www.mnt-leonida.ro

MEMORIAE INGENII

130ANI3-27 octombrie

2013

Mi-Du

10-18hStr. Candiano Popescu 2Sector 4, BucurestiPARCUL CAROL

(Luni si Marti inchis)

AD TON RO IFDE

ZU EEM

EVENIMENTEXPOZIȚIONALOMAGIAL

ISS

N 1

84

1-15

68

Octombrie 2013

MEMORIAE INGENIIMEMORIAE INGENIIwww.mnt-leonida.ro

ISSN 1841-1568

Octombrie 2013

SUMARExerciţiu de memorie / Cristina UNTEA

Muzee şi fondatori / Laura Maria ALBANI, Director Muzeul Național Tehnic“Prof. Ing. Dimitrie Leonida”

Viaţa şi opera baronului Samuel von Brukenthal / Prof. univ. dr. Sabin Adrian LUCA,Director General Muzeul Național Brukenthal - Sibiu

Grigore Antipa - Fondatorul instituţiei care îi poartă numele şi inventatorul expoziţiilor muzeale, dioramatice / Dumitru MURARIU, Director General al Muzeului Național de Istorie Naturală “Grigore Antipa“

Alexandru Tzigara-Samurcaş: un părinte fondator / Dr. Virgil Ștefan NIȚULESCU,Director General Muzeul Național al Țăranului Român

Dimitrie Gusti (1880-1955) / Conf. Univ. dr. Paula POPOIU, Director GeneralMuzeul Național al Satului “Dimitrie Gusti”

Momente şi personalităţi ce au marcat înfiinţarea şi evoluţia Muzeului Ştiinţei şi Tehnicii „Ştefan Procopiu” din Iaşi / Ing. Teodora-Camelia CRISTOFOR, muzeografMuzeul Științei și Tehnicii „ŞTEFAN PROCOPIU” din IAŞI

George Enescu – date biografice / dr. Adina SIBIANU, muzeografMuzeul Național “George Enescu”

Observatorul Astronomic „Amiral Vasile Urseanu” și ctitorul său / Ref. Mihai Dascălu,Muz. Șonka Adrian

Muzeul Municipal Râmnicu Sărat – consideraţii asupra istoricului constituirii colecţiilor / Marius NECULAE, Roxana VIŞAN

Dimitrie Leonida - promotor al construirii unei reţele de canale navigabile interioare în România / Aurel TUDORACHE, muzeograf Muzeul Național Tehnic “Prof. Ing. Dimitrie Leonida”

Dimitrie Leonida – una din luminile Fălticenilor / Ovidiu MUSTAȚĂ

Povestea fotografiei (scurtă cronologie a tehnicii fotografice) / Ing. Nicu DUMITRACHE,Muzeul Național Tehnic “Prof. Ing. Dimitrie Leonida”

Generatorul de abur Vuia-Yvonneau / Dan ANTONIU

Drumurile mele toate... - Ştefania Mărăcineanu - / Ing. Dănuţ ŞERBAN

CNV – cât corespundem necesităților viitorului? / prof . Marin Lucian Mihai,Centrul de Creativitate Benefică

1

2

5

13

18

20

24

36

41

43

48

52

55

62

65

67

Director Muzeul Naţional Tehnic „Prof. Ing. Colectivul de redacţie Adresa redacţieiDimitrie Leonida” – Laura Maria ALBANI Aurel TUDORACHE – muzeograf pr. Muzeul Naţional Tehnic “Prof. Ing. Dimitrie

Olimpia DĂNCESCU – inginer specialist Leonida”Redactor şef Natalia POPESCU – subinginer pr. Bucureşti, sector 4, str. Candiano Popescu nr. 2Cristina UNTEA Lucian Mihai MARIN – profesor Creativitatea Tel/fax 021.336.77.77

benefică www.mnt-leonida.ro

Responsabilitatea informaţiilor publicate în această revistă aparţine autorilor articolelor.

1

MEMORIAE INGENII

Exerciţiu de memorie

Cristina UNTEA

Cum să descrii în cuvinte obișnuite efortul fonda-

torilor de muzee care au câștigat astfel una din probele

de foc ale spiritului în cultura româneasca? Cum să

explici în câteva fraze strădania acelor oameni care au

înțeles că pentru a face ceva durabil trebuie să te dedici

total și definitiv, pentru că altfel jumătățile de măsură

nasc jumătăți de măsură?

Poate că inițial au fost simpli colecționari, poate

că au știut de la început că trebuie să creeze un loc

în care să tezaurizeze memoria, gândurile și trăirile

epocii; finalul, însă, a fost același: fondatorii insti-

tuțiilor muzeale au reușit să se detașeze de ei înșiși și să

redea celor mulți o parte din visele neamului, o istorie

menită a crea în continuare istorie.

Astăzi putem spune că și-au împlinit visul: muzeele

fondate de ei ne onorează dar ne și obligă în același

timp ! Spiritul de sacrificiu, munca, ambiția, curajul,

consumul de resurse nervoase și, deloc în ultimul

rând, materiale, au făcut ca, în ciuda opreliștilor și

piedicilor apărute, acei oameni minunați să reușească!

O lecție a dăinuirii, o lecție pentru noi, cei de azi,

pentru noi, cei de mâine: a venit momentul să-i apre-

ciem așa cum merită, să le valorificăm eforturile, și,

mai bine mai târziu decât niciodată, să îi recunoaștem

atât ca etaloane ale viitorului lor cât și ale viitorului

nostru!

Prin articolele cuprinse în acest număr aniversar,

dedicat atât fondatorilor de muzee cât și împlinirii

a 130 de ani de la nașterea celui ce a fost profesorul

Dimitrie Leonida, încercăm să facem un exercițiu

de memorie, contribuind la transferul permanent al

tuturor acestora: din trecutul lor în prezentul nostru!

MEMORIAE INGENII

2

Muzee şi fondatori

Laura Maria ALBANI Director Muzeul Național Tehnic “Prof. Ing. Dimitrie Leonida”

Cei dintâi colecţionari de artă din România, atestaţi

documentar, apar către sfarşitul secolului al XVIII-lea

şi în prima jumatate a secolului al XIX-lea. Vorbind

despre ei, vorbim de fapt despre primii fondatori de

muzee sau pinacoteci, fie că le-au fondat direct, fie că

au contribuit la fondarea lor prin donaţii substanţiale.

Baronul Samuele Brukenthal işi construieşte la

Sibiu o clădire monumentală în stilul epocii care să-i

servească drept locuinţă proprie şi totodată ca adapost

celor circa 16.000 de volume şi cărţi (manuscrise

rare) şi al colecţiilor proprii de artă, arheologie si

numismatică. Tablourile proveneau în parte din

colecţia imperială vieneză, din colecţia Reitzer şi altele.

Conform clauzelor testamentare ale donatorului,

muzeul Brukenthal se deschide pentru prima oară

ca instituţie publică “în luna februarie a anului

1817, în cadrul unei festivităţi care a avut loc în aula

Gimnaziului Evanghelic din Sibiu”.

După Muzeul Bruckental din Sibiu, o instituţie

similară, dublată şi de “Şcoala frumoaselor arte” se

inaugurează la Iaşi în ziua de 26 octombrie 1860,

datorită pictorului Gheorghe Panaiteanu – Bardasare,

Pinacoteca-Muzeu naţional de pictură din Moldova.

La inaugurare sunt expuse 103 lucrări donate de

Sofronie Virnav, Costache Negri si Costache Dosiade.

Îi putem considera pe cei trei nu donatori ci fondatori

ai Pinacotecii moldovene..

Colecţiile muzeului de etnografie si artă

natională, azi Muzeul Ţăranului Român, fondat

de către Al. Tzigara-Samurcas în 1906, dovedesc o

nouă deschidere culturală. Cercetările arheologice,

istorice, etnografice, tehnice au condus în perioada

interbelică la deschiderea de noi muzee şi crearea unei

reţele muzeale. Autoritatea de necontestat a liderilor

comunităţii muzeografiei interbelice: Nicolae Iorga,

Al. Lepădatu, Grigore Antipa, Al. Tzigara-Samurcas,

Boroş Ioan, Dimitrie Gusti, Vasile Pârvan, George

Oprescu, Virgil Vatasianu, Romulus Vuia, Laszlo

Ferenc, a contat covârşitor pentru dezvoltarea

patrimonial muzeal, sporind capacitatea corectă de

reflectare a istoriei. Dimitrie Leonida se alatură acestor

minţi luminate, în 1909, dar pe profil tehnic.

O puzderie de muzee săteşti, şcolare îndeosebi,

iniţiate de lideri locali s-au adaugat reţelei muzeale,

sporind cunoaşterea istoriei prin contribuţiile unor

inimoşi pioneri atenţi la ceea ce Grigore Antipa a

iniţiat ca mişcare. Savantul lăsase în 1935 un Plan

pentru Muzee, unde se precizează ca “fiecare muzeu e

o problemă specială şi cel care îl organizează trebuie

să ştie dinainte ce vrea, ce poate şi ce trebuie să facă,

pentru a-şi organiza astfel colecţiile sale, conform unui

plan bine chibzuit, determinat de condiţiile fiecarei

regiuni, localităţi şi de aptitudinile şi nevoile culturale

ale populaţiei ei” (Grigore Antipa, Despre muzeeele

săteşti)

În a doua jumatate a secolului XIX-lea şi începutul

secolului XX-lea, numărul fondatorilor de instituţii

muzeale sau a stimulatorilor activităţii acestora prin

felurite donaţii, creşte.

Kalinderu fondează muzeul care îi va purta numele,

dr. V.A. Ureche inaugurează la Galaţi o importantă

bibliotecă, dr Constantin Esarcu işi lasă averea,

inclusiv colecţia de artă, Ateneului Român, fondat tot

de el, Virgil Cioflec formează una din cele mai

preţioase colecţii ale vremii, sau colecţionarii

3

MEMORIAE INGENII

Alexandru Vlahută, Vasile Gheorghe Mortun,

Anastase Simu, profesor dr. Ion Cantacuzino sau

Alexandru Bogdan-Pitesti, Kricor H. Zambaccian

nu au fost numai colecţionari de artă avizaţi ci şi-au

pus atât harul cât şi îndemanarea în ale scrisului sau

oratoria în slujba artelor în general.

Secolul al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea

sunt semnificative şi pentru comerţ industrializare,

învăţământ. Atât Bucureştiul cât şi alte oraşe capătă

o dezvoltare culminantă. Se construiesc palate, şcoli,

edificii monumentale pentru instituţiile de interes

public, se trasează bulevarde, se amenajează grădini.

În 1857 Bucureştiul a fost primul oraş din lume care a

introdus iluminatul cu petrol lampant, în 1882 a fost

inaugurat iluminatul public electric, iar în 1892 a fost

construită uzina electrică Grozaveşti, apare tramvaiul

cu cai numit tramcar, în 1894 are loc inaugurarea

primei linii de tramvai electrice, se inaugurează gări

şi se dezvoltă liniile de cale ferată, se aduce primul

automobile electric cu acumulatoare fabricat in

Germania. Se începe construcţia unei vaste reţele de

canale pentru drenarea apelor menajere şi cele de

ploaie, se înfiinţează Compania Opera Română, se

ridică edificiu emblematic Ateneul Român. In 1908 se

pune in funcţiune uzina electrica Filaret.

În Bucureşti, la Sfârşitul secolului al XIX-lea este

perioada în care se construiesc marile Palate: Palatul

Justiţiei, Palatul Agriculturii, Palatul Poştelor – astazi

Muzeul Naţional de Istorie a României, Palatul Casei

de Economii şi Consemnaţiuni, Palatul Bursei – ulteri-

or Biblioteca Naţională.

Se ridică edificiul Muzeului de Istorie Naturală

“Grigore Antipa”, sub directa coordonare a

profesorului Grigore Antipa în anul 1908, muzeu

ce fusese înfiinţat în anul 1834 de catre domnul

Ghica la propunerea fratelui sau prinţul Ghica. Şi

tot în 1908, dupa doi ani de la construirea la Filaret

a Obsorvatorului Astronomic, ia fiinţă primul

Observator Popular în casa amiralului Vasile Urseanu,

la inceput pinacoteca şi apoi Observator Astronomic

de unde s-a putut observa prima oară bolta înstelată.

