ce să mai lungim acuma povestea? - că o poveste, cât de frumoasă, dacă-i

prea lungă, iar nu face - i-a trecut copilei, parcă numai visase cineva c-ar fi fost

bolnăvioară; s-a gătit frumos, ş-a plecat veselă cu doamna la plimbare, în butcă

deschisă... Patru telegari cu falaitar; doisprece arnăuţi călări înainte şi tot atâţia

în urmă fluturându-le fustanelele; iar Manoli, sus pe capră, cu mâna dreaptă pe

prăselele hangerului din sileaf şi cu stânga răsucindu-şi mustăţile... Şi era mare

bucurie pe sufletul lui vodă, când se uita de la fereastră cum zbura butca

departe…

Negoiţă a rămas în gazdă la curte. Cam a treia zi, aducându-şi aminte că mai

are şi alte daraveri în Bucureşti, a mers drept în mahalaua Negustorilor, să-i ia

urma Ianuloaiei... Casele cele frumoase le vanduseră creditorii... Sărmana!

părăsită de bărbat, trăia acuma la tată-său, la hagiul... Acolo, găsind-o, a rămas

încremenit de aşa frumuseţe, mai ales cum se purta ea acuma, cernită de sus

până jos, ca orce văduvă jalnică... După ce i-a sărutat mâna, i-a zis:

- Uite, cocoană; eu mă ştiu dator lui kir Ianulea cu o sută de galbeni; ieri am

aflat de nenorocirea dumneavoastră, şi ţi-am adus datoria... Poftim!

Cocoana a-nceput să plângă şi să-l întrebe dacă ştie el ceva despre ce s-o fi

făcut omul ei, că ea nu mai poate - se frige, o să moară de dorul lui. Negoiţă i-a

răspuns că nu ştie nimica; iar, ca mulţumire că bărbatu-l îndatorase la vreme

de mare nevoie, a rugat-o pe cocoana să primească a stăpâni ea de veci

viişoara lui de la Cuţitul de Argint, şi i-a şi dat la mână hârtie de danie, întărită

cu pecetie domnească. După aceea, ca să se mântuie el odată de slujba

doftoritului, s-a gândit câtva şi i-a mai spus:

- Cocoană, eu am văzut mult bine de pe urma bărbatului dumitale; în cinstea şi

pomenirea lui, vreau să te-nvăţ ceva, cu care, la prilej, să te salţi bine din lipsă...

Ascultă, rogu-te, cu luare-aminte... De câte ori ăi auzi c-a intrat dracu-n vreo

femeie, nevastă, fată, măcar fie din orce loc, or de ce neam ar fi... numaidecât

să mergi acolo, că nu iese din ea până nu l-ăi goni dumneata... Să-i zici

pătimaşei numai atâta, parc-ai fi-ntâlnind pe omul dumitale: “Aici mi-ai fost

ascuns, Ianulică?… şi eu te căutam ca o nebună... fos-mu! parighoria tu

kosmu!”

- De unde ştii dumneata vorbele astea? a-ntrebat cocoana privindu-l cruciş.

- Le-am învăţat, demult, de la un prietin... a răspuns Negoiţă, zâmbind la

privirea cocoanei; apoi a adăugat: ...Numai atâta să-i spui... Pe urmă, s-o apuci

în braţe, tot cu gândul la kir Ianulea: să te uiţi la ea aşa frumos, cum te uiţi

acuma la mine, s-o săruţi cu foc şi să n-o slăbeşti din dragoste până nu-i trece

de tot… Fireşte că, după potriva ipochimenilor, n-are sa-ţi fie osteneala

degeaba... Ai înţeles?

- Am înţeles.

- Acuma, rămâi sănătoasă, cocoană! S-auzim de bine!

S-a-napoiat după acestea Negoiţă la curte, unde a stat încă vreo patru-cinci

zile, numa-n bunătăţi şi-n cinste mare. Când şedea el sus la masă cu măriile-lor,

cu protipendada şi cu evgheniştii ăi mai simandicoşi, cântau jos pe sub ferestre

meterhanele şi jucau soitarii pentru petrecerea isnafilor ş-a prostimii. A opta zi,

s-a hotărât Negoiţă să se pornească la urma lui înspre părţile Jiului... L-au

căftănit şi i-au dăruit vodă şi doamna câte trei pungi de ibrişim cu câte o mie de

galbeni; iar domniţa, un inel cu o nestemată cât o alună turcească, şi cu sevas

mare l-au pe-trecut toţi până jos în capătul scării.

Căpitan Manoli s-a rugat de stăpâni să ducă el pe Negoiţă pân-acasă. Toată

vremea, pe drum, l-a-ngrijit căpitanul ca un frate ziua şi noaptea, cântându-i

din gură şi cu tambura manéle turceşti şi cântece de palicari de pân munţii lui

depărtaţi - şi cânta straşnic; avea şi glas şi pătrundere. I-a plăcut mult lui

Negoiţă tovărăşia lui Manoli şi ajungând acasă la moşie, s-a crezut dator să

poftească şi el în gazdă pe căpitanul, care era tot atât de plăcut şi de bun, pe

cât de voinic şi de viteaz... Seara au cinat împreună, cu vin vechi de Drăgăşani,

cu cafele şi ciubuce până târziu; iar, după cină, la care, osteniţi cum erau de

drum, se cam trecuseră din pahare, căpitanul, cât era de mare palicar,

înecându-l deodată aşa un parapon, s-a lăsat să-l podidească plânsul ca pe o

femeie, şi căzând în genunche, i-a zis gazdei;

- Eu sunt sarac, bei-mu (adică prinţul meu), n-am să-ţi dăruiesc nimica de preţ;

dar numai Dumnezeu şi sufletul meu ştiu cât îţi sunt de recunoscător!... că,

dacă se prăpădea fetica, eu - uite, vezi hangerul ăsta?... până-n prăsele mi-l

băgam în piept!... că, fără copila asta, ce s-ar mai fi făcut Manoli sărmanul,

sărmanul Manoli?

Ş-a-nceput să sărute mânile lui Negoiţă şi l-a rugat să-i primească-n dar o

pereche de mătănii de la Ierusalim.

Câtă vreme căpitan Manoli vărsa aici lacrimi de mulţumire, colo, departe, la

Bucureşti, se jelea de durere mitropolitul, că una dintre nepoţelele î.p.s.-sale

începuse sa aibă pandolii... Dar s-a-ndurat pronia şi nu l-a lăsat să plângă prea

mult pe robul Iubitoriului-de-oameni... Cum a intrat coana Acriviţa pân gangul

clopotniţei, parcă i-a luat tinerei boala cu mâna... Şi a zis bodaproste Ianuloaia

când a plecat blagoslovită şi mulţumită destul de la mitropolie.

Iar, noaptea aceea chiar, în adâncuri se aduna soborul demonilor dinaintea lui

Dardarot, să asculte pe Aghiuţă, care se întorsese şi el la urma lui cu coada-ntre

picioare, rupt de oboseală.

Le-a povestit el toate câte le pătimise dincolo, mai cu şart şi mai frumos decât

vi le-am putut eu povesti dumneavoastră. Împăratul a tăcut un haz nespus şi a

zis râzând:

- M-am pătruns acuma cum merge pricina... Halal să-ţi fie, dragă Aghiuţă!

frumos te-ai purtat, n-am ce zice… Cu ce vrei să te răsplătesc pentru atâta

osteneală?

- Întunecimea-ta, spre răsplată, două hatâruri am să-ndrăznesc a cere.

- Spune, puiule dragă.

- Întâi, pe Acriviţa şi pe Negoiţă să nu-i văz vreodată p-aici! Ducă-se la rai, să se-

mpace sf. Petre cu ei cum o şti.

- Bine... Şi al doilea?

- Al doilea, să mă lăsaţi să mă mai odihnesc şi eu puţintel acasă, că m-am

dehulat de atâtea trebuşoare pe pământ.

- Bine, ş-asta!... ai dreptul să dormi trei sute de ani de aci-ncolo fără să te mai

supere nimini cu nimic!

Zicând acestea, Dardarot i-a tras un picior după obicei şi l-a trimis să se culce.

Şi aşa, au mers cocoana Acriviţa şi Negoiţă, fiecare la ceasul său, în rai; iar

Aghiuţă s-a pus să-i tragă la soamne... şi dormi! şi dormi! ş-o fi dormind ş-

acuma, dacă nu cumva s-o fi sculat, mititelul, să se apuce iar de cine ştie ce

drăcii.

O făclie de Paşte

Leiba Zibal, hangiul de la Podeni, stă pe gânduri la o masă subt umbrarul de

dinaintea dughenii, aşteptând dilijenţa, care trebuia să fi sosit de mult; e o

întârziere de aproape un ceas.

Este lungă şi nu prea veselă istoria vieţii lui Zibal; dar aşa cum e prins de friguri,

tot e o petrecere pentru el să ia pe rând una câte una fazele ei mai însemnate...

Precupeţ, vânzător de mărunţişuri, samsar, câteodată şi mai rău poate, telal de

straie vechi, apoi croitor şi ştergător de pete într-o ulicioară tristă din Ieşi -

toate le încercase după accidentul care-l făcuse să-şi piarză locul de băiat într-o

mare dughiană de vinaţuri. Doi hamali coborâseră în beci un boloboc sub

privigherea băiatului Zibal. O neînţelegere se ivi între dânşii la împărţeala

câştigului. Unul din ei luă un crâmpei de lemn ce-l găsi la-ndemână şi lovi în

frunte pe tovarăşul său, care căzu ameţit şi plin de sânge la pământ.

Băiatul, văzând sălbătăcia, dete un ţipăt de alarmă, dar mizerabilul se repezi să

iasă din ogradă şi, trecând pe lângă baiat, ridică mâna asupră-i... Zibal pică

leşinat de spaimă. După o zăcere de câteva luni când se întoarse la stăpân,

locul lui era ocupat.

Atunci începu lupta grea pentru viaţă, care se îngreună şi mai tare prin

căsătoria cu Sura... Răbdarea însă osteneşte soarta rea. Fratele Surei, hangiu la

Podeni, muri, şi hanul rămase lui Zibal, care urmă negoţul pe seama lui.

Aci se află el acuma de cinci ani.

Are strânsă o avere bunicică în bani şi vinaţuri bune, îngrijite, o marfă care

totdeauna face parale. De sărăcie a scăpat Leiba, dar sunt toţi bolnavi, şi el şi

femeia şi copilul - friguri de baltă.

... Şi oamenii sunt răi şi pricinaşi în Podeni!... Ocări... batjocuri... suduituri...

acuzări de otrăvire prin vitriol... Dar ameninţările!

Ameninţarea este mai grea pentru un suflet ce se clatină uşor decât chiar

lovitura. Ceea ce munceşte acum pe Leiba mai mult decât tremurătura

frigurilor este o ameninţare.

"A! goi ticălos!" gândeşte el oftând.

Ticălosul este badea Gheorghe - pe unde o fi! - un om cu care Zibal a avut o

daraveră foarte neplăcută.

Gheorghe venise într-o dimineaţă de toamnă la han, obosit de drurn; ieşea din

spital - zicea - şi căuta de lucru. Hangiul l-a luat în slujbă. Dar Gheorghe s-a

arătat a fi om prea brutal şi prea ursuz... suduia mereu şi mormăia singur prin

ogradă. Era o slugă rea, leneş şi obraznic... şi fura.

Într-o zi a ameninţat pe balabusta îngreunată, care-l ocărâse cu drept cuvânt, s-

o lovească în pântece... altadată a asmuţit un câine asupra lui Ştrul cel mic.

Leiba i-a făcut numaidecât socoteala şi l-a trimis. Dar Gheorghe nu voia să se

ducă; el pretindea cu violenţă că s-a fost tocmit pe un an. Atunci hangiul a spus

că merge în deal la primărie să ceară vătăşei ca să-l alunge.

Gheorghe a vârât repede mâna în sân strigând: "Iudă!" şi a voit să se

năpustească asupra stapânului.

Din nenorocire, sosea atunci o haraba încărcată cu muşterii. Gheorghe a

început să rânjească zicând:

"Ce te-ai spăriet, coane Leiba?... Iacă mă duc".

Şi apropiindu-se crunt, peste tarabă, de Leiba, care se dete cât putu înapoi, îi

şopti:

"Să mă aştepţi în noaptea Paştelui, să ciocnim ouă roşii, jupâne... Să ştii că ţi-

am făcut şi eu socoteala!"

Atunci intrară muşterii în dughiană.

"Să ne vedem sănătoşi la înviere, coane Leiba!" adăogă Gheorghe depărtându-

se.

Leiba a mers la primărie, apoi la subprefectură, să denunţe pe ameninţător,

cerând să fie păzit. Subprefectul, un tânăr foarte vesel, a primit întâi peşcheşul

"modest" adus de Leiba, pe urmă a început să râză de jidanul fricos şi să-l

batjocorească. Leiba a stăruit călduros să-l facă a înţelege gravitatea lucrului,

cum era hanul izolat departe de sat şi chiar de şosea. Dar subprefectul, cu un

aer mai serios, l-a povăţuit să fie cuminte; nici să nu mai pomenească de aşa

ceva, ca să nu deştepte în adevăr, într-un sat unde oamenii sunt răi şi săraci,

pofte de călcare.

Mai târziu, peste câteva zile, îl căutară pe badea Gheorghe un pomojnic şi doi

călăraşi: era bănuit pentru o pricină.

Ce bine era să-l fi mai răbdat Leiba măcar până la sosirea acestor oameni!...

Dar Gheorghe era acum cine ştie unde...

Deşi asta se petrecuse de mult, totuşi, în mintea omului prins de friguri, se

repeta bine impresia figurii lui Gheorghe, a mişcării lui vrând să scoată ceva din

sân şi a cuvintelor lui ameninţătoare. Cum se deştepta aşa de limpede acea

amintire?

Era Sâmbăta Paştelui.

Sus pe deal, în satul depărtat ca la doi chilometri printre bălţi, se auzeau

clopotele bisericii... Şi se aude aşa de ciudat când ai friguri: aci foarte tare, aci

aproape deloc... Noaptea care venea era noaptea Paştelui; scadenţa făgăduielii

lui Gheorghe...

"Dar poate că l-au prins până acuma!"

...Oricum, Zibal mai stă la Podeni doar până la câştiu viitor. Cu capitalul lui se

poate deschide un negoţ frumos în Ieşi... În târg, Leiba să fie sănătos, o să şază

aproape de comisie... O să cinstească pe comisar, pe ipistat, pe sergent... Cine

plăteşte bine este bine păzit.

Într-un târg aşa mare, noaptea e zgomot şi lumină, nu întuneric şi tăcere ca în

valea singuratică a Podenilor. E un han în Ieşi, - acolo în colţ, ce loc bun pentru

o dughiană - un han unde toată noaptea cântă fetele la Café-Chantan. Ce viaţă

zgomotoasă şi veselă! Acolo găseşti la orice ceas, zi şi noapte, pe domnul

comisar cu fetele şi cu alţi poreţi.

Ce mai trebuie multă bătaie de cap aici, unde, mai ales de când cu drumul-de-

fier, care ocoleşte foarte pe departe mlaştinele, gheşeftul scade mereu?...

"Leibă, strigă Sura din-năuntru, soseşte dilijenţa, s-aud zurgălăii."

Valea Podenilor este o văgăună închisă din patru părţi de dealuri păduroase. În

partea despre miazăzi mai cufundat, se adună, din şipotele ce izvorăsc de sub

dealuri, nişte băltaie adânci, deasupra cărora se ridică ca nişte perii stufişuri de

rogoz. Între partea băltoasă şi partea mai ridicată despre miază-noapte, în

mijlocul văii, stă hanul lui Leiba: e o clădire veche de piatră, sănătoasă ca o

mică cetăţuie; deşi terenul e mlăştinos, hanul are zidurile şi beciurile bine

uscate.

La glasul Surei, Leiba se ridică greoi de pe scaun, întinzându-şi membrele

obosite; el cată lung în zare către răsărit; nici pomeneală de dilijenţa.

"Nu vine; ţi s-o fi părut..." răspunde el balabustei, şi se lasă iarăşi jos.

Foarte trudit, omul îşi încolăceşte braţele pe masă şi-şi aşează pe dânsele

capul, care-i arde tare.

La căldura soarelui de primavară, care începuse să încingă faţa mlaştinelor, o

moliciune plăcută coprinse nervii omului, şi gândul începu să depene pe fusul

conştiinţei bolnave mai rar, tot mai rar şi înmuind treptat formele şi colorile

închipuirilor...

Gheorghe... Noaptea Paştelui... Tâlhari... Ieşii... O crâşmă în miezul târgului... O

dughiană veselă, care merge bine... Sănătatea.

Şi aţipi...

...Sura lipseşte cu copilul de mult d-acasă.

Leiba iese în uşa dughienii să se uite în calea ei.

Pe uliţa mare e o circulaţie vie, o neîntreruptă fâşiitură de roate pe răzoare,

acompaniată de ciocăniturile ritmate ale trapătului de potcoave pe luciul

asfatului.

Deodată însă circulaţia se opreşte, şi dinspre Copou se văd venind o grămadă

de oameni, gesticulând şi strigând foarte mişcaţi.

Mulţimea pare că escortează pe cineva: militari, o streajă şi fel de fel de public.

La toate uşile dughienelor se înghesuiesc privitorii curioşi.

"Aha! gândeşte Leiba, a pus mâna pe un tâlhar!"

Cortejul se apropie. Sura se dezlipeşte din mulţime şi urcă lângă Leiba pe

treptele crâşmii.

"Ce e, Sură? întrebă el.

- E un nebun scăpat de la Golia.

- Să închidem dughiana, să nu dee peste hoi.

- E legat acuma; dar adineaori scăpase. S-a bătut cu toţi soldaţii.. Pe un jidan,

pe care un goi răutăcios din mulţime l-a îmbrâncit peste nebun, nebunul l-a

muşcat de obraz."

Leiba de pe trepte vede bine; cu o treapta mai jos priveşte Sura cu copilul în

braţe.

Este în adevar un nebun furios pe care-l ţin câte doi oameni de fiecare parte;

pumnii sunt strâns legaţi unul peste altul cu o curea tare. E un om cu o

cherestea uriaşă: un cap ca de laur, părul negru, des, barba şi mustăţile aspre şi

împâslite. Prin cămaşa-i, sfâşiată de luptă, se vede pieptul lat, acoperit ca şi

capul de un stuf de păr. E cu picioarele goale; gura i-e plină de sânge şi

stupeşte mereu firele pe care le-a smuls cu dinţii din barba jidanului.

Toata lumea s-a oprit... De ce?

Jandarmii dezleagă mâinile nebunului.

Mulţimea se dă într-o parte făcând un loc larg împrejurul lui. Nebunul dă un

ocol cu ochii şi-şi opreşte privirile care ard spre uşa lui Zibal; scrâşneşte din

dinţi, se repede ţintă pe cele trei trepte, şi într-o clipă, apucând în palma

dreaptă capul copilului, în cea stânga pe al Surei, le izbeşte pe unul de altul cu

atâta putere că le confundă ca pe nişte ouă moi...

Un zgomot s-auzi, o trosnitură care cu nimic nu se poate compara, la întâlnirea

celor două titve smăcinate una pe alta.

Leiba, cu inima înnodată, ca un om ce cade dintr-o nemăsurată înălţime, dete

să ţipe: "O lume întreagă mă lasă cu dinadinsul pradă unui nebun!"

Dar glasul mut nu se supuse voinţii.

"Scoală, jidane!" strigă cineva trosnind tare cu o nuia pe masă.

"- Proastă glumă! zice Sura din pragul crâşmei; să sparii omul din somn, ţărănoi

mijic!"

Leiba sări drept în picioare.

"Te-ai spăriet, jidane? întrebă râzând glumeţul. Dormi la nămiez, ai?... Scoală

că-ţi vin muşterii... soseşte harabaoa poştei".

Şi, după prostul său obicei, care irita rău pe jidan, voi să apuce pe Zibal în braţe

să-l gâdile.

"Lasă-mă în pace! strigă hangiul smucindu-se şi îmbrâncindu-l cu toată puterea.

Nu vezi că sunt bolnav? Lasă-mă-n pace!"

Dilijenţa soseşte în sfârşit cu aproape trei ceasuri de întârziere. Sunt doi

călători, care se aşează împreună cu conductorul, poftit de ei, la aceeaşi masă.

Din convorbirea călătorilor se lămurea bine împrejurarea. La tactul de mai sus

al poştii, se întâmplase peste noapte o călcare cu omor în hanul unui jidov.

Hangiul omorât ţinea şi schimbul cailor. Tâlharii îi furaseră, şi până să se

găsească alţii în sat, călătorii curioşi putuseră cerceta în voie teatrul crimei.

Cinci victime. Dar amănuntele! Dacă nu s-ar fi găsit prădată, s-ar fi crezut că a

fost o cruntă răzbunare, sau fapta nebuniei religioase. În anecdotele despre

sectarii iluminaţi, se povestesc câteodată executări de aşa absurdă sălbaticie.

Leiba tremura scuturat de un puternic acces de friguri şi asculta aiurit.

Apoi urmă ceva, care trebuia neapărat să umple de respect pe conductor.

Tinerii pasageri erau doi studenţi, unul în filosofie, altul în medicină; mergeau

să petreacă în orăşelul lor natal. Între ei se încinse o înaltă dezbatere

academică despre crimă şi cauzele ei, şi dacă trebuie să fim drepţi, medicinistul

era mai bine preparat decât filosoful.

Atavismul... Alcoolismul cu urmările-i patologice... Viţiul de concepţie...

Deformarea... Paludismul... Apoi nevroza! - Atâtea şi atâtea cuceriri ale ştiinţei

moderne... Dar cazul de reversie!

Darwin... Haeckel... Lombroso...

La cazul de reversie conductorul face nişte ochi mari, în cari străluceşte o

profundă admiraţie pentru cuceririle ştiinţei moderne.

"Este evident, adaogă medicinistul. De aceea, criminalul propriu-zis, luat ca tip,

are braţele peste măsură lungi şi picioarele prea scurte, fruntea îngustă şi

turtită, occiputul tare dezvoltat; chipul lui de o caracteristică asprime şi

bestialitate, bătătoare la ochii deprinşi; e un rudiment de om: e, cum am zice,

fiara, care de-abia de curând a reuşit să stea numai pe labele dinapoi şi să-şi

ridice capul în sus, spre cer, cătră lumină!".

La vârsta de douăzeci de ani, după atâta emoţie, după o bună ospătare cu un

vin aşa de bine născut şi aşa de bine crescut ca vinul lui Zibal, o frază de o

nuanţă lirică, fie chiar din partea unui medicinist, şade bine.

Entuziastul tânăr, între Darwin şi Lombroso, găsise vreme să miroasă şi puţin

Schopenhauer - "spre cer, cătră lumină!"

Zibal era departe de a fi priceput "luminoasa" teorie. Pentru întâia oară poate,

în aerul umed al Podenilor, se rostogoleau aşa de înalte vorbe, aşa de nobile

subtilităţi de gândire.

Ceea ce pricepuse însă Leiba mai bine decât oricine, mai bine decât chiar

conferenţiarul, era ilustraţia izbitoare a teoriei; cazul de reversie el îl cunoştea

în carne şi oase; era portretul lui Gheorghe. Acest portret, din care până mai

adineori păstra numai trăsăturile fundamentale, i se redeştepta acum în spirit

cu o perfectă palpabilitate până în cele mai neînsemnate amănunte.

Dilijenţa era departe. Leiba o urmărise cu privirile până ce, cotind la stânga, ea

se pierduse pe după deal. Soarele scăpătase şi el după coasta de la apus, şi

seara începea să-mpăinjinească dulce formele din valea Podenilor.

Hangiul, posomorât, se puse să rumege în minte tot ce auzise... În tăcerea

nopţii, pierduţi în întuneric, un bărbat, două femei şi doi copii fragezi, smulşi

fără veste din braţele binefăcătorului somn de mâna fiarei cu chipul omenesc şi

jertfiţi unul câte unul... Ţipetele nebune ale copilului retezate de junghiul care-i

despică pântecele... Gâtul spart de secure, prin deschizătura căruia iese, după

fiece gâlgâitură de sânge, o horcâială surdă... Şi cea din urmă jertfă, care,

năucita într-un colţ, asistă la toate astea aşteptându-şi rândul... Procesul mai

grozav decât execuţia, jidanul fără apărare în mâna goilor... ţestele prea slabe

pentru mânile năprasnice ale nebunului de adineaori.

Buzele lui Leiba, fripte de friguri, urmau machinal gândul tremurând repede. O

scuturătură puternică îl apuca dintre spete; el intră cu pasul împleticit în gangul

hanului.

"Fără îndoială - gândeşte Sura - Leiba nu e bine deloc, e tare bolnav; Leiba are

"idei la cap"... căci ce înţeles poate avea tot ce face el de câteva zile şi mai ales

ce a făcut astăzi?"

Crâşma a închis-o înainte de aprinsul lumânărilor, tocmai când se isprăvea

şabăsul. De trei ori au bătut muşterii în uşa dughenii, strigând cu glasuri

cunoscute să le deschiză. La fiece bătaie, el a tresărit şi a oprit-o încet şi cu

ochii sperioşi:

"Nu te mişca... nu voi să intre goi aici".

El a trecut apoi sub gang şi s-a pus s-ascută pe treapta de piatră a pragului

securea de tăiat lemne. Tremură de nu se poate ţine pe picioare, şi nu vrea să

se odihnească. Ce e mai îngrijitor decât toate, el, Leiba, la întrebările ei

stăruitoare, a răspuns aspru şi a trimis-o să se culce poruncindu-i să stingă

numaidecât lumina. Deocamdată, ea s-a împotrivit; dar aşa de scurt i-a repetat

omul porunca, încât dânsa, cu toată obida, a trebuit să se supună,

resemnându-se să amâne pentru mai târziu lămurirea acestor împrejurări.

Sura a stins lampa, s-a culcat şi acuma doarme alături de Ştrul.

Femeia avea dreptate... Leiba e în adevăr bolnav.

E noapte deplină. Zibal şade de mult pe pragul ce dă în gang şi ascultă... Ce?

Zgomote nehotărâte vin din depărtare... Parcă sunt tropote de cai, bubuituri de

mai înfundate, convorbiri misterioase şi agitate. O încordare înaltă a atenţiei

ascute simţirea auzului în singurătatea nopţii; când ochiul e dezarmat şi

neputincios, auzul pare că luptă să şi vază. Dar nu e o părere... Pe drumul care

abate din şosea încoace se aud venind paşi de cai. Zibal se scoală şi vrea să se

apropie de poarta mare a gangului. Poarta este bine închisă cu o bârnă grea d-a

curmezişul, ale cărei căpătâie stau în câte-o bortă în ziduri. La întâiul pas,

nisipul strivit sub papucul lui face o scârţâitură prea indiscretă. Zibal scoate

picioarele din papuci şi râmâne în colţuni. Aşa, fără vreun zgomot apreţiabil de

o ureche neprevenita, el merge la poarta gangului tocmai când călăreţii trec

prin dreptul ei în pasul cailor. Dânşii vorbesc încet de tot, însă nu atâta încât

Leiba să n-apuce foarte bine aceste câteva vorbe:

- "S-a culcat devreme...

- Dar dacă o fi plecat?

- I-o veni rândul aldată... Da' eu aş fi vrut"...

Nu se mai poate înţelege nimica; oamenii aceia s-au prea depărtat.

De cine era vorba?... Cine să se fi culcat sau să fi plecat?... Cui o să-i vie rândul

aldată?... Cine e acela care ar fi vrut altceva?... Şi ce altceva vrea acela?... Şi ce

căutau pe drumul de lături - un drum pe care nu intră cineva decât anume ca

să se abată la han?...

O osteneală zdrobitoare se lăsă pe cerbicea lui Zibal...

"Să fie Gheorghe?"

Leiba simţi că i se sting puterile şi se aşeză la loc pe prag. Între frânturile de

gânduri ce se rostogoleau în capul său, el nu putu prinde un gând întreg, o

hotărâre... Aiurit, intră în dughiană, trase un chibrit, şi aprinse o lampă mică cu

petrol.

E o idee de lumină; fitilul e aşa de jos lăsat încât flacăra stă ascunsă în interiorul

capsulei de alamă; numai prin graţia maşinii apar de jur-împrejur nişte bendiţe

verticale foarte subţiri de-o lumină aproape cu totul moartă... Dar este destul

pentru ca să vază bine în ungherele cunoscute ale dughienii... A! e cu mult mai

mică deosebirea între soare şi cea mai de nimic scânteie, decât între aceasta şi

întunericul orb!

Ceasornicul ţăcănea în perete. Zgomotul acesta monoton supără pe Zibal.

Omul nostru puse mâna pe limba ce se legana şi-i stinse mişcarea.

Gura lui era uscată. Îi era sete. Spăla un pahăruţ în cada cu trei picioare de

lângă tărabă şi voi să-şi toarne rachiu bun dintr-un şip; dar gâtul şipului începu

să clănţănească tare pe buzele paharului... Aceste sunete erau şi mai

supărătoare. A doua încercare, cu toată voinţa lui de a-şi birui slăbiciunea nu

avu mai mult succes.

Atunci, renunţă la pahar, lăsându-l să cază domol în apă, şi înghiţi de câteva ori

din şip. Puse după aceasta la loc şipul, care atingând scândura produse o

ciocnitură de speriat. Un moment, se opri înecat de această impresie. Apoi luă

lampa şi o puse pe firida ferestrii, care da în gang; pe poartă, pe paveaoa şi pe

zidul din potrivă al gangului se zugrăviră nişte bande late de-o lumină cu prea

puţin mai deasă decât o închipuire.

Zibal se aşeză iar pe prag întinzându-şi urechea la pândă...

Clopote în deal... Toacă pentru înviere... Care va să zică a trecut de miezul

nopţii; ne apropiem de ziuă... A! dacă ar trece şi restul acestei lungi nopţi ca

jumătatea întâia!

...O trosnitură de nisip strivit sub talpă! Dar el e în colţuni şi nici n-a mişcat

măcar piciorul... A doua trosnitură... Mai multe... E desigur cineva afară, aci,

foarte aproape. Leiba se scoală apăsându-şi pieptul cu mâna şi căutând să

întoarcă înapoi un nod rebel ce i se ridică în gât.

...Sunt mai mulţi oameni afară... şi Gheorghe!...

Da, el e; da, a bătut în deal ceasul Învierii.

Vorbesc încet:

“- Dacă-ţi spun eu că doarme. Am văzut când a stins lumina.

- Mai bine; prindem cuibul întreg.

- Poarta o deschiz eu; îi ştiu meşteşugul. Să-i croim ferestruica... Bârna trece pe

aici..."

Şi se simţiră pipăiturile cu care omul de afară măsura distanţa pe lemn...

Un sfredel mare se aude rozând ţesăturile uscate ale blănii bătrâne de stejar...

Zibal are nevoie să se rezeme: el se sprijineşte în palma stângă pe poartă şi cu

dreapta îşi acopere ochii.

Atunci, printr-un capriţiu neexplicabil al intimelor jocuri, se produse în urechea

omului din-năuntru foarte tare şi lămurit:

"Leiba! soseşte dilijenţa!"

Era neîndoios glasul Surei... O caldă rază de speranţă... un moment de fericire...

este iar un vis!... Dar Leiba îşi trage repede mâna stângă: vârful instrumentului,

pătrunzând de partea asta, l-a înţepat în palmă. A mai gândi la scăpare?...

Absurd!

În creierul care ardea, imaginea sfredelului lua nişte dimensii ne-mai-

închipuite. Unealta, învârtindu-se mereu, creştea la infinit, şi borta devenea tot

mai mare şi mai mare, aşa de mare în sfârşit, încât în cadrul ei rotund, monstrul

putea s-apară în picioare fără să se aplece. Ceea ce se petrecea în acel creier

ieşea din sfera gândirii umane: viaţa se ridicase la o treaptă de exaltare din care

toate se vedeau, se auzeau, se pipăiau enorme, de proporţii haotice.

*

...Lucrarea din afară urmează cu metoda şi stăruinţă. Leiba a văzut acuma de

patru ori la rând dintele răsucit de oţel pătrunzând în partea lui şi trăgându-se

înapoi afară.

"Amu, adu herestreul..." zise Gheorghe.

O limbă îngustă de herastrău trece prin borta întâia şi începe să ronţâie în

mişcări dese şi regulate... Planul era uşor de înţeles: patru borte în patru

unghiuri ale unui pătrat; între ele herăstrăul trage liniile; în centrul pătratului s-

a înfipt sfredelul mai dinainte; când bucata va fi cu totul dezlipită de trupul

întreg al lemnului, se trage-afară; prin golul rămas, o mână puternică se

introduce, apucă bârna, o dă într-o parte şi... goii sunt la Leiba în casă.

Şi acelaşi sfredel, peste câteva minute, are să fie instrumentul casnei lui Zibal şi

a tutulor ai lui... Doi gâzi or să ţină victima răstignită jos, şi Gheorghe, cu

călcâiul pe pântecele ei, o să vâre încet, ca în blana de lemn moartă, sfredelul

în osul viu al pieptului, adânc, mai adânc, până să atingă inima, pe care s-o

oprească din zvâcniturile-i nebune şi s-o ţintuiască pe loc!

O sudoare de moarte scăldă tot trupul lui Zibal; omul se-nmuie din încheieturi

şi încet se lăsă să cază în genunchi, ca o vită ce-şi pleacă sub lovitura din urmă

grumazul, pătrunsă ca de acuma ea însăşi trebuie să se părăsească pe ea însăşi.

"Da! s-o ţintuiască pe loc!… gândi el pierdut... da! s-o ţintuiască pe loc!"

Şi rămase tâmp cu ochii holbaţi pe lumina de la fereastră... Câteva momente el

stete astfel încremenit pe altă lume, dar deodată:

"Da, repetă el surâzând cu o clipire fioroasă; da! s-o ţintuiască pe loc!"

Se petrecu atunci în această fiinţă un fenomen ciudat, o complectă răsturnare;

tremurătura lui se opri, abaterea dispăru şi figura-i descompusă de-o atât de

îndelungata criză, luă o bizară seninătate. El se ridică drept, cu siguranţa unui

om sănătos şi puternic, care merge la o ţintă lesne de ajuns.

O linie între cele două puncte superioare ale pătratului era pe sfârşite. Leiba se

apropie curios să vază jocul uneltei. Surâsul său se caracteriza acum şi mai tare.

Mişcă din cap, ca şi cum ar fi zis:

"Mai am încă vreme".

Herăstrăul roase cele din urmă fibre de lângă borta către care tinsese, şi începu

lucrul între bortele inferioare.

"Mai sunt trei", gândi Leiba, şi cu precauţia celui mai încercat vânător intră

binişor în dughiană. Căută sub tarabă, luă ceva, ieşi înapoi cu acelaşi tact;

ascunzând obiectul ce-l ţinea în mână, ca şi cum se temea de indiscreţia

zidurilor, şi se duse în vârful deştelor la poartă.

Dar ceva grozav: lucrarea de afară s-a oprit cu desăvârşire... nu se mai simte

nimic.

"Ce-i asta?... Să fi plecat?... S-a dus?" fulgera prin mintea omului dinăuntru. Şi

la această închipuire, el îşi muşcă buza de jos, cuprins de-o nepomenită

dezolare...

"Haha!" fusese o urâtă amăgire: lucrarea începe din nou, şi el se pune a o

urmări cu bătăile de inimă a celui mai cald interes. Hotărât, omul nostru era

muncit de-o neînţeleasă dorinţă de a vedea lucrul cât mai degrabă sfârşit.

"Mai iute! gândi Leiba cu nerăbdare... mai iute!"

Acum se auzeau iar clopotele în deal.

"Mai iute, bre, ne-apucă ziua!" zise un glas de afară îmboldit parcă de voinţa

omului dinăuntru.

Lucrătorul porni cu multă activitate. Încă puţine mişcări, şi toate punctele

pătratului sunt unite în sfârşit.

Sfredelul trage încetinel în afară bucata în patru colţuri... O mână mare şi

vânjoasă intră... Până să n-atingă încă bârna pe care o caută, se aud două

răcnete, pe când Zibal înfăşură cu putere căpătâiul liber al laţului de butucul fix

de la uşa gârliciului...

Laţul, era ingenios combinat: o frânghie lungă legată cu un căpătâi de butuc: la

o lungime potrivită, pe locul unde era să dispară pătratul scobit, un ochi pe

care Leiba îl ţinea deschis cu mâna stângă, în timp ce cu mâna dreaptă ţinea

strâns celălalt căpătâi. La momentul cerut, Zibal dete drumul ochiului şi

apucând repede cu amândouă mâinile căpătâiul liber cu o smucitură supremă

trase înâuntru braţul întreg.

...Într-o clipă operaţia fusese gata... Două răcnete o însoţiră, unul de pierzare,

altul de triumf: mâna era "ţintuită pe loc".

Se auziră apoi paşi depărtându-se grabnic. Tovarăşii lui Gheorghe părăseau lui

Zibal prada prinsă cu atâta isteţime.

Jidanul se repezi în dughiană, luă lampa şi cu o învârtitură sigură ridică fitilul

sus de tot: lumina captivă între gratii ieşi d-asupra veselă şi victorioasă, redând

viaţă hotărâtă formelor nebuloase din preajmă-i.

Zibal trecu cu lampa în gang. Tâlharul gemea greu; după încordarea braţului se

vedea că renunţase la o inutilă zbuciumare. Mâna era umflată şi degetele

încovoiate... părea că vrea s-apuce. Jidanul apropie de ea lampa... - Un fior:

frigurile se întorceau iar. - Aplecă lumina prea aproape, încât, tremurând,

atinse mâna tâlharului cu sticla fierbinte: o crispaţie violentă a degetelor se

produse urmată de un vaiet surd...

La vederea acestui fenomen, Zibal tresări... prin ochii lui scăpărase o inspiraţie

excentrică. Începu să râză cu un hohot care zgudui bolta gangului şi intră

repede în dughiană.

Mijea de ziuă.

Sura se deşteptă deodată... parcă auzise prin somn nişte răgete îngrozitoare.

Leiba nu era în odaie. Toate cele din ajun îi reveniră în minte. Se petrecea ceva

rău. Sări jos din pat şi făcu lumină. Patul lui Leiba era nedesfăcut. El nu se

culcase deloc.

Unde era?... Femeia îşi aruncă ochii pe fereastră; pe dealul din faţă se plimbă

un stol de lumini mici şi vioaie; care se mişcau, săltau, aci ascunzându-se, aci

ivindu-se iarăşi... Ieşiau de la înviere. Sura deschise oleacă fereastra; atunci auzi

gemete înfundate la poartă. Înfiorată, coborî iute pe scăricică. Gangul era

luminat. Ieşind pe prag, femeia fu izbită de o grozavă privelişte.

Pe un scaun de lemn, cu coatele pe genunchi şi cu barba rezemată în mâini, sta

Zibal. Ca un savant care, în amestecul unor elemente, ar căuta să prinză un

secret subtil al naturii ce de mult îi scapă şi-l necăjeşte, Zibal ţine ochii aţintiţi

asupra unui lucru spânzurat, negru şi inform, sub care, pe un alt scaun, la o

potrivită înălţime, arde o făclie mare.

Zibal priveşte fără să clipească procesul de descompunere a mâinii ce desigur

nu l-ar fi cruţat pe dânsul. - El n-auzise urletele de afară ale nenorocitului: era

acum prea interesant ce vedea ca să mai auză. Zibal urmărise cu nesaţiu toate

contorsiunile, toate crispaţiile stranii ale degetelor, apoi amorţeala

cuprinzându-le încet pe unul câte unul - erau parcă labele unui gândac, care se

zgârcesc şi se întind, se agită în mişcări extravagante, tare, mai încet, încet de

tot şi apoi înţepenesc sub jocul unui copil crud.

Era sfârşit. Mâna cocea şi se umfla încetinel fără mişcare.

Sura dete un ţipăt.

"Leiba!"

Zibal îi făcu semn să nu-l deranjeze... Un miros gras de carne arsă se răspândea

în gang; o fâşiitură se auzi şi mici plesnituri.

"Leiba! ce e??" repetă femeia.

Se făcea ziuă bine... Sura se aruncă şi trase bârna. Poarta se deschise de perete

târând trupul lui Gheorghe spânzurat de braţul drept. Mulţimea sătenilor, toţi

cu făcliuţele de Paşte aprinse, năvăli înăuntru.

"Ce e? ce e?"

Îndată înţeleseră ce fusese.

Zibal, care stătuse până aci nemişcat, se ridică grav în picioare. El îşi făcu loc să

treacă, dând cu linişte lumea la o parte.

"Cum a fost pricina, jidane? întreabă unul.

- Leiba Zibal, zise hangiul cu tonul înalt şi cu un gest larg, merge la Ieşi să spună

rabinului că Leiba Zibal nu-i jidan... Leiba Zibal este goi... pentru că Leiba Zibal a

aprins o făclie lui Christos!"

Şi omul plecă încetinel spre răsărit la deal, ca un călător cuminte, care ştie că la

un drum lung nu se porneşte cu pasul pripit.

Două loturi

Asta e culmea!... culmea!... strigă d. Lefter, ştergându-şi fruntea de sudoare, pe

când madam Popescu, consoarta sa, caută fără preget în toate părţile... Nu e şi

nu e!...

- Femeie, trebuie să fie-n casă... Dracu n-a venit să le ia!...

Dar ce au pierdut? ce caută?

Caută două bilete de loterie, cu care d. Lefter Popescu a câştigat.

Însă oricine mă poate întreba:

- Bine, dacă a pierdut biletele, de unde ştie d. Lefter de câştig?

- E lucru simplu. Biletele le-a fost cumpărat cu bani împrumutaţi, ca de cabulă,

de la d. căpitan Pandele, fiindcă îi spuseseră mulţi, când se tot plângea că n-are

noroc la joc, să-ncerce a juca cu bani de-mprumut... Şi a făcut învoială, pe

onoare, faţă cu martori, să dea din câştig, dacă s-o întâmpla, zece la sută

căpitanului.

Când a cumpărat biletele, d. Lefter a râs pesimist:

- Ţi-ai găsit! eu şi noroc!

Dar d. căpitan Pandele, mai optimist:

- De unde ştii dumneata norocul meu?

