„ OMUL NU POATE DEVENI OM DECÂT PRIN EDUCAȚIE ”

( IM.KANT )

ESEU

Educația reprezintă obiectul de studiu specific pedagogiei. Datorită complexității,

profunzimii și amplitudinii sale, educația este studiată și de alte științe sociumane înrudite cu

pedagogia.

Conceptul pedagogic de educație urmărește cunoașterea științifică, la un înalt grad de

generalitate și abstractizare, a unei realități psihosociale cu o foarte mare arie de extindere în

timp și spațiu și de desfășurare complexă și contradictorie la nivel de sistem și proces.

Pedagogia este știința care studiază fenomenul educațional cu toate implicațiile sale asupra

formării personalității umane în vederea integrării active a persoanei în viața socială.

De-a lungul istoriei, societatea a acumulat experiența de cunoaștere teoretică și practică

condensată în valori materiale și spirituale ce constitue ereditatea socială a culturii și civilizației.

Conservarea valorilor și transmiterea lor se realizează prin educație care în această ipostază,

reprezintă instituția constituirii și transmiterii eredității sociale a culturii și civilizației. Pe acest

fundament de experiență condensată se acționează prin educație pentru formele omului ca

utilizator și consumator de valori, ca producător și creator de valori. Educația este o funcție

esențială și permanentă a societății în două ipostaze: de instituție a eredității sociale a culturii și

civilizației și de instrument de acțiune pentru formarea omului. În sens social-cultural, educația

este procesul de ridicare a individului din starea de natură biologicăla cea culturală. Din ins

biologic cu predispoziții normale cognitive, afective și volitive, în mediul social și prin el,

individuldevine o ființă culturală, asimilând cultura și, în situații de exceptie, creând-o.

Din punct de vedere psihologic, psihogenetic, educația este procesul de formare a omului ca

personalitate în plan cognitiv, afectiv, motivațional, volitiv, aptitudinal, atitudinal. Structura

psihică a personalității se construiește pe fundamentul eredo-nativ al ființei biologice, în cadrul

relației educaționale prin conținutul cultural al experienței adultului-părinte, învățător, profesor.

Educația în acest caz este instrumentul formării individului ca personalitate.

În sens pedagogic, educația este fenomenul social complex privit în trei dimensiuni:

activitatea conștientă a subiectului educației ( educator ) de stimulare, îndrumare, formare

a obiectului educației ( educat )

proces de formare a omului pentru integrarea activă în societate; proces de formare

intelectuală, morală, profesională, fizică, estetică

rezultat prin preluarea selectivă a acțiunilor informaționale și includerea în structuri

comportamentale proprii de cunoaștere și acțiune

Pentru Platon, educația ar fi „arta de aforma bunele deprinderi sau de a dezvolta atitudinile

native pentru virtute ale acelora care dispun de ele ”.

Aristotel în lucrarea sa „Politica” considera că educația „trebuie să fie un obiect al

supravegherii publice, iar nu particulare”. În consecință ea trebuie să pregătească viitori cetățeni.

Această pregătire trebuia să se facă diferențiatdupă modelul în care cele trei aspecte ale sufletului

( vegetativ, animal, rațional ) se distribuie în rândul oamenilor.

J.A.Comenius, în lucrarea sa „Didactica magna”, considera că la naștere, natura înzestrează

copilul numai cu „semințele științei, ale moralității și religiozității”. Acestea nu se desăvârșesc

prin sine și de la sine, ele devin un bun al fiecărui om numai prin educație. Rezultă că, în

concepția sa, educația este o activitate de stimulare a acestor „semințe” și implicit de conducere a

procesului de umanizare, „omul nu poate deveni om, decât dacă este educat”.

Pentru pedagogul englez din sec. al XVII lea, John Locke, educația se prezintă sub forma

unei relații interpersonale de supraveghere și intervenție ce se stabilește între „perceptor”

(educator) și copil (viitor„gentelmen”). Este indispensabil ca educatorul să cunoască zestrea

naturală a copilului pentru ca pe această bază să intervină cu modalități adecvate pentru a-l

modela în concordanță cu prototipul omului în care se împletesc trăsături ale nobilimii și

burgheziei .

Filozoful german Imanuel Kant, în reflecțiile sale, aprecia că educația contribuie la

valorificarea naturii umane în folosul societății: „Este plăcut să ne gândim că natura omenească

va fi mai bine dezvoltată prin educație și că se poate ajunge a i se da o formă care să-i convie cu

deosebire, Aceasta ne descoperă perspectiva fericirii viitoare a neamului omenesc”.

Zi de zi, fiecare dintre noi suntem supuși vrând, nevrând unui aflux informațional și unui

bombardament mediatic cu sau fără intenție pedagogică. Aceste influențe multiple, resimțite sau

nu ca fiind de tip educativ, pot acționa concomitent, succesiv sau complementar, în forme

variate, în mod spontan, incidentalsau având un caracter organizat și sistematic.

În pedagogie, această realitate este reflectată cu ajutorul conceptului care definește formele

generale ale educației. Acestea se referă la principalele ipostaze prin care educația se poate

obiectiva „pornind de la varietatea situațiilor de învățare și de la gradul diferit de intenționalitate

acțională”( C.Cucoș)

Toate influențelor și acțiunile educative care intervin în viața individului în mod organizat și

structurat ( în conformitate cu anumite norme generale și pedagogice, desfășurate într-un cadru

instituționalizat ) sau, dimpotrivă, în mod spontan (întâmplător, difuz, neoficial) sunt reunite sub

denumirea de forme ale educației.