Palatul Cantacuzino de pe calea Victoriei, o

bijuterie barocă, a fost clădit tot la sfarşitul sec XIX de

arhitectul Ion Berindey pentru Grigore Cantacuzino.

Soţia sa, Maruca Rosetti, devine mai târziu soţia

compozitorului George Enescu iar palatul care rămâne

în propietatea acesteia devine din 1956 casa dedicată

compozitorului George Enescu.

Cea mai prosperă perioadă a Romaniei a fost cea

interbelică, Bucureştiul continuând să fie principa-

lul centru industrial al ţării dar şi centru cultural.

Procesul de industrializare se intensifică. În 1921 se dă

în folosinţă Aeroportul Băneasa, iar în 1931 se înfi-

inţeaza Societatea de Transport Aerian SARTA, care

în 1933 se transformă în Liniile Aeriene Române. Din

1928 se pot asculta primele emisiuni Radio emise de

Radiodifuziune în mod regulat pe unde medii apoi şi

pe unde scurte, în 1929 se incepe construcţia im-

pozantului sediu al Băncii Naţionale, în 1933 se inaltă

modernul Palat al Telefoanelor şi se ridică, din beton

armat şi granit Arcul de Triumf, care fusese construit

în 1922 din lemn şi stuc. In acelaşi an, 1936, sociologul

Dimitrie Gusti înfiinţează Muzeul Satului, se începe

amenajarea Parcului Herestrău, Parcul Naţional Carol

II, iar la intrarea de langă Arcul de Trumf, se deschide

Pavilionul Televiziunii unde “oricare vizitator putea

să-şi transmită vocea şi imagine pe ecran”. Aparatura

adusă de Philips constituia “cel mai modern post de

emisiune al lumii”.

În toata această perioadă tumultuoasă, cu trans-

formări accelerate, în care atât cultura cât şi tehnica,

comerţul, finanţele sunt în plină expansiune, un

tânăr inginer, cu studii efectuate la Charlotenburg, în

Germania, Dimitrie Leonida, minte genială a acelor

timpuri, propune încă din anii facultăţii construirea

unei reţele de metrou, iar proiectul de diplomă cu

tema “Complexul hidroenergetic al Bistriţei lângă

Bicaz, devine în 1960 realitate. Din 1908 se ocupă

asiduu de introducerea iluminatului electric în

Capitală şi işi urmează visul: electrificarea ţării.

MEMORIAE INGENII

4

Dimitrie Leonida a gândit că dezvoltarea indus-

trială din Europa dar şi ceea ce stă la baza dezvoltării

ulterioare în timp a României trebuie conservat şi

expus pentru ca oamenii să cunoască originea noilor

invenţii, a tehnologizării galopante, prefigurând ideea

înfiinţării unui Muzeu Tehnic pe care l-a şi fondat

în 1909, după modelul mai noului înfiinţat Muzeu al

Tehnicii din Munchen, astfel alăturându-se fondato-

rilor muzeelor contemporani lui şi viitorilor.

În toate muzeele naţionale patrimoniul îi repre-

zintă, colecţiile fiind dezvoltate după cele ce privesc

valoarea, importanţa şi specificacitatea artefactelor.

În lumea contemporană identităţile culturale nu se

pot concepe în afara tezaurului muzeal, muzeele

exprimând spiritul vremii în care trăim, aspiraţiile şi

orizonturile noastre.

Pentru Muzeul Naţional Tehnic prof. ing. Dimitrie

Leonida anul 2013 este un an aniversar marcat de

împlinirea a 130 de ani de la naşterea fondatorului

său. Puţini oameni au curajul, voinţa şi tenacitatea

de a transforma un vis în realitate, Dimitrie Leonida

a demonstrat că se poate, iar astazi il sărbătorim,

invitând langă noi, spre cinstirea lui şi a principalilor

fondatori de muzee, spre faima instituţiilor pe care

le-au creat, ce dăinuie şi azi, pe cei de-o seamă, mari

personalităţi ale vieţii româneşti de excepţie:

DIMITRIE LEONIDA

Muzeul Naţional Tehnic

„Prof. Ing. Dimitrie Leonida”

SAMUEL von BRUCKENTHAL

Muzeul Naţional Brukenthal - Sibiu,

GRIGORE ANTIPA

Muzeul Naţional de Istorie Naturală

„Grigore Antipa”,

ALEXANDRU TZIGARA-SAMURCAŞ

Muzeul Naţional al Ţăranului Român,

DIMITRIE GUSTI

Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti”,

Muzeul Naţional „George Enescu”,

VASILE URSEANU

Observatorul Astronomic Amiral „Vasile Urseanu”,

ADRIAN NĂSTASE

Muzeul Naţional al Cărţii şi Hărţilor Vechi,

În perioada 3-28 octombrie 2013, la sediul Muzeul

Naţional Tehnic „Prof. Ing. Dimitrie Leonida”, din

Parcul Carol, FISE Electrica Serv SA reuneşte muzee

cu profil atât de diferit într-o expoziţie de excepţie,

promovând astfel, într-un mod inedit, pe acei creatori

de valori culturare care prin gestul lor au intrat în

istoria timpului.

5

MEMORIAE INGENII

Viaţa şi opera baronului Samuel von Brukenthal

Prof. univ. dr. Sabin Adrian LUCA Director General Muzeul Național Brukenthal - Sibiu

Viaţa şi opera baronului Samuel von Brukenthal

sunt parte integrantă din istoria Muzeului Naţional

Brukenthal din Sibiu, o instituţie care s-a dezvoltat

pornind de la colecţiile fondatorului său, îmbogăţin-

du-se în timp prin donaţii, achiziţii, săpături arheo-

logice şi custodii particulare sau instituţionale (între

care menţionăm în primul rând pe cele ale parohiilor

evanghelice ale saşilor transilvăneni).

Samuel von Brukenthal (26 iulie 1721, Nocrich – 9

aprilie 1803, Sibiu) a fost unul dintre cei 6 copii (2 fii

şi 4 fiice) ai judelui regal Michael Brekner din Nocrich

(jud. Sibiu) şi al Susannei von Heydendorf. Fiu al unui

jude regal ridicat din rândurile ţărănimii înstărite,

Michael Brekner a fost înnobilat de către împăratul

Carol VI (8 iunie 1724) pentru credinţa dovedită

în timpul Răscoalei curuţilor (1703-1711). Susanna

Conrad von Heydendorff, mama lui Samuel von

Brukenthal (a doua soţie a lui Michael Brekner) a fost

fiica unui consilier gubernial (înnobilat în 1696) şi a

unei fiice de preot.

MEMORIAE INGENII

6

Samuel von Brukenthal a făcut studiile primare în

Nocrich, iar pe cele gimnaziale la Colegiul Unitarian

din Târgu Mureş sau la Cluj, spre a-şi însuşi latina

şi maghiara, continuându-le la Sibiu. După moartea

tatălui său (1736), Samuel îşi începe serviciul în

administraţie, la Sibiu, unde a fost cancelist al

Cancelariei guberniale (1741-1743). A plecat apoi

să îşi continue studiile în străinătate, în domeniul

dreptului, la Halle (începând cu 11 mai 1743) şi mai

târziu la Jena (1744). La 2 martie 1743 a devenit

membru al lojei francmasonice vieneze Aux Trois

Canons (fondată în 1742). Cu aprobarea lui Friedrich

II, regele Prusiei, a înfiinţat la Halle loja francmasonică

Aux Trois Clefs ďOr (1743), ca filială a lojei Aux

Trois Globes din Berlin (fondată în 1740). Revenit în

Transilvania ca urmare a izbucnirii Războiului Silezian

între Imperiul habsburgic şi Prusia, s-a căsătorit în

1745 cu Sophia Katharina Klockner von Klocknern

(1725-1782), fiica unui primar al Sibiului şi nepoată de

fiică a unui meşter aurar, o femeie frumoasă, bogată

şi inteligentă, cu care a avut o singură fiică, Elisabeth

Sophia (1749-1753). Ca urmare a acestei căsătorii,

Samuel dobândeşte cetăţenia sibiană (indigenatul) şi

este angajat ca secretar judiciar adjunct, iar în 1749

devine prim secretar judiciar. La 8 martie 1753 a

întreprins o călătorie la Viena, în intenţia de a solicita

împărătesei Maria Theresia o slujbă în Transilvania.

Remarcat cu prilejul audienţei (25 martie 1753) pentru

calităţile sale de jurist şi diplomat, dar ajutat probabil

şi de relaţiile sale francmasonice, a început o carieră

de excepţie pentru un tânăr care nu aparţinea vechii

aristocraţii şi care nu era nici catolic, ci de confesiune

evanghelică: în 1754 devine secretar gubernial (poziţie

pe care nici un sas nu o deţinuse anterior), în 1759-

1760 este deputat al naţiunii săseşti la Viena, în 1760

consilier gubernial titular, în 1761 este ales comite al

saşilor, iar în 1762 devine cancelar provincial şi este

ridicat la rangul de baron ereditar. În 1765 devine şeful

cancelariei aulice şi primeşte Crucea Mică a Ordinului

“Sf. Ştefan” al Ungariei. În 1774, ca urmare a vacanţei

postului de guvernator, devine preşedinte gubernial,

iar în 1777 este numit, în sfârşit (dar fără ca Maria

Theresia să-şi fi înştiinţat coregentul, pe fiul ei Iosif II),

guvernator al Transilvaniei, funcţie pe care o deţine

până în 1787.

Samuel von Brukenthal a fost singurul guvernator

de origine săsească al Transilvaniei, singurul ei

guvernator protestant şi, totodată, unul dintre puţinii

guvernatori din vremea Mariei Theresia pe care

succesorul ei, Iosif II, i-a păstrat în funcţie, ca urmare

a serviciilor sale credincioase şi a calităţilor pe care le

dovedise.

Şederea prelungită la Viena l-a pus pe von

Brukenthal în contact cu mediile oficiale, cu francma-

soneria, cu colecţionarii aristocraţi, cu savanţii şi cu

negustorii de carte, de artă şi de antichităţi şi a stimulat

pasiunea sa de a colecţiona. Ca înalt funcţionar al

Imperiului, a contribuit la modernizarea Transilvaniei

prin implicarea sa activă în reforma administraţiei

(noul sistem de impozitare, ridicarea Transilvaniei

la rangul de Mare Principat ereditar) şi a justiţiei

(dezincriminarea vrăjitoriei, abolirea unor pedepse

degradante, organizarea curţilor permanente de

judecată ale comitatelor), dar şi în organizarea graniţei

militare, în dezvoltarea agriculturii şi a mineritului, în

realizarea unor proiecte de asistenţă socială promovate

de către Maria Theresia. A propus însă şi unele măsuri

care, din înalte raţiuni de stat, nu s-au bucurat de

aprobarea autorităţilor imperiale, precum organizarea

unei universităţi protestante (care contravenea politicii

confesionale a Casei de Habsburg), dar şi o alta, de

tradiţie medievală, dar evident contraproductivă

din punct de vedere al veniturilor fiscului – aceea

de expulzare a evreilor din Transilvania sau de

concentrare a lor într-un ghetto la Alba Iulia (1780 şi

1782). Cunoştinţele sale enciclopedice, buna înţelegere

a complexelor realităţi şi a delicatului echilibru de forţe

din Transilvania, spiritul său de prevedere, hărnicia sa

deosebită, dar şi abilitatea de a se folosi de relaţiile pe

care le avea şi de împrejurările favorabile au asigurat

7

MEMORIAE INGENII

durata relativ îndelungată a mandatului său.