Ş-a pus pe d. Lefter să-i însemneze în carnet numerele biletelor.

A trecut mult de la aceasta. Lotăriile, amânate de atâtea ori, s-au tras în sfârşit

amândouă în aceeaşi zi. La prima (Lotăria "Societăţii pentru fundarea unei

Universităţi Române în Dobrogea, la Constanţa"), lotul cel mare de 50.000 lei l-

a câştigat numărul 076.384; iar la a doua (Lotăria "Asociaţiunii pentru fundarea

şi înzestrarea unui Observatoriu Astronomic la Bucureşti"), lotul cel mare de

50.000 lei l-a câştigat numărul 109.520.

D. Lefter, până adineaori, habar n-avea că se trăseseră ieri amândouă lotăriile.

Era seară; omul şedea la masă cu consoarta sa în săliţa de intrare, vorbind în

ticnă despre cum se scumpeşte viaţa din zi în zi, când aude o birje oprindu-se-n

poartă, apoi paşi apăsaţi în curticică şi pe urmă bătând cineva tare grăbit la

geamlâcul d-afară. D. Lefter sare să deschidă bănuind în gând:

"Hait! iar ne chiamă deseară la serviciu extraordinar turbatul (turbatul e şeful),

să ne canonească până la miezul nopţii, ca să se recomande ministrului că e

grozav!" - iar madam Popescu se repede în odaie, fiindcă era în négligé. D.

căpitan Pandele intră ca o furtună şi, vorbind din ce în ce mai tare, ca şi cum d.

Lefter ar fi surd:

- Bine, nene, păcatele mele! de ce n-ai venit la berărie?... se poate să fii aşa de

indiferent? te caut ca un nebun de atâtea ceasuri?

- Ne-a ţinut până adineaori turbatul la canţilerie... De ce?

- Leftere!... nu ştii nimica?

- Ce!

- Ieri s-a tras lotăriile noastre!

- Ei?

- Am câştigat!

- Nu mă-nnebuni!... Cât?

- La amândouă am câştigat loturile mari! ale mari de tot! Şi căpitanul pune pe

masă listele oficiale şi alături carnetul său. În adevăr, carnetul sună tocmai ca-n

liste: 076.384 Universitate-Constanţa, 109.520 Bucureşti-Astronomie.

Cititorul a înţeles acuma ce căuta de trei zile pe brânci soţii Popescu.

D. Lefter a trimis turbatului o scrisoare, cerând cu tot respectul un congediu de

două-trei zile, pe motiv că nu se simte de loc bine. Aşa şi e; e bolnav.

După o muncă zadarnică de atâta vreme, dupa ce toată casa a fost răsturnată

de zece ori, când aşa, când aminterea, d. Lefter a căzut pe o canapea sfărâmat

de oboseală; a simţit că i se taie încheieturile şi aşa, un fel de slăbiciune la

lingurea, parcă-l lua o apă; a moţăit câteva ore ş-a adormit. Femeia a şezut şi

ea pe un scaun că nu mai putea de picioare şi de mijloc - se-nţelege de atâta

alergătură şi de-atâtea ridicături. Să fi aţipit d. Lefter ca vreun sfert de ceas şi

de odată, se scoală drept, cu faţa luminată de raza adevărului...

- Ştiu unde sunt! acuma ştiu!... uf!... le-am găsit.

- Unde?

- În jacheta mea a cenuşie de vară... Cu ea eram la berărie când le-am

cumpărat. Ţiu minte bine, le-am pus în buzunarul de la piept, înăuntru... Acolo,

sunt!... sigur!... Adu-mi jacheta!

Pe cât îşi aducea mai limpede aminte domnul Lefter, pe atât madam Popescu

se turbura, se roşea, se-ngălbenea...

- Care jachetă? întreabă ea aiurită, ca de pe altă lume.

- A cenuşie.

- Leftere! zice femeia punând mâna la sânul stâng, ca şi cum ar fi simţit un

junghi grozav.

- Ce?

- Am... dat-o.

- Ce-ai dat?

- Jacheta!

- Care jachetă?

- Aia cenuşie!

- Cui?

- N-ai spus tu că n-o mai porţi?

- Cui? cui ai dat-o, nenorocito!

- La o chivuţă.

- Pentru ce?

- Pe farfurii.

- Când?

- Alaltăieri...

- Alaltăieri!... fără s-o cauţi prin buzunare!

- Am căutat-o, răspunde femeia îngrozită de vina ei; nu era nimic.

- Taci! strigă crunt d. Lefter... Pe câte farfurii ai dat-o?

- Pe zece... Destul m-am tocmit: n-a vrut să-mi dea o duzină întreagă, răspunde

ea fără să mai ştie ce spune.

- Unde sunt farfuriile?... Voi să văz farfuriile! Adu farfuriile! porunceşte straşnic

d. Lefter.

Consoarta sa, fără să mai zică o vorbă, se supune; i le aduce şi le pune pe masă.

Frumoase farfurii! cu chenar dublu, unul conabiu lat pe muche, şi altul pembe

îngust pe buză. Domnul Lefter ia una ş-o sună - porţălan.

- Bravo! bun gust ai! zice rânjind sardonic.

Şi, pac! trânteşte una jos... ţăndări! şi pe urmă, paf! alta asemenea.

- Leftere!

- Aşa sunt eu, galant, cocoană! când am chef, sparg; sparg cocoană, când am

chef, farfurii de câte zece mii de franci una! sparg, mă-nţelegi, sparg al

dracului!

Şi iar pac! paf! până la a din urmă, pe când cocoana se scutură la fiecare, parcă

ar arde-o cu un bici de foc. După ce le isprăveşte pe toate d. Popescu îşi scoate

batista, îşi şterge sudoarea frunţii şi se aşează grav pe scaun, apoi, cu tonul

sever, dar calm, al judecătorului ne-nduplecat către criminalul care-i stă de

faţă-n picioare:

- La care chivuţă? o ştii?

- La Ţâca, aia tânără frumoasă, care vine totdeauna pe aici, răspunde vinovata,

plângând cu inima frântă de târzie căinţă.

- Ştii unde se află această chivuţă?

- Zice că stă tocmai la margine, în mahalaua Farfurigiilor.

- Destul, nenorocito!

Peste un ceas, pe-nserate, o birje trece în goana mare prin strada Emancipării

din Farfurigii: pe capră, alături cu birjarul, un sergent; în fund, d. Lefter şi d.

căpitan Pandele: iar, dinainte, încă un sergent şi d. comisar al secţiei

respective, Turtureanu, deja cointeresat cu cinci la sută asupra câştigului - se-

nţelege, câştig, dacă se vor găsi cele două bilete. Comisarul ştie unde stă

chivuţa Ţâca.

Birja, trecând din greu prin noroi, se opreşte în sfârşit în apropierea unei

cocioabe de pământ, care şade singuratică pe un peş, pe un maidan. Comisarul

postează pe sergenţi, pitulaţi, în dosul cocioabei, după regula strategică

consacrată la călcări de vizuini; le face semnul clasic al lui Harpocrates, ş-apoi

trece, urmat de d. căpitan şi de d. Popescu, să bată la uşe... O fetică zdrenţuită

vine să deschiză. În săliţa luminată de pălpăiala a câţiva tăciuni de pe vatră,

miroase straşnic a carne cu prune: o ţigancă bătrână pregăteşte de cină. Ţoţi

trei vizitatorii se dau înapoi pe prispă punându-şi mâna la nas.

- Unde-i mă-ta, fa? întreabă d. comisar.

- Trebuie să vie acuma, zice copila uitându-se sperios la cei trei domni.

- Aprinde-un muc de lumânare şi hai de ne du în odaie, s-o aşteptăm. Fata stă

la-ndoială.

- Haide! se răsteşte d. Turtureanu... şi toţi trei intră, împingând pe fată-nainte.

- Da ce e? întreabă bătrâna, ridicându-se de la vatră, unde sta stârcită.

- Avem treabă cu fie-ta, cu Ţâca...

- Lipseşte ceva dintr-o casă... ştie ea ce lipseşte, adaogă d. Lefter.

- Vai de mine! boiarule, zice bătrâna... N-are Ţâca obiceiul... La toate casele

boiereşti o cunoaşte pe Ţâca... la toate cocoanele mari o ştie pe Ţâca...

- Haide! nu mai lungi vorba, comandă d. căpitan Pandele, ş-aprinde! cât vrei să

mă ţii în picioare?

- Iac-aprinz... Da nu se poate, Ţâca, boiarule! să ferească Dumnezeu! eu, pântru

Ţâca, poci să-mi pui mâna-n foc pântru Ţâca... Poate, altă chivuţă...

Şi zicând aceasta, baba a aprins o lumânare de seu ş-a trecut în odaie, urmată

de boieri. Odaia are două paturi, o masă, o laviţă, un scaun şi o sobiţă de tuci.

Pe amândouă paturile, stau grămezi de haine, încălţăminte, pălării, şaluri

purtate, pe sub paturi şi pe laviţă fel-de-fel de mărfuri de farfurărie şi sticlărie...

La vederea mormanelor de vechituri, d. Lefter tresare; se repede şi-ncepe să

scotocească luând şi examinând pe rând bucăţică cu bucăţică, fir cu fir. Câte

reflexiuni ironice, picante, sentimentale, se pot face asupra unei aşa grămezi

pestriţe de vechituri, cu privire la zădărnicia lumii trecătoare prin care au trecut

şi ele o clipă, nouă, neveştejite! Dar d. Lefter n-are vreme să filosofeze... el

caută... caută mereu... Fatalitate! jacheta cenuşie nu se află. Când gânduri

peste gânduri îi clocotesc în cap, iacătă şi Ţâca, d-abia ducându-şi coşul plin de

vechituri nouă, foarte obosită de alergătura zilii-ntregi şi flămândă: de departe

i s-au umflat nările ca răspuns la chemarea generosului miros de pe vatră.

Cum intră, o înconjură toţi trei musafirii; d. Lefter o ia de pept:

- Unde mi-e jacheta?

- Care jachetă?

- Jacheta a cenuşie...

- Care jachetă cenuşie?

- Jacheta cu biletele...

- Care belete, boiarule?

- Te faci că nu ştii, gaşperiţă!

- Să mă trăsnească Dumnezeu! să hie al dracului!

- Mai bine, spune drept, zice d. Turtureanu.

- Dacă spui ai bacşiş bun, adaogă d. căpitan Pandele.

- Ce sa spuie boiarule! zice bătrâna apilpisită: ce să spuie? vai de păcatele

noastre, dacă nu ştie... auzi colo! ce sa spuie?

- Taci tu! zbiară d. Turtureanu şi-i dă brânci babei cât colo în săliţă.

Baba îşi face cruci, iar copila tremură ca varga lângă vatră, unde prunele sfârâie

tare-n cratiţă.

- Să n-aibă parte!... dă să zică Ţâca.

- Na-i fost tu, o-ntrerupe d. Lefter, în strada Pacienţii numărul 13, la madam

Popescu, madam Lefter Popescu, o damă - naltă, subţirică, frumoasă, oacheşă,

casele ale verzi cu geamlâc, care are o aluniţă cu păr d-asupra sprâncenii din

stânga şi se poartă legată la cap cu roşu?

- Ba, am fost.

- Atunci, de ce minţi?

- Ba, nu minţ, boiarule; am fost. Ei?

- Nu ţi-a dat pe zece farfurii, că n-ai vrut să dai o duzină-ntreagă, cu chenar

conabiu lat pe muche şi altul pembe îngust pe buză, o jachetă cenuşie?

- Ba, mi-a dat.

- Atunci, de ce minţi?

- Nu minte, boiarule! zice bătrâna din săliţă.

- Taci tu!... Unde e jacheta?

- E pa mine... o port pa dedesubt.

- Ca să nu te prinz!

- Ba, sa hie al dracului care n-o poartă de frig... Sunt borţoasă, boiarule... alerg

toată zâulica pân zloată - bogdaproste, îmi ţâne cald la pântece şi la şale.

- Dezbracă-te, porunceşte d. Lefter.

- Iaca...

Şi Ţâca începe a-şi lepăda ţoalele de pe ea. Tocmai dedesubt de tot, peste

cămaşe, se vede jacheta cenuşie. D. Lefter repede o caută-n buzunarul de la

piept; chivuţa se strâmbă, că se gâdilă la sân. În buzunar, nimic; dar în fund are

o descusătură... desigur o fi căzut în căptuşeală. Ţâca scoate şi o dă d-lui Lefter,

care o descoase cu briceagul din toate tighelurile... În căptuşală, nimic şi iar

nimic.

- Ce mi-ai făcut biletele? răcneşte îngrozitor cu pumnii-n-cleştaţi d. Lefter, pe

când ceilalţi doi o strâng de aproape într-un colţ.

- Care belete? zbiară şi chivuţa ca o nebună ş-apoi, schimbând tonul, strigă tare

către baba din săliţă în ţigăneşte: "Săi, că se sfarojesc prunele de tot!"

- Ce ai spus pe ţigăneşte? urlă d. Lefter.

- Hauleu! începu să se bocească baba şi copila, ce năpaste a fost să cază pe noi!

- Să-mi scoţi biletele! scrâşneşte d. Lefter; să-mi scoţi biletele, hoaţo! că te

omor, mă-nţelegi? te omor!

Şi-i trage Ţâchii o palmă, s-o năucească. Atunci, toate trei femeile se pornesc

pe răgete, să crezi că s-a aprins o cuşcă cu pantere. D. Turtureanu dă într-o

parte pe d. Lefter şi cu gravitate:

- Las-o mă rog... Las' că spun dumnealor la secţie. Apoi iese-n uşă, dă un ţignal;

sergenţii răsar ca din pământ, şi haide! le-au pornit pe nemâncate...

Toată arta d-lui Turtureanu a rămas infructuoasă... Femeile nu ştiau nimic

despre bilete... Cu tot zelul său, nu putuse depăşi limitele prudenţii; de aceea,

el spunea seara la berărie d-lui Lefter şi căpitanului:

- Cu baba şi cu fata, de! merge să le mursici mai zdravăn; dar cu Ţâca, nu prea,

fiindcă, e pardon, în poziţie; dacă se întâmplă la secret vreun avort... Nu ştii

dumneata? Astăzi nu mai poţi conta pe inferiori... şi nici pe superiori! S-aude...

Gazetele atât aşteaptă ca să ne persecute... Dar îţi spun eu că nu e! Biletele n-

au fost în jachetă; pot face prinsoare pe ce pofteşti... Să vezi când ţi-o mai trece

niţel asta... cum să zic? amorul-propriu, - aşa e tot omul la început când îi vine

o surpriză de aşa un câştig - să vezi, ai să dai peste ele acasă.

D. Lefter susţine că Ţâca i-a furat biletele - chivuţele şi jidanii nu sunt proşti:

când cumpără haine vechi, le purică pân toate-ndoiturile.

- Ia, dă-mi-le, mă-nţelegi, la discreţie, să stau eu cu dumnealor în tete-a-tete la

secret... Să vezi cum scot biletele...

Şi zicând aceasta, se uită cruciş, fioros şi scrâşneşte din dinţi. D. Turtureanu

răspunde făcând teorii asupra instrucţiunei criminale pe temeiul îndelungatei

d-sale experienţe în serviciul siguranţei publice. Aşa, femeile rabdă mai mult,

sunt mai piloase decât barbaţii. Dintre bărbaţi, bulgarii întrec pe toţi la

răbdare; mai puţin ca toţi rabdă ţiganii şi ţigancele mai puţin de cât toate: cum

le strângi puţin în corset, "stai că spui, mânca-te-aş!"

De aceea le slăbise pe chivuţe, lăsându-le însă tot la secret nemâncate, să se

mai gândească - poate!... dar nu-i vine să crează.

Pe când vorbeşte d. Turtureanu, d. căpitan Pandele citeşte gazeta de seară, iar

d. Lefter ascultă dus pe gânduri. La un moment, d. Popescu se face palid: un

domn a intrat în berărie şi trece pe lângă masa lor către fund. Este şeful său de

la minister, un tip foarte posomorât şi din cale afară aspru. D. Lefter se scoală şi

salută; şeful d-abia moţăie din cap şi se aşează la o masă puţin mai departe.

- Uite, zice d. căpitan şi arată şi celorlalţi gazeta care scrie:

"Precum se ştie, cele două mari loterii s-au tras zilel trecute. Numerile care au

câştigat loturile cele mari, de câte 50.000 lei sunt: la Constanţa-Universitate,

076.384 - la Bucureşti-Astronomie, 109.520.

Un lucru curios însă; până acuma, fericiţii posesori ai numerilor câştigătoare nu

s-au prezentat să-şi reclame dreptul. Pentru numeroşii noştri cititori şi gentilele

noastre cititoare, în rândurile cărora am dori din suflet să se afle câştigătorii,

amintim că, după şase luni de la trageri, nu se mai poate sub nici un cuvânt

reclama vreun câştig. Sumele nereclamate până la termenul fatal trec de drept

la fondurile societăţilor respective."

Cu tot respectul ce i-l insufla d-lui Lefter şeful său, care-l ochia pe sub sprincene

din când în când cu privirea plină de "mustrare - adică: "Dumneata ne tragi pe

sfoară; scrii că eşti bolnav, ca să-mi lipseşti de la datorie, şi pe urmă-mi baţi

berăriile... Bravo!" - cu tot respectul acela foarte legitim, d. Popescu nu se putu

stăpâni la propoziţia finală din notiţa gazetei, şi izbucni într-un hohot de râs, un

râs vânăt:

- Hahaha! să ştii nene Turturene, că le găsim tocma a doua zi după termen...

îmi cunosc eu norocul!... Hahaha!

Râsul şi vorbele acestea au făcut pe d. căpitan Pandele să sară din loc. El, care

până aci păstrase o atitudine calmă, mai presus de orice laudă, a trebuit în

sfârşit şi el să izbucnească... Imputări amare de neglijenţă, de indiferenţă, de

imprudenţă! Când are cineva hârtii de valoare aşa de mare, nu le lasă să se

târâie astfel de colo până colo... Trebuie să fie cineva prea sec! Aşa trebuie să

paţi când faci afaceri de o sută de mii de franci cu un zevzec! ş.c.l... Şi asupra

acestora d. căpitan pleacă, spumând şi înjurând ca un grad inferior. D. Lefter

parcă n-a auzit nimic; bate toba încetinel cu deştele pe marmura mesii.

Peste câteva momente, domnul şef, care a plătit paharul său de bere, se scoală

şi, trecând spre uşă pe lângă masă, zice:

- Domnule Popescu, dacă dumneata nu mai vrei să vii la serviciu, atunci, te rog,

cel puţin trimite mâine cheia sertarului, unde ai acte publice în întârziere.

- Am fost bolnav, domnule şef.

- Mofturi!...

- Parol, domnule şef; mâine viu negreşit.

- Te rog! zise scurt şi apăsat şeful şi plecă fără să salute. D. Turtureanu se uită la

ceas... Târziu! Trebuie să meargă la serviciul de noapte: peste un ceas trece

inspectorul pe la secţie. Pleacă; d. Lefter pleacă după el. Să aruncă într-o birjă;

d. Lefter se aruncă după el.

- Merg şi eu la secţie, nene Turturene, s-o mai văz pe hoaţă! D. Turtureanu se-

nvoieşte numai după ce amicul îşi da cuvântul solemn de onoare că n-are să

mai fie violent, n-are să mai facă nimic femeilor arestate. Pe drum, d. Popescu

promite amicului său să-i ridice partea din câştig de la cinci la zece ta sută, dacă

se găsesc biletele.

- Pe viitorul şi pe onoarea mea! nene Turturene!

Au sosit... Nenorocire!... Inspectorul trecuse pe la secţie adineauri; cercetase la

secret, notase ceva foarte supărat, în portofel, şi liberase pe cele trei femei,

îmbunându-le cu vorbe blânde.

- De mare belea mi se pare că m-ai dat, nene Popescule, cu ipohondriile

dumitale! a zis d. comisar.

D. Letter atunci a-nceput să se vaite.

- Prin urmare, care va să zică, dacă nici dv., poliţia, nu ne protejaţi contra

bandiţilor, atunci, mă rog, ce mai rămâne? Am înţeles, care va să zică, cum

merge chestia! Nu vă săturaţi nici cu zece la sută? Cât vreţi, cât poftiţi,

domnule? şaptezeci? nouăzeci? sută la sută?

Şi apoi o cascadă, un torent de invective la adresa autorităţii, care e compusă

din pungaşi, din zbiri complici cu briganzii! exemplu: d. inspector, care s-a

învoit cu ţigancele...

- Frumos! sublim! adaogă, după o pauză de resuflu, d. Popescu, cu un ton de

acră ironie.

Ş-apoi, schimbând tonul, cu glasul tunător:

- Ruşine pentru acest început de secol! de trei ori ruşine!

Prudenţa şi amiciţia au oprit pe d. Turtureanu să nu-i dreseze cuvenitul proces-

verbal pentru insultă adusă autorităţii în exerciţiul funcţiunei, şi poate că tot i l-

ar fi dresat dacă, asupra ultimelor cuvinte d. Lefter n-ar fi ieşit în fuga mare ca

un nebun, strigând că se duce să reclame la parchet.

Era cam pe la rândul al treilea al salipgiilor; mijea bine de ziuă, când d. Lefter,

după ce rătăcise atâta vreme prin mahalale, ajunse în sfârşit în maidanul din

strada Emancipării, în faţa cocioabei, de unde ridicaseră aseară pe cele trei

chivuţe...

Poate... poate că rugăciunea să biruie ce n-a putut birui violenţa... şi d. Popescu

bate cu sfială la uşa sărmanei locuinţe... Nici un răspuns... Mai bate odată, tot

aşa de discret... Acelaşi rezultat... Să bată mai cu inimă!... Dar mai multă inima

n-are... Se apropie în vârful galoşilor de ferestruică şi ascultă ce să fie

înăuntru... În tăcerea dimineţii umede şi neguroase, se aud bine horcăieli...

Femeile, zdrobite de împrejurările prin care trecuseră, dormeau duse.

D. Lefter şezu pe marginea de lemn a prispii şi aprinse o ţigaretă... Şezu cât

şezu aşa, meditând un discurs bine simţit pentru a convinge pe chivuţe că nişte

femei muncitoare pot câştiga o avere într-un chip onorabil, fără să caute a

ruina pe un om, de la casa căruia au câştigat totdeauna o bucăţică de pâine...

Ar fi păcat! şi mai la urmă, el a dat de ştire: biletele sunt anulate; dar zece,

cinsprezece la sută, da! o avere necalculabilă, care le pică din cer: bogate,

independente şi... oneste, ş.c.l...

Deodată, se aude zgomot uşor în casă... în sfârşit, s-au deşteptat... Musafirul se

scoală-n picioare, tuşeşte şi pune mâna pe bordul pălăriei. În acelaşi moment

uşa se deschide şi se arată-n prag chipul neţesălat al fetii:

- Haoleu, mamă! săriţi! c-a venit hăla iar! Femeile sar degrab:

- Iar ai venit, nebunule? ţipă Ţâca.

- Ai venit iar la belete, ai? urlă bătrâna. Şi, până să n-apuce d. Popescu să salute

măcar, se pomeneşte fleaşc! drept în ochi, o strachină cu prune sleite!

- Na belete!

- Să pui să ne omoare, nevinovate, la poliţie, ai? oţule!

Şi după ce i-au luat văzul, trege-i pumni, palme, şi pe urmă care cu ce apucă,

baba cu o cratiţă, fata cu o scurtătură de lemn şi femeia cu un târn, şi dă-l tava

pân noroi:

- Na belete! na belete!! na belete!!!

Când au ostenit bine chivuţele, a plecat şi d. Lefter destul de ostenit şi

dumnealui dar repede, şi cu capul gol, de degrab ce-i era, - şi chivuţele după el:

- Ho! Ho! nu mai vrei belete? să mai vii la belete! ho! oarrba!!

Pe la şeapte şi jumătate d. Popescu era acasă. Consoarta sa nu dormise toată

noaptea de grijă. Cocoana, văzând halul omului, s-a pornit pe plâns... De cu

seara, venise un prieten de la minister şi lăsase o scrisoare...

0 citeşte:

"Dragă Leftere,

Astăzi, când am plecat de la canţilerie, d. Georgescu, şeful, mi-a zis să te anunţ

că, dacă mâine nu vii la serviciu, poţi să nu mai vii deloc, căci face raport de

destituire şi pune să spargă broasca sertarului tău, unde ai încuiat dosarul cu

afacerea Goldstein. Au venit astăzi trei deputaţi şi au făcut gură că se

trăgănează lucrurile. De mâne, începem pe cât o ţine Camera, canţileria la 8

dim. Te rog, în interesul tău, vină negreşit. Şeful e turbat rău.

Al tău fidel amic,

MITICUŢĂ"

La opt şi cinci, d. Lefter, spălat şi premenit, suie treptele ministerului. întreabă

pe aprod:

- Şeful a venit?

- Acuşica, răspunde aprodul. A ordonat să mergeţi imediat la dumnealui.

D. Popescu grăbeşte şi intră foarte umilit. Şeful, care se plimbă de colo până

colo, cu mâinile în buzunar, cum îl vede, se opreşte:

- Ai venit, domnule?

- Da, domnule Georgescu...

- Aici nu sunt domnul Georgescu, domnule! aici sunt domnul şef... Să-mi aduci

la moment dosarul afacerii Goldstein... Şi altădată, să ştii că te dau afară! Statul

nu plăteşte impiegaţii, ca să facă beţii noaptea şi ziua să zacă - uite ce prăpădit

eşti! - în loc să vie la datorie... M-ai auzit? Mergi de-mi adu dosarul!

Impiegatul iese împleticindu-se. Se duce la masa lui de lucru, descuie sertarul şi

apucă nervos un vraf de hârtii. Când dă să pună vraful pe masă, scapă pântre

deşte jos o hârtiuţă mică îndoită. S-apleacă - o ridică — o priveşte lung — dă un

ţipăt...

Toţi zeii! toţi au murit! toţi mor! numai Norocul trăieşte şi va trăi alături cu

Vremea, nemuritoare ca şi el!… Sunt aci!... aci biletele!... aci era soarele

strălucitor căutat atâta timp orbeşte pe-ntuneric!

D. Lefter e liniştit - acea linişte a mării, care, înţelenită în fine, vrea să se

odihnească după zbuciumul unui năprasnic uragan: faţa ei este senină, fără

creţ, pe când în fundu-i zac atâtea sfărâmâturi de corăbii înghiţite pe de-

apururi, înainte de a fi putut ajunge la liman!

El ascunde-n sân, între flanelă şi piele, într-un plic de pânză, cele două bucăţele

de hârtie tipărite conabiu, ca muchea unor farfurii pierdute pe veci. Surâzând

de această reminiscenţă vizuală, se încheie la jiletcă fără pripă, se aşează bine

în jeţul său de muşama şi aşterne cu mâna sigură pe o coală de hârtie

ministerială, următoarea compoziţie, care, sub forma-i laconică, ascunde atâta

ironie:

Domnule Ministru,

"Sănătatea mea prea delicată nu-mi permite să mai suport asprimile de tot

felul ale serviciului.

Vă rog dar respectuos să binevoiţi a-mi primi demisia din postul ce ocup la

acest onor minister.

Binevoiţi etc."

"ELEUTHERIU POPESCU".

Ia apoi dosarul şi demisia şi intră hotărât la şeful, care lucrează cu nasul vârât în

hârtii:

- Domnule şef, iată dosarul Goldstein.

- Bine, răspunde superiorul fără să ridice capul. Lasă-l aici.

- Şi mai iată, "domnule Georgescu", vă rog foarte mult, şi demisia mea.

- Bine... Las-o aici.

- Vă salut.

- Bine... Du-te.

După zece minute, omul care a scuturat în fine jugul nesuferitei robii, intră la

bancherul unde au fost depuse biletele en gros.

- Mă rog, unde se încasează câştigurile de la lotăriile care s-au tras alaltăieri?

- Fondul e depus la casa de depuneri, dar poate cinevă să le-n-caseze şi prin

noi. Aveţi vreun bilet câştigător?

- Am două câştigătoare, răspunse fără afectare d. Popescu, şi arată de departe

biletele, ţinându-le graţios între două degete.

- Sunt câştiguri mari?

- Măricele... Am amândouă câştigurile mari! Bancherul deschide nişte ochi plini

de admiraţie şi zice, dând să ia biletele:

- Daţi-mi voie, mă rog.

Dar d. Lefter retrage încetinel mâna, desdoieşte biletele şi întreabă:

- N-aveţi listele oficiale?

- Ba da. Iată-le.

- Mă rog, zice d. Lefter cu vorbă respicată, Avem odată: zero-şapte-zeci-şi-şase-

de-mii-trei-sute-opt-zeci-şi-patru Universitate-Constanţa.

- Nu, răspunde bancherul: una-sută-şi-nouă-mii-cinci-sute-două-zeci.

- Dă-mi voie, nu mă-ncurca: una sută-şi-nouă-mii-cinci-sute-două-zeci -

Bucureşti-Astronomie.

- Ba, pardon, zice bancherul... Bucureşti-Astronomie zero-şapte-zeci-şi-şase-de-

mii-trei-sute-opt-zeci-şi-patru.

D. Lefter nu-şi dă seama bine de ce, dar simte o sfârşeală, şi cade, alb ca

porţelanul, pe un scaun lângă cantoră, întinzând machinal mâna cu biletele.

Bancherul le ia se uită bine la liste, la bilete, la posesorul lor, şi zâmbind şi el

fără afectare zice d-lui Lefter, care ascultă stupid:

- Uite ce e, stimabile: v-aţi înşelat. Şi iacă de unde provine... Dumneata ai...

Ciudat lucru, ce-i drept... Cum s-a întâmplat!... Al dracului!... Dumneata ai la

una tocmai numărul care a câştigat la cealaltă şi...

- Şi ce?

- ... şi viceversa.

Cum aude cuvântul viceversa, d. Lefter se face vânăt ca ficatul şi se ridică

izbucnind cu o volubilitate supremă:

- Vice-versa! Nu se poate, domnule! peste poate! Vice-versa! Asta-i şarlatanie,

mă-nţelegi! Vă-nvăţ eu minte pe d-voastră să umblaţi d-acu-ncolo cu infamii, şi

să vă bateţi joc de oameni, fiindcă este o exploatare şi nu vă mai săturaţi ca

vampirii, pierzând toată sudoarea fiecare om onest, deoarece se-ncrede

orbeşte-n mofturile d-voastră şi cu tripotajuri ovreieşti de bursă, care suntem

noi proşti şi nu ne-nvăţăm odată minte ca să venim, mă-nţelegi, şi să ne

revoltăm... da! să ne revoltăm! Aşa să ştiţi: proşti! proşti! proşti!

Ş-a-nceput să se jelească, să se bată cu palmele peste ochi şi cu pumnii în cap şi

să tropăie din picioare, făcând aşa un tărăboi, încât a trebuit bancherul să

ceară ajutorul forţei publice ca să scape de d. Lefter...

Dacă aş fi unul din acei autori care se respectă şi sunt foarte respectaţi, aş

încheia povestirea mea astfel...

...Au trecut mulţi ani la mijloc.

Într-un târziu, cine vizita mânăstirea Ţigăneşti, putea vedea acolo o mică

bătrână, oacheşă, înaltă şi uscată ca o sfântă, cu o aluniţă mare păroasă d-

asupra sprincenei din stânga şi cu privirea extatică. Ea nu scotea un cuvânt, nu

voia să răspunză la nici o întrebare; nu făcea nici un rău, era dimpotrivă foarte

blândă. O singură apucătură denunţa oarecum că, sub fruntea ei senină, clipea

o minte cu reazimul dezrădăcinat: toată ziulica, maica Elefteria culegea, te mir

pe unde le mai găsea, cioburi de străchini, pe care le ascundea cu scumpătate

în scunda ei chiliuţă.

Tot într-un timp, colo departe, în haosul zgomotos al Bucureştilor, trecătorii

puteau vedea un moşneag micuţ, intrat la apă şi scofâlcit, plimbându-se liniştit,

cu acea linişte a mărei, care, potolită în sfârşit, vrea să se odihnească după

zbuciumul unui năprasnic uragan. Bătrânelul se plimba regulat, - dimineaţa, de

colo până colo pe dinaintea Universităţii - seara, cum răsăreau aştrii, de jur

împrejurul Observatorului pompierilor de la bifurcarea bulevardului Pake, -

şoptind mereu, cu un glas blajin, acelaşi cuvânt: "Vice-versa!... da, vice-

versa!”... - cuvânt vag ca şi vagul vastei mări, care sub faţa-i fără creţ, ascunde-

n tainicele-i adâncuri stâncoase cine ştie câte corăbii, zdrobite înainte de a fi

ajuns la liman, de-a pururi pierdute!

Dar... fiindcă nu sunt dintre acei autori, prefer să vă spun drept: după scandalul

de la bancher, nu ştiu ce s-a mai întâmplat cu eroul meu şi cu madam Popescu.

Vizită...

M-am dus la Sf. Ion să fac o vizită doamnei Maria Popescu, o veche prietenă, ca

s-o felicit pentru onomastica unicului său fiu, Ionel Popescu, un copilaş foarte

drăguţ de vreo opt anişori. N-am voit să merg cu mâna goală şi i-am dus

băieţelului o minge foarte mare de cauciuc şi foarte elastică. Atenţiunea mea a

făcut mare plăcere amicei mele şi mai ales copilului, pe care l-am găsit

îmbrăcat ca maior de roşiori în uniformă de mare ţinută. După formalităţile de

rigoare, am început să convorbim despre vreme, despre sorţii agriculturii — d.

Popescu tatăl este mare agricultor — despre criză ş.cl. Am observat doamnei

Popescu că în anul acesta nu se prea vede la plimbare, la teatru, la petreceri...

Doamna mi-a răspuns că de la o vreme i se urăşte chiar unei femei cu

petrecerile, mai ales când are copii.

— Să-ţi spun drept, cât era Ionel mititel, mai mergea; acu, de când s-a făcut

băiat mare, trebuie să mă ocup eu de el; trebuie să-i fac educaţia. Şi nu ştiţi dv.

bărbaţii cât timp îi ia unei femei educaţia unui copil, mai ales când mama nu

vrea să-l lase fără educaţie!

Pe când doamna Popescu-mi expune părerile ei sănătoase în privinţa educaţiei

copiilor, auzim dintr-o odaie de alături o voce răguşită de femeie bătrână:

— Uite, coniţă, Ionel nu s-astâmpără!

— Ionel! strigă madam Popescu; Ionel! vin' la mama!

Apoi, cătră mine încet:

— Nu ştii ce ştrengar se face... şi deştept... Dar vocea de dincolo adaogă:

— Coniţă ! uite Ionel! vrea să-mi răstoarne maşina !... Astâmpără-te, că te arzi!

— Ionel! strigă iar madam Popescu; Ionel ! vin' la mama!

— Sări, coniţă! varsă spirtul! s-aprinde!

— Ionel! strigă iar mama, şi se scoală repede să meargă după el. Dar pe când

vrea să iasă pe uşe, apare micul maior de roşiori cu sabia scoasă şi-i opreşte

trecerea, luând o poză foarte marţială. Mama ia pe maiorul în braţe şi-l

sărută...

— Nu ţi-am spus să nu te mai apropii de maşină când face cafea, că daca te-

aprinzi, moare mama? Vrei să moară mama?

— Dar — întrerup eu — pentru cine aţi poruncit cafea, madam. Popescu?

— Pentru dumneata.

— Da de ce vă mai supăraţi?

— Da ce supărare!

Madam Popescu mai sărută o dată dulce pe maioraşul, îl scuipă, să nu-l

deoache, şi-l lasă jos. El a pus sabia în teacă, salută milităreşte şi merge într-un

colţ al salonului unde, pe două mese, pe canapea, pe foteluri şi pe jos, stau

grămădite fel de fel de jucării. Dintre toate, maiorul alege o trâmbiţă şi o tobă.

Atârnă toba de gât, suie pe un superb cal vânăt rotat, pune trâmbiţa la gură şi,

legănându-se călare, începe să bată toba cu o mână şi să sufle-n trâmbiţă.

Madam Popescu îmi spune ceva; eu n-aud nimica. Îi răspund totuşi că nu cred

să mai ţie mult gerul aşa de aspru; ea n-aude nimica.

— Ionel! Ionel!! Ionel!!! Du-te dincolo, mamă; spargi urechile dumnealui! Nu e

frumos, când sunt musafiri!

Iar eu, profitând de un moment când trâmbiţa şi toba tac, adaog:

— Şi pe urmă, d-ta eşti roşior, în cavalerie.

— Maior! strigă mândrul militar.

— Tocmai! zic eu. La cavalerie nu e tobă; şi maiorul nu cântă cu trâmbiţa; cu

trâmbiţa cântă numai gradele inferioare; maiorul comandă şi merge-n fruntea

soldaţilor cu sabia scoasă.

Explicaţia mea prinde bine. Maiorul descalică, scoate de după gît toba, pe care

o trânteşte cât colo; asemenea şi trâmbiţa. Apoi începe să comande:

— Înainte! marş!

Şi cu sabia scoasă, începe să atace straşnic tot ce-ntâlneşte-n cale. În momentul

acesta, jupâneasa cea răguşită intră cu tava aducând dulceaţă şi cafele. Cum o

vede, maiorul se opreşte o clipă, ca şi cum ar vrea să se reculeagă fiind surprins

de inamic. Clipa însă de reculegere trece ca o clipă, şi maiorul, dând un răcnet

suprem de asalt, se repede asupra inamicului. Inamicul dă un ţipăt de

desperare.

— Ţine-l, coniţă, că mă dă jos cu tava!

Madam Popescu se repede să taie drumul maiorului, care, în furia atacului, nu

mai vede nimic înaintea lui. Jupâneasa este salvată; dar madam Popescu,

deoarece a avut imprudenţa să iasă din neutralitate şi să intervie în război,

primeşte în obraz, dedesubtul ochiului drept, o puternică lovitură de spadă.

— Vezi? vezi, dacă faci nebunii? era să-mi scoţi ochiul... Ţi-ar fi plăcut să mă

omori? Sărută-mă, să-mi treacă şi să te iert!

Maiorul sare de gâtul mamei şi o sărută... Mamei îi trece; iar eu, după ce am

luat dulceaţa, mă pregătesc să sorb din cafea...

— Nu vă supără fumul de tutun? întreb eu pe madam Popescu.

— Vai de mine! la noi se fumează... Bărbatu-meu fumează... şi... dumnealui...

mi se pare că-i cam place.

Şi zicând „dumnealui", mama mi-arată râzând pe domnul maior.

— A! zic eu, şi dumnealui?

— Da, da, dumnealui! să-l vezi ce caraghios e cu ţigara-n gură, să te prăpădeşti

de râs... ca un om mare...

— A! asta nu e bine, domnule maior, zic eu; tutunul este o otravă...

— Da tu de ce tragi? mă-ntrerupe maiorul lucrând cu lingura în cheseaua de

dulceaţă...

— Ajunge, Ionel! destulă dulceaţă, mamă! iar te-apucă stomacul...

Maiorul ascultă, după ce mai ia încă vreo trei-patru linguriţe; apoi iese cu

cheseaua în vestibul.

— Unde te duci? întreabă mama.

— Viu acu! răspunde Ionel.

După un moment, se-ntoarce cu cheseaua goală; o pune pe o masă, se apropie

de mine, îmi ia de pe mescioară tabacherea cu ţigarete regale, scoate una, o

pune în gură şi mă salută milităreşte, ca orice soldat care cere unui ţivil să-i

împrumute foc. Eu nu ştiu ce trebuie să fac. Mama, râzând, îmi face cu ochiul şi

mă-ndeamnă să servesc pe domnul maior. Întind ţigareta mea, militarul o

aprinde pe a lui şi, fumând, ca orice militar, se plimbă foarte grav de colo până

colo. Eu nu-l pot admira îndestul, pe când mama îl scuipă, să nu-l deoache, şi

îmi zice:

— Scuipă-l, să nu mi-l deochi!

Maiorul şi-a fumat ţigareta până la carton. Apoi se repede la mingea pe care i-

am adus-o eu şi-ncepe s-o trântească. Mingea sare până la policandrul din

tavanul salonului, unde turbură grozav liniştea ciucurilor de cristal.

— Ionel! astâmpără-te, mamă! Ai să spargi ceva... Vrei să mă superi? vrei să

moară mama?

Dar maiorul s-a-ndârjit asupra ghiulelei săltătoare, care i-a scăpat din mână: o

trânteşte cu mult necaz de parchet. Eu aduc spre gură ceaşca, dar, vorba

francezului, entre la coupe et les lèvres… — mingea îmi zboară din mână

ceaşca, opărindu-mă cu cafeaua, care se varsă pe pantalonii mei de vizită,

culoarea oului de raţă.

— Ai văzut ce-ai făcut?... Nu ţi-am spus să te-astâmperi... Vezi? ai supărat pe

domnul!... altadată n-o să-ţi mai aducă nici o jucărie! Apoi, întorcându-se către

mine, cu multă bunătate:

— Nu e nimic! iese... Cafeaua nu pătează! iese cu niţică apă caldă!... Dar n-

apucă să termine, şi deodată o văd schimbându-se la faţă ca de o adâncă

groază. Apoi dă un ţipăt şi, ridicându-se de pe scaun:

— Ionel! mamă! ce ai?

Mă-ntorc şi văz pe maiorul, alb ca varul, cu ochii pierduţi şi cu drăgălaşa lui

figură strâmbată. Mama se repede spre el, dar până să facă un pas, maiorul

cade lat.

— Vai de mine! ţipă mama. E rău copilului!... Ajutor! moare copilul!

Ridic pe maiorul, îi deschei repede mondirul la gât şi la piept.

— Nu-i nimica! zic eu. Apă rece!

Îl stropesc bine, pe când mama pierdută îşi smulge părul.

— Vezi, domnule maior? îl întreb eu după ce-şi mai vine în fire; vezi? Nu ţi-am

spus eu că tutunul nu e lucru bun? Aldată să nu mai fumezi!

Am lăsat pe madam Popescu liniştită cu scumpul ei maior afară din orice stare

alarmantă, şi am ieşit. Mi-am pus şoşonii şi paltonul şi am plecat. Când am

ajuns acasă, am înţeles de ce maiorul ieşise un moment cu cheseaua în vestibul

— ca să-mi toarne dulceaţă în şoşoni.