În funcție de gradul de organizare și de oficializare, ale formelor educației, putem delimita

trei mari categorii:

educația formală ( oficială )

educația non-formală ( extrașcolară )

educația informală ( spontană )

Suportul psihologic al relației educaționale este trebuința de a comunica. Se comunică nu

numai cunoștințe, informații ci și atitudini, sentimente și convingeri. Se comunică prin cuvânt,

gest, mimică, prin întraga conduită. Relația educativă este complexă, determinată de numeroși

factori; se realizează între componentele globale ( educator-educat ). Acțiunea educatorului este

directă, intenționată, conștientă, orientată de scopuri și obiective care anticipează transformări în

comportamentul învățat al educatului. Acesta nu asimilează automat, el fixează, filtrează,

prelucrează activ, include cele învățate în propriile structuri.

O diferență a educației formale a fost dată de către Philip Coombs în 1973, conform căreia,

educația formală este „sistemul educațional structurat ierarhic și gradat cronologic, pornind de la

școala primară și până la universitate, care include, în plus față de stdii academice, o varietate de

programe de specializare și instituții de pregătire profesională și de activitate full-time”.

Educația nonformală a fost definită de J.Kleis drept „orice activitate educațională,

intenționatăși sistematică, desfășurată de obicei în afara școlii tradiționale, al cărui conținut este

adaptat nevoilorindividului și situațiilor speciale în scopulmaximalizării problemelor cu care se

confruntă acesta în sistemul formal (stresul notării în catalog, disciplina impusă, efectuarea

temelor,etc.)

Educația informală se referă la experiențele zilnice ce nu sunt planificate sau organizate și

conduc către o învățare informală când aceste „experiențe sunt interpretate de către cei mai în

vârstă, sau de către membrii comunității ele se constituie in educație informală”. Educația

informală este procesul care se întinde pe toată durata vieții, prin care individul dobândește

informații, își formează priceperi și deprinderi, își structurează convingerile și atitudinile, se

dezvoltă prin intermediul experiențelor cotidiene .

Funcția fundamentală a educației este aceea de a vehicula, selecta, actualiza și valorifica

experiența socială în vederea asigurării rapide a individului în societate și prin aceasta, în

vederea crearii premiselor autodeterminării individului ca factor de progres social. Prin educație

în principal, omul trece de la starea de existență pur biologică la cea de existență socială. Dacă

omul ar fi la naștere înzestrat prin ereditate, cu posibilitățile adultului, nu ar exista educație. În

ceea ce privește procesul devenirii omului ca ființă socială nu este nici o deosebire între copilul

născut într-o mare metropolă și cel născut într-un trib primitiv, întrucât amândoi trebuie să învețe

totul. O parte a învățării este rezultatul contactului spontan al omului cu diferite aspecte ale vieții

sociale, dar cea mai consistentă parte a învățării se acumulează prin instruire, prin forme

organizate și sistematice.

Piaget considera că școala trebuie să fie concepută ca un centru de activități reale,practice,

desfățurate în comun, în așa fel ca inteligența logică să se formeze în funcție de acțiunea și de

schimbările sociale.

Educația reprezintă astfel activitatea psihosocială cu funcție generală de formare-dezvoltare

permanentă a personalității umane pentru integrarea socială optimă, angajată conform

finalităților asumate, la nivel de sistem și de proces, proiectate, realizate și dezvoltate prin acțiuni

specifice având ca structură de bază corelația subiect ( educator ) – obiect ( educat ), într-un

context deschis, (auto)perfectabil.

„Educația este una din cele mai mărețe invenții ale geniului uman, invenție care ascunde în

sine marele secret al perfecțiunii ființei umane” declara imperativ IM.Kant. Propundu-și să

dezvolte în individ toată perfecționarea de care este capabil, educația este factorul fundamental al

devenirii și perfecționăriiacestuia, mai mult, este o dimensiune constituitivă a ființei umane.

„Omul nu poate deveni om decât prin educație” ne spune același autor, ceea ce înseamnă că

prin simpla naștere, omul nu este încă om, educația fiind aceea care-l transformă dintr-o

potențialitate, ceea ce este la naștere, ăntr-o personalitate autentică și eficiență, ca devenire prin

educație .

BIBLIOGRAFIE

Cairov, I.A. –„Pedagogia”, Ed.De Stat „ Pedagogie și psihologie”, 1949

Golu, P. , Verza, E. , Zlate, M.- „Psihologia copilului”, manual pentru clasa a XI a, Școli

normale , EDP, București, 1998

Hayes, N. , Orell, S. – „Introducere în psihologie”, Ed.ALL , București, 1997

Ionescu, M. , Chiș, V. – „Pedagogie-suporturi pentru formarea profesorilor”, Ed.Presa

Universitară Clujeană, 2001

Nicola, I. – „Pedagogie”, EDP, București, 1994

Nicola, I. , Farcaș, D. – „Pedagogie generală”, manual pentru clasa a IX a, Școli normale,

EDP, București, 1995