Pentru a preveni dispersarea colecţiilor şi a averii

sale, Samuel von Brukenthal a recurs la o formă de

testament puţin obişnuită în epocă în Transilvania,

aceea a fideicomis-ului, instituind la 3 ianuarie 1802

un moştenitor universal în persoana baronului

Johann Michael Joseph von Brukenthal (1781-1856),

fiul minor al unui nepot de frate, care avea obligaţia

de a transmite în linie masculină această moştenire

unui moştenitor

universal. Preţioasele

sale colecţii (pe care

a continuat să le

îmbogăţească şi în

perioada de după

1790) urmau să

intre în proprietate

Gimnaziului

Evanghelic C. A. din

Sibiu şi să devine

accesibile publicului

în anumite zile şi

la anumite ore, iar

pentru conservarea

acestor colecţii s-a

prevăzut acumularea

unui capital de 36 000 florini, rezultaţi din lichidarea

unei părţi din averea sa mobilă. Potrivit dorinţei sale

testamentare, după stingerea liniei masculine a

familiei (1872) averea baronului Samuel von

Brukenthal, la care s-au adăugat averea fratelui

propriului său moştenitor universal, a baronului

Georg Peter Carl von Brukenthal (1784-1857), care

achiziţionase numeroase moşii şi apoi şi Palatul

Brukenthal, prin fideicomis-ul nepotului acestuia din

urmă, baronul Franz Josef von Brukenthal (1803-

1867), devenit moştenitor universal al unchiului său, a

revenit Bisericii Evanghelice C. A. din Sibiu.

După rezolvarea problemelor legate de prima

contestare a testamentului şi de dificultatea acumulării

capitalului prevăzut pentru conservarea colecţiilor,

Muzeul Baronial Brukenthal (Baron Brukenthal’sches

Museum), cum avea să se numească oficial până în

1948 instituţia culturală întemeiată de către fostul

guvernator al Transilvaniei, a putut fi deschis accesului

public, în data de 25 februarie 1807. Era astfel cel mai

vechi muzeu din Europa de Sud-Est, unul dintre cele

mai vechi muzee de pe teritoriul Imperiului habsbur-

gic şi, totodată, unul dintre cele mai vechi muzee

private din lume. Voinţa de a contribui prin colecţiile

strânse cu atâta cheltuială şi pasiune la progresul

general prin intermediul unei instituţii de cultură a

cărei administrare a fost încredinţată Bisericii căreia

îi aparţinea constituie, de fapt, expresia cea mai

elocventă a faptului că baronul Samuel von Brukenthal

a înţeles să acţioneze nu numai în timpul vieţii, ci şi

după moarte în conformitate cu deviza familiei sale:

fidem genusque servabo (“voi sluji credinţa şi

neamul”). Prin aceasta, el a devenit un model

chiar pentru membrii familiei sale, ca şi pentru alţi

reprezentanţi ai comunităţii săseşti şi chiar pentru

colecţionarii sibieni, în general.

Prin activitatea sa de colecţionar, prin pasiunea

sa enciclopedică pentru ştiinţă şi artă, dar mai ales

MEMORIAE INGENII

8

prin opera sa culturală, care constă în a pune cu

generozitate la dispoziţia publicului larg, spre educare

şi delectare, colecţiile strânse de-a lungul vremii,

baronul Samuel von Brukenthal poate fi considerat

cel mai important reprezentant al iluminismului în

Transilvania şi unul dintre marile personalităţi ale

culturii iluministe din Europa Centrală. Recunoaşterea

meritelor culturale ale baronului de către lumea

ştiinţifică a început să se manifeste relativ curând după

moartea sa, dar mai ales în a doua jumătate a sec. XIX,

o dată cu structurarea unor forme instituţionale de

dezvoltare şi difuzare a culturii şi, mai ales, pe măsură

ce colecţiile sale încep să fie tot mai bine cunoscute

lumii ştiinţifice europene. Aşa cum s-a mai remarcat,

Samuel von Brukenthal a avut viziunea rostului

colecţiei sale de a contribui în viitor la educarea

societăţii, de vreme ce după moartea sa, ea trebuia să

intre în proprietatea Gimnaziului Evanghelic, să îşi

păstreze integritatea, să fie conservată şi chiar dezvol-

tată şi, mai ales, să devină accesibilă vizitatorilor.

Datorită viziunii lui Samuel von Brukenthal asupra

rostului social al colecţiei sale, Sibiul, un oraş de la

marginea de răsărit a Imperiului habsburgic, a intrat

în dialog cu Europa, ceea ce a stimulat dezvoltarea

culturii aici şi în întreaga regiune învecinată. După

cum menţionează un ghid al oraşului Sibiu, baronul

a permis vizitarea colecţiilor sale de către “străinii

distinşi şi cunoscători” încă din 1790, când Revoluţia

franceză, recunoscând dreptul cetăţenilor la cultură,

a făcut posibilă vizitarea colecţiilor care aparţineau

statului. Potrivit unei menţiuni din Almanach de

Vienne (1773), colecţia de pictură a baronului Samuel

von Brukenthal, adăpostită în clădirea Cancelariei

Transilvaniei, era încă de pe atunci una dintre cele

mai importante colecţii private de pictură din capitala

Imperiului Habsburgic. Călătorii străini care au trecut

prin Sibiu, atât cei din Europa Centrală şi Occidentală

(germani, englezi), cât şi cei din Imperiul otoman

(ambasada turcă în 1791, boierul Dinicu Golescu,

în 1826) i-au putut admira colecţiile şi, indiferent de

opinia lor despre valoarea acestora, le-au remarcat

semnificaţia culturală într-un oraş de la frontiera

Imperiului habsburgic.

În spiritul tradiţiilor umaniste mai vechi, din

Renaşterea târzie, prezente într-o oarecare măsură şi în

Transilvania, dar şi a dorinţei de cunoaştere enciclope-

dică specifice Epocii Luminilor, baronul a fost interesat

de cartea veche şi rară din sec. XV-XVII, din cele mai

diferite domenii, de la teologie la literatura clasică, la

filosofie, la lucrările ştiinţifice (scrise în principalele

limbi de cultură ale vremii, latina, franceza şi italiana,

dar şi în germană şi engleză), dar şi de colecţionarea

monedelor, a antichităţilor, a operelor de artă, iar mai

târziu şi a mineralelor. În achiziţionarea tablourilor, a

lucrărilor de grafică, a cărţilor, monedelor şi medaliilor

etc., baronul Samuel von Brukenthal a fost sfătuit de

diferiţi artişti, savanţi sau cunoscători. Inventarierea

colecţiilor s-a datorat de asemenea unor astfel de

colaboratori ai baronului şi a început, în unele cazuri,

încă din timpul vieţii sale, iar primele încercări

de atribuire, respectiv de identificare a pictorilor

reprezentaţi prin lucrări în colecţia de pictură a

baronului au fost rezultatul corespondenţei purtate

de baron cu colaboratorii săi sau cu diferiţi savanţi şi

cunoscători. Aceste activităţi au fost apoi continuate de

către custozii muzeului, pe durata întregului sec. XIX

şi până în prezent. Chiar dacă rămâne legat de tradiţia

mai veche a “cabinetelor de curiozităţi”, ca urmare a in-

teresul său pentru monede, medalii, minerale şi pietre

gravate, Samuel von Brukenthal întruchipează, prin

biblioteca sa, tipul colecţionarului iluminist, informat,

al sec. XVIII, iar modelul pe care l-a adoptat pentru

formarea, organizarea şi sistematizarea colecţiilor sale

după principii ştiinţifice este unul specific Europei

Centrale în acea perioadă. O explicaţie a acestei

particularităţi ar putea-o reprezenta proiectul său de

constituire a unei universităţi protestante, căreia dorea

poate să-i lase prin moştenire colecţiile sale, strânse

cu gândul la binele general. Baronul dorea foarte mult

să sporească calitatea învăţământului chiar şi în forma

9

MEMORIAE INGENII

existentă, permisă de către autorităţile habsburgice,

a Gimnaziului Evanghelic din Sibiu, căruia i-a lăsat

moştenire colecţiile sale şi astfel a prevăzut ca o parte

din dobânzile capitalului de 8 000 florini, pe care l-a

stabilit în beneficiul Bisericii Evanghelice din Sibiu şi

a menţionatului gimnaziu să fie folosită pentru o mai

bună plată a profesorilor şi de asemenea pentru plata

unui instructor de desen şi meserii.

Interesul baronului Samuel von Brukental pentru

antichităţile greceşti şi romane se datorează culturii

umaniste pe care şi-a format-o încă

din vremea studiilor gimnaziale.

Dintre antichităţile care au aparţinut

cu certitudine colecţiei fondatorului

muzeului sibian, cele mai impor-

tante sunt, desigur, tot monumentele

epigrafice şi sculpturale romane.

Lor li se adaugă un număr de alte

“curiozităţi” din diferite epoci (ce-

ramică, donariul paleocreştin de la

Biertan etc.), poate chiar antichităţi

egiptene, cum credem că ar sugera

reprezentarea unei statuete funerare

(ushebti) sau a unui sarcofag pe

amintita gravură cu portretul

baronului, executată de Johann Ernst Mansfeld. Spre

deosebire de cazul altor colecţii ale sale, în actualul

stadiu al cercetărilor, inventarul colecţiei arheologice

a fondatorului Muzeului este încă greu de reconstituit

cu suficientă precizie. Cel mai mare interes l-a stârnit,

încă de la începutul sec. XIX, statuia zeiţei Hekate,

care a şi prilejuit, de altfel, prima lucrare ştiinţifică

referitoare la o piesă a colecţiei aheologice a baronului,

mult înainte ca valoarea pinacotecii sale să fie unanim

recunoscută. Printre piesele păstrate în cabinetul de

antichităţi al baronului, colecţia de

camee şi geme antice, renascentiste

şi moderne, multe deja montate în

inele moderne, ocupă o poziţie aparte,

pentru că ea reprezintă o expresie a

pasiunii sale enciclopedice pentru

antichităţi, artă şi mineralogie.

Până în 1918, statul nu s-a implicat

în administrarea şi dezvoltarea

instituţiei fondată de Samuel von

Brukenthal, care funcţiona cu un

personal redus, ai cărei custozi erau

în general teologi sau profesori ai

unor gimnazii evanghelice şi a cărei

MEMORIAE INGENII

10

politică de dezvoltare era centrată pe prezentarea artei

şi civilizaţiei saşilor din Transilvania. În susţinerea

activităţii Muzeului s-a remarcat o serie de organizaţii

înfiinţate de către intelectualii saşi, precum Verein

für Siebenbürgische Landeskunde (fondată în 1840),

Siebenbürgischer Verein für Naturwissenschaften

(fondată în 1849), Siebenbürgischer Karpathenverein

(fondată în 1880), Sebastian Hann- Verein für

heimische Kunstbestrebungen (fondată în 1904)

şi Pflegerschaft zur Erwerbung und Erhaltung von

sächsischen Altertümern (fondată în 1918).

După 1918, în ciuda greutăţilor rezultate din

diminuarea capitalului ca urmare a cursului de schimb

al coroanei austro-ungare, dar beneficiind de sprijinul

manifestat sub diferite forme al comunităţii şi chiar de

mici subvenţii ale statului român (folosite însă mai cu

seamă pentru cumpărarea de literatură de specialitate

românească), Palatul Brukenthal a putut fi restaurat

şi extins în perioada 1928-1940, iar Muzeul şi-a putut

îmbogăţi colecţiile şi şi-a putut desfăşura activitatea de

cercetare şi valorificare a patrimoniului, rămânând în

continuare în proprietatea Bisericii Evanghelice C. A.

din Sibiu. În 1920, Muzeul Brukenthal înglobează şi

colecţiile Muzeului Societăţii Carpatine Transilvănene

(deschis în 1895), de la al cărei fondator, Emil Siegerus

(1854-1947), provine o importantă colecţie de lucrări

ale artiştilor plastici transilvăneni, de mobilier şi

documente.

Oraşul Sibiu nu a avut de suferit direct de pe urma

conflictelor militare, nici după intrarea României în

al doilea război mondial de partea puterilor Axei (22

iunie 1941), nici după lovitura de stat antifascistă de

la 23 august 1944 şi în cursul continuării războiului

de partea Naţiunilor Unite. Cu sprijinul voluntarilor

recrutaţi de către Grupul Etnic German, în primăvara

anului 1944 cele mai importante colecţii au fost totuşi

evacuate în biserica fortificată de la Agnita, de unde au

revenit treptat la Sibiu, din august 1945 până în prima

jumătate a anului 1946. În 1946 s-a avut în vedere

naţionalizarea Muzeului, la care însă s-a renunţat

temporar, până la adoptarea legislaţiei de naţionalizare

a principalelor mijloace de producţie şi a instituţiilor

private de învăţământ (1948).