D-l Goe

Ca să nu mai rămâie repetent şi anul acesta, mam' mare, mamiţica şi tanti Miţa

au promis tânărului Goe să-l ducă-n Bucureşti de 10 mai.

Puţin ne importă dacă aceste trei dame se hotărăsc a părăsi locul lor spre a

veni în Capitală numai de hatârul fiului şi nepoţelului lor. Destul că foarte de

dimineaţă, dumnealor, frumos gătite, împreună cu tânărul Goe, aşteaptă cu

multă nerăbdare, pe peronul din urbea X, trenul accelerat care trebuie să le

ducă la Bucureşti. Adevărul e că, dacă se hotărăşte cineva să asiste la o

sărbătoare naţională aşa de importantă, trebuie s-o ia de dimineaţa. Trenul în

care se vor sui ajunge în Gara de Nord la opt fără zece a.m. D. Goe este foarte

impacient şi, cu un ton de comandă, zice încruntat:

- Mam' mare! de ce nu mai vine?... Eu vreau să vie!

- Vine, vine acuma, puişorul mamii! răspunde cucoana.

Şi sărută pe nepoţel; apoi îi potriveşte pălăria.

Tânărul Goe poartă un frumos costum de marinar, pălărie de paie, cu inscripţia

pe pamblică: le Formidable, şi sub pamblică biletul de călătorie înfipt de tanti

Miţa, că "aşa ţin bărbaţii biletul".

- Vezi ce bine-i şade lui - zice mam' mare - cu costumul de marinel?

- Mamiţo, nu ţi-am spus că nu se zice marinel?

- Da' cum?

- Marinal...

- Ei! ziceţi voi cum ştiţi; eu zic cum am apucat. Aşa se zicea pe vremea mea,

când a ieşit întâi moda asta la copii - marinel.

- Vezi, că sunteţi proaste amândouă? întrerupe tânărul Goe. Nu se zice nici

marinal, nici marinel...

- Da' cum, procopsitule? întreabă tanti Miţa cu un zâmbet simpatic.

- Mariner...

- Apoi de! n-a învăţat toata lumea carte ca d-ta! zice mam' mare, şi iar sărută

pe nepoţel şi iar îi potriveşte pălăria de mariner.

Dar nu e vreme de discuţii filologice: soseşte trenul - şi nu stă mult.

Trenul este plin... Dar cu multă bunăvoinţă din partea unor tineri politicoşi, cari

merg până la o staţie apropiată, se fac locuri pentru dame. Trenul a plecat...

Mam' mare îşi face cruce, apoi aprinde o ţigară... Goe nu vrea să intre în cupeu;

vrea să şadă în coridorul vagonului cu bărbaţii.

- Nu!... nu e voie să scoţi capul pe fereastră, mititelule! zice unul dintre tineri

lui d-l Goe, şi-l trage puţin înapoi.

- Ce treabă ai tu, urâtule? zice mititelul smucindu-se.

Şi după ce se strâmbă la urâtul, se spânzură iar cu amândouă mânile de

vergeaua de alamă şi scoate iar capul. Dar n-apucă să răspunză ceva urâtul, şi

mititelul îşi retrage îngrozit capul gol înăuntru şi-ncepe să zbiere.

- Mamiţoo! mam' maree! tantii!

- Ce e? Ce e? sar cocoanele.

- Să oprească! zbiară şi mai tare Goe, bătând din picioare. Mi-a zburat pălăria!

să opreascăăă!!!

Tot într-un timp, iacătă conductorul intră să vază cine s-a suit de la staţia din

urmă.

- Biletele, domnilor!

Cocoanele arată biletele dumnealor, explicând d-lui conductor de ce nu poate

şi Goe să facă acelaşi lucru: fiindcă biletul era în pamblica pălăriei, şi, dacă a

zburat pălăria, fireşte c-a zburat cu pamblică şi cu bilet cu tot. Dar avea bilet...

- Parol! chiar eu l-am cumpărat! zice tanti Miţa.

Conductorul însă nu înţelege, pretinde bilet; daca nu, la staţia apropiată,

trebuie să-l dea jos pe d. Goe. Aşa scrie regulamentul: daca un pasager n-are

bilet şi nu declară ca n-are bilet, i se ia o amendă de 7 lei şi 50 de bani, şi-l dă

jos din tren la orice staţie.

- Dar noi n-am declaratără? strigă mamiţa.

- Ce e vinovat băiatul dacă i-a zburat pălăria? zice mam' mare.

- De ce-a scos capul pe fereastră? eu i-am spus să nu scoată capul pe fereastră!

zice cu pică urâtul.

- Nu-i treaba dumitale! ce te-amesteci d-ta? zice tanti Miţa urâtului...

- Uite ce e, cucoană - zice conductorul - trebuie să plătiţi un bilet...

- Să mai plătim? n-am plătitără o dată?

- Şi pe dasupra un leu şi 25 de bani.

- Şi pe dasupra?...

- Vezi, daca nu te-astâmperi? zice mamiţa, şi-l zguduie pe Goe de mână.

- Ce faci, soro? eşti nebună? nu ştii ce simţitor e? zice mam' mare.

Şi, apucându-l de mâna cealaltă, îl smuceşte de la mamiţa lui, tocmai când

trenul, clănţănind din roate, trece la un macaz. Din smucitura lu' mam' mare

într-un sens, combinată cu clătinătura vagonului în alt sens, rezultă că Goe îşi

pierde un moment centrul de gravitate şi se reazimă în nas de clanţa uşii de la

cupeu. Goe începe să urle... în sfârşit, n-au ce să facă. Trebuie să se hotărască a

plăti biletul, pe care are să-l taie conductorul din carnetul lui. Păcat însă de

pălărie!... Ce-o să facă d. Goe la Bucureşti cu capul gol? şi toate prăvăliile

închise!... s-ar întreba oricine, care nu ştie câtă grije are mam' mare şi câtă

prevedere. Cum era să plece băiatul numai cu pălăria de paie? Daca se

întâmplă să plouă, ori răcoare? Şi mam' mare scoate din săculeţul ei un beret

tot din uniforma canonierii le Formidable.

- Te mai doare nasul, puişorule? întreabă mam' mare.

- Nu... răspunde Goe.

- Să moară mam' mare?

- Să moară!

- Ad', să-l pupe mam' mare, că trece!

Şi-l pupă în vârful nasului; apoi, aşezându-i frumos beretul:

- Parcă-i şade mai bine cu beretul!... zice mam' mare scuipându-l să nu-l

deoache, apoi îl sărută dulce.

- Cu ce nu-i şade lui bine? adaogă tanti Miţa, şi-l scuipă şi dumneaei şi-l sărută.

- Lasă-l încolo! că prea e nu ştiu cum!... Auzi d-ta! pălărie nouă şi biletul! zice

mamiţa, prefăcându-se foarte supărată.

- Să fie el sănătos, să poarte mai bună! zice mam' mare.

Dar mamiţa adaogă:

- Da' pe mamiţica n-o pupi?

- Pe tine nu vreau! zice Goe cu humor.

- Aşa? zice mamiţa. Lasă!... şi-şi acopere ochii cu mâinile şi se face că plânge.

- Las' că ştiu eu că te prefaci! zice Goe.

- Ţi-ai găsit pe cine să-nşeli! zice mam' mare.

Mamiţa începe să râză; scoate din săculeţ ceva şi zice:

- Cine mă pupă... uite!... ciucalată!

Mamiţa pupă pe Goe, Goe pe mamiţa şi, luând bucata de ciucalată, iese iar în

coridor.

- Puişorule, nu mai scoate capul pe fereastră!... E lucru mare, cât e de deştept!

zice mam' mare.

- E ceva de speriat, parol! adaogă tanti Miţa.

Pe când Goe îşi mănâncă afară ciucalata, cocoanele se dau în vorbă de una, de

alta... Trenul aleargă acuma de spre Crivina către Periş.

- Ia mai vezi ce face băiatul afară, mamiţo! zice mamiţa către mam' mare.

Mam' mare se ridică bătrâneşte şi se duce în coridor:

- Goe! puişorule! Goe! Goe!

Goe nicăieri.

- Vai de mine! ţipă cucoana, nu-i băiatul! Unde e băiatul!... s-a prăpădit băiatul!

Şi toate cucoanele sar...

- A căzut din tren băiatul! Ţaţo, mor!

Dar deodată, cu tot zgomotul trenului, se aud bubuituri în uşa

compartimentului unde nu intră decât o persoană.

- Goe! maică! acolo eşti?

- Da!

- Aide! zice mam' mare, ieşi odată! ne-ai speriat.

- Nu pot! zbiară Goe dinăuntru.

- De ce?... te doare la inimă?

- Nu! nu pot...

- E încuiat! zice mam' mare, vrând să deschidă pe dinafară.

- Nu pot deschide! zbiară Goe desperat.

- Vai de mine! îi vine rău băiatului înăuntru! în sfârşit, iacătă conductorul cu

biletul: primeşte paralele şi liberează pe captiv, pe care toate trei cocoanele îl

sărută dulce, ca şi cum l-ar revedea după o îndelungată absenţă. Şi mam' mare

se hotărăşte să stea în coridor, pe un geamantan străin, să păzească pe Goe, să

nu se mai întâmple ceva puişorului. Puişorul vede o linie de metal în colţul

coridorului, care are la capătul de sus o maşină cu mâner. Se suie-n picioare pe

geamantan, pune mâna pe mânerul maşinii şi începe să-l tragă.

- Şezi binişor, puişorule! să nu strici ceva! zice mam' mare.

Trenul îşi urmează drumul de la Periş cătră Buftea cu mare viteză. Dar pe la

mijlocul kilometrului 24, deodată s-aude un şuier, apoi semnalul de alarmă, trei

fluiere scurte, şi trenul se opreşte pe loc, producând o zguduitură puternică.

Ce e? ce e?... Toţi pasagerii sar înspăimântaţi la ferestre, la uşi, pe scări...

- Goe! puişorule! Goe! strigă tanti Miţa şi se repede afară din compartiment.

Goe este în coridor... De ce s-a oprit trenul?

Cineva, nu se ştie din ce vagon, a tras semnalul de alarmă. Din ce vagon?... Asta

e uşor de constatat; manivela semnalului nu se poate trage decât rupându-se

aţa înnodată şi cu nodul plumbuit. Personalul trenului umblă forfota,

examinând roatele tamponate cu toată presiunea, aşa de tamponate că-i

trebuie vreo zece minute mecanicului să-şi încarce iar pompa de aer

comprimat şi să poată urni trenul din loc. În toată vremea asta, conductorii şi

şeful trenului aleargă din vagon în vagon şi cercetează aparatele semnalelor de

alarmă.

Cine poate ghici în ce vagon era ruptă aţa plumbuită şi răsturnată manivela?

Ciudat! tocmai în vagonul de unde zburase mai adineauri pălăria marinerului!

Cine? cine a tras manivela? Mam' mare doarme în fundul cupeului cu puişorul

în braţe. Nu se poate şti cine a tras manivela.

Trenul se porneşte în sfârşit, şi ajunge în Bucureşti cu o întârziere de câteva

minute. Toată lumea coboară. Mam' mare aşază frumuşel beretul lui Goe, îl

scuipă pe puişor să nu-l deoache, îl întreabă dacă-l mai doare nasul şi-l sărută

dulce.

Apoi cocoanele se suie cu puişorul în trăsură şi pornesc în oraş:

- La bulivar, birjar! la bulivar!...

Bubico

Nouă ceasuri şi nouă minute... Peste şase minute pleacă trenul. Un minut încă

şi se-nchide casa. Repede-mi iau biletul, ies pe peron, alerg la tren, sunt în

vagon... Trec de colo până colo prin coridor, să văz în care compartiment aş

găsi un loc mai comod... Aci. O damă singură, şi-fumează, atât mai bine! Intru şi

salut, când auz o mârâitură şi văz apărând dintr-un paneraş de lângă cocoana

capul unui căţel lăţos, plin de funde de panglici roşii şi albastre, care-ncepe să

mă latre ca pe un făcător de rele intrat noaptea în iatacul stăpânii-si.

- Bubico! zice cocoana... şezi mumos, mamă!

"Norocul meu, gândesc eu, să trăiesc bine!... Lua-te-ar dracul de javră!"

Bubico se linişteşte puţin; nu mai latră; îşi retrage capul în paneraş, unde i-l

acopere iar cocoana cu un tărtănaş de lână roşie; dar tot mârâie înfundat... Eu,

foarte plictisit, mă lungesc pe canapeaua din faţa cocoanii şi-nchiz ochii. Trenul

a pornit... Prin coridor umblă pasajeri şi vorbesc. Bubico mârâie arţăgos.

- Biletele, domnilor! zice conductorul, intrând cu zgomot în compartimentul

nostru.

Acum Bubico scoate capul foarte sus şi, vrând să sară afară de la locul lui,

începe să latre şi mai grozav ca adineaori. Eu întind biletul meu conductorului,

care mi-l perforează. Conductorul face un pas către cocoana, care-şi caută

biletul ei în săculeţul de mână, pe când Bubico latră şi chelălăie desperat,

smucindu-se să iasă din paner.

- Bubico! zice cocoana, şezi mumos, mamiţo!

Şi-ntinde biletul. Când mâna conductorului s-a atins de mâna cocoanei, Bubico

parc-a-nnebunit. Dar conductorul şi-a terminat treaba şi iese. Cocoana îşi

înveleşte favoritul mângâindu-l "mumos"; eu mă lungesc la loc închizând ochii,

pe când Bubico mârâie înfundat ca tunetul care se tot depărtează după

trecerea unei grozave furtuni. Acum nu se mai aude de loc. Dar auz hârşâitul

unui chibrit: cocoana îşi aprinde o ţigaretă... Încă nu mi-e somn. De ce n-aş

aprinde şi eu una? A! de degrabă să nu pierz trenul, am uitat să-mi iau

chibrituri. Dar nu face nimic... S-o rog pe mamiţa lui Bubico... Scot o ţigaretă,

mă ridic şi dau să m-apropiu de cocoana. Dar n-apuc să fac bine o mişcare, şi

Bubico scoate capul lătrându-mă mai furios decât pe conductor; latră şi

chelălăie şi tuşeşte şi...

- Bubico - zice cocoana - şezi mumos, mamiţico!

"Lovi-te-ar jigodia, potaia dracului!" zic în gândul meu. N-am văzut de când

sunt o javră mai antipatică şi mai scârboasă... Dacă aş putea, i-aş rupe gâtul.

În zbieretele desperate ale lui Bubico, mamiţica îmi dă s-aprind. Îi mulţumesc şi

m-aşez în locul cel mai depărtat din compartiment, de teamă că n-am să mai

pot rezista pornirii şi am să-i trag la cap când şi l-o mai scoate din paner.

- Frumuşel căţel aveţi, zic eu cocoanii, după câteva momente de tăcere; da'

rău!

- Aş! nu e rău, zice cocoana; până se-nvaţă cu omul; dar nu ştiţi ce cuminte şi

fidel este, şi deştept! Ei bine! e ca un om, frate! doar ca nu vorbeşte...

Apoi către paner, cu multă dragoste:

- Unde-i Bubico?... Nu e Bubico!...

Din paner se aude un miorlăit sentimental.

- Să-i dea mama băieţelului zăhărel?... Bubico! Bubi!!

Băieţelul scoate capul cu panglicuţe... Mamiţa-l degajează din ţoalele în cari

dospeşte-nfăşurat şi-l scoate afară. Bubico se uită la mine şi mârâie-n surdină.

Eu, apucat de groază la ideea că nenorocitul ar încerca să mă provoace, zic

cocoanei:

- Madam! pentru Dumnezeu, ţineţi-l să nu se dea la mine! eu sunt nevricos, şi

nu ştiu ce-aş fi în stare... de frică...

Dar cocoana, luând în braţe pe favorit şi mângâindu-l cu toată duioşia:

- Vai de mine! cum crezi d-ta?... Noi suntem băieţi cuminţi şi binecrescuţi... Noi

nu suntem mojici ca Bismarck...

- Ha? zic eu.

- Bismarck al ofiţerului Papadopolinii.

Dându-mi această explicaţie, cocoana scoate din săculeţul de mână o bucăţică

de zahăr:

- Cui îi place zăhărelul?...

Bubico (făcând pe bancă sluj frumos, cu toată cletinătura vagonului): Ham!

- Să-i dea mamiţica băiatului zăhărel?

Bubico: Ham! Ham!

Şi apucă bucăţica de zahăr şi-ncepe s-o ronţăie... Cocoana scoate din alt săculeţ

o sticlă cu lapte, din care toarnă într-un pahar; apoi:

- Cui îi place lăptic?

Bubico (lingându-se pe bot): Ham!

- Să-i dea mamiţica lăptic băiatului?

Bubico (impacient): Ham! Ham!

"Ah! suspin eu în adânc; lua-te-ar hengherul, Bubico!"

Dar cocoana apropie paharul aplecat de botul favoritului, care-ncepe să lăpăie,

şi lăpăie, şi lăpăie, până când un pasajer se arată la uşa compartimentului

nostru uitându-se-năuntru. Bubico se opreşte din lăpăit şi se porneşte să latre

ca o fiară, cu ochii holbaţi şi muşcând în sec şi clănţănind din dinţi, şi tuşind şi...

"Vedea-te-aş la Babeş, jigăraie îndrăcită!" gândesc eu, şi prin mintea mea

începe să treacă fel de fel de idei, care de care mai crudă şi mai infamă.

Pasajerul s-a retras de la geam. Bubico s-a potolit. Cocoana toarnă iar lapte-n

pahar şi bea şi dumneei. Eu simt cum mă năvălesc, din ce în ce mai irezistibile,

ideile negre.

- A propos - zic eu - madam, vorbeaţi adineaori de Bismarck... al...

- Al ofiţerului Papadopolinii...

- Ei! Ce e Bismarck?

- Un dulău de curte... Era să mi-l omoare pe Bubico... Papadopolina are o

căţeluşă, Zambilica, foarte frumuşică! şade alături de mine; suntem prietene; şi

dumnealui (arată pe Bubico), curte teribilă! (Către Bubico:) Craiule!... (Către

mine:) Mizerabila de servitoare, o dobitoacă! i-am spus, când l-a dus afară de

dimineaţă - că nu ştii ce curat e! - zic: "Bagă de seamă să nu scape, să se ducă

iar la Papadopolina, că-l rupe Bismarck..." dulăul ofiţerului, care şade cu chirie

la ea. (Tuşeşte cu mult înţeles.) Eu nu ştiu ce făceam pân casă, când auz afară

chelălăituri şi ţipete... Strig: "Bubico! Bubico! unde e băiatul?!" Alerg... Mi-l

aducea dobitoaca pe braţe; d-abia-l scoseseră ea şi Papadopolina şi soldatul

ofiţerului din gura dulăului. Ce să-l vezi?... tăvălit, leşinat şi moale ca o cârpă.

Zic: "Vai de mine! moare băiatul!" Stropeşte-l cu apă! dă-i cu odicolon la nas!...

Ce-am pătimit, numai eu ştiu... Două săptămâni a zăcut... Am adus şi doftor.

Da-n sfârşit, slavă Domnului! a scăpat... (Cătră Bubico:) Mai merge la Zambilica

băiatul?

Bubico: Ham!

- Să te mănânce Bismarck... craiule!

- Ham! ham!

Şi sare de pe bancă jos în vagon şi apucă spre mine.

- Cocoană! strig eu, ridicându-mi picioarele; eu sunt nevricos, să nu se dea la

mine, că...

- Nu, frate! zice cocoana, nu vezi că vrea să se-mprietinească? Aşa e el:

numaidecât simte pe cine-l iubeşte...

- A! zic eu, având o inspiraţie infernală; a! simte pe cine-l iubeşte... vrea să ne-

mprietenim!... Bravo!

Şi pe când căţelul se apropie să mă miroasă, iau un pacheţel de bonboane, pe

cari le duc în provincie, la un prietin; îl deschid, scot un bonbon şi, întinzându-l

în jos, cu multă blândeţe:

- Cuţu, cuţu! Bubico băiatul! Bubi!

Bubico, dând din coadă, se apropie mai întâi cu oarecare sfială şi îndoinţă, apoi,

încurajat de blândeţea mea, apucă frumos bombonul şi-ncepe să-l clefăie.

- Vezi că v-aţi împrietinit! zice cocoana cu multă satisfacţie de această

apropiere.

Apoi îmi spune genealogia favoritului... Bubico este copilul lui Garson şi al

Gigichii, care era soră cu Zambilica a Papadopolinii, ceea ce, care va să zică,

însemnează că Zambilica este mătuşa lui Bubico după mamă... În timp ce

cocoana-mi povesteşte, eu, înfrânându-mi aversiunea şi dezgustul în favoarea

unui scop înalt, întrebuinţez cele mai înjositoare mijloace spre a intra în bunele

graţii ale nepotului Zambilichii. Şi-n adevăr, Bubico se tot apropie de mine,

până se lasă să-l iau în braţe. Simt că mi se bate inima de teamă ca nu cumva,

printr-o mişcare, ori privire, să trădez un plan mare ce l-am croit în adâncul

conştiinţei mele. Cocoana nu se poate mira îndestul de prietenia ce-mi arată

Bubico, pe când eu cultiv cu stăruinţă această prietenie atât de scumpă mie,

prin mângâieri şi bonboane.

- Ei vezi! cum v-aţi împrietenit... Ce e, Bubico? ce e, mamă? iubeşti pe domnul?

da?

Şi Bubico răspunde, gudurându-se-n braţele mele:

- Ham!

- Aşa? ai trădat-o care va să zică pe mamiţica?... craiule!

Bubico: Ham! ham!

- Trebuie să fii om bun! Nu trage el la fitecine...

- Fireşte, coconiţă; simte cânele; are instinct.

Când zic acestea, iată că trenul se opreşte în Crivina. Pe peron se aud lătrături

şi ceartă de câni. Bubico dă să se smucească din braţele mele; eu îl ţiu bine; el

începe să latre îndârjit cătră fereastra vagonului. Trenul porneşte iar, şi Bubico,

întorcând capul către partea de unde s-aude depărtându-se cearta semenilor

lui, latră mereu; eu îl mângâi, să-l potolesc; el, când nu se mai aude nimic,

ridică botul spre tavan şi începe, în braţele mele, să urle... în braţele mele!

"Ah! Bubico - zic eu în sine-mi, mângâindu-l frumos - de capu-ţi!... vedea-te-aş

mănuşi!"

Dar Bubico urlă mereu.

- Doamnă - zic eu - rău faceţi că-l ţineţi aşa de aproape pe Bubico şi acoperit

aşa în căldură, poate să turbeze... Chiar aşa, aici e prea cald.

Şi zicând acestea, mă scol cu Bubico-n braţe şi m-apropiu de fereastra

vagonului. Pun pe Bubico binişor jos lângă mamiţa lui, şi cobor geamul,

aplecându-mă să respir. Afară, noapte neagră ca şi ideile mele.

- Bine faci! să mai iasă fumul de ţigară, zice cocoana.

Intrăm pe podul Prahovii... Mă-ntorc, iau o bonboană, i-o arăt lui Bubico, care

s-apropie de mine bâţâind frumuşel din coadă.

"Pe memoria lui Plutone şi a fidelului său Cerber! zic eu în gând ; jur că au

minţit acei cari au cântat instinctul cânilor! E o minciună! Nu există!"

Bubico îmi ia bonboana; îl iau în braţe şi mă dau lângă fereastră, ridicându-l în

dreptul deschizăturii. Aerul răcoros, trecându-i pe la bot, face mare plăcere lui

Bubico. Scoate limba şi respiră din adânc.

- Să nu-l scapi pe fereastră!... pentru Dumn...

Dar n-apucă mamiţica să rostească-ntreg sfântul nume al creatorului, şi Bubico

dispare ca un porumbel alb în neagra noapte, înapoi spre Bucureşti, zburând -

la Zambilica, probabil. Mă-ntorc cu faţa spre cocoana şi, prezentându-i mânile

goale, strig exasperat:

- Doamnă!

Un răcnet!... A-nnebunit cocoana!

- Repede, doamnă, semnalul de alarmă!

O duc la semnal şi o-nvăţ cum să-l tragă. Pierdută de durere, execută mişcarea

cu o supremă energie. Trenul, stop! pe loc. Cletinătură colosală. Emoţie

generală-ntre pasajeri.

- Cine? cine a dat alarma?

- Dumneaei zic eu către personalul trenului, arătând pe cocoana leşinată.

Trenul se pune din nou în mişcare. La Ploieşti, cocoana s-a deşteptat din leşin;

zdrobită de nenorocire, trebuie să răspunză la procesul-verbal ce i se dresează

pentru întrebuinţarea semnalului. Pe când, în mijlocul pasajerilor grămădiţi,

cocoana se jeleşte, eu m-apropiu de urechea ei şi, c-un rânjet diabolic, îi

şoptesc răspicat:

- Cocoană! eu l-am aruncat, mânca-i-ai coada!

Ea leşină iar... Eu trec ca un demon prin mulţime şi dispar în noaptea neagră...

Căldură mare

Termometrul spune la umbră 33° Celsius... Subt arşiţa soarelui, se opreşte o

birje, în strada Pacienţei, la numărul 11 bis, către orele trei după-amiaz'. Un

domn se dă jos din trăsură şi cu pas moleşit se apropie de uşa marchizei, unde

pune degetul pe butonul soneriei. Sună o dată... nimic; de două, de trei... iar

nimic; se razimă în buton cu degetul, pe care nu-l mai ridică... În sfârşit, un

fecior vine să deschidă.

În tot ce urmează persoanele toate păstrează un calm imperturbabil, egal şi plin de dignitate.

Domnul: Domnu-i acasă?

Feciorul: Da; dar mi-a poruncit să spui, dacă l-o căuta cineva, c-a plecat la ţară.

D.: Dumneata spune-i c-am venit eu.

F.: Nu pot, domnule.

D.: De ce?

F.: E încuiată odaia.

D.: Bate-i, să deschidă.

F.: Apoi, a luat cheia la dumnealui când a plecat.

D.: Care va să zică, a plecat?

F.: Nu, domnule, n-a plecat.

D.: Amice, eşti... idiot!

F.: Ba nu, domnule.

D.: Zici că nu-i acasă.

F.: Ba-i acasă, domnule.

D.: Apoi, nu ziseşi c-a plecat?

F.: Nu, domnule, n-a plecat.

D.: Atunci e acasă.

F.: Ba nu, da' n-a plecat la ţară, a ieşit aşa.

D.: Unde?

F.: În oraş.

D.: Unde!?

F.: În Bucureşti.

D.: Atunci să-i spui c-am venit eu.

F.: Cum vă cheamă pe dv.?

D.: Ce-ţi pasă?

F.: Ca să-i spui.

D.: Ce să-i spui? de unde ştii ce să-i spui, dacă nu ţi-am spus ce să-i spui? Stăi,

întâi să-ţi spui; nu te repezi... Să-i spui când s-o-ntoarce că l-a căutat...

F.: Cine?

D.: Eu.

F.: Numele dv.?

D.: Destul atâta! mă cunoaşte dumnealui... suntem prieteni...

F.: Bine, domnule.

D.: Ai înţeles?

F.: Am înţeles.

D.: A!... Spune-i că să ne-ntâlnim negreşit.

F.: Unde?

D.: Ştie dumnealui... Da' să vie neapărat.

F.: Când?

D.: Când o putea.

F.: Prea bine.

D.: Ai înţeles?

F.: Am înţeles.

D.: A!... şi dacă vede pe amicul nostru...

F.: Care amic?

D.: Ştie dumnealui!... să-i spuie că nu s-a putut reuşi cu afacerea ştiută nimic,

fiincă am vorbit cu persoana... Nu uita!

F.: Se poate să uit?

D.: ...şi zice că acuma e prea târziu, dacă n-a venit la vreme; căci dacă venea

măcar cu câteva zile înainte, altă vorba!... poate că s-ar fi putut... Ţine minte!

F.: Ţiu, domnule...

D.: ... deoarece nu plecase încă mătuşa persoanei care s-a dus pentru ca să dea

arvuna tutorelui minorilor, şi el nu aflase încă, deoarece nu-i spusese nepotul

cocoanei, cu care era afacerea ca şi terminată, dacă mai avea răbdare până luni

seara, când trebuie neapărat să se-ntoarcă avocatul, fiincă s-a dus cu o

hotărnicie; dar acuma, cu regret, este imposibil din mai multe punte de vedere,

care le ştie dumnealui... Aşa să-i spui.

F.: Bine, domnule.

Domnul pleacă... Feciorul dă să-nchiză... Domnul se-ntoarce.

D.: A!... ştii ce? nu-i spune nimic, fiincă poate nu ţii minte exact persoanele.

Trec eu mai bine deseară să-i spui... La câte vine d. Costică seara la masă?

F.: Care d. Costică?

D.: Stăpânu-tău.

F.: Care stăpân, domnule?

D.: Al tău... d. Costică.

F.: Pe stăpânu-meu nu-l cheamă d. Costică; e propitar...

D.: Ei! şi dacă-i propitar?

F.: Îl cheamă d. Popescu.

D.: Şi mai cum?

F.: Cum, mai cum ?

D.: Fireşte... Popescu, propitar... bine... şi mai cum?

F.: Nu pot să ştiu.

D.: Nu-l cheamă Costică Popescu?

F.: Nu.

D.: Nu se poate.

F.: Ba da, domnule.

D.: Apoi vezi?

F.: Ce să văz?

D.: Îl cheamă Costică?

F.: Ba, Mitică.

D.: Mitică?... peste poate!... Ce stradă e aici?

F.: Numărul 11 bis...

D.: Nu e vorba de 11 bis.

F.: A zis domnul că nu vrea să puie 13, că e fatal.

D.: N-are-a face 13... Eu te-ntreb de stradă. Ce stradă e asta?

F.: Strada Pacienţii...

D.: Strada Pacienţii?... imposibil!

F.: Nu, domnule, e strada Pacienţii.

D.: Atunci, nu e asta.

F.: Ba-i asta.

D.: Nu.

F.: Ba da.

D.: Eu caut din contră strada Sapienţii, 11 bis, strada Sapienţii, d. Costică

Popescu.

F.: Aşa?

D.: Aşa.

F.: Atunci, nu e aici.

D.: Foarte bine.

Domnul pleacă şi merge la birje. Birjarul doarme pe capră. Caii dorm la oişte.

Domnul: Haide, birjar!

Birjarul: Nu slobod... este muştiriu, mo roc...

D.: Care muştiriu?

B.: Nu ştii la mine, mo roc...

D.: De unde l-ai luat?

B.: Ghe acolo, mo roc.

D.: Apoi, nu sunt eu?

B.: Ie! la domnu este, mo roc.

Domnul suie... Birjarul trage bice... Caii se deşteaptă şi pornesc. Domnul se ridică-n picioare, la ceafa

birjarului.

D.: Ascultă-mă; ştii dumneata unde e strada Pacienţii?

B.: Ala nu ştii, mo roc.

O babă trece. Domnul opreşte birja.

Domnul: Mă rog, jupâneasă, ştii dumneata unde e strada Pacienţii?

Baba: Asta e, măiculiţă.

D.: Ei, aş!... Teribil de ramolită!... Mână-nainte, birjar !

Birja porneşte. Domnul face semn să oprească la o băcănioară în colţ, unde pe prag moţăie la umbră

un băiat cu şorţul verde.

Domnul: Tânărule, ce stradă e asta?

Băiatul: Strada Pacienţii...

D.: Eşti un prost!... înainte, birjar!

Birja merge încă o bucată bună... Un sergent de stradă stă pe o bancă la poarta unei curţi mari. S-a

descălţat de cizme, să-şi mai răcorească picioarele. Domnul face semn; birja opreşte.

Domnul: Sergent!

Sergentul: Ordonaţi!

D.: Mă rog, nu ştii dumneata unde e strada Pacienţii?

S.: Chiar asta e.

D.: Imposibil.

S.: Da, domnule, asta e.

D.: ...la d. Popescu, numărul 11 bis...

S.: Ei, da, mai în sus, pe mâna stângă, nişte case galbene-n curte, cu marchiză...

D.: A !... Atunci feciorul e un stupid!... Mersi!... Întoarce, birjar!

O noapte furtunoasă

PERSOANELE

JUPÂN DUMITRACHE TITIRCĂ INIMĂ-REA, cherestigiu, căpitan în garda civică

NAE IPINGESCU, ipistat, amic politic al căpitanului

CHIRIAC, tejghetar, om de încredere al lui Dumitrache, sergent în gardă

SPIRIDON, băiat pe procopseală în casa lui Titircă

RICĂ VENTURIANO, arhivar la o judecătorie de ocol, student în drept şi publicist

VETA, consoarta lui Jupân Dumitrache

ZIŢA, sora ei

În Bucureşti, la Dumitrache

ACTUL I

(O odaie de mahala. Uşă în fund dând în sala de intrare; de amândouă părţile

uşii din fund, câte o fereastră. Mobile de lemn şi paie. La stânga, în planul întâi

şi-n planul din fund câte o uşă; în dreapta, pe planul al doilea altă uşă. În

dreapta în fund, răzemată de fereastră, o puşcă de gardist cu spanga atârnată

lângă ea.)

SCENA I

JUPÂN DRUMITRACHE, în haine de căpitan de gardă fără sabie, şi NAE

IPINGESCU

JUPÂN DUMITRACHE (urmând o vorbă începută): Iaca, nişte papugii... nişte

scârţa-scârţa pe hârtie! 'I ştim noi! Mănâncă pe datorie, bea pe veresie, trag

lumea pe sfoară cu pişicherlicuri... şi seara... se gătesc frumos şi umblă după

nevestele oamenilor să le facă cu ochiul. N-ai să mai ieşi cu o femeie pe uliţă,

că se ia bagabonţii laie după dumneata. Un ăla... un prăpădit de amploiat, n-

are chiară în pungă şi se ţine după nevestele negustorilor, să le spargă casele,

domnule!

IPINGESCU: Nu se ia după toate, jupân Dumitrache; după cum e şi femeia: dacă

trage la ei cu coada ochiului şi face fasoane, vezi bine! bagabonţii atât

aşteaptă.

JUPÂN DUMITRACHE: Ba să am pardon! Ştiu eu ce vrei dumneata să zici... Dar

nevastă-mea nu-i d-alea, domnule.

IPINGESCU: Vai de mine! jupân Dumitrache, adică, gândeşti că am vrut pentru

ca să-ţi fac un atac? Îmi pare rău!

JUPÂN DUMITRACHE: Nu, nene Nae; dar vreau să zic adică că nevasta mea nu-i

d-alea cum ziseşi, şi iaca, după mine de ce s-a luat?

IPINGESCU: S-a luat bagabonţii şi după dumneata?

JUPÂN DUMITRACHE: S-a luat şi se ia...

IPINGESCU: Şi cum eşti dumneata!...

JUPÂN DUMITRACHE: Eu am ambiţ, domnule, când e vorba la o adică de

onoarea mea de familist...

IPINGESCU: Rezon!

JUPÂN DUMITRACHE: Apoi să ştiu de bine că intru în cremenal! Să mai văz eu

numai că se ţine bagabontul după mine, lasă-l...

IPINGESCU: Cara bagabont?

JUPÂN DUMITRACHE: Ei! iaca... un bagabont! de unde-l cunosc eu?

IPINGESCU: Apoi, dacă nu-l cunoşti, de unde ştii că-i bagabont?

JUPÂN DUMITRACHE: Asta-i Una vorbim şi başca ne-nţelegem. Dar de! ai

dreptul; nu ştii ce mi s-a întâmplat, nu ştii cum mă fierbe el pe mine de două

săptămâni de zile... Nu că mi-e frică de ceva, adică de nevastă-mea... să nu...

IPINGESCU: 'Aida de! Coana Veta! Mie-mi spui? n-o ştiu eu?...

JUPÂN DUMITRACHE: Nu că mi-e frică... dar am ambiţ, domnule; când e vorba

la o adică de onoarea mea de familist...

IPINGESCU: Rezon!

JUPÂN DUMITRACHE: Bagabontul...

IPINGESCU: Că bine zici! începuseşi să-mi spui istoria.

JUPÂN DUMITRACHE: Stai s-o iau de la cap.

IPINGESCU: Stau.

JUPÂN DUMITRACHE: Ştii dumneata că la lăsata secului am mers la grădină la

"Iunion"; erau eu, consoarta mea şi cumnată-mea Ziţa. Ne punem la o masă, ca

să vedem şi noi comediile alea de le joacă Ionescu. Trece aşa preţ ca la un sfert

de ceas, şi numai ce mă pomenesc cu un ăla, cu un bagabont de amploiat...

IPINGESCU: De unde ştii că era amploiat?

JUPÂN DUMITRACHE: După port nu semăna a fi negustor. Mă pomenesc că

vine şi se pune la altă masă alături, cu faţa spre masa noastră şi cu spatele la

comedie. Şade rezemat într-un peş, şade, şade, şade, şi se uită lung şi galiş la

cocoane, se uită, se... Eu, cum m-a făcut Dumnezeu cu ambiţ, mă scol ca să

plecăm; cocoanele nu! că să mai şedem, că încă nu s-a isprăvit comedia. Încep

să mă-ncruntez la bagabontul şi mai că-mi venea să-l cârpesc, dar mi-era ruşine

de lume; eu de! negustor, să mă pui în poblic cu un coate-goale nu vine bine...

Mai mă uit eu încolo, mai mă fac că nu mă sinchisesc de el... bagabontul cu

ochii zgâiţi la cocoane; ba încă-şi pune şi ochilarii pe nas. Tii! frate Nae, să fi

fost el aici să mă fiarbă aşa, că-i sărea ochilarii din ochi şi giubenul din cap, de

auzea câinii din Giurgiu.

IPINGESCU: Rezon!....

JUPÂN DUMITRACHE: În sfârşit, se isprăveşte comedia. Ne sculăm să plecăm;

coate-goale se scoală şi dumnealui. Plecăm noi, pleacă şi dumnealui după noi.

Eu îl vedeam cu coada ochiului; dar nu vream să le spui cocoanelor, ca să nu le

ruşinez. Ştii cum e Veta mea,... ruşinoasă.

IPINGESCU: Mie-mi spui? n-o ştiu eu?... Ei?

JUPÂN DUMITRACHE: Ei! Apucăm pe la Sfântul Ionică ca să ieşim pe Podul-de-

pământ, - papugiul cât colea după noi; ieşim în dosul Agiei, - coate-goale după

noi; ajungem la Sfântul Ilie în Gorgani, - moftangiul după noi; mergem pe la

Mihai-Vodă ca să apucăm spre Stabilament, - maţe-fripte după noi... Eu

trăgeam cu coada ochiului... fierbeam în mine, dar nu vream să spui

cocoanelor...

IPINGESCU: Rezon! ca să nu le ruşinezi.

JUPÂN DUMITRACHE: Ştii cum e Veta mea...

IPINGESCU: Ruşinoasă, mie-mi spui?

JUPÂN DUMITRACHE: Când apucăm de la Stabilament în sus, mă uit înapoi cu

coada ochiului şi nu mai văd pe coate-goale. Mai mergem ce mai mergem, mă

uit iar... mă iertase bagabontul.

IPINGESCU: Jupân Dumitrache, adică să am pardon de impresie, eu gândesc că

numa' ţi-ai făcut spaimă degeaba. Poate că omul o fi şezând prin partea locului,

pe Dealul Spirii. Ei! a venit şi el la grădină ca şi dumneavoastră, a stat şi el până

la isprăvitul comediei, şi s-a nemerit să apucaţi tot pe-un drum ca să vă

înturnaţi la domiciliu. El a rămas la al lui şi dumneavoastră aţi mers înainte.

JUPÂN DUMITRACHE: Aşa am crezut şi eu întâi, dar stai să vezi!... A trecut după

aia o săptămână la mijloc. Îmi ca şi uitasem eu de istoria bagabondului;

gândeam şi eu: poate c-o fi stând coate-goale prin partea locului, - bunioară

vorba dumitale. Aşa, zice cumnată-mea ieri: "Nene, hai deseară la «Iunion» la

Ionescu!" Cum auzii eu de "Iunion", mă făcui verde la faţă. "Ce să mai căutăm

la comediile alea nemţeşti, nişte mofturi; dăm parale şi nu înţelegem nimica;

mai bine punem banii în buzunarul ălălalt şi zicem că ne-am dus." - "'Aide,

nene, zău! parol! să n-ai parte de mine şi de Veta!" Ei! când am auzit aşa vorbă

mare, n-am putut pentru ca s-o tratez cu refuz.

IPINGESCU: Rezon!

JUPÂN DUMITRACHE: Ei! haide!... dar unde mă gândeam eu că o să mi se

întâmple un aşa ceva. Ne ducem. Şedem la o masă mai la o parte; şedem cât

şedem, şi începe comedia. Nu ştiu cum mă-ntorc cu ochii înapoi, şi pe cine

gândeşti că văz la masa de la spate?...

IPINGESCU: Pe bagabontul...

JUPÂN DUMITRACHE: Pe coate-goale, domnule, pe moftangiul, pe maţe-fripte,

domnule! Fir-ai al dracului de pungaş!... Bagabontul, nene, cu sticlele-n ochi, cu

giubenul în cap şi cu basmaua iac-aşa scoasă. Cum m-a văzut, - că trebuie să fi

fost schimbat la faţă, cum sunt eu când mă necăjesc (îşi mângâie favoritele) -

cum m-a văzut, a sfeclit-o... A întorsc capu-ncolo şi a început să bea din ţigară

ştii aşa, niznai. Dar mă trăgea cu coada ochiului. Mă-ntorc eu iar la loc şi mă fac

că mă uit la comedii, se-ntoarce şi bagabontul iar cu ochii la cocoane!... mă it

iar la el, iar se-ntoarce-ncolo;... mă-ntorc iar la comedii, iar se uită la cocoane;...

mă uit iar la el, iar se-ntoarce-ncolo; mă-ntorc iar comedii...

IPINGESCU: Iar se uită la cocoane...

JUPÂN DUMITRACHE: Ei! iac-aşa m-a fiert fără apă toată seara...

IPINGESCU: În sfârşit?