Noul proprietar al Muzeului, statul socialist, nu a

respectat dispoziţiile testamentare ale fondatorului

său, ceea ce a avut grave urmări pentru integritatea

colecţiilor. Astfel, chiar în 1948 un număr de 19

tablouri aparţinând muzeului au fost “împrumutate”

Muzeului Naţional de Artă al României din Bucureşti,

unde au rămas până în noiembrie 2006. În 1960,

Arhivele Statului au preluat o parte din colecţia

de manuscrise a Muzeului Brukenthal. În 1974, în

vederea organizării Muzeului Naţional de Istorie al

Republicii Socialiste România, numeroase piese au fost

transferate la Bucureşti.

Încă de la începutul anilor ’50 au fost întreprinse

ample lucrări de restaurare a Palatului Brukenthal

şi de reorganizare a expoziţiilor în conformitate

cu cerinţele muzeologiei moderne, dar şi cu noile

orientări politico-ideologice. Politica de achiziţii şi

de valorificare a patrimoniului a vizat tot mai mult

accentuarea importanţei elementului românesc. În

1956 a fost reluată tipărirea buletinului Muzeului

(acum sub denumirea Studii şi comunicări), au

fost publicate ghiduri şi diferite alte materiale de

popularizare a colecţiilor. A fost reluată acum şi

comunicarea cu specialişti din străinătate, în vederea

unei mai bune valorificări a patrimoniului Muzeului,

în special lucrările de artă, care din 1962 au început

din nou să circule la expoziţii internaţionale. În

perioada 1948-1989 secţiile Muzeului s-au diversificat,

prin apariţia unor noi expoziţii şi a unor departamente

auxiliare, absolut necesare unei activităţi moderne de

cunoaştere, ocrotire şi valorificare a patrimoniului

cultural. În 1957, Muzeul de Ştiinţe Naturale, înfiinţat

de Societatea Transilvăneană pentru Ştiinţele Naturii,

a fuzionat cu Muzeul Brukenthal, devenind o secţie

a acestuia. În 1963 a fost înfiinţat Muzeul Tehnicii

Populare din pădurea Dumbrava (deschis festiv la

17 octombrie 1967), ca parte integrantă a secţiei de

11

MEMORIAE INGENII

etnografie. În 1966 a fost deschis Muzeul de Arme şi

Trofee de Vânătoare, numit în prezent după numele

fondatorului său, colonelul August von Spiess (1864-

1953), fost director de vânătoare al Casei Regale a

României (1921-1939). În 1972, într-o clădire în

care încă din sec. XVII a funcţionat o farmacie, a fost

înfiinţat Muzeul de Istorie a Farmaciei, care valorifică

vechea şi bogata tradiţie farmaceutică sibiană,

reprezentată de prima atestare a unei farmacii pe

teritoriul României (1494) şi de prezenţa la Sibiu,

ca bibliotecar al baronului Samuel von Brukenthal,

a părintelui homeopatiei, Samuel von Hahnemann

(1755-1843). În 1975, în cadrul Muzeului, a fost

înfiinţat Laboratorul Zonal de Restaurare şi Oficiul

pentru Patrimoniu.

În conformitate cu legislaţia care permitea retroce-

darea unor bunuri naţionalizate ale cultelor religioase,

Biserica Evanghelică C. A. a cerut retrocedarea

Palatului Brukenthal şi a colecţiilor care îî aparţinuseră

până în 1948. Cererea a fost găsită întemeiată la

21 noiembrie 2005, astfel că în martie 2007 statul

şi Biserica Evanghelică C. A. au căzut de acord să

administreze în comun Muzeul Brukenthal, care

reprezintă din acest punct de vedere un experiment

inedit în România. În anul 2007, când municipiul Sibiu

a devenit, alături de oraşul Luxemburg, una dintre

capitalele culturale europene, manifestările organizate

în cadrul Muzeului Naţional Brukenthal, ale cărui

spaţii şi expoziţii au fost cu acest prilej aproape

complet renovate, au contribuit din plin la reuşita

acestui mare proiect cultural, prin posibilităţile mai

bune de valorificare expoziţională şi ştiinţifică a

bogatului patrimoniu existent.

Muzeul Naţional Brukenthal se prezintă azi,

după renovarea majorităţii spaţiilor şi modernizarea

expoziţiilor sale permanente, ca fiind unul dintre cele

MEMORIAE INGENII

12

mai importante muzee din România, ca un muzeu

cunoscut în întreaga Europă nu numai prin vechimea,

mărimea şi calitatea colecţiilor sale, ci şi prin volumul

şi calitatea activităţii care se desfăşoară aici. Rezultatele

muncii de cercetare, de evidenţă, de conservare şi

restaurare a patrimoniului, experienţa acumulată

în activităţile educative se bucură de recunoaştere

atât în ţară, cât şi în străinătate, se concretizează în

participările la numeroase expoziţii şi manifestări

ştiinţifice interne şi internaţionale, în publicaţiile

ştiinţifice ale personalului (dintre care multe sunt

publicate în noul anuar, Brukenthal. Acta Musei şi în

colecţia de carte Bibliotheca Brukenthal), în premiile

şi distincţiile obţinute atât în ţară, cât şi în străinătate.

Muzeul Naţional Brukenthal a primit în mod repetat

recunoaşterea Ministerului Român al Culturii, pentru

succesul obţinut în promovarea patrimoniului muzeal

şi adaptarea la cerinţele publicului contemporan în

2007, ca şi pentru cel mai bun manageriat cultural în

anul 2008. De asemenea, Muzeul Naţional Brukenthal

nu este doar primul muzeu deschis pe teritoriul

românesc ci şi primul muzeu din România distins

cu Premiul Uniunii Europene pentru Patrimoniu

Cultural Europa Nostra 2010 şi primul muzeu din

România admis în Clubul de Excelenţă The Best in

Heritage de către European Heritage Association în

2011.

Interesul publicului pentru activitatea muzeului

îşi găseşte reflectarea nu numai în numărul mare de

vizitatori, în creştere continuă din 2007 şi care în

anul 2009 l-a situat în fruntea topului muzeelor din

România, ci şi în volumul vânzărilor de produse de

brand şi personalizate şi de publicaţii, în prezenţa

sa curentă în mass-media. Dorinţa fondatorului

Muzeului, de a contribui prin colecţiile sale variate şi

preţioase la dezvoltarea culturii, la progresul general

al Transilvaniei, a fost astfel îndeplinită, prin pasiunea

şi eforturile susţinute ale mai multor generaţii, de a

depăşi dificultăţile datorate vitregiilor vremurilor.

Legenda foto:Foto 1: Vedere din Sibiu / Foto 2: Samuel von Brukenthal / Foto 3:

Palatul Brukenthal – faţadă / Foto 4: Biblioteca Brukenthal / Foto 5: Muzeul de Istorie: Monede şi medalii / Foto 6: Muzeul de Istorie: Lapidariul roman / Foto 7: Muzeul de Istorie Naturală: Sectorul mineralogic / Foto 8: Trofeul Europa Nostra 2010

13

MEMORIAE INGENII

Grigore Antipa - Fondatorul instituţiei care îi poartă numele şi inventatorul expoziţiilor muzeale, dioramatice

Dumitru MURARIU Director General al Muzeului Național de Istorie Naturală “Grigore Antipa“

Există oameni care în trecera lor prin viaţă au avut

o largă diversitate a creaţiei ştiinţifice şi culturale,

au lăsat urme adânci, care nu se vor şterge niciodată

din conştiinţa generaţiilor succesoare. Păstrarea

flăcării vii a valoroaselor contribuţii ale înaintaşilor şi

îndemnul de a înţelege viaţa lor plină de învăţăminte,

vrednică de imitat în primul rând de tineret, dar şi de

cinstire cu pioşenie a memoriei lor, de recunoaştere

a geniului creator este susţinută atât prin programele

şi prin publicaţiile instituţiilor de ştiință şi cultură,

între care se înscrie cu cinste şi Muzeul Naţional

de Istorie Naturală „Grigore Antipa”, precum şi

iată – prin lăudabila iniţiativă a conducerii Muzeului

Național Tehnic „Dimitrie Leonida”, de a marca

printr-o expoziţie temporară şi prin tipărirea acestei

reviste, valoarea peste timp a invenţiilor fondatorului

Muzeului Tehnic şi ale altor remarcabile personalităţi

ştiinţifice din România.

Despre Grigore Antipa s-a scris prea puţin, în

raport cu valoroasa sa operă ştiinţifică şi muzeologică.

Încă din anii studenţiei la Jena, Antipa s-a bucurat

de recomandarea profesorului Ernst Haeckel şi în

1888 a lucrat şase luni la Staţiunea Zoologică de la

Villefranche-sur Mer. Acolo i-a întâlnit şi a învăţat

din experienţa renumiţilor zoologi: Charles Voght,

Semper, Korotnev, Du Plessis, Boles Lee, Henri Ward.

Acolo s-a întâlnit cu compatriotul său Paul Bujor,

împreună cu care s-a familiarizat în cunoaşterea faunei

marine. Bujor era în cercul de tineri români progresişti

din acea vreme, din Paris: Emil Racoviţă, Dimitrie

Voinov, Ion Cantacuzino, fraţii Radovici, Dragomir

Hurmuzescu, Ştefan Irimescu ş.a. La îndemnul lui

Bujor s-a şi hotărât Antipa, ca în drumul său spre Jena

să se oprească pentru două luni la Paris, unde avea

să-l revadă pe prietenul şi colegul său de şcoală – Emil

Racoviţă şi cu care a vizitat mai multe muzee, institute

de biologie şi au audiat cursuri de la Sorbona.

În anul 1890, sub conducerea profesorului W.

Grigore Antipa (1867 – 1944)

MEMORIAE INGENII

14

Kükenthal (al doilea asistent al lui Haeckel – după

A. Lang), Antipa a mers într-o expediţie în Marea

Nordului, unde a învăţat mânuirea aparatelor de

colectare a animalelor marine, iar în laboratorul

Staţiunii Helgoland a aprofundat studiul meduzelor –

acele splendide animale marine, în formă de umbrelă,

cu constituţie gelatinoasă şi cu subtile nuanţe de roz,

violet sau perfect transparente, a căror frumuseţe a

redat-o Haeckel în splendide planşe colorate. Meduzele

lucernariide, care au obiceiul de a se fixa de o piatră

sau de o algă, cu o prelungire a umbrelei i-au trezit

interesul discipolului lui Haeckel. Antipa le-a studiat

din punct de vedere sistematic, anatomic şi histologic

şi a descris un nou gen (Lucernosa), cu trei specii,

dedicate lui Haeckel, lui Kükenthal şi lui Walter, care le

colectaseră cu ocazia expediţiei Societăţii de geografie

din Bremen, la Spitzberg – în nordul Norvegiei. Cu

asemenea rezultate în cercetare, Antipa şi-a trecut

doctoratul în anul 1891, cu distincţia summa cum

laude, pe care maestrul n-a acordat-o în toată cariera

sa de 50 de ani, decât de trei ori: lui A. Walter, lui Hans

Dietrich şi lui Grigore Antipa. Planşele însoţitoare

tezei de doctorat au fost desenate de Antipa în stilul

artistic al maestrului său.

După susţinerea tezei de doctorat, Antipa a lucrat

la Staţiunea Zoologică de la Neapole, aşezată în „Villa

Nazionale”, la ţărmul golfului oraşului de la poalele

Vezuviului. Întemeietorul Staţiunii a fost Anton

Dohrn, care tocmai îşi trecuse docenţa la Universitatea

din Jena. În afara cunoaşterii directorului Dohrn,

Antipa l-a cunoscut şi a lucrat cu renumitul ocea-

nograf Salvatore Loblanco – cel mai bun cunoscător al

faunei Mediteranei. Cu Profesorul Rafaele a urmărit

migraţia peştilor în zonă. În faţa faimoasei Grote de

Azur, Antipa a descoperit o nouă specie de meduze

– Capria sturdzii, pe care a încadrat-o într-o nouă

familie – Capriidae, între stauromeduze.

La îndemnul lui Dohrn a iniţiat un studiu de

anatomie microscopică asupra evoluţiei timusului

(glandă endocrină) la câteva specii de rechini.

Rezultatele le-a publicat la Jena, în anul 1891.

Urma ca peste un an să revină în ţară şi să

reflecteze îndelung asupra direcţiei de a-şi îndrepta

paşii, pentru ca să rodească sămânţa sădită în suflet

de Cobălcescu (la Iaşi), de a face cercetări biologice şi

economice. Proiectele sale priveau studii economice

piscicole asupra apelor dulci şi ale Mării Negre. Le-a

expus lui Anton Dohrn, care a apreciat că în acest fel

va avea un câmp mai larg de activitate, cu mai multe

satisfacţii decât în cariera profesorală.

Numit chiar în 1892 director al Colecţiilor

zoologice de la Muzeu şi director al pescăriilor

Statului, Antipa s-a dedicat studiilor muzeologice, de

hidrobiologie şi piscicole.

Băcescu (1967) îl caracteriza pe Antipa, drept

fondatorul cercetărilor hidrobiologice din România,

dedicându-şi viaţa şi toate eforturile sale ridicării

culturale a poporului şi progresului economic,

probându-se de-a lungul vremurilor, justeţea viziunii

sale în domeniul biologiei şi a economiei apelor

dulci, prin studiile fizico-chimice, economice şi

politice ale apelor Dunării şi Mării Negre. Aceste

studii s-au concretizat în volumul de 264 pagini,

intitulat “Fauna ichtiologică a României”/1909 şi în

volumul de aproape 800 de pagini, intitulat “Pescăria

şi pescuitul în România”/1916 (794p). Opera sa

hidrobiologico-potamologică este reprezentată prin

publicarea mai multor lucrări, dar o sinteză de 318

pagini, intitulată “Regiunea inundabilă a Dunării.

Starea ei actuală şi mijloacele de a o pune în valoare”

a văzut lumina tiparului în anul 1910; în anul 2010,

cu ocazia centenarului apariţiei acestui volum o activă

organizaţie neguvernamentală (Fundaţia Naţională de

Management Ecologic) din ţară a retipărit lucrarea,

evidenţiind actualitatea principiilor şi problemelor

puse de Antipa, cu 100 de ani în urmă. În acelaşi sens

menţionez retipărirea în anul 2011, de către Institutul

Naţional de Cercetare-Dezvoltare Marină “Grigore

Antipa” din Constanţa, a cărţii “Marea Neagră, vol.

I, Oceanografia, Bionomia şi Biologia Generală,

15

MEMORIAE INGENII

publicată în 1941 (313 p).

O serie de alte studii asupra biologiei Dunării de

Jos şi a Deltei Dunării au culminat cu lucrarea “Bases

biologique du mécanisme de la production des eaux

du Bas-Danube”, tipărită în anul 1934, în limbile

mai multor ţări riverane: germană, sârbă, ungară. O

sinteză filosofico-economică intitulată “Bio-sociologie

et bio-économie de la mer Noire” a fost publicată în

1933; în anul 1931 publicase “Les bases biologiques de

la production des Pêcheries dans la region nord-ouest

de la mer Noire”.

Toate acestea au fost rezultatul unor îndelungate

cercetări pe teren, pentru înţelegerea apariţiei şi

evoluţiei regiunii inundabile a Dunării, pentru

înţelegerea proceselor generale ale vieţii în apele dulci

şi în cele marine, pentru evaluarea producţiei de peşte,

pe baza concepţiilor proprii, a dinamicii populaţiilor

de peşti, a relaţiilor fireşti, dialectice din aceste medii.

Grigore Antipa a înfiinţat prima Staţiune de Cercetări

Hidrobiologice din ţară, la Tulcea în 1926 – astăzi

Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare a Deltei

Dunării. La Constanţa, înfiinţase în 1924 un Serviciu

de Biologie a Pescuitului, care în 1932 a devenit

Institutul Bio-oceanografic, înglobat în 1949 în

Staţiunea de Cercetări Marine şi Proiectări Piscicole

“Grigore Antipa”. În anul 1970, aceasta împreună cu

Staţiunea Zoologică “Ion Borcea” de la Agigea au

structurat Institutul Român de Cercetări Marine,

iar după 1990 a devenit amintitul INCDM “Grigore

Antipa” din Constanţa.

„Sunt perfect conştient că prin toate aceste studii

nu am putut să fac alta decât să trag liniile mari şi să

bat ţăruşii, însemnându-le; în ce priveşte restul este loc

pentru activitatea unei întregi generaţii de oameni de

ştiinţă...” (Antipa, 1916).

Iată de ce, la aniversarea vârstei de 70 de ani,

Profesorul Traian Săvulescu remarca: “În domeniul

hidrobiologiei, Antipa a fost un precursor, un pionier

nu numai pentru ştiinţa românească, ci şi pentru

ştiinţa universală”.

Preocupările zoologice ale Dr. Grigore Antipa s-au

manifestat cu precădere în tinereţe, în anatomia unor

vieţuitoare marine.

Mai târziu, el a fost un remarcabil ihtiolog, ocupân-

du-se îndeaproape, până la sfârșitul vieţii, de aspectele

practice ale ihtiologiei şi hidrobiologiei, precum şi de

ocrotirea speciilor rare, de mare valoare economică

şi faunistică din clasele de peşti şi păsări. În acest

domeniu s-a apropiat de foştii săi colegi şi prieteni din

liceu – Emil Racoviţă şi Dimitrie Voinov, precum şi

de profesorul Paul Bujor sau de parazitologul Nicolae

Leon, împreună cu care a iluminat aurora primei

jumătăţi a sec. XX şi s-a înscris în patrimoniul şi în

panteonul ştiinţei mondiale.

Lucrările Dr. Grigore Antipa despre Industria

conservelor, Regiunea inundabilă a Dunării, Evoluţia

poporului roman ni-l înfăţişează pe Antipa ca un

competent economist, un mare om de cultură, un

luptător pentru îmbunătăţirea stării sociale şi culturale

a poporului, un istoric al evoluţiei societăţii româneşti.

Avea, pentru vremea sa, concepţii superioare, idei

avansate şi progresiste în problemele economice şi

sociale. Având la bază temeinice cunoştinţe teoretice,

Antipa le-a găsit rostul aplicării lor în practica orga-

nizării şi exploatării ştiinţifice a importantelor resurse

şi bogăţii naturale. Astfel vedea Antipa în problemele

economice ale Dunării – obţinerea maximului de pro-

ducţie prin exploatarea fiecărei regiuni după specificul

producţiei caracteristice, în funcţie de natura terenu-

rilor, de factorii hidrobiologici, geografici, sezonieri.

El a propus alternarea agriculturii cu piscicultura

în regiunile inundabile, ameliorări hidrotehnice şi

funciare, alocarea de investiţii cu capital de Stat,

creşterea producţiei şi scăderea preţurilor la produse,

exportul produselor finite sau semifabricate, asocierea

pescarilor pentru a-şi pune mai bine în valoare munca

lor. Antipa vedea încă din 1937 direcţia ineluctabilă de

evoluţie a societăţii către o epocă de tranziţie, în care

urmau să se confrunte noile tendinţe şi aspiraţii, cu

vechile mentalităţi. Vedea cultura ca factor de bază în

MEMORIAE INGENII

16

ridicarea gradului de civilizaţie şi în evoluţia poporu-

lui. De aceea a şi fondat Muzeul care îi poartă numele

şi pe care îl vedea ca pe o adevărată Universitate

practică şi populară. În acelaşi sens a militat pentru

crearea Institutului de Geologie, a Institutului de

Cercetări Agronomice, a Institutului Bio-oceanografic,

a făcut propuneri de organizare practică a învăţămân-

tului superior ş.a. La fel de util şi implicat a fost Antipa

în treburile Academiei Române, în calitate de secretar

al Secţiei Ştiinţifice (1919 – 1939), de vicepreşedinte

(1931 – 1937) şi de preşedinte al Secţiei (1938 – 1941).

După Antipa “…un loc în Academie nu reprezintă

numai recompensa pentru meritele trecutului ci,

mai ales, un vast câmp de activitate legat de o mare

responsabilitate morală, căruia trebuie să-i consacri o

bună parte din muncă”. A avut în grijă de redactarea

şi tipărirea publicaţiilor Secţiei. A propus (în 1913)

scoaterea Analelor şi a Buletinului Academiei Române

în limbi străine, pentru a putea face astfel cunoscută

ştiinţa românească, peste hotare. Tot el a militat

pentru fondarea unei noi serii de publicaţii – Studii şi

Cercetări şi alta – Monografii ştiinţifice, pe care le-a

apărat în momentele de dificultăţi financiare.

Dar amintind mai sus despre opera sa cea mai

dragă – Muzeul Naţional de Istorie Naturală – vom

spune că Grigore Antipa a fost obsedat de gândul

realizării unei instituţii accesibilă şi eficientă de

răspândire a ştiinţei şi culturii în sânul unui popor.

Vizitase multe muzee din lume şi de la fiecare învăţase

câte ceva folositor în împlinirea misiunii acestor

instituţii. N-a avut însă odihnă, până când i-a apărut

revelaţia renunţării la gruparea animalelor în ordine

sistematică (a clasificării zoologice), cu aranjarea lor

pe etajerele vitrinelor din sălile de vizitare. Aşa a intuit

realizarea dioramelor, în înţelesul actual al cuvântului.

Dioramele sunt atât reprezentări biogeografice, cât şi

ecologice.

Biogeografic, dioramele reprezintă regiuni sau

colţuri din natură, cu principalele forme de relief şi

medii acvatice – caracterizate de prezenţa florei şi

faunei, specific acelei regiuni.

Ecologic, ele prezintă tipuri de habitate şi biotopuri

din ecosistemele Terrei, cu principalele specii de plante

şi animale, acestea din urmă aşezate în relaţiile fireşti,

intra- şi interspecifice, de odihnă, de joacă, în căutarea

hranei, în poziţii de apărare, de urmărire a prăzilor etc.

(Fig. 1 şi Fig. 2).

Astfel, plantele şi animalele apar în prim-planul

vitrinei (dar poate fi şi dioramă deschisă), iar pe fundal

se ilustrează prelungirea cadrului natural, cu imagini

de câmpie, dealuri, munte, mare râu etc. Primele

diorame din lume, realizate de Dr. Grigore Antipa la

muzeul bucureştean care îi poartă numele erau sub

Fig. 1 – Dioramă nouă la Muzeul Naţional de Istorie Naturală “Grigore Antipa” – sectorul “Fauna României” – demisol. (Foto: George Năzăreanu).

Fig. 2 – Diorama cu tema “Lunca inundabilă a Dunării” - sec-torul “Fauna României” – demisol. (Foto: George Năzăreanu).

17

MEMORIAE INGENII

forma unor nişe, despărţite de vizitator printr-un

geam, prin care acesta putea privi diversitatea florei şi

faunei într-un decor caracteristic temei respective.

Fără a fi acuzaţi de lipsă de modestie, suntem

onoraţi să menţionăm că opera Dr. Grigore Antipa a

fost desăvârşită prin proiectul din anii 2009 – 2011,

când în realizarea modernelor diorame s-au utilizat

mijloacele muzeotehnice actuale. Aprecierea noilor

diorame de către vizitatori este exprimată prin

numărul crescut al acestora, fără precedent (Fig. 3).