JUPÂN DUMITRACHE: În sfârşit... plecăm; coate-goale după noi. Era să mă-

ntorc în poarta "Iunionului", să-i zic numa': "Ce pofteşti, mă musiu?" şi să-l şi

umflu; dar ştii, am ambiţ; m-am gândit: eu negustor... să mă pui în poblic cu un

bagabont ca ăla, nu face...

IPINGESCU: Rezon!... Ei! pe urmă?

JUPÂN DUMITRACHE: Pe urmă s-a ţinut iar gaie după mine.

IPINGESCU: Până la Stabilament...

JUPÂN DUMITRACHE: Da, până la Stabilament! S-a ţinut după mine până la

răscruci, ştii, unde vrei s-apuci spre cazarmă. Ce ziceam eu? "Haide, drace,

haide! să intri tu pe strada lui Marcu Aoleriu ori Catilina şi lasă!" Aveam de

gând să intru cu cocoanele în casă, să trimit repede pe Chiriac pe poarta de din

dos pe maidan să-i iasă înainte, şi eu să-l iau pe la spate,... să-l apucăm la mijloc

pentru ca să-l întreb: "Ce pofteşti, mă musiu?" şi să-l şi umflu!... Şi dacă nu-i

ajungea, să-mi tai mie favuridele! (îşi mângâie favoritele)

IPINGESCU: Ei! dacă nu-i ajungea, despărţirea e aproape; să fi poftit la mine la

despărţire cu lăcrămaţie, că-i împlineam eu cât îi mai lipsea.

JUPÂN DUMITRACHE: A avut noroc! mare noroc a avut bagabontul; a scăpat!

IPINGESCU: Iii! păcat... Cum?

JUPÂN DUMITRACHE: Când am trecut eu de răscruci cu cocoanele, şi

bagabontul era să intre după noi în uliţă, a ieşit haita de câini de la maiorul din

colţ, şi i-a tăiat drumul lui coate-goale. Am lăsat pe Ziţa acasă, m-am suit

degrab cu Veta sus, am trimis pe Chiriac repede pe maidan, eu i-am ieşit

înainte peste uluci tocmai pe la prăvălia lui Bursuc; dar... geaba! până să ieşim

noi, fugise bagabontul!

(Se aude glasul lui Chiriac, strigând afară: "Spiridoane! Spiridoane!")

IPINGESCU: Iacătă vine Chiriac. Să n-auză.

JUPÂN DUMITRACHE: Aş! de el nu mă sfiesc. La din contra, el ştie toată istoria,

i-am spus-o de la început... Atâta om de încredere am... Băiat bun!... ţine la

onoarea mea de familist. Dacă nu l-aş fi avut pe el, mi-ar fi mers treaba greu.

Eu, ştii, cu negustoria, mai mergi colo, mai du-te dincolo, mă rog, ca omul cu

daraveri, toată ziua trebuie să lipsesc de-acasă. Pe de altă parte, ce să-ţi spui!

am ambiţ, ţiu când e vorba la o adică la onoarea mea de familist. De! când

lipsesc eu de-acasă, cine să-mi păzească onoarea? Chiriac săracul! N-am ce

zice! onorabil băiat! De-aia m-am hotărât şi eu, cum m-oi vedea la un fel cu

meremetul caselor, îl fac tovarăş la parte şi-l şi însor!

IPINGESCU: Da'... coana Veta ce zice?

JUPÂN DUMITRACHE: Consoarta mea?... Ce să zică?... De! ca muierea... mai

ursuză. Am cam băgat eu de seamă că nu-l prea are ea la ochi buni pe Chiriac;

dar - ştii cum m-a făcut Dumnezeu pe mine, nu-i trec muierii nici atitica din al

meu, - i-am zis pe şleau: "Nevastă, e băiat onorabil şi credincios; n-ai ce-i face:

ce-i al omului e al omului!"

IPINGESCU: Rezon!

SCENA II

ACEIAŞI - CHIRIAC

CHIRIAC (intrând prin fund): Jupâne, trebuie să facem mandat de arestare

pentru Tache pantofarul de la Sf. Lefteri; nu vrea să iasă mâine la izirciţ cu nici

un preţ.

JUPÂN DUMITRACHE: Dar pentru ce nu vrea?

CHIRIAC: Zice că-i bolnav. Am trimis gornistul de trei ori la el cu biletul, şi l-a

primit cu refuz. Zice mă-sa că nu poate umbla, că de-abia s-a sculat după

lingoare.

IPINGESCU: Să dea ceferticat medical.

CHIRIAC: M-am dus eu la el chiar în persoană; zic: pe ce bază nu vrei să vii

mâine la ezirciţ, domnule? zice: sunt bolnav, domnule sergent, zice, de-abia mă

ţiu pe picioare, nu pot să merg nici pân' la prăvălie, zice; zic: nu cunosc la un

aşa rezon fără motiv; zice: aduc martori, domnule sergent, că am zăcut o lună

de zile, zice, întreabă şi pe popa Zăbavă de la Sfântul Lefterie, zice, alaltăieri m-

a grijit, m-a spovedit; zic: n-am eu de-a face cu popa Zăbavă, nu-l am pe listă,

zic, eu pe dumneata te am pe listă; să te prezanţi mâini la companie. - Acu,

trebuie să-i dăm mandat, pentru ca să-l iau mâine dimineaţă.

JUPÂN DUMITRACHE: Să-i dăm, să-l iei! Ala-i de-al ciocoilor, îl ştiu eu; cât a

umblat dânsul fel şi chip să scape de gardă...

IPINGESCU: Şi eu îl am însemnat pe musiu Tache la catastiful meu; e finul lui

Popa Tache.

JUPÂN DUMITRACHE: Ei! vezi!

CHIRIAC: Lasă-l că nu se sfinţeşte el cu mine, jupâne, îl pocăiesc eu... Ei! după

aia pe nea Ghiţă Ţircădău nu l-a putut găsi gornistul deloc. A fost la el şi ieri şi

astăzi cu biletul; cică n-a dat pe-acasă de trei zile!

JUPÂN DUMITRACHE: Pricopsitul de cumnatu-meu, n-aş fi mai avut parte de el!

Cine ştie în ce cârciumă s-a-nfundat!...

IPINGESCU: L-am văzut eu azi dimineaţă, trece pe la despărţire.

CHIRIAC: Mă duc să-i trimeţ gornistul cu biletul pentru mâine. (iese repede)

IPINGESCU: Era afumat rău nenea Ghiţă.

JUPÂN DUMITRACHE: Ei! bravos! asta e una la mână. Om stricat, domnule! Păi

de ce am dezvorţat-o pe Ziţa de el, gândeşti? Nu mai putea trăi cu mitocanul,

domnule...

IPINGESCU: Rezon!

JUPÂN DUMITRACHE: Fată frumoasă, modistă şi învăţată şi trei ani la pasion,

să-şi mănânce ea tinereţele cu un ăla... Tot gândeam la început, că de! e tânăr,

o să-i treacă mai încolo, o să-şi vie la pocăinţă. Aş, ţi-ai găsit! Ţircădău şi om de

treabă! Eu, ca ăla, cumnat mai mare, cum am zice ca şi un frate, tot i dam

poveţe fetii să mai rabde, să nu strice casa. Cu azi, cu mâine, a răbdat biata fată

- biată să nu fie! - a răbdat cât a răbdat, până m-am pomenit într-o zi că vine

ţipând la mine, pe cum că: "Nene, moartă, tăiată, nu mai stau cu mitocanul,

scapă-mă de pastramagiul! să ştiu de bine că mă duc la mănăstire, pâine şi sare

nu mai mănânc cu el!" Ei! dacă am văzut ş-am văzut, zic: "Lasă, Ziţo, zic, îţi

găseşti tu norocul, n-a intrat zilele-n sac! acu e vremea ta! Lac să fie, că broaşte

destul!" - ş-am şi dezvorţat-o. Apoi nu mai era de suferit aşa trai. N-o mai

maltrata, domnule, măcar cu o vorbă bună. Mă rog, o dată ce nu e bărbatul

levent, ce fel de casă să mai fie ş-aia?

IPINGESCU: Mie-mi spui? Nu i-am încheiat eu procestul-verbal atuncea

noaptea, când a tratat-o cu insulte şi cu bătaie?

(Chiriac reintră)

JUPÂN DUMITRACHE: Apoi de ! n-a avut dreptul muierea să-l? Om fără ambiţ,

domnule, nu ţinea la onoarea lui de familist! Un mitocan, mă rog; zice că-i

negustor, alege-s-ar praful!

CHIRIAC: Jupâne, da' deseară că eşti de rond... mergi?

JUPÂN DUMITRACHE: Mai e vorbă? cum să nu merg? De ce m-am îmbrăcat? nu

vezi?

CHIRIAC: Jupâne, da' face toate posturile? nu-i aşa? Nu sunt multe... până pe

două după douăspce le isprăveşti.

JUPÂN DUMITRACHE: Aşa, cam pe la două după douăspce, ca totdeauna...

Chiriac băiete (îl trage la o parte) ia vezi tu... mă ştii că am ambiţ, când e vorba

la o adică, ţiu la...

CHIRIAC: Lasă, jupâne, că doar nu mă cunoşti de ieri de-alaltăieri.

SCENA III

ACEIAŞI - SPIRIDON (aducând o gazetă)

JUPÂN DUMITRACHE (lui Spiridon): Dar mai mult nu puteai să şezi, mă?

SPIRIDON: Vezi că era mulţi muştirii, jupâne, până să-mi dea madama gazeta.

(Ipingescu ia gazeta)

JUPÂN DUMITRACHE: Mă Spiridoane, fii băiat de treabă, mă, că iau pe sfântul

Niculae din cui; ştii că i-am pus sfârcul nou de ibrişim să nu-i fac saftea pe

spinarea ta!

SPIRIDON: Da' de ce, jupâne?

JUPÂN DUMITRACHE: Atâta-ţi spui eu ţie: 'aida! du-te iute şi cere cocoanii să-

mi dea sabia şi cintironul. (Spiridon pleacă.) Chiriac băiete, (îl ia la o parte) ia

vezi, ştii că am ambiţ, ţiu când e la o adică...

CHIRIAC: Lasă, jupâne, mă ştii că consimţ la onoarea dumitale de familist.

JUPÂN DUMITRACHE: Ei! ia vezi...

CHIRIAC: N-ai grije, jupâne... Eu mă duc să închiz cantorul şi magazia. (cătră

Ipingescu, care, de când a adus Spiridon gazeta, a sorbit-o cu ochii pe toate

feţele.) Bonsoar, nene Nae.

IPINGESCU: Salutare, onorabile!

(Chiriac iese, prin fund, după ce a schimbat gesturi de înţelegere, despre

onoarea de familist, cu jupân Dumitrache.)

SPIRIDON (vine din dreapta cu sabia şi cintironul): Iaca, na, jupâne, poftim.

JUPÂN DUMITRACHE: Ce făcea cocoana, mă?

SPIRIDON: Cosea galoanele la mondirul lui nea Chiriac.

JUPÂN DUMITRACHE: Ce a zis?

SPIRIDON: Zicea că să vii mai devreme la noapte, că-i e urât singură-n casă.

JUPÂN DUMITRACHE: Uită mă! Ce ţi-e cu muierea fricoasă! (strajnic) Da' Chiriac

nu-i aicea?

SPIRIDON: Jupâne, nea Chiriac mi-a zic să-nchidem mai degrabă, că ai să pleci

de rond.

JUPÂN DUMITRACHE: Du-t' de ado cheile şi le du lui Chiriac jos. (Spiridon iese.)

Nene Nae, auzişi cum îmi poartă Chiriac de grija rondului? Ei! i-e tot frică să nu

uit reglementul. Are ambiţ băiatul, ca să fie compania noastră cea mai abitir

din toate. Gândeşti dumneata că mai primeam eu să fiu căpitan dacă nu-l

alegea pe el sergent? Ştii cum a regulat compania? E prima domnule, poci să

zic...

IPINGESCU: Bravos!

JUPÂN DUMITRACHE: Face să-i dea şi dicoraţie!

IPINGESCU: Să-i dea! de ce să nu-i dea? Şi el e d-ai noştri, băiat din popor...

JUPÂN DUMITRACHE: Fireşte, dicorăţiile nu sunt făcute tot din sudoarea

poporului?

IPINGESCU: Rezon!

SPIRIDON (venind din fund): S-a închis, jupâne; acuma eu... mă duc să mă culc?

JUPÂN DUMITRACHE: Da, dar tutun şi cărticică ţi-ai luat? Chibrituri ai?

SPIRIDON: Ce tutun, jupâne?

JUPÂN DUMITRACHE: Te face că nu înţelegi, ai? Nu ştii ce tutun? Eu n-am aflat

că tragi ţigară? Aoleo, Spiridoane, nu te-oi prinde odată!... Săracul sf. Niculae! i

ştii tu păpara lui...

SPIRIDON: Zău, jupâne.

JUPÂN DUMITRACHE: Haida pleacă. (Spiridon pleacă.) Mă! spune lui nen-tu

Chiriac să nu uite de ce ne-a fost vorba... să fie cu ochii-n patru.

SPIRIDON (ieşind): Bine, jupâne.

SCENA IV

IPINGESCU, JUPÂN DUMITRACHE

JUPÂN DUMITRACHE (şezând pe scaun): Hei! ia să vedem acu ce mai zice

politica. Citişi ceva?

IPINGESCU: Bravos ziar, domnule! Ăsta ştiu că combate bine.

JUPÂN DUMITRACHE: Apoi nu-i zice lui degeaba "Vocea Patriotului Naţional"!...

IPINGESCU (citeşte greoi şi fără interpunctaţie): "Bucureşti 15/27 Răpciune. -

Amicul şi colaboratorele nostru R. Vent. ..., un june scriitor democrat, a cărui

asinuitate o cunoaşte demult publicul cititor, ne trimite următoarea prefaţiune

a unui nou op al său. I dăm astăzi locul de onoare, recomandând cu căldură

poporului suveran scrierea amicului nostru. Republica şi Reacţiunea sau

Venitorele şi Trecutul. - Prefaţiune. - Democraţiunea romană, sau mai bine zis

ţinta Democraţiunii romane este de a persuada pe cetăţeni, că nimeni nu

trebuie a mânca de la datoriile ce ne impun solemnaminte pactul nostru

fundamentale, sfânta Constituţiune..."

JUPÂN DUMITRACHE (mulţumit): Ei, bravos! Aici a adus-o bine.

IPINGESCU (căutând şirul unde a rămas): "... A mânca... sfânta Constituţiune..."

JUPÂN DUMITRACHE (cam nedomirit): Adică, cum s-o mănânce?

IPINGESCU: Stai să vei... că spune el... "Sfânta Constituţiune, şi mai ales cei din

masa poporului..."

JUPÂN DUMITRACHE (nedomirit): E scris adânc.

IPINGESCU: Ba nu-i adânc deloc. Nu pricepi? Vezi cum vine vorba lui: să nu mai

mănânce nimeni din sudoarea bunioară a unuia ca mine şi ca dumneata, care

suntem din popor; adică să şază numai poporul la masă, că el e stăpân.

JUPÂN DUMITRACHE (lămurit): Ei! aşa mai vii de-acasă. Bravos! Zi-i nainte.

IPINGESCU: Stai să vezi: acuma vine un ce şi mai tare.

JUPÂN DUMITRACHE: Ei!?

IPINGESCU (urmând citirea): "... A mânca poporul mai ales, este o greşală

neiertată, ba putem zice chiar o crimă..."

JUPÂN DUMITRACHE (cu deplină aprobare): Ştii că şi aici loveşte bine! Da! cine

mănâncă poporul să meargă la cremenal!

IPINGESCU (bătând cu mâna-n gazetă): Apoi de ce scrie el, sireacul!

JUPÂN DUMITRACHE: Dă-i nainte, că-mi place.

IPINGESCU: "... Ba putem zice chiar o crimă. (schimbând tonul şi mai grav.) Nu!

Orice s-ar zice şi orice s-ar face, cu toate zbieretele reacţiunii, ce se zvârcoleşte

sub dispreţul strivitor al opiniunii publice; cu toate urletele acelora ce cu

neruşinare se intitulează sistematici opozanţi..."

JUPÂN DUMITRACHE (care la fiece accent al lui Ipingescu a dat mereu din cap

în semn de aprobare, îl întrerupe cu entuziasm): Hahahaha! i-a-nfundat!

IPINGESCU (urmând cu tărie): "... Nu! în van! noi am spus-o şi o mai spune:

situaţiunea Romaniei nu se va putea chiarifica; ceva mai mult, nu vom putea

intra pe calea viritabilelui progres, până ce nu vom avea un sufragiu

universale..." (amândoi rămân foarte încurcaţi.)

JUPÂN DUMITRACHE: Adicătele, cum vine vorba asta?

IPINGESCU (după adâncă reflecţie): A! înţeleg! bate în ciocoi, unde mănâncă

sudoarea poporului suveran... ştii: masă... sufragiu...

JUPÂN DUMITRACHE: Ei! acu înţeleg eu unde bate vorba lui! Ei! bravos! bine

vorbeşte...

IPINGESCU: Ăsta combate, domnule, nu ţi-am spus eu!

JUPÂN DUMITRACHE: Apoi, nu-i zice lui degeaba "Vocea Patriotului Naţional"!

IPINGESCU: "... Până ce nu vom avea un sufragiu universal. Am zis şi

subsemnez! R. Vent... studinte în drept şi publicist."

(Când încă nu sfârşeşte bine Ipingescu de citit, se aude afară, în stradă, la

dreapta, ceartă mare.)

UN GLAS DE BĂRBAT (de afară): Lasă, cocoană! Poate că să mor şi să nu ţi-o

fac!

GLASUL ZIŢII (de afară): Mitocane! pastramagiule! la poliţiune! (amândouă

glasurile vorbesc deodată.) Nene Dumitrache! (Jupân Dumitrache şi Nae

Ipingescu rămân uimiţi.)

JUPÂN DUMITRACHE (ascultând): Săi, nene Nae!

IPINGESCU: Urgent! (strânge repede gazeta şi scoate fluierul de la cheotoarea

mondirului. Amândoi ies fuga prin fund, Ipingescu şuierând signalul de alarmă.)

SCENA V

SPIRIDON (singur, intră din dreapta făcându-şi o ţigară): Măă! al dracului

rumân şi jupânul nostru! Bine l-a botezat cine l-a botezat "Titircă Inimă-Rea".

Ce are el cu mine? Zău! Biata cocoană şi cu nea Chiriac! Cu ei mai am noroc, ei

mai mă scapă de afurisitul, că despre partea lui jupân Titircă Inimă-Rea, halal să

fie de oasele mele! m-ar cotonogi. Ieri săptămâna, când s-a întors de la grădină

cu cocoanele, m-a găsit deştept: "Bravos, musiu Spiridoane! zice, nu te-ai

culcat pân-acuma; mâine dimineaţă jupânul săracul să deschiză prăvălia; ai stat

pân-acuma să bei la tutun, 'ai? - Nu jupâne, zic, da' dacă nu mi-e somn. -Nu ţi-i

somn, 'ai? stai că-ţi fac eu ţie poftă de culcat!"... Bietul nea Chiriac m-a scăpat,

că luase pe sfântul Niculae din cui... Ieri seară m-a găsit dormind: "Bravos,

musiu Spiridoane! zice; dormi, ce-ţi mai pasă! tutun ai tras destul, acum te-ai

pus să tragi la aghioase; trai, neneaco, cu banii băbachii! - Nu, jupâne, da' dacă

mi-a fost somn, zic. - Somn, 'ai? Te trage traiul îl bun la somn! (Auzi, cu sfântul

Niculae trai bun, căde-i-ar bunul pe inimă lui jupânul!) Tragi la somn? Stai că

am eu leac să-ţi tai de piroteală." Şi mi-a şi pus mâna-n păr. Dacă nu era

cocoana să sară pentru mine tocmai la apropot, mă rupea, că nu-ş' ce-avea, era

turbat rău de tot (s-aude zgomot). Auliu! Vine! (stinge repede ţigara cu

degetele şi o bagă în buzunar.)

SCENA VI

SPIRIDON, ZIŢA (intră agitată)

ZIŢA: Auzi mizerabilul! să se-ntinză până-ntr-atâta ca să-mi facă un afront.

SPIRIDON: Dumneata eşti, cocoană Ziţo? Bine că venişi. Eu n-am putut să viu.

Mi-era frică să nu mă spuie nea Chiriac lui jupânul, că am umblat noaptea pe

drum...

ZIŢA (repede): Ei! L-ai găsit? I-ai vorbit? I-ai dat? I-ai spus?

SPIRIDON: Da, cocoană.

ZIŢA: Ce-a zis?

SPIRIDON: "Mersi!"

ZIŢA: Şi tu ce i-ai spus?

SPIRIDON: "Pentru puţin."

ZIŢA: Nu i-ai spus cum ţi-am zis eu?

SPIRIDON: Ba da, l-am luat să-i arăt casa.

ZIŢA: Nu mai trebuia să-i arăţi nimic, că-i scrisesem eu în bilet unde să vie.

SPIRIDON: Aşa mi-a zis, să-i arăt casa, ca să meargă la sigur... Dar când să ies de

pă maidan cu dumnealui, tocmai trecea jupânul de la vale; am lăsat pe

persoana în chestiune să m-aştepte pe maidan şi eu am sărit peste uluci prin

fundul curţii, că mi-era frică să nu dea jupânul cu ochii de mine, ori să vie acasă

şi să nu mă găsească.

ZIŢA: Prostule! Nu ştii că nenea e de rond la noapte? Nu mai dă pe-acasă până

la ziuă.

SPIRIDON: Dar dacă mă găsea pe uliţă, plăteai dumneata pielea mea?

ZIŢA: Ei! Şi zi persoana în chestiune aşteaptă pe maidan?

SPIRIDON: Da, şi mi-a dat şi biletul ăsta ca să ţi-l aduc.

ZIŢA (luând biletul): Şi nu mi-l dai mai curând! Adu să văz. (merge la o parte şi

citeşte.) "Angel radios! De când te-am văzut întâiaşi dată pentru prima oară,

mi-am pierdut uzul raţiunii... (îşi comprimă palpitaţiile.) Te iubesc la nemurire,

Je vous aime et vous adore: que prétendez-vous encore? Inima-mi palpită de

amoare. Sunt într-o poziţiune pitorească şi mizericordioasă şi sufăr peste

poate. O da! Tu eşti aurora sublimă, care deschide bolta azurie într-o

adoraţiune poetică infinită de suspine misterioase, pline de reverie şi

inspiraţiune, care m-a făcut pentru ca să-ti fac aci anexata poezie:

"Eşti un crin plin de candoare, eşti o fragilă zambilă, Eşti o roză parfumată, eşti

o tânără lalea! Un poet nebun şi tandru te adoră, ah! copilă! De a lui poziţiune

turmentată fie-ţi milă; Te iubesc la nemurire şi îţi dedic lira mea! Al tău pentru

o eternitate şi per toujours."

(Foarte aprinsă, îşi face vânt cu scrisoarea şi se plimbă repede.): Spiridoane

băiete, du-te, du-te iute; te aşteaptă siguralmente... du-te... spune-i să aştepte,

viu şi eu după tine numaidecât, numai să vorbesc cevaşilea cu ţăţica.

SPIRIDON: Nu pot, cocoană, să mă duc, până nu mi-o da voie ori nea Chiriac,

ori cocoana.

ZIŢA: Unde-i Chiriac?

SPIRIDON: Nu ştiu, pân curte.

ZIŢA: Dar ţaţa?

SPIRIDON: Lucrează dincolo. (Ziţa porneşte spre uşa din stânga, când uşa se

deschide şi Veta intră.) Iacătă-i cocoana.

SCENA VII

ACEIAŞI - VETA

VETA (intră cu lucrul în mână; coase galoanele la un mondir de sergent de

gardă civică; este obosită şi distrată, vorbeşte rar şi încet): Cine-i aici? (văzând

pe Ziţa.) A! Tu erai? mă miram cine-i. (trece încet să şază cu lucrul la masa din

dreapta.)

ZIŢA: Eu, ţăţico; te rog lasă pe Spiridon să se ducă pân' la mine acasă, ca să-mi

aducă mantelul; bate vântul şi mi-e frică să nu răcesc când m-o întoarce...

(tăcere. Veta şade la dreapta şi lucrează adâncită în gânduri.) Îl laşi, ţaţo? (se

apropie de ea.)

VETA: 'Ai? Ce să las?

ZIŢA: Să laşi pe Spiridon să-mi aducă ceva de acasă.

VETA: Da, îl las.

ZIŢA: Du-te, Spiridoane.

(Spiridon, după ce schimbă privire şi semne cu Ziţa, iese.)

VETA: Dar tu, Ziţo, la ce-ai venit? (lucrează înainte.)

ZIŢA: Stai să-ţi spui... Dar nu mă-ntrebi, ţaţo, să-ţi povestesc ce am păţit cu

mitocanul! Să vezi, e halima... Auzi, mizerabilul! să-ndrăznească să-mi ţie

drumul ca să-mi facă un atac... Stai, ţaţo, să-ţi spui şi să te cruceşti, nu altceva.

Mai adineaori şedeam acasă. Tuşica, cum ştii c-a făcut-o Dumnezeu, se culcă o

dată cu găinile. Eram ambetată absolut. "Dramele Parisului" câte au ieşit până

acuma le-am citit de trei ori. Ce să fac? N-aveam ce citi. Zic: hai să mă duc la

ţaţa, dacă nu s-o fi culcat, să mai stăm de vorbă. Scoţ ivărul de la şalon şi plec.

Când să trec pe maidan, mă pomenesc cu mitocaul, cu pricopsitul de Ţircădău,

că-mi taie drumul. "Bonsoar-bonsoar", şi ştii aşa deodată, sanfasò: "Hei,

cocoană, zice, mai bine ţi-e acuma văduvă? - Pardon, domnule, zic, n-am de-a

face cu dumneta, şi mai întâi când e la o adică, nu sunt văduvă, sunt liberă,

trăiesc cum îmi place, cine ce are cu mine! Acu mi-e timpul: jună sunt, de

nimini nu depand, şi când oi vrea, îmi găseşte nenea Dumitrache bărbat mai de

onoarea ca dumneata. - Mi-i că t-ei căi! - Zic: pardon, domnule, nu-ţi permit să

te-ntinzi mai mult la un aşa afront; mă-nţelegi? - zice..."

VETA (întrerupând-o scurt): Ziţo... ce e când ţi se bate tâmpla a dreaptă?

ZIŢA: Îţi vine o bucurie.

VETA: Mie, bucurie?... nu crez.

ZIŢA: Da' de ce nu?

VETA: Dar când ţi se bate a' stângă?

ZIŢA: Te-mpaci cu o persoană cu care eşti certată.

VETA (ridicând capul cu mult interes): Da? (dând din umeri.) Cu cine să mă-

mpac?... Nu sunt certată cu nimeni.

ZIŢA: Aşa... zic mitocanului... ţaţo, că era trăsnit... Am auzit că de la o vreme-

ncoace într-o băutură o duce. Uf! ţăţico, maşer, bine că m-a scăpat Dumnezeu

de traiul cu pastramagiul! Să trăiesc eu cu un mitocan! Nu era de mine; eu sunt

o persoană delicată; bine că m-am văzut liberă!... Aşa - să nu-mi uit vorba - zic

mitocanului: "Nu-ţi permit, domnule, să te naintezi la un aşa afront! Da' el:

"Gândeşti, zice, că o să te măriţi, cocoană? -Asta mă-mportă pe mine, cine ce

treabă are! - Să te măriţi, 'ai? Cât o trăi Ghiţă Ţircădău, ori să te-nhăitezi cu

vreunul? Săracul! Dar să ştiu de bine că merg cu el de gât până la Dumnezeu,

tot n-ai dumneata parte de un aşa ceva; încai dacă m-ai lăsat pe mine, să te

duci la mănăstire, că aşa te lăudai la trebunar!... -Mitocane, pastramagiul! La

poliţiune! Vardist! Nene Dumitrache!..." Am avut ţaţo, parte că a sărit nenea

Dumitrache şi cu Nae ipistatul! aminteri, mitocanul scosese şicul de la baston

pentru ca să mă sinucidă... Ei! Ce zici dumneata, ţăţico, de nasul care şi l-a luat

mitocanul? (Veta nu răspunde; Ziţa s-apropie de ea şi o observă.) "Ţaţo! Ce ai?

Plângi?

VETA (ştergându-se la ochi): Eu? De ce să plâng? Mă doare capul, mi-e cam rău.

ZIŢA: Îţi sunt ochii turburi grozav...

VETA: Nu-ş' ce am; parcă mă-ncearcă nişte friguri.

ZIŢA: Nenea e de rond la noapte?

VETA: Da. (s-apucă iar de lucru.) Tu mai stai, Ziţo

ZIŢA: Nu, ţaţo; o să mă duc şi eu să mă culc; trebuie să fie târziu.

SPIRIDON (intră şi trece repede lângă Ziţa): Cocoană! (încet.) Până acu am

aşteptat degeaba. L-am căutat peste tot, şi pe maidan, şi pe uliţă, nu e nicăieri.

ZIŢA (încet): Biletul, zici că i l-ai dat.

SPIRIDON: Nu ştii? I l-am dat de când m-am dus la tutungerie, când m-a trimes

jupânul. (iese în dreapta)

ZIŢA: Bine. (cătră Veta.) Ei! ţaţo, eu mă duc, bonsoar, alevoa. Culcă-te şi

matale, nu mai lucra dacă ţi-e rău.

VETA: Lasă să-mi fie rău. (râzând silit.) Mai bine ar fi să mor.

ZIŢA: Vai de mine! Ce vorbă-i asta? Ce, ţi-e rău de tot? Să trimitem să caute pe

nenea.

VETA: Aş! Eşti nebună! Nu vezi că glumesc. Mă doare capul; nu ţi-am spus? Am

lucrat mult la lumânare. (are un fior.) M-a tras şi fereastra... Cum m-oi culca,

îmi trece.

ZIŢA: Atunci, alevoa, bonsoir, ţaţo. (pleacă şi se întoarce.) A! să nu uit; mâine

ne vedem, ştii că-i sărbătoare. Să ne legăm de nenea să ne ducă la "Iunion".

VETA (repede): La "Iunion"? Nu Ziţo, nu mai merg la "Iunion".

ZIŢA: Da' de ce?

VETA: Pentru că... pentru că nu-mi face nici o plăcere acolo, nu-nţeleg

comediile alea... Ei! Ce să-ţi spui! Nu voi.

ZIŢA: Ei, Doamne! Ţato, parol, ştii că eşti curioasă! Ce, pentru comediile alea

mergem noi? Mergem să mai vedem şi noi lumea. Ce, adică toţi câţi merg acolo

înţeleg ceva, gândeşti? Merg numai aşa de un capriţ, de un pamplezir; de ce să

nu mergem şi noi?

VETA: De ce, de ne-ce, nu voi să merg.

ZIŢA: 'Aide, zău, ţaţo; i zic eu lui nenea,... vrei?

VETA: Nu voi, ţi-am spus o dată, şi nici dumnealui nu mai vrea să meargă; mi-a

spus de azi dimineaţă: degeaba-i zici.

ZIŢA: Zău! Ţăţico, parol! Să mă-ngropi!

VETA: Nu merg, Ziţo, nu. Mă ştii tu; când zic o vorbă e vorbă.

ZIŢA: Zi, nu vrei să mergi, ţaţo?

VETA: Nu.

ZIŢA (obidindu-se treptat): Nu?

VETA: Nu.

ZIŢA (podidind-o plânsul): Fir-ar a dracului de viaţă ş-afurisită! Că m-a făcut

mama fără noroc! (pleacă.) N-am avut parte şi eu pe lume măcar de o

compătimire! (iese, plângând şi trântind uşa, prin fund. - Spiridon intră din

dreapta.)

SCENA VIII

SPIRIDON, VETA

VETA (lasă mondirul din mână): Spiridoane băiete, tu de ce mai stai? Mai ai

vreo treabă?

SPIRIDON: Nu, cocoană.

VETA: Apoi, dut-t' te culcă, ce mai aştepţi? - Domnul Chiriac unde este?

SPIRIDON: E jos pân curte; adineaori şede pe laviţa de la poartă. Dar... nu ştiu

ce o fi având nea Chiriac, cocoană... parcă nu-i sunt toţi boii acasă...

VETA: Cine ştie ce-o fi având şi dumnealui.

SPIRIDON: E necăjit foc; un ceas s-a tot plimbat pe jos; când am trecut pân

curte, umbla de colo până colo, parcă vorbea singur şi se bătea cu pumnii-n

piept...

VETA: O fi supărat, cine ştie!... Spune-i să-nchiză poarta. Galoanele i le-am

cusut; uite mondirul, să i-l duci.

SPIRIDON: Bine, cocoană. (vrea să plece cu mondirul.)

VETA: Pe urmă, să-i spui... nu; pe urmă, să te duci să te culci, nu mai ai ce căuta

p-aci. Să nu vie dumnealui să te găsească deştept, că iar o paţi.

SPIRIDON (aparte): Ei, că parcă dacă m-o găsi dormind nu-i tot un drac!

VETA: 'Aide, du-te.

SPIRIDON: Mă duc; noapte bună, cocoană.

VETA: Noapte bună, Spiridoane. (Spiridon iese.) Noapte bună!... Săracul

Spiridon! Nu ştie el ce-i pe sufletul meu, nu ştie el cum râde de mine! Eu şi

noapte bună!... (merge încet la fereastra din dreapta uşii din fund, se uită în

curte, apoi se-ntoarce tot adâncită în gânduri.) Ei! Iacă nu vrea omul, nu vrea!

Dragoste cu sila nu se poate. - Nu-i mai place, nu mai vrea!... Bine! N-o să mor

nici eu!... De unde ştii? Poate mai bine că s-a întâmplat aşa... A! De ce mai dă

Dumnezeu omului fericire, dacă e să i-o ia înapoi!? De ce nu moare omul când

e fericit!? De ce am mai trăit eu s-ajung la aşa ceva!?... (plânge; se aude

zgomot.) Vine! (se şterge la ochi repede şi vrea să plece.) Nu! Nu mai voi să fiu

proastă: dragoste cu sila nu se poate! (porneşte să iasă spre stânga, când intră

Chiriac, care rămâne un moment la uşă. Veta stă locului. Tăcere.)

SCENA IX

CHIRIAC, VETA, apoi de afară JUPÂN DUMITRACHE şi IPINGESCU

CHIRIAC: Dumneata m-ai chemat?

VETA: Eu?... Nu.

CHIRIAC: Spiridon mi-a spus că...

VETA: Da... am zis lui Spiridon să-ţi aducă mondirul; l-am cusut.

CHIRIAC: Mersi!

VETA: Pentru puţin.

(Pauză)

CHIRIAC: Poarta... am închis-o.

VETA: Bine. (întoarce capul în faţa scenii; e mişcată.)

CHIRIAC: Alt nimic nu mai ai să-mi porunceşti?

VETA: Ce! Eu să-ţi poruncesc dumitale?

CHIRIAC: Să-mi porunceşti, fireşte; nu-mi eşti stăpână?... Nu sunt slugă în casa

dumitale, cu simbrie?

VETA (întorcându-se cu faţa spre Chiriac): Bine, domnule Chiriac, bine; zi

înainte, că n-ai zis destule.

CHIRIAC (înaintează): Ei! De ieri seama până acu cum ai petrecut? Ţi-e mai bine

aşa?

VETA (scoborând un pas spre a se depărta de el): Da.

CHIRIAC: Îţi pare bine de ce-ai făcut?

VETA: Nu mă ştiu să fi făcut nimic; dar nu-mi pare rău că s-a-ntâmplat aşa.

(Pauză)

CHIRIAC (mai apropiindu-se): Mâine seară mergi iar la "Iunion"?

VETA: Dacă o vrea dumnealui să mergem, trebuie să merg, fireşte.

CHIRIAC: Ca să te curtezi cu amploiatul dumitale?

VETA (tresărind şi ridicând capul spre el): Domnule, te-am rugat să fii bun să

nu-mi mai zici vorba asta. Dacă n-ai avut destul vreme să mă cunoşti, păcat! Eu

te credeam pe dumneata mai deştept.

CHIRIAC (stă la îndoială, apoi se mai apropie): Jură-te încă o dată!

VETA: Să mă mai jur - eu?... Nu m-am jurat? N-am plâns? Cu ce m-am ales? Nu

mai mă jur, pentru că nu mă crezi; de plâns aş mai plânge, dar nu mai pot...

Dar... în sfârşit, nu strici dumneata... eu stric... nu trebuia să-mi pui mintea cu

un copil ca dumneata... D-aia zic şi eu mai bine că s-a întâmplat aşa. Tot trebuia

să isprăvim odată... Am isprăvit...

CHIRIAC: Jură-te încă o dată şi...

VETA (cu emoţie din ce în ce mai nestăpânită): Ce folos! Dumneata crezi mai

mult în prostiile şi în bănuielile lui bărbatu-meu, decât în jurământul meu, şi

gândesc că trebuia să ne cunoşti destul de bine şi pe mine şi pe dânsul. Dar...

foarte bine ai făcut să nu mă crezi. Aşa e. Eu sunt o femeie rea; am vrut numai

să râz de dumneata. Eu te las pe dumneata ca p-o slugă "cu simbrie" să păzeşti

casa, şi târăsc pe dumnealui pe la grădini ca să curtez cu alţii. Eu sunt o femeie

mincinoasă; n-am simţit nimic când ţi-am spus că nu ştiu să mai fi trăit până să

nu te cunosc pe dumneata... Toate le-am făcut pentru dumneata numai din

prefăcătorie... totdeauna alta ţi-am spus şi alta am gândit; te-am minţi, te-am

amăgit, am râs de dumneata atâta vreme... Acuma, bine că ţi-ai deschis şi

dumneata în sfârşit ochii ca să vezi cine sunt. De! Ţi-am făcut rău, dar... ai

scăpat de mine. Lasă! Ce-a fost a trecut... Bonsoar. (vrea să plece spre stânga.)

CHIRIAC (ieşindu-i cu un pas înainte): Te duci?

VETA: La ce să mai stau? Ce mai am eu cu dumneata?

CHIRIAC: Nu-mi mai zice "dumneata".

VETA: Cum pofteşti să-ţi zic?

CHIRIAC: Cum mi-ai zis până ieri.

VETA: Azi e azi, ieri a trecut. (porneşte să iasă.)

CHIRIAC (tăindu-i drumul): Şi nu vrei să se mai întoarcă?

VETA (scoboară un pas, depărtându-se de el la dreapta): Nu.

CHIRIAC (apropiindu-se): Veto!

VETA: Nu; lasă-mă... Ce folos câtă fericire am avut un an, dacă într-o zi mi-am

plâns-o toată! Nu, nu mai voi; mai bine mi-este aşa cum sunt...

CHIRIAC: Dar eu.. eu ce să fac?

VETA: Ce fac şi eu... Învăţul are şi dezvăţ, nu ştii dumneata?

CHIRIAC: Dezvăţ! Lesne din gură. Îi scoţi rumânului ochii şi după aia-i zici: "Lasă

că nu e rău şi fără să mai vezi... mai bine că s-a întâmplat aşa! N-o să mori fără

luminile ochilor!... Învăţul are şi dezvăţ!..." Dar dacă n-oi vrea eu să mai trăiesc

aşa!... care va să zică să mor, 'ai?

VETA: Ei, bine ar fi să poată muri omul când vrea; dar... nu moare nimeni de

asta!

CHIRIAC: Dar dacă eu oi muri? (se repede şi ia spanga de la puşcă.) Vezi

dumneata spanga asta?

VETA (se redepe la el şi vrea să i-o smucească): Chiriac!

CHIRIAC (luptându-se cu ea): Fugi!... Lasă-mă!...

VETA: Nu te las! Te ştiu eu cine eşti. Nu te las! Nu voi să ţi se tragă moartea de

la mine.

CHIRIAC: Lasă-mă! Lasă-mă!... (se luptă.)

VETA (desperată): Chiriac! (înecându-se.) Dacă vrei să te omori, omoară-mă

întâi pe mine! (se luptă din putere.) Chiriac!... Nu ţi-e milă ţie de mine? Toate,

toate de un an şi mai bine le-ai uitat într-o zi?... Chiriac!...

CHIRIAC: Tocmai pentru că nu le-am uitat, vreau mai bine să mor. Dacă nu mai

este nimic între noi, spune-mi dumneata cum să mai trăiesc! Dacă mă laşi, dacă

nu mai mă vrei, tot mort sunt eu; mai bine, lasă-mă: adio, viaţă! (se smuceşte.)

Lasă-mă!

VETA (ţinându-l strâns): Chiriac! Vrei să strig? Eşti nebun?

CHIRIAC: Da! Sunt nebun, fireşte că sunt nebun; m-ai înnebunit dumneata;

dumneata să-mi tragi păcatul! Câte gânduri şi dor m-a ars pe mine, nu mă-

ntrebi?

VETA: Dar tu pe mine nu mă-ntrebi?

CHIRIAC: Nu mai voi să ştiu de nimic, nu mai ştiu cine sunt! Am vrut să mă

omor adineori în curte, dar ţi-am văzut trecând umbra peste perdeaua de la

fereastră, ş-am vrut să te mai văz o dată. Încai să mor lângă tine, cum am trăit.

(cu vorbele acestea Chiriac s-a mai domolit.)

VETA: Chiriac, ascultă. Nu mi-ai zis tu să mă jur încă o dată? Dacă m-oi jura, mă

crezi?

CHIRIAC: Te crez.

VETA (repede): Dragă Chiriac, să n-am parte de ochii mei, să n-am parte de

viaţa ta, să nu mai apuc măcar o zi fericită cu tine - na! Ce mai vrei? - Dacă ştiu

eu ceva la sufletul meu din câte ţi le-a sporit dumnealui.

CHIRIAC: De ce te-ai dus la grădină?