Monumentalul volum “Grigore Antipa,

omagiu operei sale” cuprinde direcţiile şi proporţiile

operei savantului şi ce a însemnat ea pentru progresul

ştiinţific, cultural şi economic al ţării. În acel volum,

profesorul Meissner aprecia: “Ceea ce caracterizează

opera biologică şi economică a lui Antipa este

perfecţia raţionamentului său ştiinţific şi metoda,

ale căror cele mai bune mărturii sunt organizările

sale. Înlăturând orice ipoteză, nebazându-se pe nici o

teorie pe care să n-o fi aprofundat şi experimentat, el

a imprimat la tot ce a produs, pecetea acestei solidităţi

ştiinţifice, care conferă operelor, nemurirea”.Adăugăm

noi că pe lângă invenţiile sale, Grigore Antipa a

fost un om luminat, cu un dezvoltat simţ patriotic,

clarvăzător asupra rolului instituţiilor de ştiinţă şi

cultură pentru ridicarea gradului de civilizaţie al

poporului. A fost înzestrat cu o inteligenţă sclipitoare,

cu o neobişnuită putere de muncă şi cu un excepţional

simţ al realităţilor. Rezultatele cercetărilor sale i-au

adus faima naţională şi universală. Ţelul său suprem a

fost să trezească puterile latente ale poporului român,

să pună în acţiune toate energiile de îndrumare a

concetăţenilor pe calea muncii cinstite şi disciplinate,

pentru a-i înscrie în rândul popoarelor lumii, capabile

să contribuie la sporirea patrimoniului cultural şi

ştiinţific al omenirii. Acest ideal este călăuzitor şi

astăzi, echipei de specialişti care au onoarea să profe-

seze în instituţia „Antipa”.

Fig. 3 – La începerea programului de vizitare a Muzeului Naţional de Istorie Naturală “Grigore Antipa”. (Foto: George Năzăreanu/7 sept. 2013).

MEMORIAE INGENII

18

Alexandru Tzigara- Samurcaş: un părinte fondator

Dr. Virgil Ștefan NIȚULESCU Director General Muzeul Național al Țăranului Român

Ne revendicăm, întotdeauna, de la un predecesor,

de la cineva care „a pus bazele” a ceea ce suntem, a ceea

ce facem, a ceea ce vedem. Și dacă nu ne revendicăm,

înseamnă că doar suntem ignoranți.

Nici unul dintre muzeele de azi ale României nu a

apărut din neant.

Istoria muzeelor bucureștene este pasionantă și

pornește din anul 1834, când (după ce, în luna februarie,

se înființase, la Iași, Muzeul de Istorie Naturală), în ziua

de 3 noiembrie, domnitorul Alexandru al II-lea Ghica

(care s-a aflat pe tronul Țării Românești, între aprilie

1834 și 7 octombrie 1842) acceptă formal donația făcută

statului de către fratele său, banul Mihail Ghica (1796

– 1850). După informațiile care ne-au parvenit, Mihail

Ghica avea cea mai importantă colecție de „antichități”

din principat, fapt ce l-a determinat pe domnitor să

înființeze, astfel, Muzeul Național de Istorie Naturală

și Antichități, despărțit, la 25 noiembrie 1864, prin

decretul domnitorului Alexandru Ioan Cuza, în Muzeul

de Antichități și Muzeul de Științele Naturii. Puținele

obiecte având caracter etnografic au intrat în colecțiile

celui dintâî, dar abia la 30 decembrie 1875 s-a constituit,

prin dispoziția lui Titu Maiorescu, ministrul Cultelor și

Instrucțiunii Publice, o secțiune „ în care să se expună

lucrările de artă textilă făcute în ţară: îmbrăcăminte,

covoare, pânzării, postavuri etc.“. Ajuns director al

acestui muzeu, în 1881, Grigore Tocilescu nu a înțeles

necesitatea modernizării instituției, așa cum îi propus-

ese tânărul doctor în istoria artei și filozofie (cu diploma

obținută la Universitatea din München), Alexandru

Tzigara – Samurcaș. Într-adevăr,

impetuosul istoric de artă avea doar 25 de ani, în 1895

și, chiar dacă, pentru moment, a preferat să își per-

fecționeze cunoștințele, în străinătate, a revenit în țară,

înainte de sfârșitul secolului și a început o luptă aprigă

pentru înființarea unui muzeu separat, de „artă națion-

ală”. Tzigara – Samurcaș a avut meritul de a fi militat

neîntrerupt și cu folos pentru aceasta, reușind să deter-

mine semnarea Decretului Regal 2777 din 10 octombrie

1906, pentru înființarea Muzeului de Etnografie, de Artă

Națională, Artă Decorativă și Industrială. Este adevărat

că denumirea era una prolixă, dar puțin importa acest

lucru. A fost actul de naștere al instituției. Colecțiile,

19

MEMORIAE INGENII

însă, erau în mare suferință (într-o completă dezordine

și lipsite de un inventar științific), înființarea Muzeului

fiind doar prima bătălie câștigată de Alexandru Tzigara

– Samurcaș, într-un lung război împotriva nepăsării și

a lipsei de mijloace materiale și de resurse umane. În

1907, aceste colecții au fost mutate într-o aripă a clădirii

fostei Monetării a Statului, din Șoseaua Kiseleff nr. 3.

Cum aceasta era nepotrivită pentru scopurile muzeale,

tot el a reușit să obțină punerea pietrei de temelie, la 17

iunie 1912, a viitoarei clădiri muzeale, clădire ce a fost

oficial și integral inaugurată abia în 1941. Între timp,

muzeul și-a schimbat de mai multe ori denumirea, iar,

ulterior, și-a pierdut identitatea, fiind unificat, între 1978

și 1990, cu Muzeul Satului, și a revenit în clădirea ce

îi fusese destinată inițial, sub un nou nume, abia după

înlăturarea regimului comunist. Tzigara – Samurcaș a

trăit doar atât cât să vadă mărirea și decăderea instituției

pe care o ctitorise. A murit la 1 aprilie 1952, an în care,

în locul alungatului muzeu de artă națională, a fost

instalat Muzeul Lenin – Stalin.

Toate aceste lucruri sunt, fără îndoială, bine cu-

noscute și pot fi aflate, cu lux de amănunte, din volu-

mele de memorii1 ale lui Alexandru Tzigara – Samurcaș,

precum și din monumentala sa Muzeografie româneas-

că2. Ceea ce mi se pare, însă, cu adevărat pasionant

este profilul cultural și politic pe care acest om l-a avut.

Până a deveni profesor la Școala de Arte Frumoase,

fusese, deja, custode preparator la Muzeul Național

de Antichități și bibliotecar la Fundația Universitară

„Carol I“. În 1899 a devenit directorul acestei Fundații,

funcție pe care o ocupat-o, cu un imens folos, pentru

viața universitară a României, până în 1946. A predat

istoria artelor la universitățile din București și Cernăuți.

A fost redactor la Convorbiri literare și a devenit

membru corespondent al Academiei Române, în 1938.

A fost, pentru mulți ani, inspector general al muzeelor

României. Cultura sa vastă și vorbirea elevată a limbii

germane l-au făcut să accepte oferta de a deveni prefect

al Poliției Capitalei, în timpul ocupației germane a

Bucureștilor (1916 – 1918) – poziție din care a făcut tot

ce i-a stat în puteri pentru a proteja viețile oamenilor

și a apăra patrimoniul cultural. A avut o mulțime

de inițiative culturale, a fost un prodigios scriitor de

articole științifice și realizator de expoziții temporare,

muzeale sau nemuzeale, a făcut nenumărate campanii

de achiziții muzeale și călătorii de documentare. Dar

și-a legat, mai ales, numele de Muzeul pe care l-a condus

din 1906 până în 1948. Nici un alt director de muzeu

din România nu a mai avut această șansă și această

(meritată) onoare, de a conduce, pentru 42 de ani, unul

dintre cele mai importante muzee ale României. De la

doar câteva sute de obiecte, la dureroasa sa despărțire de

instituția pe care a înființat-o, Tzigara – Samurcaș a lăsat

muzeul cu aproape 30.000 de bunuri culturale, de toate

categoriile. Era un patrimoniu de o valoare excepțională

și, totodată, extrem de bogat. De altfel, 30 de ani mai

târziu, în 1978, la unificarea cu Muzeului Satului,

Muzeul de Artă Populară al R.S.R. avea ceva mai mult

de 70.000 de obiecte în inventarul de patrimoniu: o

colecție impresionantă, care nu ar fi existat fără munca

neobosită a primei generații de muzeografi.

Alexandru Tzigara – Samurcaș a fost unul dintre acei

oameni care au zidit România contemporană, la începu-

tul secolului trecut. A fost, fără îndoială, un om al unui

alt timp, pentru că este greu de imaginat că, în ziua de

azi, ar mai putea, cineva, să aibă capacitatea de a reuni,

într-o singură personalitate, atâtea valențe. Dar, mai

presus de orice, el a rămas, în istoria culturii naționale,

prin instituția pe care și-a dorit să o numească Muzeul

de Artă Națională, și care a purtat, din 1915 până în

1948, și numele regelui întemeietor Carol I. Poate că

un proiectat, dar niciodată realizat, institut național de

muzeologie, dacă va fi, vreodată, pus în operă, ar merita

să îi poarte numele.

1. Memorii, vol. I, Ed. Grai și suflet – cultura națională, București, 1991, vol. II, Ed. Grai și suflet – cultura națională, București, 1999, ambele în ediție critică de Ioan Șerb și Florica Șerb, cu prefață de Dan Grigorescu, și vol. III, Ed. Meridiane, București, 2003, ediție îngrijită și prefațată de C. D. Zeletin.

2. Muzeografie românească , București, 1936.

MEMORIAE INGENII

20

Dimitrie Gusti (1880-1955)

Conf. Univ. dr. Paula POPOIU, Director General Muzeul Național al Satului “Dimitrie Gusti”

S-au împlinit anul acesta 77 de ani de la deschi-

derea pentru public , în 17 mai 1936 , a Muzeului

Satului .În curând , pe 30 octombrie , se împlinesc

58 de ani de la moartea lui Dimitrie Gusti , ctitorul

Muzeului si coordonator al echipelor interdisciplinare

care au efectuat cercetarea şi apoi au contribuit la

organizarea Muzeului .

În asemenea momente îţi pui fireasca întrebare : ce

se poate spune despre un om a cărui viaţă a fost legată

de un zbuciumat început de secol şi a cărui moarte

se petrecea pe când norii negri ai comunismului se

întindeau peste ţară ?

A fondat şi condus Asociaţia pentru ştiinţa şi

reforma socială (1919 - 1921), Institutul Social Român

(1921 - 1939, 1944 - 1948), Institutul de ştiinţe sociale

al României (1939 - 1944), Consiliul naţional de

cercetări ştiinţifice (1947 - 1948).

A înfiinţat şi a condus revistele „Arhiva pentru

ştiinţa şi reforma socială” (1919 - 1943), „Sociologie

românească” (1936 - 1944) .

Întemeietor al scolii de sociologie românească ,

Dimitrie Gusti a fundamentat metoda monografică

de cercetare , ce presupune abordarea simultană,

multidisciplinară a satului folosind echipe de

specialişti din domeniul ştiinţelor sociale, medici,

ingineri, agronomi, învăţători etc.

A iniţiat şi îndrumat acţiunea de cercetare mono-

grafică a 626 de sate din toate provinciile istorice ale

21

MEMORIAE INGENII

României şi a obţinut legiferarea serviciului social

(1939), prin care se instituţionaliza, pentru prima oară

în lume, cercetarea sociologică îmbinată cu acţiunea

socială practică şi cu pedagogia socială .

Dimitrie Gusti a parcurs cu genialitate un cursus

honorum care a marcat principalele preocupări şi

provocări ale începutului de veac XX. Sociolog,

filosof,etician şi profesor de mare clasă ,ministru al

învăţământului , membru al Academiei Române din

1919 şi apoi preşedinte al acestui înalt for national , în

perioada 1944-1946, membru al mai multor academii

din străinătate , institute şi societăţi de sociologie, dar

el rămâne pentru noi FONDATORUL celui mai curat

loc al memoriei româneşti – satul din Bucureşti numit

astăzi – Muzeul National al Satului Dimitrie Gusti .

Dimitrie Gusti s-a născut în 13 februarie 1880,

la Iaşi şi a murit în 30 octombrie 1955, la Bucureşti.

Mormântul său , uitat de prea rafinata noastră

intelectualitate, preocupată mai ales de cancanuri

jurnalistice decât de reamintirea marilor valori

creatoare ale românilor, se află la cimitirul Belu , acolo

unde angajaţii Muzeului Satului l-au găsit potopit de

bălării şi mai ales de nemeritata uitare .Ostracizat după

1947 de către comunişti , aflat într-o neoficializată

interdictie până în 1990,Dimitrie Gusti a rămas pentru

specialisti un exemplu de urmat nu numai în ceea ce

priveşte eruditia şi opera ci mai ales în ceea ce priveşte

implicarea socială şi căutarea de soluţii pentru

ridicarea satului românesc .De asemenea a fost

preocupat de imaginea României dincolo de

granite şi a contribuit deplin la formarea ei prin

pariticipări prestigioase la Expoziţiile Internaţionale

de la Barcelona şi Dresda şi Universale de la Paris

şi New York. L-a preocupat cooperarea intelectuală

internaţională (schimburi intelectuale cu asociaţiile

sociologice străine şi cu fundaţiile sociale internaţio-

nale, conferinţe, congrese internaţionale) fiind el însusi

creator de scoală de nivel european , perfect în acord

cu cele mai moderne metode de cercetare de teren.

Ca şi conducător al campaniilor de cercetări

monografice, al echipelor studenţeşti ale Fundaţiei

Regale “Principele Carol” şi al revistei “Sociologie

românească”, a militat pentru cunoaşterea concretă a

realităţilor româneşti, ca şi pentru ridicarea culturală

a satelor cu ajutorul muncii organizate a elitelor

culturale, elite care la vremea aceea aveau un contact

direct cu lumea rurală şi considerau necesară pentru

modernizarea ţării , ridicarea intelectuală , morală şi

economică a locuitorilor ei. Este un exemplu care ar

trebui reconsiderat în conditiile zilelor noastre când ar

trebui să ne amintim că o societate mai bună este una

formată din oameni educati .

Dimitrie Gusti a considerat necesară reforma

socială şi a întreprins o serie de actiuni , în calitate de

director al Casei Culturii Poporului şi apoi al Fundaţiei

Culturale “Principele Carol”, pentru organizarea

,,culturii poporului”.

O activitate atât de prodigioasă , o viaţă dedicată

marilor idei şi mai ales un erudit de exceptie , pentru

care ţăranul român nu a însemnat obiceiuri ciudate

şi pitoreşti, nu a fost o creaţie artificială şi livrescă a

unei minti de intelectual ci a fost o fiinţă vie pentru

care a luptat să trăiască mai bine, să aibă un nivel de

cultură şi de viaţă mai apropiat de imaginea bunăstării

. Putem alege să vorbim despre imensa operă a lui

Dimitrie Gusti, să omagiem intelectualul fin şi eruditul

, să ne uimim de capacitatea extraordinară de a crea şi

conduce institutii esentiale pentru modernizarea vietii

românului obişnuit , să disecăm şi poate să criticăm

metoda de cercetare monografică viabilă şi astăzi

şi folosită , cu mici retusuri, de cercetătorul etnolog

al secolului XXI...Noi etnologii dar si noi , românii,

îi datorăm enorm lui Dimitrie Gusti care la început

de secol XX a pus bazele modernizarii mentalitătii

noastre în raport cu lumea rurală, care a dat un sens

concret cercetărilor de teren, care ne-a lasat mostenire

o metoda.

,,Poate că pare desuet ca astăzi, în epoca globalizării

şi a cercetării sociologice computerizate să mai

promovezi „metoda monografică” şi să te mai gândeşti

MEMORIAE INGENII

22

la „sociologia naţiunii”, spre care ţintea şcoala lui

Dimitrie Gusti. Şi, totuşi, fără o puternică identitate

naţională cred că identitatea europeană nu are

fundament; studiul de caz - alt nume pentru abordarea

monografică - este utilizat pe scară internaţională, iar

interdisciplinaritatea în cercetarea sociologică de teren

nu a contestat-o nimeni. Studiul concret al realităţii

sociale naţionale, apelul la studiul de caz, interdisci-

plinaritatea - însemne ale sociologiei gustiene - sunt

şi astăzi valabile. La fel şi legătura dintre cunoaştere şi

acţiune.” (Septimiu Chelecea )

DAR pentru noi, cei de la Muzeul satului ,

Dimitrie Gusti rămâne FONDATORUL.

Proiectul „Muzeului social” gândit de profesorul

Dimitrie Gusti, al cărui plan general a fost realizat

de H. H. Stahl si V. I. Popa în anul 1936, cuprindea

un „Pavilion central”, un „Muzeu al satului de azi” şi

un „Muzeu al satului de mâine”.Anul 1936 a marcat

realizarea”Muzeului Satului Românesc”,evoluţia ulte-

rioară a evenimentelor istorice blocând concretizarea

celorlalte obiective ale proiectatului „Muzeu social”.

Profunda cunoaştere a satului românesc a dat

naştere muzeului în aer liber din Bucureşti ,, nu ca o

copie a vestitelor

muzee în aer

liber scandinave

ci pe temeiul

unei concepţii

proprii despre

ştiinţa societăţii

şi rolul ei activ

în viaţa socială „

(Paul Petrescu.

Concepţia

muzeografică a lui

Dimitrie Gusti)

Muzeul

Naţional al Satului a rămas singura

instituţie rezultată din strădaniile Scolii

Sociologice de la Bucureşti, care se

bucură de apreciere şi succes .

Toate marile personalităţi care

23

MEMORIAE INGENII

au făcut parte din echipele Gusti : ,, (...) profesor

Rainer, cu asistenţii săi de la Institutul de Anatomie

şi Embriologie din Bucureşti, pasionatul cercetător

al „omului” şi al „formei lui vii”, om de vastă cultură,

adânc gânditor, ingenios născăcitor de metode. Era

profesorul Brăiloiu, secretarul general al Societăţii

Compozitorilor Români, minunatul cunoscător al

ariilor de răspândire ale cântecului românesc, pe

atunci la începuturile „Arhivei” sale. Era profesorul

Georgescu Breazul, muzicologul erudit, cu aparatele

lui perfecţionate de înregistrare. Era - eu îl întâlneam

la lucru întâia oară, căci întâlnirea în treacăt în curtea

Bibliotecii Naţionale din Paris nu-mi lăsase nici o

amintire clară - H. H. Stahl, arheologul trecutului

nostru nescris, păstrat numai în obiceiuri, zicători,

măsurători şi curele de moşie, pe atunci îndrăgostit de

Vrancea, care ştia să facă să vorbească munţii, apele,

văile, codrii şi casele, dezvăluind înţelesuri nebănuite

lucrurilor celor mai obişnuite. Era Traian Herseni,

conştiincios, neobosit, puţin timid, pe atunci proaspăt

licenţiat în filosofie. Şi, pentru întâia oară, întâlneam

la lucru, alături de cei rămaşi din vechiul grup al

„Sociologilor din dreapta Dâmboviţei”, Xenia

Costa-Foru bunăoară, şi pe studentele şi studenţii

mai tineri: Domnica Păun, Elisabeta Constante,

Marcela Focşa, Paula Gusti, Maria Dărmănescu, Maria

Negreanu, Elvira Georgescu, Nicolae Argintescu, Ion

Costin, Ion Zamfirescu, C. Cronţ, G. Burdun, Marin

Popescu-Spineni, arhitectul Armăşel

şi atâţi alţii. Erau, în sfârşit -last not

least -, Alexandru Claudian, cu soţia,

proaspăt cuceriţi pentru cercetările

monografice.  Deasupra tuturor era

însă Dimitrie Gusti, veşnic atent să

surprindă un fapt nou, veşnic preocu-

pat să organizeze totul, iscoditor,

îndrăzneţ, cercetând totul,văzând

totul, îndrumând totul, cu o vorbă, cu

un sfat, cu un îndemn, când trebuia,

sau, tot când trebuia, cu o mustrare.”

(Mircea Vulcănescu) sunt reamintite

astăzi alaturi de Dimitrie Gusti , ca

parinti ai muzeului, ridicati la rang de

Nemuritori alături de această institutie

care recrează , în fiecare zi, Vesnicia .

Datorita lor 17 mai a devenit o data semnificativa

pentru istoria muzeelor din România si , de ce nu ,

din Europa .

MEMORIAE INGENII

24

Momente şi personalităţi ce au marcat înfiinţarea şi evoluţia Muzeului Ştiinţei şi Tehnicii „Ştefan Procopiu” din Iaşi

Ing. Teodora-Camelia CRISTOFOR, muzeograf Muzeul Științei și Tehnicii „ŞTEFAN PROCOPIU” din IAŞI

„Naşterea” unui muzeu este precum viaţa dăruită

de Creator fiinţei umane, urmând creşterea, treaptă cu

treaptă, spre maturizare şi desăvârşire.

Înfiinţat în anul 1955, prin hotărâre locală a

Consiliului Judeţean Iaşi, Muzeul Politehnic al

Moldovei (denumirea iniţială atribuită), în prezent

Muzeul Ştiinţei şi Tehnicii „Ştefan Procopiu” din

cadrul Complexului Muzeal Naţional „Moldova” Iaşi

este un reper muzeografic de prestigiu pe plan naţional

şi internaţional.

Mult regretaţii academicieni Cristofor Simionescu

şi prof. univ. Ioan Curievici, primul şef de secţie al

muzeului, au fost iniţiatorii şi făuritorii muzeului,

alături de un colectiv ştiinţific de elită de la Institutul

Politehnic Iaşi. După mai multe propuneri şi schim-

bări privind tematica muzeului, prof. I. Curievici

definitivează şi coordonează tematica primei secţii a

muzeului, ENERGETICA, deschisă la 1 martie 1961.

În următorii ani are loc deschiderea şi altor secţii

permanente: „Înregistrarea şi redarea sunetului”

(1972), secţia „Telecomunicaţii” (1984), Muzeul

„Poni-Cernătescu” (1991), expoziţiile permanente

de colecţie „Ştefan Procopiu” (1995), „Mineralogie

estetică” (1996) şi „Computere” (2002). Mărturiile

documentare din arhiva muzeului sunt concludente,

reflectând contribuţia şi munca fondatorilor prin

intermediul unui grupaj de reproduceri prezentate în

continuare.

Din anul 1956, când în evidenţele muzeale sunt

înregistrate primele obiecte, şi până în prezent, peste

12.000 de obiecte constituie zestrea muzeistică, cu

piese de o valoare inestimabilă, ce au consacrat

valoarea şi contribuţia cultural-educativă a colecţiilor

existente. Iniţierea, creşterea şi îmbogăţirea colecţiilor

muzeale a fost posibilă prin intermediul achiziţiilor şi

donaţiilor, activitate continuă, specifică funcţionării

unui muzeu.

După organizarea şi deschiderea primei secţii

a muzeului „Energetica” (foto 1 şi 2) în anul 1961,

colectivul de specialişti urmează strategia privind

dezvoltarea colecţiilor muzeale. Domeniile principale

de dezvoltare conturate în acei ani s-au axat pe

colecţiile de energetică, telecomunicaţii, înregistrarea

şi redarea sunetului. Urmare a mai multor transferuri

de la Institutul Politehnic, Direcţia de regională CFR

Iaşi şi de la Ministerul Telecomunicaţiilor din anii

1958, 1959, 1960, piesele primite au conturat debutul

patrimoniului în vederea organizării viitoarei secţii de

„Telecomunicaţii”. Achiziţiile şi donaţiile ulterioare au

întregit patrimoniul, deschiderea secţiei realizându-se

în noiembrie 1984.