VETA: M-am dus numai de gura sorii-mii Ziţii. Era lume multă, de n-aveam unde

sta; cânta muzica; juca comedii; n-am auzit nimic, n-am văzut nimic. Toatea

seara în vuietul grădinii m-am gândit numai la tine; parcă dormeam şi visam

ceva... Ştiam eu că o să mi se întâmple mie un necaz mare; mi se făcuse semn:

răsturnasem de dimineaţă candela.. Încă dumnealui, dacă m-a văzut că mă

speriu, zice: "Ei ce e dacă s-a răsturnat! Nu mai crede în prostii de-alea. Ce! Ce-

o să ni se-ntâmple? Să-mi arză cherestigiria? Arză sănătoasă! Nu m-a făcut ea

pe mine! Este asiguripsită... Atâta pagubă!..." Răsturnasem candela; pe urmă

ochiul ăl drept mi se bătea într-una de vreo trei zile. Pe tine te lăsasem acasă

ştergându-ţi puşca: ştii că ruginise încărcătura înăuntru şi te apucaseşi s-o scoţi

cu vergeaua. Nu puteam să-mi iau gândul de la puşcă. Mă gândeam: dacă s-o

descărca, Doamne fereşte! Puşca în mâna lui, ce să mă fac eu când l-oi găsi

mort întins acasă!... Da' de ce nu i-am spus să bage de seamă! De ce nu l-am

rugat să o lase cu gândurile toată seara. N-am văzut, zău! N-am văzut nimic, n-

am auzit nimic! Mă jur pe ce vrei tu; mă crezi?

CHIRIAC (biruit cu desăvârşite): Te crez! (aruncă departe spanga şi ia pe Veta în

braţe.)

VETA (strângându-l cu putere): Chiriac! (rămân o clipă îmbrăţişaţi în tăcere.)

Chiriac, să nu mai faci ce mi-ai făcut, că mor... zău! mă omori...

CHIRIAC: Nu, nu mai fac.

VETA: Îmi făgăduieşti? Te juri?

CHIRIAC: Da.

VETA: Şi o să mă crezi că eu numai la tine mă gândesc?

CHIRIAC: Da.

VETA: Că numai pentru tine trăiesc?

CHIRIAC: Da.

VETA: Şi n-o să-mi mai zici nici o vorbă rea?

CHIRIAC: Nu.

VETA: Şi n-o să mai mă faci să plâng?

CHIRIAC: Nu! Nu! Nu! Dar mă ierţi?

VETA: Dar tu pe mine mă ierţi?

CHIRIAC: Eu te-am iertat de mult (se strâng bine în braţe).

JUPÂN DUMITRACHE (de afară, sub fereastră): Chiriac! Chiriac!

(Cei îmbrăţişaţi rămân încremeniţi ascultând.)

VETA: Hii! Dumnealui...

CHIRIAC (repede, fără s-o lase din braţe, merge spre fereastră): Nu-i nimic!

Trece la posturile dinspre Marmizon... (cătră jupân Dumitrache, pe fereastră.)

Dumneata eşti, jupâne?

JUPÂN DUMITRACHE (de afară): Dar ce, Chiriac puiule, nu te-ai mai culcat?

CHIRIAC: Încă nu, jupâne, acu mă culc.

JUPÂN DUMITRACHE (de afară): Somn uşor!...

IPINGESCU (asemenea): Şi vise plăcute, onorabile!

JUPÂN DUMITRACHE (depărtându-se treptat): Chiriac, puiule, ia vezi de ce am

vorbit, fii cu ochii-n patru, d-aproape de tot: mă ştii că ţiu când e la o adică...

CHIRIAC (strângând pe Veta cu putere): Lasă, jupâne, mă ştii că consimţ la

onoarea dumitale de familist!...

(Cortina)

ACTUL II

(Aceeaşi odaie. - O lampă cu gaz arde pe masă)

SCENA I

VETA, CHIRIAC

VETA: Du-te, puiule, du-te; fii cuminte, sunt aproape de unsprezece... Cine ştie?

Vine fără veste!

CHIRIAC: Aş! Mai are două ceasuri bune de alergat; nu poate veni aşa degrab'.

VETA: De unde ştii ce se-ntâmplă? Paza bună trece primejdia rea.

CHIRIAC: N-ai grijă, dragă, când îţi spui eu că nu vine; are să meargă până la

Cotroceni, ce te gândeşti? Nu-l ştii pe el că umblă agalea?...

VETA: Bine, dar aş vrea şi eu să mă culc; zău, sunt obosită grozav. Ştii tu că de

ieri seară de când ne-am certat, până acum n-am închis ochii?

CHIRIAC: Ei! D-apoi eu i-am închis!

VETA: Tocmai d-aia; sărută-mă încă o dată şi du-te şi tu de te culcă. Mâine ai să

ieşi la ezirciţ; ai uitat că trebuie să te scoli până-n ziuă?

CHIRIAC: Bine zici! Cum să uit, se poate? Mâine trebuie să mă scol la patru

ceasuri. Are să vie gornistul, să mergem să luăm doi oameni din companie, ca

să ridicăm pe Tache pantofarul de la Sfântul Lefterie.

VETA: Apoi mi-a spus leliţa Safta, că-i bolnav de lingoare.

CHIRIAC: Ce treabă am eu cu boala lui? Ce, eu sunt bolnav? Nu mă priveşte pe

mine. Îl am pe listă, trebuie să se prezante la ezirciţ.

VETA (tresărind, ca cum ar fi auzit ceva): Ia taci! (ascultă.) Mi s-a părut că

umblă cineva pe portiţă. 'Aide, Chiriac, sărută-mă şi du-te.

CHIRIAC (o sărută): Mâine seară nu te mai duci la "Iunion"?

VETA: Nu, nu mai mă duc fără tine... Dar tu... nu uiţi ce mi-ai făgăduit, - n-o să

mă mai necăjeşti niciodată?

CHIRIAC: Niciodată. (o sărută, o strânge-n braţe şi pleacă.) Bonsoar. (se mai

întoarce spre a repeta jocul şi iese în stânga planul din fund.)

VETA (singură, fredonează încet, coborând la masă): "Într-un moment de

fericire, Stelele s-au umplut de dor Şi, printr-o perlă de iubire, Mi-au revărsat

raze lor."

(fredonează din ce în ce mai încet.) Trebuie să fie trecute de unsprezece... Să

mă culc... Ce obosită sunt! Nu mai pot... (şade lângă masă, deschide albumul şi

dă de portretul lui Chiriac.) Ah! Ah! Chiriac! (fredonează întâia strofă din

"Portretul" de d. G. Sion.)

"Când ore de-ntristare vor turbura vreodată Frumoasa-ţi inimioară, tu vei

portretul meu, Şi crede că eu sufer cu tine deodată, Şi c-amândoi atuncea

compătimim mereu."

(Urmează mai încet; micşorează lumina lămpii de tot şi începe a se pregăti de

culcare. - Uşa din fund se deschide încet în vremea asta, şi se arată Rică

Venturiano; odaia este foarte slab luminată de flacăra închisă a lămpii.):

SCENA II

VETA şi RICĂ VENTURIANO, apoi JUPÂN DUMITRACHE şi IPINGESCU de afară

RICĂ (intră, se opreşte pe prag, vede pe Veta în spate, răsuflă din adânc, pune

mâna la inimă şi înaintează în vârful degetelor până la spatele scaunului ei;

cade în genunchi şi începe cu putere): Angel radios!

VETA (dă un ţipăt, se scoală şi fuge în partea ceailaltă a scenii făcându-şi cruce

şi scuipându-şi în sân): A!

RICĂ (întorcându-se în genunchi spre partea unde a fugit ea): Angel radios!

Precum am avut onoarea a vă comunica în precedenta mea epistolă, de când

te-am văzut întâiaşi dată pentru prima oară mi-am pierdut uzul raţiunii; da!

Sunt nebun...

VETA: Nebun! (strigând.) Săriţi, Chiriac! Spiridoane!

RICĂ: Nu striga, madam, (se târăşte un pas în genunchi) fii mizericordioasă!

Sunt nebun de amor; da, fruntea mea îmi arde, tâmplele-mi se bat, sufer peste

poate, parcă sunt turbat.

VETA: Turbat?... Domnule, spune-mi degrab', c-aminteri, strig: cine eşti, ce

pofteşti, ce cauţi pe vremea asta în casele oamenilor?

RICĂ (se ridică şi se apropie de dânsa tăindu-i drumul): Cine sunt? Mă întrebi

cine sunt? Sunt un june tânăr şi nefericit, care sufere peste poate şi iubeşte la

nemurire.

VETA: Ei! Ş-apoi? Ce-mi pasă mie! (după o mică reflecţie.) Vai de mine! Ăsta e

vun pungaş: a aflat că nu-i dumnealui acasă şi umblă să ne pungăşească. (tare

strigând.) Chiriac! Spiridoane! Săriţi! Hoţii!

RICĂ (cu mâinile rugătoare): Nu striga! Nu striga! Fii mizericordioasă; aibi

pietate! M-ai întrebat să-ţi spui cine sunt, ţi-am spus. Mă întrebi să-ţi spui ce

caut... Ingrato! Nu mi-ai scris chiar tu însuţi în original?

VETA: Eu?

RICĂ: Da! (se ridică.) Nu mi-ai scris să intru fără grijă după zece ceasuri la

numărul 9, strada Catilina, când oi vedea la fereastr că se micşorează lampa?

Iată-mă. M-am transportat la localitate pentru ca să-ţi repet că te iubesc

precum iubeşte sclavul lumina şi orbul libertatea.

VETA: Adevărat, domnule, parol că eşti nebun. Visezi; ţi-am scris eu dumitale

vreo scrisoare? Auzi obrăznicie! Ştii dumneata cu cine vorbeşti?

RICĂ: Cum să nu ştiu? În van te aperi. Şi tu mă iubeşti pe mine, nu mai umbla

cu mofturi. Te-am văzut d-atunci seara de la "Iunion"...

VETA: De la "Iunion"? (caută cu gândul.)

RICĂ: Da; chiar de atunci seara, când privirile noastre s-au întâlnit, am citit în

ochii tăi cei sublimi că şi tu corespunzi la amoarea mea. M-am luat după tine

chiar în seara aceea până la Stabiliment. Simţisem că mitocanul de cumnatu-

tău mă mirosise, ştia că mă ţiu după voi; şi, abandonându-mă curajul de a mai

intra într-o stradă fără lampe gazoase, m-am întors îndărăt, pentru că-mi era

frică să nu paţ vun conflict cu mitocanul. Alaltăieri seară, amoarea mi-a inspirat

curaj; m-am ţinut după voi până în această suburbie, în colţul stradei; dar când

să-ţi văz justaminte adresa, mi-a tăiat drumul nişte câini. Când am aflat că şezi

pe aci, te-am curtat la nemurire şi m-am informat prin băiatul de la

cherestegeria lui cumnatu-tău cum stai cu familia ta. Am aflat că acum eşti

liberă, ţi-am scris prima mea epistolă într-un moment de inspiraţiune, ai primit-

o, mi-ai răspuns să viu, şi am venit... pentru ca să-ţi repet că: (cade iar în

genunchi) nu, orice s-ar zice şi orice s-ar face, eu voi susţinea, sus şi tare, că tu

eşti aurora, care deschide bolta înstelată într-o adoraţie poetică, plină de...

(urmează declaraţia foarte iute până ce-l întrerupe Veta.)

VETA (a ascultat cu mult interes toată tirada lui Rică şi-l întrerupe izbucnind de

râs): Ha! Ha! Ha! Acu înţeleg eu tot! Ha! Ha! Ha!

RICĂ: Râzi, râzi, ingrato, de amoarea mea?

VETA: Da' cum, Doamne iartă-mă! Să nu râz?... Vezi bine că râz. Apoi ştii

dumneata cu cine vorbeşti?... Mă cunoşti?... Ştii bine cine sunt?

RICĂ: Cum să nu ştiu! Tu eşti angelul visurilor mele, tu eşti steaua, pot pentru

ca să zic chiar luceafărul, care străluceşte sublim în noaptea tenebroasă a

existenţii mele, tu eşti...

VETA (care trece la lampă, i măreşte focul şi se pune cu chipul în bătaia

luminii): Zău? Ia uite-te bine! (râde.)

RICĂ (foarte încurcat, se scoală de jos şi se dă înapoi împiedicându-se):

Madam! Să am pardon! Scuzaţi! Cocoană! Considerând că... adică, vreau să zic,

respectul... pardon... sub pretext că şi pe motivul... scuzaţi... pardon...

VETA (râzând): Bine, pardonul ca pardonul, dar te rog, dacă ţii la pielea

dumitale, să te duci mai degrabă, să ieşi curând din casa asta, că, Doamne

fereşte! De te-o călca aici bărbatu-meu (accentuând) mitocanul... De!...

RICĂ: Scuzaţi... pardon...

VETA: Apoi zău nu ştiu ce s-o mai alege de dumneata. Bărbatu-meu sufere

grozav de gelozie şi e în stare a fi capabil să te omoare.

RICĂ (speriat): Să mă omoare!

VETA: Deja alaltăieri seara ai avut noroc de ţi-a tăiat drumul câinii şi nu te-a

lăsat să intri în uliţa noastră. Aminteri, dumnealui s-a suit repede sus, a

deşteptat pe Chiriac...

RICĂ: Chiriac!

VETA: Da, tejghetarul nostru, şi au ieşit amândoi, unul pe maidan şi altul pe la

poartă ca să te prinză în uliţă. Încă Chiriac luase şi levorverul; dar până să iasă

ei, dumneata fugiseşi...

RICĂ (îngrijat): Levorverul!... Madam, vă rog binevoiţi a-mi da drumul d-aici de

urgenţă...

VETA: Ei! Ştii că-mi place! Ce! Te ţiu eu? Du-te, uşa-i deschisă; du-te repede, şi

bagă de seamă la poartă să nu dai piept în piept cu dumnealui, că de-acum

încolo trebuie să se întoarcă acasă. Apucă pe maidan şi ieşi devale spre Antim.

Bagă de seamă să nu te întâlneşti cu bărbatu-meu, că te cunoaşte, şi cum te-o

vedea, zău! Te umflă.

RICĂ: Mă umflă!... (vrea să plece, apoi stă şi se întoarce.) Cocoană, eşti o damă

venerabilă; profit de ocaziune, spre a vă ruga (cu multă volubilitate) să primiţi

asigurarea înaltei stime şi profundului respect, cu care am onoare a fi al

domniei-voastre prea supus şi prea plecat, Rică Venturiano, arhivar la

judecătoria de pace circumscripţia de galben, poet liric, colaboratore la ziarul

"Vocea Patriotului Naţional", publicist şi studinte în drept...

VETA: În drept, în strâmb, ce-mi pasă mie! Du-te odată, ori ţi s-a făcut pesemne

de vun conflict...

RICĂ: Nu, madam, nu; eu sunt june cu educaţie, nu voi să paţ nici un conflict!

VETA: Apoi, atunci du-te! Ce mai stai?

RICĂ: Mă duc; scuzaţi, pardon, bonsoar!

VETA: 'Aide! (vrea să-l conducă până la uşă; când vrea să deschiză uşa ca să-i

dea drumul, s-aude glasul lui jupân Dumitrache în curte. - Rică şi Veta coboară

înspăimântaţi.)

JUPÂN DUMITRACHE (afară în curte): Îţi spui că i-am văzut eu capul pe

fereastră. E aici în casă. Chiriac! Spiridoane!

VETA (îngrozită): Muziu! Domnule! M-ai nenorocit, şi dumitale atâta ţi-a fost!

Fugi, fugi, că te omoară!

RICĂ: Aoleo! (se repede să fugă pe uşă.)

VETA (oprindu-l): Nu p-acolo!

JUPÂN DUMITRACHE (d-afară): Dacă nu i-o ajunge ce i-oi da eu moftangiului,

să-mi tai mie favuridele!

IPINGESCU (tot d-afară): Rezon! (se aud paşi repezi suind scările.)

RICĂ (desperat): Madam, cocoană! Ai mizericordie de un june român în

primăvara existenţii sale! De-abia douăzeci şi cince de roze şi jumătate

înnumăr, douăzeci şi şase le împlinesc tocmai la sfântul Andrei... Scapă-mă!

VETA: Da... dar pe unde? A! Pe fereastra asta; ieşi curând, treci binişor pe

schele la stânga, lasă-te pe scară în capătul binalii; jos e o portiţă scurtă, care

dă în maidan... Fugi iute!...

RICĂ (iese pe fereastră, se loveşte cu capul de zid şi-şi turteşte pălăria):

Pardon!... Scuzaţi!... Bonsoar! (dispare pe fereastră, paşii se apropie.)

SCENA III

VETA singură, apoi DUMITRACHE şi IPINGESCU

VETA: A scăpat sărmanul... Ce comedie! Doamne sfinte! Dacă-l prindea Chiriac,

îl omora. Vezi dumneata cine mi-a fost soră-mea Ziţa! D-aia se ţinea dumneaei

de capul meu să tot batem grădinile; era amorezată. Şi eu, proastă, să nu ştiu

nimic, şi să-mi fac zile amare cu Chiriac din pricina lui musiu ăsta... Bine că a

scăpat, vai de el; acum trebuie să-i sfârâie călcâiele pe maidanul lui Bursuc.

(coboară la masă şi se face că lucrează. Uşa din fund se deschide de perete şi

intră furioşi jupân Dumitrache şi Ipingescu cu săbiile scoase.)

JUPÂN DUMITRACHE (înaintează strajnic): Cocoană! Cine a fost acum aici?

(Ipingescu caută cu ochii în toate părţile, se uită pe sub pat, pe sub masă, peste

tot.)

VETA: Cine să fie?

JUPÂN DUMITRACHE (fierbând): Cine să fie?... Ştiu eu cine să fie? Dacă aş şti,

nu te-aş întreba.

IPINGESCU: Rezon! (caută mereu.)

VETA: Ei! Ştii că eşti nu ştiu cum! Ce vii aşa turbat? Uite, cu sabia scoasă, ca la

bătălie.

JUPÂN DUMITRACHE: Nu râde, cocoană, după ce că paţ un afront tocmai la ce-

am ţinut eu, nu râde; du-te dincolo, cocoană!... De ce nu te-ai culcat pân-

acum?

VETA: Zău, că nu eşti în toată firea! Auzi că de ce nu m-am culcat; pentru că nu

mi-a fost somn. Ce! Vrei să mă culc şi să-mi las lucru? Mâine e sărbătoare,

trebuie să mă gătesc să merg la biserică.

IPINGESCU: Rezon!

JUPÂN DUMITRACHE: Cocoană, du-te dincolo, aci avem treabă; du-te curând.

(umblă agitat, strigând.) Spiridoane! Spiridoane! Chiriac! Spiridoane! Chiriac!

(către Veta.) Rău ai făcut, cocoană!

VETA: Ce rău? Ce visezi? Ce-am făcut?

JUPÂN DUMITRACHE: Ştii dumneata bine! Dumneata să tragi păcatul de ce s-o

întâmpla (sinistru), că are să se întâmple lucru mare, cocoană, măcar să ştiu de

bine că merg la cremenal!

VETA: Eşti nebun! (aparte.) Acu nu mai mi-e frică.

JUPÂN DUMITRACHE (strajnic la culme): Du-te, cocoană, şi nu râde.

VETA: Iaca, mă duc. (iese răzând în stânga planul întâi.)

SCENA IV

JUPÂN DUMITRACHE, NAE IPINGESCU, apoi SPIRIDON

JUPÂN DUMITRACHE: Ştii (se îneacă de emoţie), mă stăpânesc, adică-i vorbesc

cu perdea, nu voi să-i isplic lucru formal, ca să n-o ruşinez.

IPINGESCU: Rezon!

JUPÂN DUMITRACHE: Ştii cum e dânsa...

IPINGESCU: Coana Veta? Ruşinoasă,... mie-mi spui?

JUPÂN DUMITRACHE (plimbându-se agitat): Adică chiar în casa mea să nu pot

eu pune mâna pe bagabontul? Că n-a avut pe unde ieşi; altă scară nu mai are

casa. (strigă.) Spiridoane! Chiriac! Chiriac! Spiridoane!

SPIRIDON (vinde din dreapta, cu părul vâlvoi, sculat zăpăcit din somn): Ce-i

porunca, jupâne?

JUPÂN DUMITRACHE: Porunca? Vino să-ţi dau poruncă. (îl ia de păr.)

IPINGESCU: Hahahaha! Dă-l, dă-l căţeaua!

JUPÂN DUMITRACHE: Apoi parcă ne-a fost vorba, musiu Spiridoane băiete, să

nu te mai găsesc dormind când mă-ntorc acasă! Na poruncă! Na poruncă! Mai

na poruncă! Să-ţi mai treacă de piroteală!

SPIRIDON (plângând): Auliu, jupâne, auliu! Ce ţi-am făcut eu, jupâne, dacă am

dormit?

IPINGESCU (strajnic cătră Spiridon): Pentru ce nu eşti prezent la apelul

nominal?...

SPIRIDON: Auliu! (se jeleşte.)

JUPÂN DUMITRACHE: Taci! Unde-i Chiriac?

SPIRIDON (fugind într-un colţ): Nu ştiu...

JUPÂN DUMITRACHE (se repede la el; Spiridon fuge): Da' să mănânci şi să

dormi ştii?

SPIRIDON: Doarmne în odaia dumnealui, jupâne.

JUPÂN DUMITRACHE: Doarme? Toţi dormiţi, dormire-aţi somnul ăl lung!

Pâinea ştiţi să mi-o mâncaţi. Cheamă pe Chiriac degrabă... mergi!

IPINGESCU (cătră Spiridon, bătându-i din picior): Urgent! (Spiridon iese degrab'

în stânga.)

JUPÂN DUMITRACHE: Chiriac! Chiriac!... Eu arz în foc şi toţi trag la aghioase! Eu

arz de onoarea mea de familist şi lor de somn le arde... Chiriac!

SCENA V

ACEIAŞI - CHIRIAC, apoi SPIRIDON

CHIRIAC (Ştergându-se la ochi, în costum de noapte, vine moale de somn, din

stânga): Ce-i jupâne? Ce s-a aprins? Arde? Unde arde?

JUPÂN DUMITRACHE (luându-l de mână şi aducându-l în faţa scenii): Chiriac!

(scurt.) M-am nenorocit!

CHIRIAC: Pentru ce?

JUPÂN DUMITRACHE: S-a dus ambiţul!

CHIRIAC: Cum?

JUPÂN DUMITRACHE: Tocmai la ce am ţinut...

CHIRIAC: Ce?

JUPÂN DUMITRACHE: Mi s-a necinstit onoarea de familist!

CHIRIAC: Aş! nu se poate; ţi s-a părut!

JUPÂN DUMITRACHE: Am văzut cu ochii.

CHIRIAC: Aş! Aşa m-ai speriat şi alaltăieri seara; aşa ţi se năzare dumitale.

JUPÂN DUMITRACHE: Chiriac, întreabă şi pe nenea Nae!

IPINGESCU (grav): Aprob pozitiv.

CHIRIAC (dezmeticit): Cum? Când? Unde? Cine?

JUPÂN DUMITRACHE: Bagabontul!

CHIRIAC: Ei?

JUPÂN DUMITRACHE: Maţe-fripte, Chiriac puiule, l-am văzut din uliţă pe

fereastră aici în casă... cu ochelarii pe nas, cu giubenu-n cap.

IPINGESCU: Idem.

(Spiridon intră din dreapta.)

CHIRIAC: Aici în casă? Nu mă băga-n păcate, jupâne!

SPIRIDON (aparte): Cu ochelari? Cu giuben? E persoana cocoanii Ziţii. (iese pe

furiş prin fund.)

JUPÂN DUMITRACHE: L-am văzut cu ochii mei, şi nu se poate să fi ieşit d-aici, că

n-avea pe unde! Pe scară m-am suit eu cu nenea Nae, trebuia să dau piept în

piept cu el. Trebuie să fie aici în casă ascuns. - Trebuie să-l găsim. (iese în

dreapta.)

CHIRIAC (bătându-se-n piept): Las' pe mine, jupâne.

IPINGESCU (care se află la fereastra din stânga): Să am pardon: fereastra asta

dă pe schele, schelele merg până-n capătul binalii.

(Jupân Dumitrache reintră şi iese căutând în stânga.)

CHIRIAC: Da.

IPINGESCU: Ei! Acolo nu-i scară? Dacă o fi ieşit pe aici pe fereastră, s-a dus, a

scăpat pe maidanul lui Bursuc.

CHIRIAC: Nu se poate să fi găsit scara. Schelele se-nfundă în podul grajdului;

podul nu-i podit până acuma, e gratie numa, şi scara este în partea ailaltă, în

dosul binalii.

JUPÂN DUMITRACHE (reintră în stânga desperat): Mi s-a dus ambiţul, nu mai

voi să ştiu de nimic! Mi s-a necinstit onoarea de familist, acum nu mai îmi pasă

măcar să intru şi-n cremenal! (căutând cu ochii, găseşte bastonul lui Rică uitat

pe scânduri lângă scaunul unde acesta a căzut în genunchi la intrare. - Chiriac şi

Ipingescu caută şi ei în toate părţile.) Chiriac! Chiriac! puiule, uite! (arată

bastonul.) Mai zi că mi s-a părut.

SCENA VI

ACEIAŞI - VETA (din stânga)

VETA: Ce e, frate, ce e?

CHIRIAC (cu putere cătră ea): Nu scapă el, cocoană, nici mort din gheara mea!

JUPÂN DUMITRACHE (asemenea): Da, cocoană, nici mort.

IPINGESCU (asemenea): Absolut!

CHIRIAC: 'Aide, jupâne, 'aide, nene Nae! (vrea să se repează peste fereastră cu

puşca-n mână.)

VETA (aleargă şi se pune în dreptul ferestrii): Sunteţi nebuni? Vreţi să se rupă

schelele cu voi? Chiriac, nu ştii că schelele sunt părăsite de trei săptămâni? Vrei

să te prăpădeşti?

CHIRIAC: Lasă-ne cocoană! (vrea s-o dea în lături, ea nu se lasă.)

JUPÂN DUMITRACHE (asemenea): Lasă-ne cocoană!

IPINGESCU (asemenea): Pardon!

VETA (lui Chiriac): Iar te iei după vreo bănuială de-a dumnealui, iar? Ai uitat

ce...

JUPÂN DUMITRACHE: Da, bănuială... cu ochilari la nas şi cu giobenu-n cap!

CHIRIAC (se luptă cu Veta): Lasă-mă, cocoană! (scapă din mâinile ei şi iese pe

fereastră.)

VETA (şovăie şi cade pe scaun): Chiriac!

JUPÂN DUMITRACHE: Înainte, Chiriac! Înainte, nene Nae! (iese pe fereastră,

Nae Ipingescu îl urmează.)

VETA (sculându-se şovăind, scoate capul pe fereastră): Chiriac! Chiriac! Binişor!

Să nu cazi!

SCENA VII

VETA, ZIŢA

ZIŢA (intră prin fund repede): Ce e, ţaţo? Ce s-a întâmplat? Mi-a spus Spiridon...

VETA (sculându-se repede de pe scaun): Ziţo, Ziţo, tu mi le faci toate, tu m-ai

dus la "Iunion", tu ai dat nas amploiatului să se ţie după noi, de mi-am găsit

beleaua cu Chiriac...

ZIŢA: Cu Chiriac?

VETA (dregând-o): Cu dumnealui, cu Chiriac, cu toţi; l-ai chemat să vie, şi în loc

să vie la tine a venit aici.

ZIŢA: Şi?...

VETA: Şi tocmai când să-i dau drumul înapoi pe uşe, iacătă-i dumnealui cu Nae

ipistatul se suia pe scară strigând ca nişte turbaţi...

ZIŢA: Şi pe urmă?

VETA: L-am făcut scăpat pe fereastră, i-am dat drumul pe schelă, ca să iasă pe

la spatele binalii, pe portiţa dinspre maidan.

ZIŢA (cu spaimă): Pe portiţa dinspre maidan!

VETA: Da, pentru că pe scara a mare s-ar fi întâlnit piept în piept cu dumnealui.

ZIŢA (zdrobită): Ţaţo! Per l'amour di Dieu! Portiţa dinspre maidan e încuiată;

adineori am vrut să viu eu p-acolo, ca să nu mai ocolesc, şi a trebuit să mă

întorc iar pe uliţă ca să intru în curte.

VETA: Încuiată? Şi ulucile sunt de doi stânjeni! Atunci persoana în chestie n-a

putut fugi! Ziţo, Ziţo! E primejdie! dumnealui e grozav, Chiriac e nebun!

ZIŢA: Vai de mine! Monşerul meu! Mi-l omoară!

VETA: Chiriac a luat puşca cu spangă şi dumnealui a scos sabia...

ZIŢA: Nu mai spune ţaţo, că mor! (se aude o dărâmare de scânduri.)

VETA: Taci! (ascultă amândouă.)

JUPÂN DUMITRACHE (de afară): Aţin'te, Chiriac!

IPINGESCU (de afară): Stai! În numele Costituţiunii!

VETA (îngrozită): L-a prins!

ZIŢA (asemenea): Ah! Mor!

VETA: Sunt în curte, 'aide să mergem degrabă. Tu ai făcut încurcătura, tu s-o

descurci! 'Aide repede de scapă omul din primejdie.

ZIŢA: 'Aide! (Amândouă pornesc să iasă prin fund; când ele vor să păşească

pragul, s-aude alt zgomot afară şi strigăte.)

GLASUL LUI JUPÂN DUMITRACHE: Nu le lăsa, Chiriac! (zgomot, strigăte şi o

detunătură de puşcă.)

VETA: Chiriac!

ZIŢA: Monşerul meu! (ies amândouă desperate.)

SCENA VIII

RICĂ VENTURIANO, apoi SPIRIDON

RICĂ: (Coboară încet pe fereastră pe unde a ieşit; este prăfuit de var, ciment şi

cărămidă; părul îi este în neorânduială; pălăria ruptă; e galben şi tras la faţă;

tremură şi i se încurcă limba la vorbă; i se năluceşte a spaimă din când în când

şi îl apucă slăbiciune la încheieturi.) Am scăpat până acum! Sfinte Andrei,

scapă-mă şi de acu încolo: sunt încă june! Geniu bun al venitorului României,

protege-mă; şi eu sunt român! (răsuflă din greu şi îşi apasă palpitaţiile.) O ce

noapte furtunoasă! Oribilă tragedie! (i se pare că aude ceva şi tresare.) Ce de

peripeţiuni!... Ies pe fereastră şi pornesc pe dibuite pe schele! Mă ţiu binişor de

zid şi ajung în capătul binalii... Destinul mă persecută implacabil... Schelele se-

nfundă; nici o scară... Cocoana perfidă mă indusese în eroare... Vreau să mă-

ntorc şi d-odată auz pe inimici venind în faţa mea pe schele. O iau înapoi fără

să ştiu unde merg; mă împiedic de un butoi cu ţiment... O inspiraţiune,... - eu

ca poet am totdeauna inspiraţiuni! - m-ascunz în butoi! Paşii inimicilor s-

apropie în fuga mare, mulţi inşi trec iute pe lângă butoiul meu înjurându-mă;

eu, ca june cu educaţiune, mă fac că n-auz... Toţi se depărtează... Auz un

zgomot, strigăte, ţipete de femei, în fine o împuşcătură. Zgomotul apoi cu

încetul se stinge, totul rămâne într-un silenţiu lugubru, numai din depărtare se

aude orologiul de la Stabiliment bătând unsprezece şi douăzeci... oră fatală

pentru mine! - Ies binişor din butoiul meu, mă târăsc de-a buşele pe schele şi

mă pomenesc înapoi aci... Ce să fac? Pe unde să ies? Îmi trebuie o inspiraţiune

ingenioasă... (pune mâna la frunte şi caută în gând.) Da, am găsit-o! Să ies pe

uşe. (merge repede în vârful degetelor la uşa din fund, o deschide; afară, în

sală, e beznă.) Obscuritate absolută! (merge la fereastră.) A! Auz paşi; vine

cineva pe schele. (se repede la uşa din dreapta, a odăii lui Spiridon.) P-aici!

(Spiridon intră în acelaşi moment repede, şi se lovesc amândoi în piept.) Ah!

Cum m-ai speriat! (îi vine rău.)

SPIRIDON: Domnule, musiu, tot aici eşti? E foc mare, trebuie să fugi! Dacă o

pune mâna pe dumneata, te omoară...

RICĂ: Mă omoară?... Scapă-mă, băiete, scoate-mă de aici... Pe unde să ies?

(pornind spre uşa din dreapta, pe unde a intrat Spiridon.) Pe aici...

SPIRIDON: Nu se poate. (îi taie drumul.) Odaia d-acolo răspunde tot pe scara a'

mare; vrei să te-ntâlneşti cu ei piept în piept?

RICĂ: Nu, nu voi; dar atunci ce-i de făcut! Existenţa mi-este periclitată. Voi să

scap. Scapă-mă: îţi dau bacşiş trei sferturi de rublă.

SPIRIDON: Trei sferturi de rublă: şase pachete de tutun! Te scap.

RICĂ: Cum? Pe unde? Spune-mi iute, că mi-e degrabă, îmi vine stenahorie.

SPIRIDON: Dumneata stăi aici. Eu mă duc colea în odăiţă (la dreapta), deschiz

uşa care dă în scară, cum i-oi vedea că se urcă sus, te chem în odaie, închidem

uşa de la mijloc, şi când or intra cu toţii aici, îţi dau drumul pe dincolo pe scară,

te cobori şi ieşi repede pe poartă... Lasă că te scap, n-ai grijă.

RICĂ: Da, du-te degrabă!

SPIRIDON (cu şiretenie): Apoi, nu-mi dai?

RICĂ: Ce?

SPIRIDON: Ce mi-ai făgăduit.

RICĂ: Ba da, îţi dau. (se caută în toate buzunarele şi completează suma din

mărunţele; Spiridon o socoteşte cu scumpătate.) Băiete, (solemn) tânărule! Ştii

tu în ce poziţiune mă găsesc? Ştii tu ce pericol mă ameninţă?

SPIRIDON: Ba bine că nu! Dacă n-oi şti eu păpara lui jupânul!... Hehei! Lasă;

dacă n-ăi putea scăpa...

RICĂ: 'Ai? (şovăie.)

SPIRIDON: Ai să vezi şi dumneata al dracului ce e... De ce-i zice lui "Titircă

Inimă-Rea"?

RICĂ: Nu, nu voi să văz, scapă-mă.

SPIRIDON (cam rece): Ei! Lasă, dacă oi putea, te scap eu, fireşte.

RICĂ: A! (şovăie.) Auz zgomot pe scară; se suie... (şovăie.) Aleargă; scapă-mă!

(Spiridon iese încet în dreapta, numărând gologanii; Rică îl zoreşte de la spate.)

SCENA IX

RICĂ, DUMITRACHE, CHIRIAC, IPINGESCU, ZIŢA şi apoi VETA

RICĂ (o clipă singur; joc de scenă mută; deodată se aud în odaia din dreapta

palme, şi Spiridon ţipând): A! (paşi pe scară; Rică se repede la uşa din dreapta.)

JUPÂN DUMITRACHE (întâmpinându-l cu sabia scoasă): Stăi!

RICĂ (dându-se înapoi): Sunt mort, sfinte Andrei! (se repede la fereastra

schelelor în stânga.)

CHIRIAC (întâmpinându-l, sare pe fereastră în scenă, cu puşca cu baionetă în

mână, ca de asalt): Stăi!

RICĂ (dându-se înapoi şovăind): Geniu bun al venitorului României! (se repede

la uşa din fund.)

IPINGESCU (întâmpinându-l cu sabia scoasă): Stăi! (recunoscând pe Rică, îi cade

sabia din mână.) Nu mă nebuni, onorabile! Dumneata eşti?

RICĂ (tremurând grozav): Eu!

(Ziţa intră prin fund.)

JUPÂN DUMITRACHE: Ce pofteşti, mă musiu? (se repede să-l umfle. ZIţa i sare-

n piept şi-l opreşte.)

CHIRIAC (trânteşte puşca şi scuipă în palme): Lasă-mi-l mie, jupâne! (se repede

şi el să-l umfle.)

IPINGESCU (sărind şi oprind în piept pe Chiriac): Nu da, onorabile!... îl cunosc

eu.

CHIRIAC (lui Ipingescu): Dă-te la o parte!

ZIŢA (lui Jupân Dumitrache): Nene Dumitrache, nu-mi asasina viitorul! (se luptă

cu el.)

JUPÂN DUMITRACHE: Lasă-l să-l întreb numai: ce pofteşti, mă musiu?

CHIRIAC: Lasă-mă, nene Nae, să-l învăţ eu pe maţe-fripte să mai umble după

nevestele negustorilor!

IPINGESCU (strigând tare ca să acopere toate strigătele): Staţi! Staţi! Că e-

ncurcătură! Pe dumnealui îl cunosc eu! Dumnealui nu-i d-ei de care credeţi

dumneavoastră; e cetăţean onorabil.

CHIRIAC: Da' de onorabil n-are-ncotro! (vrea să se repează.)

IPINGESCU (oprindu-l): E d-ai noştri, e patriot!

JUPÂN DUMITRACHE: Dacă-i patriot, de ce umbră să-mi strice casa? De ce mă

atacă la onoarea de familist? (vrea să se repează; Veta intră prin fund.)

ZIŢA: Nene! Nene! Iartă-mă! Nu e ce crezi dumneata.

JUPÂN DUMITRACHE: Dar ce e?

CHIRIAC: Ce e?

VETA (trecând lângă Chiriac şi luându-l la o parte necăjită): Ce e, ce e! Oameni

în toată firea şi nu-nţelegeţi ce e! Umblaţi ca nebunii! (şoptindu-i repede.) Iaca

ce e! Tânărul umbă după Ziţa, s-a amorezat cu ea de la "Iunion", ştii din seara

când s-a luat după noi, şi-a trimes unul la altul bilete de amor, şi-n loc să

meargă la ea acasă, a greşit ş-a venit aici. Nu ţi-am spus eu că e tot o bănuială

proastă de-a dumnealui. Mă faci să intru în alte alea cu nebuniile tale. Iaca ce

e; ai văzut? (în timpul acesta Jupân Dumitrache, cam încurcat de potolirea lui

Chiriac, vrea să asculte şi el explicaţia.)

CHIRIAC (domirindu-se): A!

JUPÂN DUMITRACHE (trecând lângă Veta): Ei! Ce e!

(În timpul acesta, scenă mută între Ipingescu, Rică şi Ziţa mai în fund.)

VETA (cătră Chiriac): Spune-i ce e. (trece în fund.)

CHIRIAC (luând la o parte pe Jupân Dumitrache şi şoptindu-i): Ce e, ce e!

Oameni în toată firea şi nu înţelegem! Umblăm ca nebunii! Iaca ce e! Tânărul

umblă după Ziţa; s-a amorezat cu ea de la "Iunion", ştii, din seara aia când s-a

luat după dumneavoastră, şi-a trimes unul la altul bilete de amor, şi în loc să

meargă la ea acasă, a greşit ş-a venit aici. Nu ţi-am spus eu, jupâne, că aşa îţi

căşunează dumitale! M-ai făcut să alerg ca nebunii, să-mi rup gâtul! Doamne

fereşte! Dacă făceam şi moarte de om? Iacă ce e; ai văzut?

JUPÂN DUMITRACHE (înseninat şi domirit): A! (căutând la Ziţa cu coada

ochiului.) Ei! Bată-te, Ziţo, să te bată! (Chiriac trece lângă Ipingescu.)

ZIŢA (plecând ochii cu nevinovăţie): Nene!

JUPÂN DUMITRACHE (cu părinţie): Ei! Nu te ruşina! Ale tinereţii valuri! (cătră

public.) Fată romanţioasă! D-aia dumneaei: "'Ai, nene, la «Iunion», parol! Să

mă-ngropi!"

(În timpul acesta, cei ce n-au vorbit sunt grupaţi în fund; Rică încă nu-şi poate

veni bine în fire.)

IPINGESCU (înaintând lângă Jupân Dumitrache): Onorabile! (cu ifos.) Ştii cine-i

tânărul ăsta? (arată pe Rică.)

JUPÂN DUMITRACHE: Cine?

IPINGESCU: Ăsta e ăl care scrie la "Vocea Patriotului Naţional".

JUPÂN DUMITRACHE: Nu mă nebuni!

IPINGESCU: Parol.

JUPÂN DUMITRACHE: Ei, fugi că mor!

IPINGESCU: D-apoi ce crezi! Chiar el însuşi în persoană: e băiat bun, d-ai noştri,

din popor. El combate în articolul ăl de astă-seară, ştii cu "sufragiul".

JUPÂN DUMITRACHE (încântat): Ei bravos! (încet.) Apoi de! Să facem

cunoştinţă. Cum e amorezat cu Ziţa, mai ştii? De unde a fost să iasă norocul

fetii!

IPINGESCU: Rezon! Aia ziceam şi eu. (cătră Rică.) Onorabile domn, permite-mi

pentru ca să-ţi prezant pe cetăţeanul Dumitrache Titircă, comersant, apropitar

şi căpitan în gvarda civică. (cu importanţă.) E d-ai noştri. (grupul din fund

înaintează.)

RICĂ: Sunt încântat. (se confundă în complimente.) Mersi de cunoştinţă.

IPINGESCU: Dumnealui este cetăţeanul Rică Venturiano, amploiat judiciar,

student la Academie - învaţă legile, - şi redactor la "Vocea Patriotului

Naţional"... (cu putere.) E d-ai noştri... ce să mai stăm să mai vorbim... îl ştii...

(amândoi recomandaţii se complimentează şi-şi dau mâna.)

JUPÂN DUMITRACHE (cu respect amestecat cu sfială): Da, tocmai astă-seară

citeam cu nenea Nae, în gazeta dumneavoastră, cum scriţi despre ciocoi că

mănâncă sudoarea poporului suveran. Ei, bravos! Îmi place! Bine combateţi

reacţiunea, nu pot să zic, ştii colea, verde, româneşte. Să vă ajute Dumnezeu ca

să scăpaţi poporul de ciocoi!

RICA (prinzând limbă, după ce a zâmbit cu multă satisfacţie de vorbele lui

Jupân Dumitrache): Domnule, Dumnezeul nostru este poporul: box populi, box

dei! Noi n-avem altă credinţă, altă speranţă, decât poporul. (Jupân Dumitrache

ascultă uimit.) Noi n-avem altă politică decât suveranitatea poporului; de aceea

în lupta noastră politică, am spus-o şi o mai spunem şi o repetăm necontenit

tuturor cetăţenilor: "Ori toţi să muriţi, ori toţi să scăpăm!"

JUPÂN DUMITRACHE: Bravos! Să trăieşti! (bate-n palme, încet către Ipingescu.)

Vorbeşte abitir, domnule. Ăsta e bun de dipotat.

IPINGESCU: Hei! Lasă-l că ajunge el şi dipotat curând-curând...

(În timpul acesta Rică a venit lângă Ziţa.)

JUPÂN DUMITRACHE: Cum combate el, poate să ajungă şi ministru. (tare cătră

Rică, care stă tot în grup.) Mă rog, onorabile, eu îmi cer iertare, ştiţi că poate,

adineaori, cum ţiu eu la... poate, v-am adus un afront; dar e şi vina

dumneavoastră; nu ştiam că veniserăţi pentru Ziţa...

RICĂ: Mă rog, pardon, vina nu este nici a mea, nici a dumitale, nici a madam

Ziţii: este a tăbliţii de la poartă... Dumneaei îmi scrisese că şade la numărul 9...

am văzut la poartă numărul 9 şi am intrat. (vorbeşte încet cu Ziţa, Veta şi

Chiriac.)

JUPÂN DUMITRACHE (către Ipingescu): Aşa e; asta meşterul Dincă binagiul mi-a

făcut-o; a tencuit zidul de la poartă şi mi-a bătut numărul 6 d-a-ndoaselea; să-l

pui mâine să mi-l întoarcă la loc, să nu mi se mai întâmple vreun conflict.

CHIRIAC (care s-a găsit în fund cu Veta, Ziţa şi Rică): Lasă ce-i spui eu şi cu

cocoana, dacă vă e ruşine. (coboară cu Veta; Rică şi Ziţa se ţin în fund.) Jupâne.

VETA: Frate.

JUPÂN DUMITRACHE: Ce-i, Chiriac, puiule? Ce-i Veto?

VETA: Avem să te rugăm ceva.

CHIRIAC: Da'... să nu ne tratezi cu refuz.

JUPÂN DUMITRACHE: Orice; mă ştii cum ţiu la nevastă şi la tine.

VETA: Uite ce e: musiu Rică şi cu Ziţa compătimesc împreună.

JUPÂN DUMITRACHE (încântat): Ei! Aşa e, ale tinereţii valuri!

CHIRIAC: Şi le e ruşine să-ţi spuie că ar vrea să...

JUPÂN DUMITRACHE: Să... ce?

CHIRIAC: Ei! Nu ştii dumneata? Să puie pirostriile!... Vrei şi Dumneata?

JUPÂN DUMITRACHE (răpit): Dacă dumnealui cabulipseşte să ne onoreze cu

atâta cinste... de! Zestrea nu-i aşa mare, şi dumnealui e... ştii, ceva mai sus...

noi suntem negustori.

RICĂ (coborând): Cetăţene, suntem sub regimul libertăţii, egalităţii şi

fraternităţii: unul nu poate fi mai sus decât altul, nu permite Constituţia.

IPINGESCU: Rezon!

JUPÂN DUMITRACHE (lui Ipingescu): Bine vorbeşte, domnule, bravos!

RICĂ: Eu, dacă compătimeşte şi madam Ziţa la suferinţa mea...

JUPÂN DUMITRACHE: Mai e vorbă! Cum să nu compătimească? Ziţo, nene, ia

vino-ncoa. (Ziţa vine ruşinoasă.) Ei! Nu-ţi mai fie ruşine: ale tinereţii valuri...

Vrei?

ZIŢA: Eu fac ce vrei dumneata; îmi eşti ca şi un frate mai mare.

JUPÂN DUMITRACHE: Ei! Să vă fie de bine, şi ceasul ăl bun să-l dea Pronia.

(încet Ziţii.) Să-ţi cinsteşti bărbatul: ăsta e om, nu glumă; ţi-ai găsit norocul.

ZIŢA: Mersi, nene. (trece în fund.)

JUPÂN DUMITRACHE: Pentru puţin. (lui Rică.) Ei acum, cumnate, ia să vorbim o

vorbă colea între bărbaţi, cocoanele să nu asculte; ştiin dumneata, nene Nae,

cum sunt cocoanele...

IPINGESCU: Ruşinoase... mie-mi spui?

JUPÂN DUMITRACHE (lui Rică care a venit lângă ei): Toate ca toate, dar la

onoarea de familist să ţii.

RICĂ: Da, familia e patria cea mică, precum patria e familia cea mare; familia

este baza societăţii.

JUPÂN DUMITRACHE: Aşa e, bravos! (lui Ipingescu.) Toate le ştie, îmi place...

IPINGESCU: Apoi dacă-i jurnalist...

VETA (din fund către Jupân Dumitrache): Ei! Toate bune, frăţico, dar noi nu

dormim în noaptea asta? Chiriac are să se scoale mâine până-n ziuă la ezirciţ.

JUPÂN DUMITRACHE: Mai e vorbă, soro, cum să nu?

(Toţi se dispun a se retrage; Rică e cu Ziţa, Chiriac cu Veta, Jupân Dumitrache

suie cu Ipingescu.)

IPINGESCU (lui Jupân Dumitrache): Onorabile, îndatorează-mă cu o ţigară de

tutun.

JUPÂN DUMITRACHE: Şi cu două, nene Nae. (bagă mâna să scoaţă tabachera şi

se opreşte încruntat cu mâna în buzunar. Nene Nae! Chiriac!

CHIRIAC (coborând lângă Jupân Dumitrache): Ce-i, jupâne?

JUPÂN DUMITRACHE (luând pe Chiriac şi pe Ipingescu de mână şi aducându-i

dramatic în faţa scenii): Toate le-am lămurit; bine, de cumnatul Rică nu mai am

ce să zic; dar să vă arăt ce am găsit pe pernele patului dumneaei,... că

uitasem;... îmi vine să intru la bănuieli rele.

CHIRIAC (înfiorat): Ce-ai găsit, jupâne?

JUPÂN DUMITRACHE: Uite. (scoate din buzunar o legătură de gât.)

IPINGESCU: Frumoasă legătură, de şic!

CHIRIAC: Aş! Ado-ncoa, jupâne; asta-i legătura mea, n-o ştii dumneata?

JUPÂN DUMITRACHE (lămurit): Ei, bată-te să te bată! De ce nu spui aşa, frate?

(lui Ipingescu, cu filozofie.) Ei! Vezi?... Uite aşa se orbeşte omul la necaz!

IPINGESCU: Rezon! (Pornesc cu toţii veseli spre fund.)

D'ale carnavalului

PERSOANELE

NAE GIRIMEA, frizer şi subchirurg

IANCU PAMPON

MACHE RAZACHESCU, ce-i mai zice şi CRĂCĂNEL

UN CATINDAT DE LA PERCEPŢIE

IORDACHE, calfă la Girimea

UN IPISTAT

DIDINA MAZU

MIŢA BASTON

UN CHELNER

O MASCĂ

MĂŞTI, PUBLIC, SERGENŢI DE NOAPTE

Într-un carnaval, în Bucureşti.

ACTUL I

(Un salon de frizărie de mahala. Mobile de paie. Uşe şi fereastră de prăvălie în

fund. La dreapta, în planul întâi o uşe; în planul al doilea un lavabo. Ambele

planuri din dreapta sunt mascate de restul scenii printr-un „paravent")

SCENA I

IORDACHE, apoi PAMPON

IORDACHE (şade pe un scaun şi dă un brici la piatră, fredonând): „Şi mă cere,

mamă, cere. — Cine dracul te mai cere? — Şi mă cere d-un bărbier..."

PAMPON (intrând prin fund): Aici este frizăria lui d. Nae Girimea?...

IORDACHE (sculându-se politicos): Da, poftiţi... Barba? părul?

PAMPON: Nimic...

IORDACHE: Atunci, poate, vă spălaţi la cap?

PAMPON: Eu nu mă spăl niciodată la cap, pentru că sufăr de...

IORDACHE: De măsea? Ştii cum ţi-o scoţ? Odată... pac!

PAMPON: Ei, nu de măsea... sufăr de bătăi...

IORDACHE: De bătăi?... Ştii cum le...

PAMPON: Ei! Lasă-mă-n pace, omule; nu mă spăl la cap pentru că sufăr de

bătăi de inimă. Înţelege odată că n-am venit pentru alişveriş.

IORDACHE: Atunci, pentru ce?

PAMPON: Am o trebuinţă cu d. Nae Girimea... Nu cumva eşti d-ta?

IORDACHE: Nu, eu sunt calfă...

PAMPON: D. Nae nu este aici?

IORDACHE: Nu, domnule; îl aştept: trebuie să vie foarte curând...

PAMPON: Atunci îl aştept şi eu... Se poate?

IORDACHE: De ce nu? Poftiţi... (i dă un scaun)

PAMPON (după o mică pauză): Mă rog, la d-voastră se fac şi abonamente?

IORDACHE: Da: 12 rasuri 3 franci, ceva a la „vivat concurenţa!" Să poftească

oricare daca le dă mâna; glumeşti d-ta? vine un ras, ori un tuns 25 de santimuri

cu pudră, unt de migdale, livantă... Pentru frezat, spălat, bătături, se plăteşte

supliment.

PAMPON: Şi biletele de abonament le aveţi cu o pecetie, ca ăsta? (arată biletul

pe care-l scoate din portofel)

IORDACHE: Nu... ăsta este din ale vechi; gândesc că numai ăsta a mai rămas. (îl

examinează) Pesemne că d-ta ai luat biletul ăsta demult şi ai plecat din

Bucureşti. Trebuie să vi-l schimbăm; pe astea le-am tras din circulaţie.

PAMPON (punând biletul la loc): Nu; e altceva cu biletul ăsta...

IORDACHE: Până acu vreo trei luni le aveam aşa, pentru iconomie adică: punea

d. Nae pecetea pe o bucată de hârtie ori de mucava, şi pe urmă la fiecare

răsătură trăgeam cu cerneală o dungă, până se făcea douăsprece. Acu, pentru

că ni s-a întâmplat o istorie cu un spiţer, a hotărât d. Nae să dea la tipografie să

i le facă cu numere: l-am ras? ţac! i tai numărul.

PAMPON: Cu un spiţer? Ce istorie?

IORDACHE: Al dracului spiţerul! Închipuieşte-ţi d-ta! Lua un bilet. ÎI rădeai,

trăgeai o dungă. Să zicem că asta era marţi; bun! Joi, iar o dungă; sâmbătă,

alta: trei dungi. Marţea ailaltă, te uitai la bilet: numai o dungă. Peste asta mai

trăgeam una; una şi cu una două. Joi mai trăgeam una, care va să zică trei; bun!

Marţea ailaltă... biletul alb.

PAMPON: Alb?

IORDACHE: De tot...

PAMPON: Cum asta?

IORDACHE: Aşteaptă să vezi, că e frumoasă... A mers aşa preţ de vreo zece luni

de zile, până să băgăm noi de seamă... Muşterii mulţi... l-ai ras, i-ai tras dunga,

te culci pe urechea aia, şi nu-i mai ţii altă socoteală. Într-o sâmbătă seară, vine

spiţerul, şi nu ştiu cum din vorbă, — era lume multă în prăvălie, — lui d. Nae i

se pare că spiţerul cere un bilet, şi-mi zice: „Iordache, un bilet nou lui d.

Frichinescu...", aşa-l cheamă. Dar el... zice: „Eu bilet nou? n-am cerut; al meu e

nenceput — ..." şi scoate biletul alb ca laptele... Măi, ce dracul! Ne uităm noi

lung, eu şi d. Nae, la bilet... pe urmă ne uităm la spiţerul, pe urmă unul la altul,

şi d. Nae zice: „Bine!" şi-i trage o dungă. Pleacă spiţerul... Zice d. Nae:

„Iordache, biletul spiţerului e cu scamatorie; ia să-l ţinem noi de scurt: ori că

ne-a luat bilete, ori că ne-a furat pecetia, ori că şi-a făcut el alta pe model, că

prea se-ntinde abonamentul lui ca caşcavalul prăjit..."

PAMPON: Ei, în sfârşitul sfârşitului ce era?

IORDACHE: Stăi să vezi. Al dracului spiţerul! Asta era într-o sâmbătă. Marţi

dimineaţa, altă dungă; — dar acum le însemnam şi cu tibişir pe pervazul uşii; —

două; joi alta, trei, ... sâmbătă alta...

PAMPON (cam impacientat) : Patru...

IORDACHE: Joi...

PAMPON: Ei! spune odată, că n-am vreme de stat.

IORDACHE: Parcă ziceai că aştepţi pe d. Nae.

PAMPON: Bine, îl aştept, dar spune odată.

IORDACHE: Daca nu mă laşi... Joi, un ras şi un tuns, două dungi: cinci şi cu două

şapte; pe bilet şapte, pe uşe şapte. În sfârşit, sâmbătă îl raz iar; dau să scriu

dunga: pe bilet erau patru şi cu una acu cinci; pe uşe şapte şi cu una opt.

Spiţerul nu ştia că mijloceşte contabilitate dublă. Marţi, pe uşe opt şi cu una

nouă; pe bilet trei şi cu una patru; şi pe urmă joi, pândeşte când nu e d. Nae în

prăvălie, şi intră; după ce-l raz, zice: „Scrie una, că am luat bilet nou de la d.

Nae..." Pe uşe nouă şi cu una zece...

PAMPON: Ei? prin urmare...

IORDACHE: Ei! prin urmare, ştergea dungile cu doftorii, cu metaluri de-ale lor

de la spiţărie.

PAMPON: Şi cum a rămas?

IORDACHE: N-a vrut d. Nae să facă scandal, măcar că era de un procuror ceva.

D. Nae, ştii, mai galant, i-a luat biletul şi vreo cinci franci câţi i-avea în buzunar,

i-a făcut un moral bun, din porc şi din măgar nu l-a mai scos, i-a tras vreo două

palme şi l-a dat pe uşe afară...

PAMPON (care a ascultat cu atenţie, ca lovit de o inspiraţie) : A! ce idee mi-a

venit! Parfumurile, odicoloanele, pomădurile, liubemurile Didinii!... Spiţerul!...

Da!... Zici că biletele astea le-aţi tras din circulaţie de mai bine de trei luni?

IORDACHE: Da.

PAMPON: Zici că d. Nae a luat înapoi biletul cu scamatoria de la spiţerul?...

IORDACHE: Da.

PAMPON: Ei? Spiţerul în vreme de zece luni cât v-a tras pe sfoară, numai cu un

bilet a lucrat?...

IORDACHE: Ştiu şi eu?

PAMPON: Era peste putinţă. Atunci aţi fi băgat de seamă mai degrabă... Ia adu-

ţi aminte bine.

IORDACHE: De unde să-mi aduc aminte!... E de mult...

PAMPON: A! ce idee! să vedem! Mă duc... mă întorc numaidecât... spune-i lui

d. Nae că am să-i vorbesc... Viu cât mai degrabă. (iese în fund. La ieşire se

loveşte cu Miţa, care intră foarte agitată) A! pardon, madam!...

SCENA II

IORDACHE, MIŢA

MIŢA: Iordache! Unde e Nae?

IORDACHE: Nu ştiu; a plecat de azi-dimineaţă şi până acuma nu s-a mai întors.

Trebuie să vie, ca să mă pot duce şi eu la masă.

MIŢA (trântindu-se pe un scaun) : Am să-l aştept şi eu...

IORDACHE: Dar dacă vine târziu, eu ce să fac? să rabd de foame? Trebuie să

închiz prăvălia şi să mă duc la mâncare...

MIŢA: Nu ştiu, nu voi să ştiu de nimic... (patetică) Iordache...

IORDACHE: Ce?

MIŢA: Iordache, sunt nenorocită...

IORDACHE: A simţit Crăcănel ceva...

MIŢA: Aş! Crăcănel! — îţi spui că sunt nenorocită...

IORDACHE: Pentru?

MIŢA: Nae! Nae, pe care l-am iubit, pe care l-am adorat pentru eternitate, până

la nebunie... Tu ştii cât l-am iubit?

IORDACHE: Ei! da. Ei! ce?

MIŢA (montându-se treptat) : Nae mă traduce.

IORDACHE: Aş!

MIŢA: Mă traduce la sigur.

IORDACHE: Fugi de-acolo!

MIŢA: La sigur... De opt zile nu l-am văzut. Îi scriu: „Bibicule, Mangafaua pleacă

mâine miercuri la Ploieşti, remâi singură şi ambetată; sunt foarte rău bolnavă;

vino, să-i tragem un chef..." Şi Năică nici nu-mi răspunde. Iubeşte pe alta, mi s-a

făcut semn. În cărţi cade mereu gând la gând cu bucurie, cu dragoste, cu temei,

cu întâlnire pe drum de seară cu o damă de verde.

IORDACHE: Aş! nu mai crede în mofturile cărţilor, frate...

MIŢA: Trebuie s-o ştiu, trebuie s-o aflu... şi să vedem... O să fie un scandal... dar

un scandal... cum n-a mai fost până acuma în „Universul".

IORDACHE: Aş! nu-i nimica! ţi-ai făcut spaimă de gelozie. (dând din umeri, urcă

până-n fund, unde dă piept cu Catindatul de la percepţie)

MIŢA: Un muşteriu! poate mă cunoaşte... Nu voi să mă compromentez. Trec să

aştept în odaie. (iese pe după paravan în dreapta)

SCENA III

IORDACHE, CATINDATUL legat cu o basma la fălci

CATINDATUL (către public, coborând): Pfii! al dracului mă doare!... dar ştii

cum?... lucru mare... Nu mai merge... M-am hotărât. Trebuie s-o încerc şi p-

asta...

IORDACHE (care l-a urmărit, coborând înaintează un scaun până în mijlocul

scenii) : Ia poftiţi! poftiţi!...

CATINDATUL (hotărât): Ştii s-o scoţi? Scoate-mi-o!

IORDACHE: N-ai idee cum ţi-o scot; până să clipeşti din ochi, o dată, pac!... Ia

poftiţi! poftiţi!...

CATINDATUL: Uf! mersi!

IORDACHE: Ia poftiţi...

CATINDATUL: Ce n-am pus, domnule? Ce să-ţi mai spui? Ce n-am pus? Mi-am

tăbăcit gingiile... Ce n-am pus?

IORDACHE: Ce să-i pui, domnule? E odată vătămată, s-a isprăvit: picături de

rădăcină de cleşte.

CATINDATUL: Ce n-am pus?... În sfârşit, astăzi m-a învăţat unul de la noi de la

percepţie...

IORDACHE: A! d-ta eşti de la percepţie?...

CATINDATUL: Da, catindez până la o vacanţă. Nu e vorba, am cu ce trăi; am

parte în bogasierie la Ploieşti; îmi trimete parale nenea Iancu; dar ştii, orişicât

poţi zice, trebuie pentru ca să-ţi faci o carieră ca tânăr...

IORDACHE: Mai e vorbă...

CATINDATUL: A! eu aş fi avut parale multe, daca nu mă-n-curcam în trataţie de

amor pe vremea războiului. O iubeam, o iubeam!... şi ea mă traducea... cu un

ofiţer de itidenţie.

IORDACHE: Ei, ş-acuma?

CATINDATUL: Acuma... nu-ţi spui? catindez la percepţie. (mâhnit) Dar catindez

de mult... Ştii, catindezi azi, catindezi mâine, o lună, două, trei, un an... Bine,

până când? Nu zic să mă facă ajutor, ori reghistrat, domnule, dar măcar acolo

ceva.

IORDACHE: Adică să te înainteze.

CATINDATUL: Măcar un copist de clasa a doua.

IORDACHE: Şi acuma câtă leafă primiţi în mână?

CATINDATUL: Nu ţi-am spus că sunt catindat? Nimic, de doi ani de zile, nimic.

(şade)

IORDACHE: Nimic?

CATINDATUL: Nimic...

IORDACHE: Dar... reţinere nu vă face?

CATINDATUL: Asta, ce-i dreptul, nu...

IORDACHE: Tot e bine... Ei!... ia dezleagă-te.

CATINDATUL: Pentru ce?

IORDACHE: Legat, nu poci...

CATINDATUL: Ce?

IORDACHE: Pentru că nu poţi căsca gura.

CATINDATUL: Pentru ce să casc gura?

IORDACHE: Aminteri cum să ţi-o scot?

CATINDATUL: Ce să-mi scoţi?

IORDACHE: Ei, asta-mi place! pentru ce ai venit aicea?... Măseaua...

CATINDATUL: Măseaua?

IORDACHE: Ei da, măseaua. (merge şi scoate instrumentele dintr-o masă) Ştii

cum ţi-o scot?... până să clipeşti din ochi (revine lângă Catindat) odată... pac!

CATINDATUL (care s-a sculat): Uf!

IORDACHE: Şezi...

CATINDATUL: Mersi, am şezut destul...

IORDACHE: Trebuie să stai jos... ca să am loc în sus să trag... d-a-mpicioarele

cum?

CATINDATUL: N-o mai scoţ... mi-a trecut.

IORDACHE: Cum ţi-a trecut?

CATINDATUL: Nu ţi-am spus că m-a învăţat unul de la noi de la percepţie... zice

c-a citit în cartea lui Matei.

IORDACHE: De la Matei citire?

CATINDATUL: Nu vanghelistul, ăsta e altul, e doftor de bătături în Italia şi face şi

văpsea pentru păr...

IORDACHE: Ei?

CATINDATUL: Ei? să zicem că mă doare! întâi rabd cât pot... pe urmă, pui

doftorii; pe urmă, daca văz că nu mai merge, mă duc hotărât la bărbier să mi-o

scoaţă... bun! Cum intru...

IORDACHE: Ei! prin urmare...

CATINDATUL: Cum intru, zic serios: ştii s-o scoţi? scoate-mi-o! De par examplu,

adineaori la d-ta... D-ta nici nu înţelegeai ce vreau eu... Şi pe urmă, mă dau în

vorbă, mai de una, mai de alta... Dar când intru, simţ odată ca un cuţit (arată la

falcă), cald, şi pe urmă rece; pe urmă din vorbă-n vorbă, vii d-ta, subfirugul, cu

cleştele: atunci deodată simţ iar un cuţit... rece, şi pe urmă numaidecât cald...

şi pe urmă nu mai simţ nimic... Vezi d-ta, pesemne, nu ştiu cum devine care va

să zică de este al naturii lucru ceva, că măseaua, în interval de conversaţie, de

frică trece... Ei... al dracului italianul!

IORDACHE (care a ascultat cu multă atenţie) : Fugi, d-le, cu superstiţiile

italieneşti... Îmi pare rău de d-ta, om tânăr!... Bine, d-ta nu vezi cum e naturelul

la toate, că trebuie să aibă o bază, măcar cât de mică, dar să fie bază. Ce nu are

bază cum poate să fie naturel? ori să-mi spui d-ta că Matei ăla al d-tale — că eu

nu-l cunosc — te-a învăţat adică să mergi prin ploaie fără umbrelă şi să zici,

numai aşa la un capriţ, că e soare... şi să nu te ude... Auzi d-ta mofturi

italieneşti!

CATINDATUL: Aşa e, decât n-are a face cu măseaua. (face o grimasă în partea

măselii)

IORDACHE: Ba prea are a face.

CATINDATUL: Ba nu. (altă grimasă)

IORDACHE: Ba da, tot lucru naturel...

CATINDATUL: Ba nu!... (altă grimasă) Hait!

IORDACHE: Ce?

CATINDATUL: Iar m-a apucat (începe să se plimbe) dar rău... rău de tot...

IORDACHE: Vezi... vorba mea... ştiu eu...

CATINDATUL (oprindu-se în loc din umblet şi cu un ton foarte hotărât): Ştii s-o

scoţi? scoate-mi-o!

IORDACHE: Şezi...

CATINDATUL (hotărât): Adu cleştele. (şade)

IORDACHE (merge, ia cleştele şi revine): Zi că te-a ciupit un purice... odată...

pac!

CATINDATUL (uitându-se ţintă la cleşte şi apoi sculându-se) : Mi-a trecut. Ai

văzut? vorba mea... ştiu eu... Al dracului italianul!...

IORDACHE (plictisit) : A!

CATINDATUL (foarte mulţumit): Salutare, neică, şi mersi! (pleacă)

IORDACHE: Stai, domnule!...

CATINDATUL: Nu mai pot... e târziu... am treabă la canţilerie, am o groază de

avizuri de făcut... Salutare, neică, şi mersi! (iese repede prin fund)

SCENA IV

IORDACHE, apoi MIŢA

IORDACHE: Aşa haplea mai rar... Ce dracul face d. Nae de nu mai vine... Sunt

aproape de douăsprece... Mă leşin de foame. (Miţa intră din dreapta) Miţa? o

uitasem!...

MIŢA: N-a venit Nae încă?

IORDACHE: Uite ce e, coană Miţo, d-ta tot zici că-l aştepţi; eu mă repez aici

aproape să-mbuc ceva şi mă-ntorc numaidecât... nu-i aşa? (îşi ia pălăria)

MIŢA: Poţi să te duci.

IORDACHE: Da', nu pleci? Să nu rămâie prăvălia singură...

MIŢA (nervoasă): Ţi-am spus o dată: îl aştept până mâine, până poimâine, până

o veni!

IORDACHE: Atunci mă duc... mă-ntorc la moment. (iese în fund)

SCENA V

MIŢA, apoi PAMPON

MIŢA: Să-l aştept, da, să-l aştept... Trebuie să vie... Să mă traducă pe mine

Nae... şi să nu-mi răzbun? Peste poate!

PAMPON (care a intrat): Mă rog, d. Nae n-a venit încă? (salută)

MIŢA (aparte): Un muştiriu... (tare.) Nu, domnule, şi eu îl aştept... Daca poftiţi

şi dv. să-l aşteptaţi... vine ori dânsul ori băiatul...

PAMPON: Mersi, madam. (şade, aparte) Curăţică. (tare, după o pauză) D-

voastră sunteţi rudă, ori consoarta dumnealui...

MIŢA (tristă): Nici rudă, nici consoartă, d-le... i sunt... adică i-am fost... amică...

Am venit pentru o mică afacere.

PAMPON: Ca şi mine...

MIŢA (oftând): La d-ta... nu poate fi ca la mine... La mine e chestiune de

traducere.

PAMPON: În amor?

MIŢA (asemenea): Da, în amor...

PAMPON: Ca şi la mine...

MIŢA: Ca şi la d-ta?... Cum?

PAMPON: Mi se pare, adică nu mi se pare... sunt aproape sigur că sunt tradus.

MIŢA: Ca şi mine...

PAMPON: Şi numai d. Nae poate să mă puie pe urma aceluia care a devenit în

chestiune... A! dar n-are să-mi scape... Sunt hotărât! Am să-i dau o curăţenie

spiţerului să mă pomenească!

MIŢA: E spiţer?

PAMPON: Da, desigur, spiţer. Aflasem adineaori cum îl cheamă de la băiatul de

aici...

MIŢA: De la Iordache...

PAMPON: Da; îmi spusese cum îl cheamă, dar i-am uitat numele cu gândul la

dovezi, — pentru că am dovezi, — nişte hârtii pe care le-am găsit în odaie la

Didina.

MIŢA: Didina...

PAMPON: Da, amanta mea, cel mai sacru amor, pentru care mi-am sacrificat

cariera de militar, fiin'că până să nu o cunosc am fost tist de vardişti la

Ploieşti... Şi sunt turbat de gelozie! Toată noaptea n-am dormit...

MIŢA: Ah! mie-mi spui ce-i gelozia?... Numai o noapte n-ai dormit? Nu ştii

nimic! Câte nopţi!...

PAMPON: Nu, az-noapte nu a devenit din gelozie, pentru că nu începuse încă

chestia... Am jucat la Podul Gârlii conţina cu nişte papugii până la şase az-

dimineaţă... I-am ras...

MIŢA: Să nu te bucuri... Şi eu câştig la conţină, dar ce folos! noroc la cărţi,

nenoroc la amor...

PAMPON: Aş! la mine nu e noroc, e ştiinţă: îi iau la sigur... poate că să am o

goană nebună, să pierz. Eu joc conţina oarbă cu fantele, şi am eu merchezul

meu. Bunioară, cărţile le ţiu în stânga şi joc cu dreapta; am bătut cu fantele, pui

cărţile bătute jos, şi fantele la loc în mâna stângă, pentru altă ocazie... Az-

noapte i-am stins...

MIŢA (plictisită) : Nu mai vine Nae...

PAMPON: Astfel dar az-dimineaţă, coniţa mea, pe la şase ceasuri, mă întorc

acasă, la Didina; bat în uşe, se scoală somnoroasă şi-mi deschide. Era încă

întunerec; aprinz lumânarea... Dar, când viu prea târziu, e totdeauna supărată

şi-ncepe să mă certe... Acuma nu zice nimic: se-ntoarce, pardon, cu faţa la

perete şi tace. Zic eu (Miţa plictisită s-a sculat şi se plimbă) în gândul meu: e

supărată... s-o las să doarmă; când o vedea mâine c-am câştigat trei poli, îi

trece... Dau să mă dezbrac şi văz jos lângă mescioară două hârtiuţe. M-aplec —

cum le-am văzut am simţit un fior rece, — m-aplec, le iau: ce era? Un bilet de

abonament la frizăria model a lui d. Nae Girimea...

MIŢA: Nae Girimea?... (se interesează)

PAMPON: Da, şi un bilet de amor de la o damă către „Bibicul" ei...

MIŢA: „Bibicul"?

PAMPON: Da, către spiţerul... Să vezi cum am aflat pe urmă că e spiţer.

MIŢA (aparte) : „Bibicul"! S-ar putea?

PAMPON: Cum am citit hârtiuţele şi am văzut pecetia pe bilet: „Frizăria model,

Nae Girimea", mi-am luat iar paltonul şi bastonul şi am ieşit binişor; Didina

adormise iar. Mă duc la poliţie, cercetez şi aflu că aici e frizăria. Am venit; d.

Nae nu era aici. Băiatul mi-a spus că bilete de astea...

MIŢA (interesându-se nerăbdătoare) : În sfârşit?

PAMPON: În sfârşit, ce mai să lungim vorba degeaba, coniţa mea, spiţerul

este... După câte mi-a spus băiatul, am fost cu biletul la o spiţărie, am spus că

aveam ceva scris pe el şi s-a şters cu un fel de asenţie şi că aş vrea să ştiu ce era

scris... se poate? şi spiţerii nu ştiu ce-a făcut, ce-a turnat pe bilet, — mirosea a

spirt de ţiperig — şi-n două minute a ieşit iar dungile la loc...

MIŢA: Să fie cu putinţă?...

PAMPON: Le-am numărat: sunt cinzeci şi cinci de dungi... Spiţerul mişel! l-am

prins mai rău decât d. Nae: o să-i dau o curăţenie... să-i rup şalele!...

MIŢA (aparte): Să fie Nae? A! ce răzbunare ar fi! (tare) Domnule, zici că biletul

de amor este către „Bibicul"?

PAMPON: Da!

MIŢA: Şi este iscălit de cine?

PAMPON: „A ta adorantă, Miţa..."

MIŢA: Miţa! A! Dumnezeule!

PAMPON: Ce?

MIŢA: Domnule, eşti sigur că e spiţer?...

PAMPON: Fireşte... Mai sigur se poate? Biletul era alb... spirt de ţiperig şi d-

odată cinzeci-şi-cinci de dungi... Le-am numărat... poftim să le numeri şi d-ta...

MIŢA: Şi ai venit aici pentru ca să afli numele omului cu chestia de traducere?

PAMPON: Da.

MIŢA: Eu am o presimţire...

PAMPON: Care?

MIŢA: Cum este amanta dumitale?

PAMPON: Cum să fie adică?

MIŢA: De roşu, de ghindă, de tobă, ori de verde?

PAMPON: De verde...

MIŢA: De verde?

PAMPON: Da.

MIŢA: Şi ai la d-ta biletul cătră „Bibicul", pe care zici că l-ai găsit în odaia damii

de verde?

PAMPON: Da.

MIŢA: A' să-l văz degrabă...

PAMPON (dându-i biletul): Iacătă-l.

MIŢA (ia biletul, îl priveşte şi face o mutră grozav de disperată) : A! am să-mi

răzbun!... (solemnă) Domnule, nu te juca cu inima unei femei nenorocite...

Spune drept: biletul ăsta l-ai găsit în odaia amantii d-tale? Jură...

PAMPON (grav) : Pe onoarea mea!

MIŢA: Uită-te la biletul ăsta... l-ai citit? (citind nervos.) „Bibicule, Mangafaua

pleacă mâine miercuri la Ploieşti, remâi singură şi ambetată; sunt foarte rău

bolnavă: vino negreşit, am poftă să-i tragem un chef... A ta adorantă, Miţa..." Ai

văzut biletul?... Acuma uită-te la mine bine...

PAMPON: Ei? (îi ia înapoi biletul)

MIŢA: Ei! Eu, eu sunt nenorocita care am scris biletul ăsta...

PAMPON: Se poate?

MIŢA: Da, se poate... (dezolată) Şi omul care a fost la Didina dumitale este

amantul meu!...

PAMPON: Amantul dumitale? Spiţerul?

MIŢA: Ce spiţer? nu-i spiţer... (frământându-se) A! trebuie să am o explicaţie...

O să-mi răzbun... o răzbunare teribilă!

PAMPON (acelaşi joc): Amantul dumitale? trebuie să-l ştiu şi eu, trebuie să-l

văz. Eu nu mă mulţumesc pe răzbunarea dumitale... Trebuie ca să-mi răzbun

eu!... (se plimbă turbat)

MIŢA: Juri să ne răzbunăm împreună?

PAMPON: Jur!

SCENA VI

ACEIAŞI - IORDACHE

IORDACHE (venind repede din fund) : Coană Miţo, eşti aici? Vine.

MIŢA: Nae...

PAMPON: D. Nae.

IORDACHE (dând pe Pampon la o parte şi luând pe Miţa în partea cealaltă) :

Pardon. (Miţii) Vine Crăcănel al d-tale. Viu într-un suflet de la birt din colţ...

Crăcănel a intrat în birt, a întrebat de prăvălia lui d. Nae Girimea, şi băiatul l-a

îndreptat aici. Ascunde-te iute... vine, trebuie să fie la uşe.

MIŢA: Crăcănel! ce caută?

IORDACHE: Treci degrabă în odăiţă. (Miţa pleacă spre dreapta pe după

paravan)

PAMPON: Te duci?

MIŢA: Da... (lui Iordache) Când o pleca, dă-mi de veste... fă-i vânt degrabă...

PAMPON: Bine, da' chestia noastră cum rămâne? (o urmăreşte până la uşe)

MIŢA: Mai vorbim noi. (iese repede în dreapta închizând uşa după ea)

PAMPON (aparte): Ciudat lucru! să fie vreo moftangioaică?... (lui Iordache) Mă

rog, cine e persoana asta?

IORDACHE: E o damă...

PAMPON: Bine, damă... O văz eu că e damă, dar cine e? (Crăcănel intră)

IORDACHE (încet lui Pampon): Lasă că-ţi spui eu...

SCENA VII

ACEIAŞI — CRĂCĂNEL

CRĂCĂNEL: Mă rog aici este d. Nae frizerul?

IORDACHE: Aici este... da'... nu-i acasă.

CRĂCĂNEL: Dar... mă rog, se-ntoarce?

PAMPON (lui Iordache aparte) : Cine-i domnul ăsta?

IORDACHE (încet lui Pampon) : Lasă că-ţi spui eu...

CRĂCĂNEL: Aud?

IORDACHE: Nu crez să se întoarcă aşa degrabă... Daca aveţi trebuinţă chiar cu

d-lui, atunci poftiţi mai pe seară, poate să-l găsiţi...

CRĂCĂNEL: În sfârşit, eu tot mai pot aştepta; poate să vie. (şade)

IORDACHE: Aşteptaţi degeaba, domnule, vine foarte târziu...

CRĂCĂNEL: De unde ştii? poate vine mai curând...

IORDACHE (încet lui Pampon) : Cum dracul să-i fac vânt?...

PAMPON: Daca spune o dată omul că vine deseară...

CRĂCĂNEL: Ei, poate să am noroc. Nu ştii d-ta? de câte ori pleci să stai un ceas

şi stai cinci... Ei, de ce adică să nu pleci o dată pentru şapte şi să stai numai

unul?... (se găteşte în faţa unei oglinzi, îşi piaptănă barbetele şi chelia, ia o

gazetă şi se pune pe citit. — Iordache şi Pampon dau din umeri. Pampon scoate

o pereche de cărţi şi-ncepe să se joace cu ele pe genuchi. Iordache merge la

uşa din dreapta)

MIŢA (scoţând capul pe uşă) : Fă-i vânt!

IORDACHE: Nu e chip... Zice că vrea s-aştepte...

MIŢA: Ce dracul caută aici?

IORDACHE: Ştiu eu... caută pe d. Nae...

MIŢA: Nu-nţeleg.

IORDACHE: I-am spus că d. Nae vine deseară, şi tot zice că-l aşteaptă... A! stăi,

că îi am eu leacul...

MIŢA: Domnul ălălalt s-a dus?

IORDACHE: Nu, e aici...

MIŢA: Să m-aştepte... Bate-mi în uşe când l-ăi exoflisi pe Crăcănel...

IORDACHE: Îl exoflisesc acuma, să vezi... (coboară în scenă. Miţa îşi retrage

capul şi închide uşa. Lui Pampon) — Dama a zis s-aştepţi...

PAMPON (încet) : Bine...

IORDACHE (către Crăcănel , care e cufundat în citirea jurnalului) : Ei, boierule,

d. Nae nu mai vine... Eu trebuie să-nchiz prăvălia... am treabă să mă duc în

târg...

CRĂCĂNEL (lăsând gazeta) : A! închizi?... Atunci, daca închizi, trebuie să mă duc

şi eu...

PAMPON (strângându-şi cărţile) : Fireşte că trebuie să te duci, nu o să te încuie

aici.

CRĂCĂNEL: Daca e aşa... salutare... Mă-ntorc eu mai târziu... (iese în fund)

IORDACHE: Cu plecăciune... S-a dus! uf! Al dracului dobitoc!... De ce muşterii

am eu parte astăzi!

PAMPON: Mă rog, cine e negustorul ăsta?

IORDACHE: Urâtul ăsta? Este amantul damii de colo...

PAMPON (sărind): Amantul damii de colo?...

IORDACHE: Da.

PAMPON: Care a vorbit cu mine adineaori?... Miţa?

IORDACHE: Da, da!

PAMPON (fioros): Bibicul ei? Ăsta e Bibicul?

IORDACHE: Ei, da, frate, când îţi spui o dată; e amantul damii de colo... Ce te

prinde mirarea?...

PAMPON (care şi-a luat pălăria şi bastonul degrabă) : Am pus mâna pe Bibicul!

Nu-l las nici mort! nici mort! (se repede şi iese glonţ pe uşa din fund)

SCENA VIII

IORDACHE, NAE, apoi MIŢA

IORDACHE: Ăsta este niţel cam ţicnit... De ce muşterii am parte eu astăzi?...

Frumos carnaval! S-o scoţ pe Miţa. (Nae intră) D. Nae, în sfârşit! credeam că nu

mai vii.

NAE: De ce?

IORDACHE: Te-a căutat doi inşi...

NAE: Cine?

IORDACHE: Unul nu ştiu cum îl cheamă, ălălalt era Crăcănel...

NAE: Crăcănel?...

IORDACHE: Da; şi coana Miţa... e aici.

NAE (strâmbându-se) : Miţa aici? Nu i-ai spus că nu sunt acasă şi că viu târziu?

IORDACHE: I-am spus, da' a zis că te aşteaptă până mâine, până poimâine... Am

profitat de ocazie şi m-am dus la birt în colţ să mănânc ceva. N-apucasem să

gust de două ori, şi hop! Crăcănel vine-n birt şi-ntreabă pe băiat unde e frizeria

model a lui d. Nae. Am alergat degrabă să dau de veste coanii Miţii... Era aici şi

negustorul ălălalt; zice că are un bilet de abonament să-l schimbe, ori să te-

ntrebe ceva... în sfârşit nu ştiu bine...

NAE: Care va să zică Miţa e aici?

MIŢA (care a crăpat uşa mai dinainte şi a auzit ultimele vorbe ale lui Iordache,

coborând) : Aici, Bibicule; ce, îţi pare rău?

NAE (făcându-se vesel) : Să-mi pară rău? cum să-mi pară rău?... Se poate?

MIŢA (trecând pe lângă Nae, încet) : Trimete de-aici pe Iordache. Am să-ţi spun

ceva între patru ochi...

NAE (făcându-se că n-aude) : Auz?

MIŢA: Iordache, daca nu mai ai treabă, fii bun şi ne lasă; am să-i spui ceva lui d.

Nae în secret...

IORDACHE: Mă duc... să-mi isprăvesc porţia de varză. (iese în fund)

SCENA IX

MIŢA, NAE. Miţa merge şi încuie uşa din fund

NAE: Pentru ce încui uşa?

MIŢA (în fund) : Poate să vie iar cineva să ne facă deranj... Am să-ţi spui ceva în

linişte... (pauză) Nae! (coboară încet, emoţionată) Bibicule! nu mă mai iubeşti...

(un pas şi se opreşte)

NAE (d-abia întorcându-se) : Ei na! de unde ţi-a mai venit ş-asta-n cap?

MIŢA (încă un pas) : Pentru ce n-ai venit alaltăieri seara când ţi-am scris?

NAE (acelaşi joc) : Eram bolnav alaltăieri...

MIŢA (coborând, cu energie) : Minţi!... Ai primit biletul meu?

NAE: Da.

MIŢA: Unde mi-e biletul? Arată biletul...

NAE (după ce se caută prin toate buzunarele) : Pesemne că l-am pierdut.

MIŢA: L-ai pierdut? Unde l-ai pierdut?

NAE: Ştiu eu unde l-am pierdut? daca ştiam că-l pierz, fireşte că nu-l

pierdeam...

MIŢA: Nu ştii unde l-ai pierdut?

NAE: Nu...

MIŢA (straşnică) : Bibicule! Bibicule!

NAE: Ei?...

MIŢA: Vezi tu sticluţa asta? (scoate din buzunar o sticluţă mică şi i-o arată)

NAE: Ei, ce?

MIŢA: Ştii ce are înăuntru?

NAE: Cerneală...

MIŢA: Nu cerneală, Năică,... vitrion englezesc!

NAE (dându-se înapoi) : Vitrion? eşti nebună?

MIŢA: Da, vitrion! ţi-e frică?

NAE: Fireşte că mi-e frică, na!

MIŢA: Pentru ce, daca te ştii curat?

NAE: Pentru că tu nu ştii ce e vitrionul...

MIŢA: Ba da... e un fel de metal...

NAE: Nu ştii ce poate face?

MIŢA: Ba da; pârleşte, Năică; arde, Bibicule, momentan tot, tot, şi mai ales

ochii!

NAE: Dă-mi sticluţa...

MIŢA: Aş!

NAE: Pentru ce să ţii asemenea lucruri? pentru ce?

MIŢA (vrând să izbucnească) : Pentru ce?... Îmi trebuie...

NAE: Pentru ce îţi trebuie?

MIŢA (izbucnind): Pentru ce? (cu un gest mare, care face pe Nae să-şi acopere

ochii, dându-se repede înapoi) Pentru dumneatale, musiu Năică, şi pentru

Didina dumitale!...

NAE (pălind): Care Didină? tu ştii ce spui!

MIŢA: Ştii şi d-ta mai bine decât mine; nu umbla cu mofturi, şarlatane. Care

Didină, 'ai? Didina, pentru care mă traduci pe mine; Didina, pe care o iubeşti;

Didina, la care ai fost az-noapte, mizerabile!

NAE: Nu e adevărat, am stat acasă bolnav.

MIŢA: Minţi! Adineaori spuneai că nu ştii unde ai pierdut biletul... Să-ţi spui eu:

biletul meu l-a găsit în odaie la Didina d-tale respectivul ei.

NAE: Respectivul? Pampon?

MIŢA: Vezi! vezi! ştii cum îl cheamă; da, unul înalt, bărbos, fioros, cu care o să

ai a face chiar astăzi; pentru că s-a întâlnit cu mine aici, mi-a arătat biletul meu,

şi eu i-am declarat că omul cu traducerea este acela care mă traduce şi pe

mine, (Nae se plimbă agitat) amantul meu, fidelul meu amant, căruia eu

(obidită) i-am fost întotdeauna fidea.

NAE: Ce-ai făcut?

MIŢA: Pampon te caută să te omoare... A! dar până să-şi răzbune el, am să vă

omor eu, eu! pe Didina, pe tine, şi pe mine!... (se trânteşte pe un scaun

desperată şi isterică şi-şi ascunde capul în mâini)

NAE (apropiându-se binişor de ea şi căutând s-o mângâie) : Miţo, neică, vino-ţi

în fire...

MIŢA: Lasă-mă! (îl respinge)

NAE (apucând-o în braţe şi căutându-i buzunarul): Nu; nu te las, pentru că te

iubesc... numai pe tine... te iubesc... numai... pe... tine... (a găsit buzunarul, a

luat sticluţa, se ridică repede şi schimbând tonul) înţelege că e încurcătură la

mijloc. Mi-ai pus pe nebunul de Pampon în cap.

MIŢA: D-ta ţi l-ai pus...

NAE: Vrei scandal cu orice preţ?

MIŢA: Da, (ridicându-se) vreau scandal, da... pentru că m-ai uitat pe mine, le-ai

uitat pe toate: ai uitat că sunt fiică din popor şi sunt violentă; ai uitat că sunt

republicană, că-n vinele mele curge sângele martirilor de la 11 Fevruarie;

(formidabilă) ai uitat că sunt ploieşteancă — da, ploieşteancă! — Năică, şi am

să-ţi torn o revuluţie, da' o revuluţie... să mă pomeneşti!...

NAE (cam zâmbind) : Nu fi nebună!... Ce-o să faci?

MIŢA (căutând sticluţa în buzunar) : Ce să fac? (n-o găseşte; se uită rătăcit

împrejur... Nae i arată de departe, râzând, sticluţa; ea dă un ţipăt) A! mi-ai

furat sticluţa, scamatorule! (repezindu-se la el pe după mobile) Dă-mi sticluţa,

şarlatane, mizerabile, infame! (se aud bătăi tari în uşe)

NAE: Taci! bate cineva!

IORDACHE (de afară): Deschideţi! deschideţi degrabă!

MIŢA: Nu vei deschide, până nu-mi dai sticluţa! (se pune în dreptul uşii. Nae o

dă în lături, trage ivărul şi deschide. Iordache intră repede)

SCENA X

ACEIAŞI — IORDACHE

IORDACHE: Vine Crăcănel turbat... S-a făcut scandal; l-a bătut ălălalt care era

aici... (Miţii) Ascunde-te... Vine!

MIŢA (apelpisită):Nu mai voi să ştiu de nimic... Să vie oricine... Voi scandal... voi

să mor!... (se repede să ia un brici; Iordache se uită afară prin uşe)

NAE (repezindu-se şi smulgându-i briciul, o apucă de amândouă mâinile şi o

târăşte spre dreapta) : 'Aide dincolo, să-ţi dau sticluţa.

MIŢA: Nu.

IORDACHE (de la uşă) : Fugiţi, iacătă-l, fugiţi!...

NAE: Haide! (târăşte pe Miţa cu multă luptă şi iese cu ea în odaia din dreapta,

pe după paravan)

SCENA XI

IORDACHE, CRĂCĂNEL

CRĂCĂNEL (intrând prin fund furios, cu pălăria stricată şi tăvălită. Iordache se

dă la o parte) : A! asta nu, asta nu poate să rămâie jos!... Ai mai pomenit d-ta

una ca asta, d-le?

IORDACHE: Ce, d-le?

CRĂCĂNEL: D-le, adineaori ştii că am plecat de aici.

IORDACHE: Da.

CRĂCĂNEL: N-apuc s-ajung în colţ şi auz pe urmele mele: „Pst! pst! Bibicule!"

Pe mine mă cheamă Telemac, Mache, nu mă cheamă Bibicul. Îmi văz de drum...

Iar: „Pst! pst! Bibicule!" Eu merg înainte... Când mă pomenesc că m-apucă

cineva pe la spate de guler. Mă întorc. Zice: „Te faci că n-auzi, Bibicule, 'ai?" Eu

zic: „Nu mă cheamă Bibicul, d-le, mă cheamă Telemac, Mache". — „Bibicule,

zice el, deodată; eşti un mizerabil! ai făcut un abuz mare; ai înşelat o femeie,

dar ai a face acuma cu un bărbat. De mult te caut. Avem să ne răfuim amândoi.

Acu nu-i vreme, dar până una alta, ca să ştii cu cine ai a face, poftim o

arvună!"... N-apuc să răspunz, domnule, şi şart! part! trosc! pleosc! patru

palme: îmi turteşte pălăria şi mi-o aruncă cât colo. Până să mă plec s-o ridic,

infamul se suie într-o trăsură şi pleacă... Chem sergentul... nimini!... A! dar

trebuie să ştiu cine este dobitocul ăsta smintit... trebuie să ştiu! Cum îl

cheamă?

IORDACHE: Ştiu eu cine e ăla?

CRĂCĂNEL: Este mizerabilul care era adineaori aici cu d-ta, când am venit eu.

IORDACHE: Nu ştiu cum îl cheamă...

CRĂCĂNEL: Trebuie să ştii, trebuie să-mi spui: nu plec de aicea până nu aflu;

chem poliţia, fac scandal!... (se plimbă făcând gesturi exasperate)

SCENA XII

ACEIAŞI - CATINDATUL, NAE, apoi PAMPON

CATINDATUL (intră prin fund, cu mâna la falcă, văitându-se) : A! a! a! m-a

apucat rău... (se trânteşte pe un scaun)

IORDACHE: Şi ai venit iar la doftoria lui Matei? nu mai merge, tânărule...

CRĂCĂNEL: D-le, înţelege odată şi spune-mi...

NAE (ieşind din odaie şi coborând) : Ce e? Ce e, domnule?

CRĂCĂNEL: Domnule! Un dobitoc, un infam, care era adineaori aici, m-a

insultat cu palme pe mine, Mache, ca drept Bibicul...

NAE (aparte) : Pampon a fost! (cătră Iordache încet) Treci dincolo, i-a venit rău

nebunii. (Iordache iese iute la dreapta)

CATINDATUL: A! a! a! (se zvârcoleşte pe scaun)

NAE (Catindatului) : Ce e? d-ta ce pofteşti?

CATINDATUL (sculându-se şi arătându-şi falca, hotărât): Ştii s-o scoţi? scoate-

mi-o!

NAE: Şezi. (Catindatul şade)

CRĂCĂNEL: Domnule, n-am vreme de stat. Spuneţi-mi cum îl cheamă...

NAE (alegându-şi instrumentele): Nu ştiu, domnule, de unde vrei să ştiu eu

numele la toţi muşteriii! (cătră Catindat) A din fund de tot? (Catindatul dă din

cap că da) Dezleagă-te. (Catindatul face fasoane. Nae îl apucă cu putere şi-l

dezleagă)

PAMPON (apărând în fund): Aha! Bibicule, iar d-ta! (Crăcănel se dă înapoi)

NAE (cu un ochi la ce se petrece între Pampon şi Crăcănel, şi cu altul la

Catindat, pe care îl ţine cu putere cercând să-i vâre mâna în gură, şi care se

zbate şi nu vrea să se lase) : Numai s-o văz! n-o scoţ!

CRĂCĂNEL (înaintând un pas spre Pampon, făcându-şi inimă şi voind să-i dea

fiori): Domnule! mă cunoşti d-ta pe mine?

PAMPON: Cum să nu, Bibicule! (se apropie binişor de Crăcănel, şi vrea să-l

apuce)

CRĂCĂNEL (scăpând şi ocolind pe după mobile) : A! ajutor! poliţie! vardist!

(Pampon îl urmăreşte neîmpăcat; Crăcănel vrea să iasă prin dreapta pe după

paravan, se întâlneşte piept în piept cu Iordache care intră, şi care-l respinge)

NAE (care după o luptă, a reuşit să vâre mâna în gura Catindatului) : Şezi

binişor!

CATINDATUL (gemând cu gura înfundată şi zvârcolindu-se) :A! a! a!

IORDACHE (care a venit de după paravan, încet lui Nae) : I-a venit pandaliile,

era să-şi taie gâtul cu briciul.

CRĂCĂNEL: E nebun! ajutor! poliţie! vardişti! (iese în fuga mare prin fund)

PAMPON: Stăi, Bibicule! (iese furios după el)

NAE (trăgând cu putere) : Nu mişca! (după ce a tras, iese repede în dreapta,

urmărit de Iordache)

CATINDATUL (văitându-se cu mâna la falcă) : A! a! a! Mi-a scos alta! Măsea

nevinovată, domnule!...

Cortina

ACTUL II

(O sală de o parte a unui bufet într-un bal mascat de mahala. Două uşi în fund;

cea din dreapta dând în bal, cea din stânga într-un coridor de lângă bal. La

stânga, în planul din fund, o uşe a cabinetului de toaletă; la dreapta, planul

întâi, o uşe dând în sala principală a bufetului. În scenă, mese pentru mâncare,

una în fund între cele două uşi, două în faţă, una la dreapta, alta la stânga. La

ridicarea cortinii, se aud măsurile din urmă ale unui valţ, şi se vede prin uşa din

dreapta, în fund, mişcarea balului)

SCENA I

CATINDATUL, în costum şi cu masca scoasă şezând la masa din stânga şi bând

rom cu un păhăruţ, apoi CHELNERUL

CATINDATUL (bătând în masă) : Chelner!...

CHELNERUL (d-afară) : Vine!...

CATINDATUL: Am început să mă încălzesc... ori magnetismul... ori electricitatea

lui Matei... nu ştiu ce e... dar lucrează. Am început să mă-ncălzesc. (bate în

masă)

CHELNERUL (din dreapta) : Vine, vine!

CATINDATUL: Unul de la noi de la percepţie m-a învăţat! „Vrei să-ţi treacă?

mănâncă, bea, fă petreceri şi magnetizează-te, dar magnetizează-te straşnic cu

jamaică..." şi... mă magnetizez. (bate în masă tare) Pfu! Cald!

CHELNERUL (d-afară) : Vine, vine, vine!

CATINDATUL: Nenea Iancu, săracul, daca ar şti cum mă magnetizez... şi unde?

(scoate de sub costum din sân o scrisoare şi o citeşte cu chef) „Am aflat că

umbli prin cafenele şi pe la baluri; dacă mai aflu astfel de chestii, nu-ţi mai

trimet nici un gologan, viu să-ţi lungesc urechile; te iau înapoi la prăvălie, şi te

pui la ipitropie, măgarule..." Mie adică îmi scrie nenea Iancu. (bate tare în

masă)

CHELNERUL (intrând din dreapta) : Vine!...

CATINDATUL: Socoteala şi-ncă un rom... ăsta e al patrulea...

CHELNERUL: Ba al cincilea...

CATINDATUL: Ba al patrulea...

CHELNERUL: Al patrulea l-aţi băut... şi cu unu, care îl comandaţi acuma, cinci...

CATINDATUL: Aşa, cu ăl d-acuma?... da. (Chelnerul iese în dreapta) Pfu! cald

mi-e... lucrează magnetismul... I-am dat de leac!... Vezi ce e când nu ştie

cineva?... Era aproape de mintea omului; durerea devine din măsea, măseaua

devine din răceală, răceala devine din frig; — din cald devine că nu mai e frig;

daca nu mai e frig, va să zică că răceala se duce şi vine căldura; a venit căldura,

a trecut durerea... (Chelnerul vine) Par egzamplu... (pune mâna pe falcă)

lucrează magnetismul... arde... foc... Pfu! cald mi-e! (Chelnerul a pus pe masă

romul) Un rom şi ţal!

CHELNERUL: Cinci romuri: unu şi cinzeci.

CATINDATUL (dând romul pe gât) : Şase...

CHELNERUL: Nu, cinci...

CATINDATUL: Ba şase... Cinci cu ăsta care l-am băut, şi cu unul, care o să mi-l

aduci acuma, şase. (plăteşte) Lucrează straşnic magnetismul... Şi am să

tachinez astă-seară!... da, am să tachinez!... pe toate am să le tachinez! (merge

cam şovăind la o oglindă în stânga să-şi dreagă miza)Straşnic de cald!

SCENA II

CATINDATUL, DIDINA, apoi CHELNERUL

DIDINA (intră prin fund de la stânga, coboară la masa din dreapta şi şade; e în

costum de polonez: caiacă cu brandeburguri, măntăluţă cu blană, pantaloni în

cizme cu carâmb; în cap căciulă poloneză cu un pompon mare, bătând în masă)

:Băiete! (îşi scoate masca şi se şterge cu batista)

CHELNERUL (intrând cu romul): Vine!

CATINDATUL (întorcându-se şi punându-şi masca): O mască... Am s-o

tachinez... (Chelnerul, după ce a lăsat romul pe masă la stânga, trece la dreapta

lângă Didina)

DIDINA: O bere.

CHELNERUL: Vine!

DIDINA (care a observat pe Catindatul, se întoarce cam cu spatele ca să nu-i

vază faţa. Catindatul bea rom, suflă mereu de căldură şi se uită când pe o

parte, când pe alta la Didina) : N-a venit Nae încă... (scoate o scrisorică şi o

citeşte) „Prea iubita mea angelă, s-a întâmplat un caz de o comedie mare în

chestia noastră prin respectivul tău Pampon şi o individă!... Trebuie să ne

vedem deseară ca să-ţi spui cum curge în defavor toată intriga asupra

romanţului nostru, să juri că devine ca la teatru, pentru care nu cumva să

lipseşti deseară de la bal cum ne-a fost vorba. Trimete-l pe Pampon să joace

conţina şi vino negreşit... Al tău adorant până la moarte... Nae"... Douăsprece

aproape, şi nu mai vine. (Chelnerul aduce berea, o pune pe masă la Didina şi

iese)

CATINDATUL: Pfuu! (Didinii) Bonsoar, mască... (aparte) Am s-o tachinez... (tare)

Ce mai faci?

DIDINA (care îndată ce i-a vorbit Catindatul şi-a pus masca): Bine, mersi! Uite

beau o bere... Da' d-ta ce faci?

CATINDATUL: Şi eu bine, mersi; mă magnetizez cu jamaică.

DIDINA: Îmi pare bine.

CATINDATUL: Şi mie nu mai puţin, parol! (aparte cu chef) Al dracului ştiu să le

tachinez.

DIDINA (bătând în masă şi sculându-se): Să-l mai caut în bal...

CATINDATUL (bându-şi picătura din fund a paharului): Ce, te duci, mască?

DIDINA: Da, mască, mă duc. (Chelnerul vine din dreapta) O bere, o plătesc.

(aruncă banii pe masă)

CATINDATUL (cătră Chelner): Şi mie o jamaică... (cătră Didina) Nu mai stai

niţel? să mai beau un magnet şi pe urmă te joc.

DIDINA: Nu, mersi.

CATINDATUL: Să te joc o... conţină oarbă. (râde)

DIDINA (aparte): Conţina oarbă? să mă fi cunoscând? (pleacă să iasă)

CATINDATUL: Pe două consumăţii şi-o guriţă mazu. (râde) Straşnic tachinez... (o

urmăreşte până la uşe)

DIDINA (aparte): Mazu? m-a cunoscut. (iese repede, în fund, la dreapta; ieşind,

pomponul de la căciulă-i cade în scenă; chelnerul aduce încă un rom şi-l pune

pe masă la stânga, aşteptând)

CATINDATUL (întorcându-se de la uşe şi coborând) : Straşnic am tachinat-o...

(gustă din rom şi-l plăteşte.) Şi mi-e cald... mi-e cald... mi-e foc de cald!

(întorcându-se şi zărind pomponul jos.) Iacă! i-a căzut polinezului istoria de la

căciulă... (ia pomponul şi şi-l pune-n piept.) Haha! Acu să vezi cum o tachinez.

(trage repede paharul de rom şi iese iute după Didina.) Acu să vezi cum am s-o

tachinez. (se aude în bal polca.)

SCENA III

CRĂCĂNEL singur, în costum de bal, intrând din bufet, apoi CHELNERUL

CRĂCĂNEL (coborând şi scoţându-şi masca): Îl cheamă Iancu Pampon; i mai zice

şi „Conţina cu 5 Fanţi"; a fost tist de vardişti de noapte la Ploieşti: acuma face

pe jucătorul de cărţi; e neînsurat, dar precontează pe una Didina Mazu,

exmarşandă. I-am luat urma acasă, de acasă la cafenea, de la cafenea iar acasă,

şi de acasă aici. Trebuie să fie aici... Am minţit pe Miţa că mă duc la Ploieşti, şi

am venit... Mi-am pus costum ca să nu mă cunoască cineva şi să afle Miţa...

cum e ea geloasă!... (bate-n masă; Chelnerul intră.) Am zis o bere...

CHELNERUL: Vine!

CRĂCĂNEL: A! Asta nu poate rămâne jos... Eu, când îmi trage cineva palme... eu

turbez!... cu dinţii îl apuc, nu-l las nici mort până nu-mi spune pentru ce?

pentru ce mi le-a tras? să ştiu şi eu: pentru ce?... Trebuie să-mi spuie mişelul

numaidecât!... (Chelnerul aduce berea, Crăcănel o bea şi o plăteşte. Chelnerul

ia paharul de bere şi paharul de rom rămas pe masa din stânga şi iese.) Dacă o

fi deschis, mă duc drept la el... Dar dacă o fi mascat?... (se gândeşte) A! am

găsit... Mă dau binişor pe lângă toţi bărbaţii şi le zic la ureche: „Eu sunt Bibicul,

nene Iancule, nu mai pofteşti?..." Să poftească în bal să-mi tragă... nu! să

poftească, mizerabilul! (îşi face o ţigară ş-o aprinde. Didina urmărită de

Catindatul intră.) Cineva! (îşi pune masca.)

SCENA IV

CRĂCĂNEL, DIDINA, CATINDATUL

DIDINA (intrând): S-a hotărât! nu pot să scap de dobitocul ăsta... mă cunoaşte.

CATINDATUL (urmărind-o pe pasul de polcă, şovăind puţin) : Mască, nu te las;

trebuie să facem o polcă.

DIDINA (plictisită) : Mersi, mască, nu joc; fii băiat cumsecade şi nu te mai ţine

după mine...

CATINDATUL (aparte): Straşnic le tachinez!...

DIDINA: Ţi-am spus o dată că aştept pe cineva?

CATINDATUL: Ce adică, eu nu sunt cineva?

DIDINA (foarte plictisită) : Ba da, decât aştept pe cineva să mă ducă acasă...

CATINDATUL: Da' ce, eu nu te poci duce acasă?

CRĂCĂNEL (aparte) : Ăsta să fie? că prea e obraznic... (observă scena.)

DIDINA (împingând pe Catindatul, care vrea s-o ia de zor la polcă): Vai de mine!

mi-am găsit beleaua cu d-ta, îmi scoţi sufletul! (aparte) Ce să fac? Cum să scap?

A! (tare) Mască, am să te rog ceva: aşteaptă-mă un minut aici... Mă-ntorc

îndată...

CATINDATUL: Da' te-ntorci?

DIDINA: Mai e vorbă...

CATINDATUL: Să te-ntorci, să nu pleci până nu ne vedem, că ai pierdut ceva.

DIDINA (plecând) : Eu?

CATINDATUL: Da... (aparte) Acu am s-o tachinez...

DIDINA: Aş! Mofturi!

CATINDATUL: Zău!... cum ai venit, 'ai? N-ai venit cu pampon? Vrei să te duci

fără pampon?!

CRĂCĂNEL (sărind) : Pampon?!

DIDINA: Pampon?! Hotărât, mă cunoaşte, trebuie să-mi schimb costumul, să-

mi piarză urma... (iese repede. Catindatul se repede să iasă după ea; Crăcănel îl

urmăreşte, îl apucă în uşe şi-l trage cu putere înapoi)

CRĂCĂNEL (cu tonul sfidător şi melodramatic): Eu sunt Bi-bi-cul, ne-ne Ian-cu-

le!

CATINDATUL: Eu nenea Iancu? fugi d-acolo!

CRĂCĂNEL (crescendo): Eu sunt Bibicul, nene Iancule; nu mai pofteşti? poftim

de! ba nu, nu! ia poftim...

CATINDATUL: Ce să poftesc, domnule? ştii că eşti curios d-ta!...

CRĂCĂNEL (crescendo): Eu sunt Bibicul, nene Iancule!

CATINDATUL: Bine, d-ta poţi să fii Bibicul, dar vezi că asta-i asta, că eu nu sunt

nenea Iancu... Nenea Iancu e frate-meu...

CRĂCĂNEL: Atunci, nen-tu Iancu al d-tale, este o canalie!

CATINDATUL: Da' pentru ce, d-le?...

CRĂCĂNEL: Asta mă priveşte pe mine...

CATINDATUL: Ba priveşte familia, să mă ierţi...

CRĂCĂNEL: Şi-l aştept aici, pentru ca să-l iau de piept şi să am o tălmăcire cu d-

lui... Să vedem: pentru ce? da, pentru ce?

CATINDATUL: Aş! îl aştepţi degeaba: nenea Iancu e la Ploieşti...

CRĂCĂNEL: Mofturi! e la Bucureşti...

CATINDATUL (sărind) : Nenea Iancu la Bucureşti?

CRĂCĂNEL: Da, şi are să vie aici! îl aştept!

CATINDATUL (aparte) : Nenea Iancu! să vie aici! M-am topit... Sunt nenorocit!

CRĂCĂNEL: Şi o să fii faţă şi d-ta la tălmăcire; am să te pui faţă ca să vezi şi d-ta

pentru ce nen-tu Iancu al d-tale este o canalie.

CATINDATUL (aparte) : Nenea Iancu! vine nenea Iancu, şi ăsta cum mă

cunoaşte, o să mă spuie, o să mă puie faţă!... Trebuie să-mi piarză urma:

trebuie să-mi schimb costumul... (iese fuga în fund la stânga)

CRĂCĂNEL: Fuge să-i dea de ştire lui nen-su Iancu! Trebuie să-l ţiu de scurt.

(iese fuga după Catindatul. Se aude în bal semnalul cadrilului)

SCENA V

MIŢA singură, în domino albastru cu flori, apoi CHELNERUL

MIŢA (intrând, îşi scoate masca): Nu e... N-a venit încă? Îl cunosc... are numai

două costume: un cazac şi un turc... N-a venit. Trebuie să se fi dus să-şi ia pe

individa! Trebuie să vie împreună! A! să vie! Dumnezeule! Jur pe tot ce mi-a

rămas mai scump, jur pe Statua Libertăţii de la Ploieşti, că are să fie o istorie!...

(bate-n masă) A! gelozie! Am să-i omor!

CHELNERUL (intrând din dreapta) : Vine!

MIŢA: Un vermult.

CHELNERUL: Vine. (iese)

MIŢA: Voi să beau, voi să beau (cadenţând), căci nu e-n lume altă durere, decât

durerea ce simţesc eu... (Chelnerul aduce paharul. Se aude cadrilul. Miţa bea

paharul pe nerăsuflate şi plăteşte. Chelnerul ia paharul şi pleacă) Aşa! să vie

acuma. (îşi pune masca.)

SCENA VI

MIŢA, IORDACHE în costum de turc, apoi CRĂCĂNEL

IORDACHE (vine suflând la masa din stânga): Uf! Am asudat... Trebuie să mă

dau la o gargariseală. (bate-n masă)

MIŢA (se-ntoarce, îl vede şi dă un ţipăt) : Turcul! Nae! (se repede la el) Nae! Eu

sunt, Miţa. (îşi scoate masca)

IORDACHE: Miţa! Coana Miţa! Sunt eu, Iordache. (îşi scoate masca.)

MIŢA: Nae a venit?

IORDACHE: Nu... n-a venit...

MIŢA: Minţi! a venit! A! v-am dat de urmă. L-am căutat acasă şi nu l-am găsit;

vardistul mi-a spus că a plecat în costum de bal în birje. A venit... E aici... E cu

ea... Spune; nu minţi!

IORDACHE: Ei, da, da! a venit, dar a venit şi Crăcănel... (îşi pune masca.)

MIŢA: Crăcănel! aicea Crăcănel?... (punându-şi masca) Nu-i adevărat!

Mangafaua e la Ploieşti.

IORDACHE: Ba-i prea adevărat! (Crăcănel intră.)

CRĂCĂNEL (intră prin fund şi vine ţintă la Iordache) : Eu sunt Bibicul, nene

Iancule, eu sunt Bibicul; nu mă cunoşti?... Poftim de! ia mai poftim de!

MIŢA (aparte) : E Crăcănel! îmi cunoaşte dominul, trebuie să mi-l schimb

numaidecât. (iese repede în fund la stânga.)

CRĂCĂNEL: Nu răspunzi? nu pofteşti, nene Iancule?

IORDACHE: Eu nu sunt nenea Iancu, eu sunt nenea Iordache... Pe nenea Iancu

caută-l în bal...

CRĂCĂNEL: În bal? (iese repede-n fund, dreapta)

IORDACHE: Un nenea Iancu trebuie să găseşti în tot balul. (îşi scoate masca)

SCENA VII

IORDACHE, NAE în costum de cazac, apoi CATINDATUL

NAE (din fund, dreapta) : Iordache... (îşi scoate masca.)

IORDACHE: Aha! bine că vii! Ştii cine e în bal? ia ghici...

NAE: Cine?

IORDACHE: Miţa...

NAE: Miţa!

IORDACHE: Şi Crăcanel... fereşte-te! Miţa te caută...

NAE: Cum să scap de republicana asta?... Nu găsesc pe Didina să plec...

CATINDATUL (din fund) : Peste putinţă să găsesc alt costum: Bibicul ăla o să mă

dea de gol lui nenea Iancu... (îşi scoate masca.)

NAE (îşi pune masca repede, lui Iordache) : Pune-ţi masca! (Iordache îşi pune

masca)

CATINDATUL: Uf! şi m-am magnetizat!... Lucrează magnetismul... Nu mai poci

de cald!

NAE (încet lui Iordache) : îl cunoşti?

IORDACHE (asemenea) : Tânărul cu măseaua...

CATINDATUL (văzându-i) : A! bună idee. (vine la ei vesel) Mască, mă

cunoaşteţi?

NAE: Nu...

CATINDATUL: Îmi pare rău, v-aş fi rugat ceva...

NAE: Ce?

IORDACHE (încet lui Nae) : Să-i scoţi iar măseaua...

NAE (Catindatului, tare) : Cu plăcere, neică, dar n-am ostromentele...

CATINDATUL: Ce ostromente?

IORDACHE: Pentru măsea...

CATINDATUL (aparte): Şi ăştia sunt bărbieri... (tare) Aş! măseaua nu o mai scoţ;

i-am dat de leac: călduri cu magnetism de jamaică...

NAE: Ala-i bun...

CATINDATUL: Uite ce vream eu să vă rog; eu am un frate mai mare în bal, şi mă

cunoaşte, şi n-aş vrea să mă cunoască... Ce e de făcut?

NAE: Ştiu eu? şi eu aş vrea să nu mă cunoască cineva în bal: da' dacă te

cunoaşte o dată...

IORDACHE: Nu-i alta nimic de făcut decât să plecăm din bal...

CATINDATUL: Nu! nu voi să plec, voi să mai tachinez, voi să mă magnetizez

bine! Am eu o idee...

NAE: Ce idee?

CATINDATUL: Costumurile d-voastră sunt de la grandirop, ori particulere?...

IORDACHE: Particulere.

CATINDATUL: Şi al meu tot particuler. Haide să le schimbăm, şi apoi să mai

poftească Bibicul să mă puie faţă cu nenea Iancu...

NAE: Faină idee! Bravos! Haide!

IORDACHE: Haide!

CATINDATUL: Haide la grandirop! (ies toţi trei în fund la stânga) la cabinet de

toaletă! (se aude mazurca în bal; Catindatul iese pe pasul de mazurcă)

SCENA VIII

PAMPON în costum, intrând din bal

PAMPON: Este adevărat că sunt tradus: Didina mă înşeală cu Bibicul, cu

amantul femeii ăleia. Astă-seară, la cafenea, femeia aia mi-a lăsat un bilet; i-am

cunoscut slova, e slova din biletul către Bibicul. Îmi scrie să viu aici, unde

amantul ei are întâlnire cu Didina. Nu se poate, zic eu; Didina s-a dus la

mătuşică-sa. Merg degrabă acasă, Didina nu e; la mătuşică-sa, Didina nu e. Mă-

ntorc acasă, chem slujnica, îi trag două perechi ca la poliţie şi pe urmă o supun

la intrigatoriu. Spune că coniţa a plecat în costum polinez... Aici în bal este! cu

el!... cu Bibicul. A! Bibicule! ai scos o femeie din minţi — femeie! ochi

alunecoşi, inimă zburdalnică!... astă dată n-ai să scapi... O să-ţi rup şalele...

(bate în masă.) O mastică! (îşi pune masca.)

CHELNERUL (d-afară): Vine!

SCENA IX

PAMPON, CRĂCĂNEL

CRĂCĂNEL (din fund, dreapta): Nu pot să dau de nenea Iancu, şi l-am pierdut şi

pe frate-său... (văzând pe Pampon) Pe ăsta nu l-am cercetat... Acuma îl văz

întâi. (Pampon bate iar în masă; Crăcănel coborând doi paşi, tare şi cu ton de

sfidare melodramatică) Eu sunt Bi-bi-cul...

PAMPON (sărind): Bibicul!

CRĂCĂNEL: Da, Bibicul, nene Iancule! (îşi scoate masca) nu mai pofteşti?

PAMPON (îşi scoate masca, fioros, gata să se repează): A! care va să zică mă

căutai, Bibicule?

CRĂCĂNEL (potrivindu-se să-şi ia vânt de scăpare) : Da, nene Iancule...

PAMPON (acelaşi joc crescendo): Şi eu te căutam, Bibicule! (se repede.)

CRĂCĂNEL (dându-se pe după o masă): Să nu dai! să nu dai! că fac scandal...

Chem poliţia... stai să ne desluşim!

PAMPON: Mişelule, să ne desluşim, 'ai? După ce mă ataci la sacrul meu amor;

amăgeşti o fiinţă nevinovată... o femeie... femeie! ochi alunecoşi, inimă

zburdalnică!...

CRĂCĂNEL (urmându-şi jocul) : Eu? amăgesc o femeie?... Eu nu am amăgit nici

o femeie; ele m-a amăgit pe mine... şi multe; nu ştiu nimic la sufletul meu.

PAMPON: Minţi!

CRĂCĂNEL: Nu minţ... Nu da! nu da! că fac scandal. Să ne desluşim: e

încurcătură la mijloc... Spune care femeie...

PAMPON: O ştii bine, Didina...

CRĂCĂNEL: Nu cunosc nici o Didină. Pe amanta mea o cheamă Miţa...

PAMPON: Da, pe amanta ta o cheamă Miţa; dar, ca un mişel ce eşti, nu te-ai

mulţumit cu o amantă... Ai atacat şi pe amanta mea Didina... Ai nenorocit-o!

CRĂCĂNEL: Nu-i adevărat!

PAMPON: Am dovezi: ai uitat la Didina un bilet de abonament la frizerie.

CRĂCĂNEL: Nu-i adevărat! eu nu mă raz cu abonament, eu mă raza la carte.

PAMPON: Şi un bilet de la amanta ta...

CRĂCĂNEL: De la amanta mea? Îţi spui eu că e încurcătură.

PAMPON: Nu e nici o încurcătură, mişelule! Amanta ta, Miţa, îţi scrisese de

miercuri că te aşteaptă, că Mangafaua pleacă la Ploieşti.

CRĂCĂNEL: Miercuri?... Ploieşti?... Mangafaua?...

PAMPON: Da, şi tu, Bibicule, în loc să te duci la ea, o părăseşti şi te dai pe furiş

la amanta mea, la Didina. (se repede) O să-ţi rup oasele... Oasele am să ţi le

rup!

CRĂCĂNEL (apărându-se) : Stai! să nu dai, că fac scandal! Mi-e frică de o

nenorocire!... (îşi pune mâna la inimă să o astâmpere.)

PAMPON: Da! să-ţi fie frică de o nenorocire; pentru că precum ai vrut tu să

nenoroceşti pe Didina... o femeie! ochi alunecoşi, inimă zburdalnică!...

asemenea să ştii că o să te nenorocesc eu pe tine. (se repede.)

CRĂCĂNEL (acelaşi joc): Stăi! stăi, omule, pentru Dumnezeu!... Miţa? miercuri?

Ploieşti? Mangafaua?... Dumnezeule! am o bănuială... Arată-mi biletul... Eu am

fost miercuri la Ploieşti...

PAMPON: La Ploieşti?

CRĂCĂNEL: Da, la Ploieşti... Să fie cu putinţă?... Miţa? a opta?... Arată biletul!

PAMPON: Iacătă-l biletul! (Crăcănel se apropie să vază biletul; Pampon îl apucă

cu mâna stângă, şi cu dreapta i-arată hârtia) A! vrei să mă-nşeli? (îl zguduie.)

CRĂCĂNEL (sfârşindu-se de la inimă, se moaie din balamale, şi cade pe un

scaun): Miţa! m-a tradus! apă! apă!... Mangafaua... eu... eu sunt!

PAMPON: Mangafaua?

CRĂCĂNEL: Da, Mangafaua!... eu... A opta oară tradus! (ridicând mâinile la cer.)

Este cu putinţă, domnule?

PAMPON: A opta oară? (şade lângă el.)

CRĂCĂNEL (dezolat): Nu ţi le mai spui p-alelalte, că sunt halimale, domnule,

numai una să ţi-o spui, al şaptelea caz de traducere... în vremea războiului...

PAMPON: Cu un muscal?

CRĂCĂNEL (plin de obidă): Nu m-ar fi costisit atâta să fi fost cu un muscal,

fiindcă eu eram de la început pentru convenţie... ştii, muscalii luptau pentru

cauza sfântă a eliberării popoarelor creştine de sub jugul semilunii barbare...

Dar cu un neamţ, domnule!...

PAMPON: Cu un neamţ?

CRĂCĂNEL: Fă-ţi idee, domnule, ce traducere!

PAMPON: Ei şi?

CRĂCĂNEL (plângând): Am plâns, cum plâng şi acuma, căci eu ţiu mult la amor;

am plâns şi am iertat-o... pe urmă am prins-o iar, şi iar am plâns şi iar am iertat-

o; nu de multe ori, dar cam des... aşa cam de vreo cinci, şase ori... Ce-mi ziceam

eu? Vorba d-tale: femeie! ochi alunecoşi...

PAMPON: Inimă zburdalnică!...

CRĂCĂNEL: Până când, într-o seară, mă duc, domnule, ca de obicei acasă; intru

în sală, deşchizuşa iatacului... întunerec... „Te-ai culcat?" nu răspunde nimini.

Inima-ncepe să bată rău; aprinz lumânarea, şi ce găsesc pe masă, domnule?

PAMPON: Ce?

CRĂCĂNEL: Un răvăşel: „Mache, m-am plictisit să mai trăiesc cu o rublă ştearsă

ca dumneatale. Nu mă căuta; am trecut cu neamţul meu în Bulgaria..."

PAMPON: În Bulgaria? Ce căuta neamţul în Bulgaria?

CRĂCĂNEL (dezolat): Nu ştiu! Ei! ce te faci, Mache?... de desperare, ce am zis

eu? daca n-am avut parte de ce mi-a fost drag pe lume, încai să mă fac martir al

independenţii... şi m-am înrolat de bunăvoie...

PAMPON: Volintir?...

CRĂCĂNEL: În garda naţională... Ştii, pentru ca să-mi mai uit focul... (plânge.) Şi

închipuieşte-ţi d-ta acum şi Miţa! (plânge) şi garda naţională s-a desfiinţat!...

PAMPON: Care va să zică este un Bibicul...

CRĂCĂNEL: Se-nţelege; n-ai văzut biletul?

PAMPON: Care va să zică este un Bibicul, care devine în chestie de traducere şi

pentru mine şi pentru d-ta...

CRĂCĂNEL: Fireşte...

PAMPON (cu tărie): Nu mai plânge, nu şade frumos, un volintir ca d-ta...

CRĂCĂNEL: Dacă nu pot să mă stăpânesc! mi-e naturelul simţitor...

PAMPON: Trebuie să-l găsim! Nu plânge, nu-i frumos! un volintir! Trebuie să-l

regulăm pe Bibicul... Auzi d-ta? două!

CRĂCĂNEL: Cum să-l găsim?

PAMPON: ÎI găsesc eu, n-ai grije; eu ştiu politica poliţiei. Nu plânge: eşti

volintir! Bibicul nostru e aici în bal... Didina mea este aici în bal...

CRĂCĂNEL: Poate şi Miţa mea...

PAMPON: Da...

CRĂCĂNEL: Da?

PAMPON (repede): Adică nu! În sfârşit, ce-ţi pasă! vino cu mine... Nici o vorbă

să nu zici. Lasă-mă pe mine, să vezi cum îl înhaţ eu. 'Aide... nu plânge: eşti

volintir! pune-ţi masca, şi 'aide! (îşi pune masca)

CRĂCĂNEL: Miţa? Miţa?... (hotărât) Nu!... o mai iert acum, dar daca s-o mai

întâmpla încă o dată... hotărât mă însor! (îşi pune masca)

PAMPON: Haide... nu, nu plânge, eşti volintir!... şi nici un cuvânt! A! Bibicule!

(ies amândoi în bal)

SCENA X

MIŢA în costumul polonez al Didinii, apoi IORDACHE în costumul de cazac al lui

Nae

MIŢA (scoţându-şi masca; vine din bufet): Ce dracul caută Crăcănel aici? Mă

minte că se duce la Ploieşti... şi vine la bal... Nu cumva Mangafaua sare

garduri?... Ori a simţit ceva?... Mi-am schimbat costumul la grandirop... Nici el,

nici Iordache nu mă mai poate cunoaşte... Dar Nae... Năică unde-i?... Unde e

pârlitul de Pampon? (Iordache intră) Nae! Să vedem. (îşi pune masca şi urcă în

fund spre stânga)

IORDACHE (venind din fund, dreapta şi uitându-se în bal) : A dracului istorie o

să iasă... Crăcănel aici, Pampon aici, Miţa aici... Numai de-ar fi plecat Nae şi

Didina...

MIŢA (coborând): Nae! (îşi scoate masca.)

IORDACHE: 'Ai! (se întoarce.) Fugi că mor! Miţa? (vrea să plece.)

MIŢA (tăindu-i drumul): Unde pleci, mizerabile?

IORDACHE (îi face semn că merge în bal să danţeze)

MIŢA: Nu vrei să mă cunoşti, Năică, 'ai? Nu vrei să-mi vorbeşti? Fugi de mine,

'ai? (îl apucă.)

IORDACHE (se smuceşte şi vrea să plece)

MIŢA (sărindu-i înainte): Mişelule, daca mai faci un pas, daca nu vorbeşti, te

nenorocesc. A! mizerabile! ai gândit că daca mi-ai luat sticluţa cu vitrionul, nu o

să mai găsesc alta! Ţi-am făgăduit să-mi răzbun şi...

IORDACHE: Ei apoi, daca o iei pe coarda vitrionului, nu-mi place. (Miţa face un

pas înapoi, el îşi scoate masca) Nu sunt Nae; ce pofteşti? Sunt Iordache, na!

MIŢA: A! care va să zică v-aţi schimbat costumul, ca să mă jucaţi pe degete!... Şi

a crezut domnul Nae că scapă cu atâta de mine?... Unde e Nae?

IORDACHE: Trebuie să fi plecat de mult din bal; nu l-am mai văzut; şi a plecat cu

cheia; pe mine m-a lăsat pe dinafară. (Pampon şi Crăcănel se arată în fund şi

privesc scena)

MIŢA: A! mizerabilul! (se plimbă agitată) Mizerabilul! (vede pe cei din fund şi-şi

pune iute masca; Iordache asemenea)

SCENA XI

ACEIAŞI — PAMPON şi CRĂCĂNEL scoţându-si măştile

PAMPON (lui Crăcănel ): Costumul polinez! E Didina cu Bibicul!

CRĂCĂNEL: Cu Bibicul...

PAMPON: Pe el! (Iordache vrea să plece; Pampon îl apucă de o parte, Crăcănel

de alta, şi-l readuc târâş în scenă)

CRĂCĂNEL: Unde te duci, Bibicule?

PAMPON: Stai să te judec eu, Bibicule...

IORDACHE (zbătându-se între amândoi): Nu mă cheamă Bibicul, mă cheamă

Iordache!...

MIŢA (aparte): Pampon! (trece repede lângă Pampon şi-l trage cu putere

deoparte; încet) Eşti aici? (îşi arată figura la o parte şi iar se maschează.)

PAMPON: Persoana în chestie? Miţa?

IORDACHE (luptând să scape de Crăcănel, îşi scoate masca) : Lasă-mă,

domnule!

CRĂCĂNEL (ţinându-l din răsputeri): Stai aci! (se luptă amândoi.)

MIŢA (lui Pampon repede şi şoptit): Nu e Bibicul, este Iordache; Bibicul,

traducătorul, este îmbrăcat turc.

PAMPON (sărind): Turc! Turcul care ne-a tachinat adineaori?

IORDACHE: Înţelege odată, domnule, că nu sunt Bibicul! Ce, eşti turbat? vrei

scandal?

CRĂCĂNEL (crud): Da! vreau scandal...

PAMPON (după ce a vorbit cu Miţa încet, trecând repede lângă Crăcănel, pe

care îl apucă şi-l trage de mână în faţă; Crăcănel din smucitură scapă pe

Iordache, care iese repede din bal dând cu tifla înapoi) : Lasă-l! nu-i ăsta! am

greşit. Bibicul e turcul, turcul care ne-a tachinat adineaori...

CRĂCĂNEL: Turcul? 'Aide după el... Dar dama asta cine e?

PAMPON: O damă...

CRĂCĂNEL: O damă? bine... 'Ai după turc. (pleacă întâi punându-şi masca.)

MIŢA (încet lui Pampon): Nu cumva să-i spui lui Crăcănel...

PAMPON (asemenea): N-ai grije. 'Ai după turc! (îşi pune masca)

CRĂCĂNEL: 'Aide după turc! (ies toţi trei în bal)

SCENA XII

DIDINA în domino roşu, NAE în costumul de la început al Catindatului vin din

bufet; apoi IORDACHE, apoi CATINDATUL şi O MASCĂ tot din bufet

DIDINA: Da. (îşi scoate masca, Nae asemenea.) Când am venit adineaori în bal

m-a cunoscut unul. El trebuie să fi fost, Crăcănel al tău... ştie că mă cheamă

Didina Mazu, ştie de Pampon, ştie că-i zice lui Pampon „Conţina cu 5 Fanţi". În

sfârşit, m-a cunoscut bine! d-aia mi-am schimbat costumul. Haide, haide, Nae,

să mergem; mi-e frică... (se aude cadrilul)

NAE: Da, haide să mergem, e târziu.

IORDACHE (intrând din bal repede): Tot aici sunteţi? Plecaţi, plecaţi degrabă!

Crăcănel, Pampon şi Miţa, toţi trei, vă caută să facă scandal... Fugiţi!

DIDINA: 'Aide! (îşi pune masca)

NAE: Dacă am putea să ieşim fără să mai dăm prin bal... (îşi pune masca)

IORDACHE: Nu se poate, altă ieşire nu-i; haideţi! (îşi pune şi el masca)

CATINDATUL (cu o Mască pe care o aduce cam cu d-a sila la braţ; e cu chef, îşi

scoate masca şi vorbeşte tare de tot) : Aşa sunt eu... Uite şi prietenii.

NAE (încet) : Dracul să te ia!

MASCA (vrând să-i scape de la braţ) : Lasă-mă.

DIDINA: Cine-i ăsta? (Nae, Iordache şi Didina vorbesc încet deoparte)

CATINDATUL: Aşa sunt eu; când mă magnetizez, mi-e cald... Pfu!... şi când mi-e

cald, pfu! tachinez... Trebuie să te fac un cadril. Iacă ne-am găsit vizaveaua...

DIDINA: Haide! (vor să plece.)

CATINDATUL: Ce, vă duceţi? Nu se poate să vă duceţi! (le taie drumul.) Trebuie

să facem un cadril.

NAE: Mersi, drăguţă, ne ducem acasă...

CATINDATUL: Acasă? cu costumul meu? nu se poate. (strigă tare.) Dacă vă

duceţi, dă-mi înapoi costumul, trebuie să-mi dai costumul, nu te las să pleci cu

costumul...

NAE (încet) : Ne mai întârzie dobitocul!

DIDINA (încet): Schimbă costumul şi pace!

IORDACHE (încet): Nu se poate, o să ieşim prin bal: Miţa cunoaşte costumul...

NAE (încet): Ce e de făcut?

IORDACHE (încet) : Spune-i că mai rămânem...

DIDINA (încet) : Şi ne strecurăm binişor şi ieşim...

NAE (tare) : Dacă-i aşa, ştii ce? 'ai să mai rămânem.

IORDACHE: Să mai rămânem...

DIDINA: Să mai rămânem...

CATINDATUL: Aşa da! 'Ai să facem cadrilul...

IORDACHE: În bal?

NAE: Nu merg în bal.

CATINDATUL: Atunci aici; sunt magnetizat, am poftă de cadril, să-mi fac vânt.

Unde e nenea Iancu să mă vază!

IORDACHE (încet lui Nae şi Didinei) : Jucaţi-l o figură, două, până uită de

costum, şi pe urmă o ştergem. (vorbesc încet toţi trei)

MASCA: Ţi-am spus că mi-e frică să nu mă vază bărbatu-meu... (luptă să scape.)

CATINDATUL: Ei! parcă mie nu mi-e frică de nenea Iancu... (Masca se smuceşte,

scapă şi fuge; uitându-se după ea) Atâta pagubă! (merge şi invită la danţ pe

Iordache) Ei, 'aide! Ce faceţi? (îşi pune masca pentru danţ.)

NAE: Ei haide, de! (se aude o figură a cadrilului. Nae danţează cu Didina,

Catindatul cu Iordache ca damă. La a doua parte a figurii contradanţului, apar

în fund Pampon, Crăcănel şi Miţa mascaţi)

SCENA XIII

CEI DE SUS, PAMPON. MIŢA şi CRĂCĂNEL, apoi lume din bal

PAMPON: Iaca turcul! A! în sfârşit. (toţi trei coboară melodramatic în faţa

Catindatului; figura danţului se sparge; Didina, Nae şi Iordache se retrag

deoparte spre uşa din fund în stânga şi ascultă; Miţa mai la spatele lui Crăcănel

şi lui Pampon, care s-au oprit ţintă în faţa Catindatului înmărmurit; Miţa a scos

din buzunar sticluţa şi pândeşte.)

DIDINA (încet) : Pampon!

NAE (încet) : Miţa!

IORDACHE (încet) : Crăcănel!

CRĂCĂNEL (fioros) : Jos masca!

CATINDATUL (tremurând) : Pentru ce?

CRĂCĂNEL: Până aici ţi-a fost, Bibicule! (stau amândoi gata să-l apuce)

CATINDATUL: Iartă-mă, nene Iancule, nu mai fac! (pune mâna să-şi scoaţă

masca)

MIŢA (care a pândit momentul, n-apucă el să-şi scoaţă masca, şi-i aruncă

sticluţa în ochi): Na, mizerabile! (fuge prin fund)

CATINDATUL: A! Săriţi! ajutor! (vrea să fugă)

(Pampon şi Crăcănel îl înhaţă şi încep să-i tragă; lume mascată şi nemascată

vine fuga din fund la dreapta; Didina, Nae şi Iordache au şi dispărut în fund la

stânga.)

Cortina

ACTUL III

(Decorul actului întâi întocmai. Un moment, scena goală. Se aude o birje

oprindu-se din goana mare în fund, apoi plecând peste un moment înapoi. Pe

urmă se aude zgomotul unei chei deschizând broasca. Uşa se deschide de

perete. În scenă întunerec adânc.)

SCENA I

DIDINA, NAE şi IORDACHE în costumurile de la bal, mascaţi, intră gâfâind prin

fund; apoi PAMPON, CRĂCĂNEL şi CATINDATUL de-afară

NAE: În sfârşit, am ajuns... Aprinde o lampă.

DIDINA: Ne urmăreşte, trebuie să ne urmărească. (Iordache caută pe dibuite

chibriturile pe o masă din fund şi răstoarnă nişte sticluţe) A! m-ai speriat!

(Iordache aprinde lampa; lumină în scenă) Uf! (îşi scoate masca; toţi şi le scot şi

le aruncă fiecare pe câte-o masă.)

NAE: Iordache, scoate cheia d-afară, şi-ncuie degrab' pe dinăuntru. (Iordache

execută ordinul.)

DIDINA: Sunt sigură că s-au luat după noi... O să fie un scandal mare... sunt

nenorocită.

NAE: Lasă-i să vie, n-ai grijă; orişicum, avem pe unde scăpa.

DIDINA (lui Iordache, care coboară): Zici c-ai văzut dumneata când i-a aruncat

cu vitrion în ochi?

IORDACHE: Am văzut eu, fireşte. A strigat o dată: „Na, mizerabile!" şi paf! (face

gestul.) şi pe urmă a fugit pân lume.

NAE (desperat): Cum? Cum să scap de nebuna asta? Cum să mă cotorosesc de

republicana? Vrea să mă bage în primejdie!

DIDINA: Ce scandal! O să mijlocească proces, poliţie, procuror, şi pe urmă la

juraţi... O să ne dea pân gazete! Să afle la sigur Pampon... Sunt

compromentată... Mi-ai oprit viitorul, d-le Nae.

NAE: Bine, soro, vina mea este? păcatele mele!

DIDINA: Da, fireşte, vina d-tale... Daca ştiai cu ce republicană apilpisită de

Ploieşti ai de-a face, nu trebuia să mă-ncurci pe mine.

NAE: Bine, neică...

DIDINA: Nu trebuia să mă-ncurci pe mine.

IORDACHE (care a stat în fund la uşe şi a ascultat afară) : St! tăceţi!

NAE: Ce?

DIDINA: 'Ai?

IORDACHE: Vine o birje... (se aude o birje)

DIDINA: Nu v-am spus că ne-a luat urma...

IORDACHE: Tăceţi! (toţi ascultă; birja se opreşte afară în fund.) S-a oprit aici...

NAE: Hait!

DIDINA: Ei sunt!

IORDACHE: Tăceţi!

DIDINA: Să stingem lampa... (merge în vârful degetelor în fund.)

NAE (lui Iordache) : Scoate cheia din uşe! (Iordache scoate cheia. Se aud de

afară glasul lui Pampon, al lui Crăcănel şi al Catindatului.)

PAMPON (d-afară) : E lumină! sunt aici!

NAE, DIDINAşi IORDACHE (coborând în vârful degetelor, misterios) : St!

CRĂCĂNEL (d-afară): Deşchideţi! (bătăi tari în uşe; Didina stinge lampa;

întunerec)

CATINDATUL: Deşchideţi! (bătăi mai tari)

NAE: Binişor! încet!

TOŢI DE AFARĂ: Deşchideţi! (bătăi tari)

DIDINA (toţi trei au coborât în faţă de tot): Ce e de făcut?

NAE: Să ieşim în curte pe fereastra din odăiţă... St!

PAMPON (d-afară): Ori deşchideţi, ori sparg uşa!...

CRĂCĂNEL (d-afară): Deşchideţi!

CATINDATUL (d-afară): Ori spargem uşa! (bătăi grozave)

DIDINA (frângându-şi mâinile): Sunt mulţi! sparg uşa; îmi vine rău; mor!

NAE: Să fugim.

IORDACHE: 'Aide degrabă; e minunat! (având o inspiraţie.) Să poftească să

spargă uşa... Tii! mare politică mi-a dat în cap... să poftească să spargă!...

NAE: Sunt turbaţi! (se aud lovituri grele în broasca uşii.)

IORDACHE: Lasă, că-i potolesc eu!...

DIDINA: ' Aide degrabă!

NAE: 'Aide! (toţi ies misterios şi degrabă prin uşa din dreapta)

(Un moment scena goală; se aude lucrare la uşa din fund; uşa se cleatină, se

zguduie şi în sfârşit cedează)

SCENA II

PAMPON, CRĂCĂNEL, CATINDATUL în costumurile de la bal fără măşti.

Catindatul e plin de pete negre pe tot obrazul; intrare fioroasă.

PAMPON: A stins lampa!

CRĂCĂNEL: Cine are un chibrit?

CATINDATUL (se descheie la costum şi scoate dedesubt din jiletcă un chibrit de

ceară; îl aprinde şi îl ţine în mână): Aici este la bărbierul unde mi-a scos

măseaua nevinovată!... De-aia, adineaori, în bal, zicea să-mi mai scoaţă una...

PAMPON (care, la lumina chibritului, a dat ocol cu ochii în scenă): Nu mai

încape vorbă, este aici. Aicea este Bibicul! (crud) Am să-l sfâşiu!

CRĂCĂNEL (scrâşnind din dinţi si zguduind din cap): Cu dinţii! cu dinţii am să-l

rup! După ce e caz de traducere dublă, ne mai duce din încurcătură în

încurcătură; îşi bate joc de noi... Cu dinţii!

PAMPON (arătând pe Catindatul, care schimbă chibriturile, — când se stinge

unul aprinde altul): Toată încurcătura devine de la dumnealui...

CATINDATUL: De la mine?

CRĂCĂNEL: Da, de la dumneata...

CATINDATUL: Cum de la mine?

CRĂCĂNEL: Se înţelege...

PAMPON: Pentru ce ţi-ai schimbat costumul? pentru ce ai luat costumul

turcului!

CATINDATUL (lui Crăcănel ): Nu mi-ai spus d-ta că e nenea Iancu în bal!...

(schimbă chibritul.)

PAMPON: Ei! ş-apoi?

CATINDATUL: Cum, ş-apoi? Dacă mă prindea nenea Iancu în bal, mă lua la

Ploieşti, îmi omora cariera de la percepţie.

CRĂCĂNEL: Şi cel puţin dacă am fi siguri, sigurisimi că-i aici!... (către

Catindatul.) pentru că d-ta ca un zevzec ce eşti...

CATINDATUL: Pentru ce mă faci zevzec, d-le?

CRĂCĂNEL: Pentru că daca nu tachinai, nu se-ntâmpla ce s-a-ntâmplat...

CATINDATUL: Ce să-ţi fac? Nu ţi-am spus că nu mă pot stăpâni? când mă

magnetizez, eu tachinez straşnic... Şi nenea Iancu tachinează când are magnet,

toţi ai noştri tachinează... da' nu ca mine.

CRĂCĂNEL: Vezi! vezi că eşti zevzec, când îţi spun eu că eşti zevzec...

CATINDATUL: Pentru ce mă faci zevzec, d-le?

PAMPON: Are dreptate... pentru că d-ta ţi-ai schimbat costumul cu o mască,

care nu ştii măcar ce fel de persoană e.

CATINDATUL: Daca nu şi-a scos masca? Nu ţi-am spus că vorbea de măsele?...

era bărbier.

PAMPON: Eu vă spui că sunt aici. Nu ne-am ţinut noi după birja lor? Birja lor nu

s-a oprit aici? Nu s-a-ntors înapoi? N-am oprit noi birjarul care-i adusese? Nu s-

a-ntors el cu noi şi ne-a arătat că aici i-a lăsat, pe doi bărbaţi şi o damă?

CRĂCĂNEL: Da!

PAMPON: Aici sunt, aici, ascunşi. Trebuie să fie aici o lumânare, o lampă... Cine

a fost aici, pentru ce a fugit când am venit noi?... că a fost cineva aici.

CATINDATUL (aprinzând alt chibrit şi mergând la masa unde sunt două lămpi):

Aha! iacătă o lampă...

CRĂCĂNEL: Aprinde-o!

CATINDATUL (pune mâna pe sticlă, o scoate şi o aruncă jos) : Pfu! frige!

CRĂCĂNEL: Ai spart ţilindrul!...

CATINDATUL: M-a fript!

PAMPON (repede): Vezi! vezi! e stinsă acuma de curând: a stins-o adineaori

când eram noi la uşe...

CATINDATUL (aprinde alt chibrit şi apucă cu mâna învelită în pulpana hainei

ţilindrul de la o altă lampă, pe care o aprinde. Lumină în scenă. Vede o mască

pe masă): Iacătă o mască!

CRĂCĂNEL (la altă masă): Aici încă una!

PAMPON (găsind a treia mască): Încă una! Trei! Sunt aici! (examinând masca)

Este scoasă acum de pe obraz... e caldă... e asudată! (o miroase tare) Asta e

masca Didinii! i cunosc mirosul... Să-i căutăm; aici sunt... (miroase încă o dată

tare masca) A! a! data asta, Bibicule, nu mai scapi!

CRĂCĂNEL: Trebuie să punem mâna pe el!

CATINDATUL: Trebuie să-mi dea costumul meu!

PAMPON (fioros): Am să-l sfâşiiu.

CRĂCĂNEL (scrâşnind dinţii): Cu dinţii am să-l rup!... cu dinţii!...

CATINDATUL (punând mâna la falcă): Eu nu pot să-l rup cu dinţii, dar trebuie

să-mi dea costumul meu! (toţi caută în toate părţile, pe sub mobile, pe care le

răstoarnă, pe după paravan)

PAMPON (văzând uşa din dreapta): O uşe! p-aici! (dă cu piciorul tare în uşe, uşa

se deschide, el se repede afară în odăiţă, urmat de Crăcănel şi Catindatul; se

aude răsturnare de mobile în dreapta.)

SCENA III

IORDACHE în costum de oraş, IPISTATUL, doi SERGENŢI DE NOAPTE, apoi

PAMPON, CRĂCĂNEL şi CATINDATUL

IORDACHE (intrând şi oprindu-se în uşe, arată dezordinea din prăvălie

Ipistatului; cu ton dezolat): Iacă, domnule, iacă în ce hal e prăvălia!...

IPISTATUL (grav): Nu-i niminea.

IORDACHE: Pesemne a fugit!... (se aude alt zgomot în odaie.) Scotocesc în

odaie! să nu fugă pe fereastră!...

IPISTATUL (sergenţilor): După ei degrab'! (sergenţii, Ipistatul şi Iordache se

reped spre odaie; în momentul acesta intră Crăcănel şi Pampon) Staţi! Puneţi

mâna pe ei! (sergenţii înhaţă cu putere unul pe Pampon şi altul pe Crăcănel )

CRĂCĂNEL: Poliţia!

CATINDATUL (care a scos şi el capul pe uşe, să intre): Poliţia! (îşi trage repede

capul înapoi; Iordache merge repede în odaie)

PAMPON (zbătându-se în mâinile sergentului): Pentru ce, domnule?

IPISTATUL (bătând din picior şi din mână, aspru): Vorrrbă!... Ce căutaţi noaptea

în prăvăliile negustorilor?

CRĂCĂNEL: Căutam o persoană...

PAMPON: Da, o persoană...

IPISTATUL (acelaşi joc, mai aspru): Vorrrbă! Ce persoană?

CRĂCĂNEL: Pe Bibicul.

PAMPON: Pe Bib...

IPISTATUL (acelaşi joc, şi mai aspru): Vorrrbă!

IORDACHE (intrând repede din dreapta, cu gura mare) : Cum Bibicul, ce Bibicul,

care Bibicul, domnule? Mofturi! Aici nu şade Bibicul... ştie d. subcomisar cine

şade aicea. Ia-i, d-le subcomisar, sunt pungaşi!

PAMPON (ţinut strâns de sergent): Eu pungaş?

CRĂCĂNEL: Noi pungaşi! Aşa umblă pungaşii îmbrăcaţi?

IPISTATUL (şi mai aspru, acelaşi joc crescendo) : Vorrrbă!... Da' oamenii de

treabă aşa umblă?... Pe unde aţi intrat?...

CRĂCĂNEL: Pe uşe.

PAMPON: Da, pe...

IPISTATUL (foarte aspru) : Vor...vorrrbă!

IORDACHE: Da, pe uşe. Da' întreabă-i d-ta cum a intrat pe uşe. A spart-o, d-le.

Eu eram în odăiţă dincolo; am simţit că sparge cineva uşa: de frică să nu m-

apuce în casă să mă omoare, am ieşit pe dincolo pe fereastră ca să dau de ştire

la secţie...

CRĂCĂNEL: Nu-i adevărat!... noi...

PAMPON: Am văzut...

IPISTATUL (aspru rău de tot): Vor... vorrrbă! (sergenţilor) — Haide! luaţi-i! la

secţie! (sergenţii împing pe Crăcănel şi Pampon.)

CRĂCĂNEL: D-le subcomisar, îmi pare rău... (sergentul îl împinge) Nu! nu da

brânci, domnule!

IPISTATUL (grozav de aspru): Vorrrbă! (sergenţilor) Haide odată!

PAMPON (împins de sergent): Da, da' nu scapă Bibicul cu asta. (sergentul îl

împinge.) Nu! nu da brânci, domnule!

IPISTATUL (scrâşnind din dinţi): Vorrrbă! La secţie! (sergenţii scot, prin fund, în

brânci pe Pampon şi pe Crăcănel.)

IPISTATUL (merge după ei până la uşe; cum au ieşit, el se întoarce repede

înapoi, şi cu tonul foarte dulce): Iordache... ştii de ce venisem eu?

IORDACHE: Cum să nu ştiu, daca ţi-am făcut denunţul să-i iei...

IPISTATUL: Nu, ştii aşa vine vorba... Uite ce vream să te rog eu: am o listă de

lotărie. (scoate o listă mare)

IORDACHE: Iar?

IPISTATUL: Un franc numărul... mai sunt numai trei numere!...

IORDACHE: Ce?

IPISTATUL: Un portabac cu muzică: are două cântece. (scoate portabacul şi-l

face să cânte)

IORDACHE: Bine, ăsta parcă-l mai puseseşi o dată la lot; aveam şi eu un număr.

IPISTATUL: Da, s-a şi tras, la Anul Nou.

IORDACHE: Ei?

IPISTATUL: Am câştigat-o eu; oprisem şi eu un număr... Acu o pun iar, voi să-mi

mai încerc norocul... Mă rog ţie, nu mă refuza, pune şi tu unul... să le

completăm odată...

IORDACHE (i dă un franc şi scrie): Iaca.

IPISTATUL (strânge lista, o bagă în buzunar şi plecând) : Mersi, neică.

IORDACHE (după el): Ia vezi, nu da drumul negustorilor ălora, până nu venim

eu ori d. Nae; să vedem, să nu ne fi luat ceva din prăvălie...

IPISTATUL (oprindu-se în uşe cu intenţie foarte fină): Vor... vorrrbă! las' pe

mine, îi regulez eu... (iese învârtindu-şi muzica.)

SCENA IV

IORDACHE singur, apoi CATINDATUL

IORDACHE: Haha! i-am lucrat. Să vedem cum are să prinză politica; eu i-am

băgat, el să-i scoaţă; eu i-am regulat, el să-i scape... Până una alta, să vedem de

urâtul de dincolo. (merge la uşa din dreapta) Haide, vino!

CATINDATUL (foarte sfios intră): S-a dus?

IORDACHE: S-a dus...

CATINDATUL (tremurând): Dacă mă ducea la poliţie?! Să afle nenea Iancu că m-

a dus la poliţie!

IORDACHE: Care nenea Iancu?...

CATINDATUL: Nu ţi-am spus? Nenea Iancu, bogasierul, din Ploieşti...

închipuieşte-ţi, domnule, să afle nenea Iancu că m-a dus la poliţie!...

IORDACHE: Las-o asta; te mai doare obrazul?

CATINDATUL: De ce? de măsea? Aş! Am magnetizat-o!

IORDACHE: Nu de măsea, de vitrion...

CATINDATUL: Ce vitrion?

IORDACHE: Care ţi l-a aruncat în ochi la bal.

CATINDATUL: Mi-a aruncat şi cu vitrion? Cine mi-a aruncat cu vitrion?

IORDACHE: Dama, de. Uite, eşti plin de pete...

CATINDATUL: Aş! aia a fost cerneală violentă, am cunoscut-o după miros; m-a

stropit şi-n gură; îi cunosc gustul: cerneală violentă... Ştii, la noi la percepţie,

când pic cerneală pe concept, ... o dată cu limba! (scoate limba şi arată cum

linge hârtia) o şterg... Da' închipuieşte-ţi d-ta, domnule, să afle nenea Iancu că

m-a dus la poliţie!...

IORDACHE: Cine strică? d-ta. Ce cauţi să te amesteci cu vagabonţii, cu

zamparagiii, cu pungaşii... să spargi uşi şi să intri noaptea în prăvăliile

oamenilor?

CATINDATUL: Zicea că să găsim pe Bibicul...

IORDACHE: Mofturi!

CATINDATUL: Bibicul, care mi-a luat în bal costumul meu şi mi l-a dat pe ăsta

de turc... (dezolat) Trebuie să-l găsesc, să-mi dea costumul meu; trebuie să mi-l

dea... nu pot să plec fără costumul meu.

IORDACHE: Stăi, domnule, ce pofteşti d-ta? Costumul? Ţi-l găsesc eu, ţi-l dau eu

mâine, poimâine, îţi dau eu garanţie, să m-apuci pe mine, na! ce mai vrei?

CATINDATUL (foarte dezolat): Îmi trebuie acuma... Cu costumul ăsta de turc nu

mă pot duce să-mi iau hainele mele. Nenea Iancu m-a căutat la bal, o să mă

caute, o să m-aştepte acasă... Cum să dau eu ochi cu nenea Iancu aşa turc?...

Mă ia la Ploieşti, îmi zdrobeşte cariera de la percepţie.

IORDACHE: Aş! vorbă!

CATINDATUL: Şi nu-mi poci lua înapoi hainele nemţeşti, nu mă poci duce mâine

dimineaţă la canţilerie...

IORDACHE: Ei, o să lipseşti o zi, ce lucru mare! tot zici că nu primeşti leafă...

CATINDATUL: Mă destituie, nu se poate să lipsesc.

IORDACHE: Ascultă-mă pe mine, măi omule; 'ai mai întâi să tragem clopoţelul

la o spiţărie; trebuie să-ţi cureţi obrazul; nu se poate să te duci în lume aşa

pârlit...

CATINDATUL: E rău de tot?

IORDACHE: Eşti ciuruit; numai în albul ochilor n-ai...

CATINDATUL: Îi închisesem de frica lui nenea Iancu... are palmă grea...

IORDACHE: Vino degrabă cu mine; cunosc eu un spiţer care scoate cerneala

cum scoatem noi măselele, odată...

CATINDATUL: Aoleo!

IORDACHE: Vino degrabă, nu mai sta; poate te aşteaptă nenea Iancu. (suflă în

lampă şi-l ia pe Catindatul să plece cu el. Întunerec)

CATINDATUL: 'Aide... (ieşind) Dar fă-ţi idee, domnule, să afle nenea Iancu că m-

a dus la poliţie!... (ies, închizând bine uşa)

SCENA V

MIŢA singură în costumul de la bal, apoi DIDINA asemenea

MIŢA (venind din dreapta pe dibuite): Am găsit fereastra din odăiţă deschisă şi

am intrat... L-am nemerit? ori nu l-am nemerit? Da, trebuie să-l fi nemerit. Da,

sunt o cremenală... (se retrage pe dibuite după paravan.)

DIDINA: Mare istorie!... Am îngheţat aşteptând afară în frig: a trebuit să intru

înapoi pe fereastră. Nae trebuie să vie numaidecât cu Pampon. Trebuie să

pândesc când or intra aici, să ies pe fereastră şi pe aici mi-e drumul. Să

poftească pe urmă d. Pampon acasă în costum de bal... să-l judec eu...

MIŢA: Auz mişcând... e cineva...

DIDINA: S-aprinz o lampă... (merge pe dibuite la masa cu lămpile)

MIŢA: Desigur e cineva...

DIDINA (a găsit chibriturile şi aprinde lampa) : Aşa...

MIŢA: A! (aparte) O femeie! dama de verde! (tare.) A! în sfârşit!

DIDINA (dând un ţipăt de surprindere, se întoarce): A! (aparte.) O femeie! e

republicana!

MIŢA (fierbând): V-aţi speriat? pardon! Mă recomand! Miţa Baston.

DIDINA (cu contenenţă):Mersi! şi eu Didina Mazu.

MIŢA (jocul crescendo): Ce cauţi aici, madamo?

DIDINA (cu un ton mai sus): Da' d-ta ce cauţi aici, madamo?

MIŢA (jocul crescendo): Eu sunt la amantul meu!

DIDINA (foarte de sus): Şi eu sunt la amantul meu!

MIŢA (izbucnind): La amantul d-tale?... Amantul d-tale... a fost... era... este...

amantul meu! D-ta, ca o infamă, mi l-ai răpit! (luând o poză de atac şi cu tonul

tragic) Una din noi două trebuie să moară!

DIDINA (pregătindu-se de luptă): Să vedem care... Poftim!

(Miţa se repede turbată la Didina, care se repede şi ea şi o întâmpină.

Amândouă ţipă şi se încleştează, spumând, una de alta.)

SCENA VI

ACELEAŞI — NAE

NAE (apărând în fund, rămâne o clipă încremenit) : Să nu daţi la oglinzi, că sunt

cu chirie! (apoi repezindu-se între cele două femei, le descleştează şi le

împinge pe una într-o parte, pe alta într-alta.)

DIDINA (căzând d-a-ndăratele pe un scaun şi leşinând) : A! a! a! (nervi.)

MIŢA (acelaşi joc): A! a! a! (nervi.)

NAE: Asta e curat ca la „Norma"... Acu-i acu!... (serepede şi le zguduie când pe

una, când pe cealaltă.)

DIDINA (deşteptându-se brusc); Unde-i republicana?

MIŢA (asemenea): Unde-i infama? (se repede iar una spre alta.)

NAE (oprindu-se la mijloc): Iar? Bre, femeilor, veniţi-vă-n fire. Vine Pampon!

vine Crăcănel!

DIDINA: Pampon?

MIŢA: Crăcănel?

NAE: Da, Pampon şi Crăcănel. I-am scăpat eu de la secţie, unde erau închişi! am

pus la cale toate... Drept mulţumire, Pampon, Crăcănel şi Ipistatul vin aici acum

să facă cinste; s-a dus să cumpere vin şi mezeluri. Nu mai e vreme de mofturi!

(Didinii) Vrei să te lase Pampon?

DIDINA (repede) : Ba nu! (Didina merge în fund şi ascultă afară) NAE (Miţii):

Vrei să-l laşi pe Crăcănel?

MIŢA (tristă): Ah! l-aş lăsa pe Mangafaua pentru tine... dar nu pot; trebuie mai

întâi să-mi fac o carieră...

NAE: Fă-ţi-o!

MIŢA: Am fost să intru la telegraf.

NAE: Electrică ploieşteancă! Ei, şi?

MIŢA: Nu m-a primit...

NAE: Pentru ce?

MIŢA: Zice că n-am încă vârsta... (Didina coboară)

NAE: Vezi! apoi nu e mai bun Crăcănel, că nu mai întreabă de vârstă? 'Aide,

'aide! fiţi fete cuminte, că pe urmă mă supăr pe amândouă...

MIŢA: Dar Crăcănel a aflat... Mangafaua ştie tot...

NAE: Nu a aflat nimic, nu ştie nimic.

MIŢA: A aflat de la Pampon.

NAE: Nimic!

DIDINA: Şi Pampon ştie bine...

NAE: Apoi daca n-ascultaţi... Trebuie să vă spun cum i-am liniştit, ca să ştiţi şi

voi ce să spuneţi, cum s-o potriviţi... 'Aide, să nu dea peste noi aici... (le apucă

pe amândouă cu câte o mână şi porneşte cu ele spre dreapta; Iordache intră.)

IORDACHE (din fund): Vin! sunt la colţ!

NAE: La colţ? 'Aideţi să punem odată la cale încheierea comediei ăştia... (Nae,

Didina şi Miţa ies, dreapta)

SCENA VII

IORDACHE, apoi PAMPON şi CRĂCĂNEL cu butelci, pachete de mezeluri şi

franzele la subsuoară, apoi NAE

IORDACHE (căzând obosit pe un scaun): De azi-dimineaţă!... de azi-dimineaţă,

asta merge întruna aşa! Ce goană! Ce goană turbată! Doamne! Doamne,

isprăveşte odată istoria asta! sunt trei după douăsprezece şi mă leşin de somn

şi d-a-mpicioarele!

PAMPON (intrând cu Crăcănel ): Haha! domnule Iordache...

CRĂCĂNEL: Ei! domnule, ai văzut că nu suntem pungaşi... Stăpânul d-tale, d.

Nae, în persoană, ne-a scos de la secţie.

IORDACHE: Da, domnule Crăcănel...

CRĂCĂNEL: Nu mă cheamă Crăcănel; mă cheamă Mache Razachescu. (pune ce

a adus pe masă)

PAMPON (acelaşi joc): Foarte urât din partea d-tale să te porţi astfel! noi

venisem aici pentru Bibicul, nu pentru ce credeai d-ta: nu avem de un astfel

harahterul...

IORDACHE: Măcar d-ta să fii ala, să găseşti noaptea despre ziuă în prăvălia d-

tale...

PAMPON: Eu n-am prăvălie, domnule: eu nu sunt cupeţ, sunt particoler...

IORDACHE: Ştiu, da' zi că ai... să găseşti trei oameni necunoscuţi...

CRĂCĂNEL: Aşa e, bine zici, trei. Ce s-a făcut urâtul ăla micul... pârlitul... fratele

lui nenea Iancu bogasierul? Pe el pentru ce nu l-a luat la secţie?

PAMPON: Pesemne a fugit ca un laş...

CRĂCĂNEL: Iaca, mie nu-mi pare rău de ce s-a întâmplat, dacă oi câştiga

portabacul cu muzică.

IORDACHE (repede) : Aţi pus şi d-voastră la lotăria ipistatului?

PAMPON: Mai era două numere: unul l-am pus eu, şi unul amicul.

IORDACHE (aparte): S-a complectat? A murit francul!...

PAMPON: Domnul Nae unde este?

IORDACHE: Mi se pare că e dincolo în odaie, să vedem... (merge pe după

paravan; către Nae, care intră din dreapta) . Sunt aici, te aşteaptă. Aşa-i că a

prins bine politica mea? Femeile s-au dus?

NAE: Da, dar o să se întoarcă numaidecât; am regulat bine chestia.

IORDACHE: Cum?

NAE: Ai să vezi... treci la pod în faţă, şi aşteaptă-le... (trece în scenă; Iordache

iese repede în fund) Ehei! Salutare, neică!

PAMPON (vesel, strângându-i mâna): Salutare şi frăţie!

CRĂCĂNEL (vesel, dar solemn, îl apucă de mână): Mersi, neică; eşti un bărbat,

drept să-ţi spui, nu că eşti frizer, dar eşti galant.

PAMPON: Da, foarte galant!

CRĂCĂNEL: Ne-ai făcut şi mie şi prietinului mare bunătate: amândoi o să-ţi

rămânem foarte recunoscători de câte ai făcut pentru noi. (îi strânge mâna

călduros)

NAE: N-aveţi de ce! îmi pare rău... datoria: se-ntâmplase la mine-n casă...

PAMPON: 'Aida de! nu! ce-i drept e drept, neică, ai făcut mult pentru noi...

CRĂCĂNEL (vesel); Şi care va să zică Bibicul erai d-ta, 'ai? bată-te să te bată!

NAE: Vezi bine!

CRĂCĂNEL: Şi Mangafaua nu eram eu?

NAE: Aş! Mangafaua era unchiul fetii, epitropul...

CRĂCĂNEL: Bată-te să te bată. (râde)

PAMPON: Şi închipuieşte-ţi, neică Năică, daca te întâlneam azi-dimineaţă, când

am venit întâi aici, îmi spuneai numaidecât cum a devenit chestia de ai

înfăşurat borcănelele cu pomadă, care le-a cumpărat de aici Didina, în ale două

bilete... şi ne lămuream, frate... Dar eu, prost! Să nu-mi dea în gând să întreb

măcar pe Didina... Biata Didina!...

CRĂCĂNEL (aparte): Auzi d-ta! şi eu gândeam că e biletul Miţii...

SCENA VIII

ACEIAŞI — IPISTATUL,apoi IORDACHE,apoi DIDINAşi MIŢA, amândouă în haine

de oraş

IPISTATUL (intrând repede din fund): S-a tras lotul... Acum l-am tras!...

PAMPON: Ei?

NAE: Ştiu cine l-a câştigat.

IPISTATUL (cu multă naivitate): Iar eu, domnule, închipuieşte-ţi noroc!

NAE (aparte): A murit francul!

PAMPON: Tii! păcat!

CRĂCĂNEL: Rău îmi pare. (se aude uruitul unei birji, care se opreşte în fund)

NAE: St! tăceţi, mi se pare că s-a oprit aici o birjă...

PAMPON: Da...

IORDACHE (venind repede din fund): Două dame, vin două dame.

NAE (naiv) : Două dame? Ce să caute la mine două dame?

CRĂCĂNEL: Două dame?

PAMPON: Nu cumva?

DIDINA (intrând furioasă prin fund): A! d-le Iancule, în sfârşit! (Iordache,

Ipistatul şi Nae la o parte vorbesc încet.)

PAMPON: Didina! (Miţa intră furioasă şi se opreşte cu braţele încrucişate în

fund)

CRĂCĂNEL: Miţa? (caută să se ascunză undeva.)

MIŢA (coborând la el): Nu te-ascunde, bibiloiule! gândeai că nu o să te prinz,

'ai? De când te pasc, gândeşti? Aici e la Ploieşti, 'ai? în costum de bal, 'ai? (Miţa

lângă Crăcănel îl judecă încet şi-l zguduie; Nae după paravan; Iordache şi

Ipistatul cară mezelurile şi hutelcile în odaia din dreapta)

DIDINA: De azi-dimineaţă de când ai plecat de acasă, câte ceasuri sunt? ştii?

PAMPON: Îţi spui eu acasă ce a fost...

CRĂCĂNEL: Miţo, Miţo, îţi spui acasă...

MIŢA: Nici un cuvânt mai mult! 'aide!

DIDINA: 'Aide acasă!

PAMPON: Frate, a fost încurcătură, înţelege.

CRĂCĂNEL: Da, o încurcătură...

NAE (ieşind de după paravan): Se înţelege c-a fost o încurcătură, cum se-

ntâmplă totdeauna în carnaval... Ei! d-ale carnavalului! Să-mi daţi voie,

coconiţelor, să vă isplic eu încurcătura pe larg la masă.

(Crăcănel şi Pampon foarte mulţumiţi.)

FEMEILE: La masă?

NAE: Da, la masă. Noi, între bărbaţi, pusesem de gând să îmbucăm ceva aicea

la noi... Dincolo e cald, masa pusă aşteaptă... Crez că nu o să capăt un refuz?

MIŢA (cu tonul de refuz, înţepată): Mersi, musiu, de invitaţie.

CRĂCĂNEL (stăruitor): Miţo, să mă vezi cu ghete de brunel cu bizeţ pe

catafalc!... (încet) Frizer, frizer, da' nu ştii ce băiat galant e.

PAMPON (Didinii): Dacă mă iubeşti...

SCENA IX

ACEIAŞI — CATINDATUL, curat la faţă. tot în costumul de turc

CATINDATUL (intrând din fund triumfător): M-a curăţat spiţerul!

DIDINA (încet): Cine-i ăsta?

PAMPON (tot aşa): Lasă că-ţi spui eu... (Didina râde.)

CRĂCĂNEL (Miţii): Ăstuia i-a dat o nebună la bal cu o sticluţă cu doftorii în ochi!

MIŢA (repede): Şi nu l-a ars?

CRĂCĂNEL: Aş! era un fel de cerneală violentă. (Didina trece lângă Nae; Miţa şi

toţi ceilalţi se grupează în jurul Catindatului şi-l examinează) Le-a scos toate?

CATINDATUL: Toate, uite-te. Îţi dau un franc pe una...

MIŢA (aparte): M-a-nşelat spiţerul... mai bine!

NAE (încet Didinii) : Mâine seară la cinci.

DIDINA (asemenea) : Bine!

NAE (asemenea) : Nu bine, negreşit! (Didina trece şi ea să examineze pe

Catindatul)

PAMPON: Nu se mai cunoaşte deloc...

IORDACHE: Da' deloc. (trece în odaia din dreapta)

CATINDATUL: Închipuieşte-ţi să mă fi văzut nenea Iancu în halul ăla... (toţi îl

examinează)

MIŢA (încet lui Nae): Aţi şoptit? Ce ţi-a şoptit? ce i-ai şoptit?

NAE (asemenea): Eşti nebună? iar începi?... Aşteaptă-mă mâine la opt seara...

MIŢA: Da... (se duc şi ei lângă Catindatul)

CRĂCĂNEL (uitându-se în ceafa Catindatului) : Aha! iaca una a rămas în ceafă:

adu francul...

CATINDATUL: Las-o aia; aia e de la noi de la percepţie; ştii, am obicei, după ce

scriu, şterg condeiul; îl dau pân păr. (face gestul la ceafă; toţi râd.)

IORDACHE (venind din dreapta): Daca poftiţi, masa e gata.

CATINDATUL: Masa? Care va să zică (lui Nae) ne-ncurcăm iar?

NAE: Cu plăcere, neică.

PAMPON: 'Aida la masă.

CRĂCĂNEL: 'Aida! (toţi au pornit spre dreapta; Didina cu Pampon, Miţa cu

Crăcănel, Nae cu Catindatul, Iordache cu Ipistatul)

CATINDATUL (punând repede mâna la falcă, dă un ţipăt):Ai! (se opreşte şi se

întoarce în loc; toţi fac asemenea)

TOŢI: Ce e?

CATINDATUL (umblând agitat): Pfu! Pfu! Pfu! Iar m-a apucat; dar rău, rău de

tot! (cătră Iordache, hotărât) Ştii s-o scoţi? Scoate-o. (toţi privesc pe loc.)

IORDACHE: Lasă că-i ştiu eu leacul ei; eu i sunt popa... de la Matei citire... (se

repede la masa din fund, ia o pereche de foarfeci mari şi vine cu ele încruntat,

clănţănindu-le ca la tuns; Catindatului.) Şezi! (Catindatul şade; Iordache cu

foarfecele clănţânind îl ameninţă să i le bage pe gât)

CATINDATUL (ridicându-se înseninat): Mersi, neică, mi-a trecut! (toţi pornesc

veseli şi râzând spre dreapta)

Cortina