Debutul colecţiei de automate şi aparatelor muz-

icale are loc în anul 1958 prin achiziţia unui polifon

cu disc vertical (Germania, sfârşitul sec.XIX, firma

Polyphon-Musikwerke, nr. inv. 404) de la o persoană

din oraşul Iaşi, iar în anul 1962 sunt achiziţionate mai

multe automate, precum un patefon model „Pathé”

(Franţa, 1920, nr.inv.1996), o cutie muzicală (Elveţia,

sfârşitul sec.XIX, nr.inv. 1998), două fonografe de

la colecţionarul Iustin Agarici din Galaţi, un aparat

marca „Graphophone” (SUA,1897, nr.inv.2000) şi unul

marca „Pathé Frérès” (Franţa, 1900, nr.inv. 2001). În

1963 este achiziţionat primul orchestrion al colecţiei,

25

MEMORIAE INGENII

un automat marca „Valsonora” (Germania, 1880, nr.

inv.2046,), iar în 1964 prima pianolă (Franţa, 1902. nr.

inv. 2208), primul gramofon (Anglia, cca. 1900-1907,

nr.inv.2210,) şi primul ţambal mecanic (nr.inv. 2212)

Achiziţia mai multor automate muzicale în

următorii ani a determinat conturarea unei colecţii

de automate muzicale considerabile, ceea ce a permis

deschiderea la 1 februarie 19661 a unei expoziţii

restrânse, într-o singură sală. Ineditul acestei colecţiei

şi atenţia specială de care s-a bucurat din partea

publicului vizitator, a conturat perspectiva extinderii

acestei secţii într-un spaţiu mai generos. Pentru

completarea tematicii, specialiştii muzeului (ing.

Marcel Iţicovici, ing. Eugenia Ursescu, Antoneta

Garabedeanu, Maria Nica, Violeta Popovici, Elena

Scutaru, Maria Petrea), au desfăşurat o activitate

susţinută pentru depistarea şi achiziţia altor piese

necesare colecţiei de automate şi aparate muzicale.

Obiectivele principale ale colectivului au fost

pregătirea tematicii pentru viitoarea secţie, întocmirea

fişelor tehnico-ştiinţifice ale obiectelor şi restaurarea

piesele care necesitau această intervenţie.

Munca susţinută a colectivului a culminat cu

reorganizarea şi deschiderea în anul 1972 a Secţiei

„Înregistrarea şi redarea sunetului”(foto 3 şi 4),

conţinând un parcurs muzeal format din cinci săli,

situate la parterul instituţiei. Proiectul muzeotehnic

a fost executat de Întreprinderea de Stat „Decorativa”

Bucureşti. Desfăşurată pe o suprafaţă de 350 mp,

expoziţia de bază prezenta o incursiune evolutivă a

tehnicii înregistrării şi redării sunetului, pe grupe

tematice. Până în prezent această secţie, prin diversi-

tatea şi complexitatea patrimoniului, rămâne singulară

în spaţiul muzeal românesc.

În paralel cu creşterea numărului de aparate şi

automate muzicale, patrimoniul muzeal se îmbogăţeşte

şi diversifică prin achiziţiile sau donaţiile apreciabile

a tuturor tipurilor de suporţi de înregistrare. Astfel,

menţionăm benzile perforate (transfer Conservatorul

din Cluj în anul 1971, donaţie Anton Popescu din

Teleorman-1971, achiziţie de la Iustin Agarici din

Galaţi-1977, donaţie Bădulescu Eugenia-1984),

cilindri din ceară pentru fonograf (achiziţie Vulpescu

Ecaterina din Bucureşti-1971), discuri metalice

perforate (achiziţii de la Raffai Rozalia din

Timişoara-1974, Iustin Agarici din Galaţi-1977), car-

tele perforate (achiziţie Jifcovici Ion din Oraviţa-1975),

discuri din ebonită (achiziţii de la Vasiliu Coleta

din Iaş1971, Dovrovici Elena din Bucureşti-1977,

Iustin Agarici, Galaţi-1977, Manolache Niculina din

Bucureşti-1980, Bratu Liana din Iaşi-2001; donaţii

de la Iordache Maria, Iaşi-1999, prof.univ,dr. Mircea

Petrescu Dâmboviţa, Iaşi-2002, prof. univ. dr. Florin

Zăgănescu, Ploieşti, 2003). Una dintre cele mai mari

colecţii donate muzeului de-a lungul vremii conţine

aprox. 2500 de discuri de vinil cu muzică clasică şi

operă, de o calitate excepţională. Această colecţie

colecţie a aparţinut dr. Cozmin Niculiu şi a fost donată

muzeului la 20 mai 2003 de conf.dr.arhitect Cezar

Niculiu, în numele fratelui său decedat la 10 ianuarie

2003.

MEMORIAE INGENII

26

În perioada anilor ’60 specialiştii Muzeului

Politehnic s-au preocupat de actualizarea şi

îmbunătăţirea sectoarelor prezente în cadrul secţiei

“Energetica”, au efectuat activitate de îndrumare în

muzeu, cercetare ştiinţifică, deplasări în ţară pentru

documentare-cercetare, au redactat diverse materiale

pentru publicare, activităţi cultural educative cu pub-

licul, participare la comunicări ştiinţifice. Rapoartele

de activităţi întocmite în acea perioadă stau mărturie,

ilustrând complexa şi perseverenta muncă desfăşurată

de către predecesorii noştri.

Principala activitate a colectivului a fost centrată

pe depistare şi achiziţionarea de piese pentru colecţiile

muzeale deja conturate sau pentru iniţierea altora noi.

Astfel, un raport din anul 1969 menţionează existenţa

în gestiunea muzeului a unui număr total de 2971 de

piese, dintre care 2166 pentru secţia „Energetica”, 574

pentru secţia „Înregistrarea şi redarea sunetului” şi 230

pentru secţia „Telecomunicaţii” ce urma să se deschidă

după eliberarea spaţiului destinat expunerii şi care la

momentul respectiv era ocupat de redacţia Revistei

„Junimea”.

Primului muzeu memorial din ţară dedicat

unor personalităţi din domeniul chimiei, „Muzeul

Poni-Cernătescu”, a fost deschis la 7 noiembrie

1991. În anul 1971, fiica savantului chimist ieşean

Petru Poni, prof. univ. emerit Margareta Poni (1889-

1973) donează Complexului Muzeal Iaşi, respectiv

Muzeului Politehnic, casa şi terenul din strada Mihail

Kogălniceanu, nr. 7B, care a aparţinut părinţilor

săi, Matilda şi Petru Poni. După decesul Margaretei

Poni, moştenitoarea legală, prof. Florica Mageru

(1918-2002), fiica lui Alexandru Poni, donează

Complexului Muzeal în anul 1973 obiecte de mobilier,

cărţi, documente, fotografii, eşantioane de minerale,

corespondenţă, lucrări ştiinţifice, partituri muzicale

etc. Închis în anul 2009, muzeul a fost reamenajat şi

redeschis pentru public în martie 2012.

O colecţie memorială de marcă este „Ştefan

Procopiu” care debutează în 1994, odată cu prima

donaţie a doamnei profesor Rodica Procopiu, soţia

academicianului. Urmare a mai multor donaţii

înfăptuite până în anul 2011, Fondul memorial

Ştefan Procopiu s-a extins continuu, astfel încât, în

prezent, acesta este compus din obiecte personale şi de

mobilier, documente, fotografii (de familie, din viaţa

mondenă alături de prieteni, din timpul cercetărilor

magnetice de teren), corespondenţă, publicaţii

ştiinţifice, beletristică. De asemenea, 1994 este şi anul

când Muzeul Politehnic îşi schimbă denumirea în

Muzeul Ştiinţei şi Tehnicii „Ştefan Procopiu”.

An după an, s-au înfăptuit şi scris pagini în istoria

muzeului, la care autorii au fost cei peste 30 de

specialişti truditori din această perioadă ce au marcat

evoluţia şi consolidarea acestuia, cu toată panoplia

activităţilor specifice de muzeografie, muzeotehnică şi

conservare a valorilor patrimoniale. Tuturor aducem

mulţumiri şi recunoştinţă pentru contribuţia, efortul,

sprijinul şi devotamentul acordat de-a lungul timpului.

27

MEMORIAE INGENII

MUZEUL POLITEHNIC IAŞI

NR. 6 din 30 martie 1955

RAPORT DE ACTIVITATE

PE TRIMESTRUL I – 1955

Muzeul Politehnic Iaşi, a fost înfiinţat la data de 15

februarie a. c. , când a fost încadrat postul de şef de

lucrări. La data de 15 martie a fost ocupat şi postul de

asistent.

Prima problemă care s-a pus, a fost, crearea unui

Consiliu ştiinţific al Muzeului. În acest scop s-a

luat legătura cu tov. Cristofor Simionescu, rectorul

Institutului Politehnic Iaşi, care a făcut propuneri în

acest sens. Au fost astfel cooptaţi următorii tovarăşi:

Prof. univ. Strub Constantin – pentru probleme de

chimie industrială;

Conf. univ. Dragoş Şerban – pentru probleme de

mecanică;

Conf. univ. Coman I. – pentru probleme de

industrie textilă;

Lector univ. Giosan Traian – pentru probleme de

electrotehnică;

Asist. univ. Botez Matei – pentru probleme de

construcţii.

Tovarăşul rector Cristofor Simionescu a arătat

Consiliului ştiinţific ce a văzut la Muzeul Politehnic

din Moscova şi a dat sugestii în legătură cu tematica

Muzeului Politehnic din Iaşi.

Stabilirea tematicii Muzeului, a fost problema Nr. 1

care s-a pus în faţa Consiliului ştiinţific. În linii mari,

s-a stabilit că acest muzeu trebuie să cuprindă aspecte

din dezvoltarea tehnicii şi contribuţia oamenilor de

ştiinţă români la acest lucru, urmărind bineînţeles linia

istorică. Această prezentare trebuie să se facă pe baza

celor 4-5 mari ramuri de industrie.

Pentru traducerea în viaţă a tematicii stabilite, s-a

început studierea lui P.Poni şi a lui D. Hurmuzescu.

S-a găsit material documentar original pentru ambii

savanţi, urmând a se face doar sistematizarea lui şi

fotocopierea unor materiale care nu pot fi prezentate

în original.

În vederea studierii conţinutului şi sistemului de

organizare a muzeelor tehnice din Capitală, s-a făcut o

deplasare de 6 zile în care timp s-a putut vedea şi felul

cum vede Serviciul muzeelor ştiinţifice din Ministerul

Culturii, tematica Muzeului Politehnic din Iaşi. S-a

stabilit astfel că e bine ca acest muzeu să se ocupe de

apariţia şi dezvoltarea tehnicii în Moldova. Funcţie

de acest lucru, s-a luat legătura cu Consiliul ştiinţific

spre a se stabili tematica cu toate amănuntele ei, pe

domenii.

Trebuie să arătăm că un mare impediment în

munca noastră îl constituie faptul că nu ştim de ce

fonduri dispunem pentru a lua o serie de măsuri ca

munca noastră să ia un ritm mai rapid. Ne trebuiesc

fonduri pentru: fotocopii, confecţionare de machete,

transporturi, mobilier, cumpărare de materiale,

colaboratori, deplasări, etc.

Vă rugăm să luaţi măsuri pentru a stabili aceste

lucruri.

Șef lucrări,

PROCES VERBAL

al şedinţei Consiliului ştiinţific al Muzeului

Politehnic, încheiat astăzi 18 iunie 1956

La şedinţă au participat următorii tovarăşi:

Rector Cr. Simionescu, prof. V. Diaconescu, lector

D. Şerban, din partea Institutului Politehnic, precum şi

tovarăşii: Botez Grigore directorul Palatului Culturii,

Haimovici Rubla, contabila Palatului Culturii şi

tovarăşii: Nistor Mihai şi Handarache Ioan, din partea

Muzeului politehnic al Moldovei.

La şedinţă s-au discutat următoarele probleme:

1. Alcătuirea Consiliului ştiinţific;

2. Completarea comisiei pentru recepţionarea

obiectelor de muzeu;

3. Probleme privind organizarea muzeului.

MEMORIAE INGENII

28

1. În vederea bunei desfăşurări a activităţii ştiinţi-

fice la Muzeul politehnic al Moldovei se alcătuieşte un

consiliu ştiinţific care să dirijeze activitatea colectivu-

lui muzeului în diversele probleme ce interesează acest

muzeu, în perioada sa de organizare.

Din acest consiliu ştiinţific fac parte următorii

tovarăşi:

-Preşedinte: tov. Rector Cr. Simionescu

-Membrii: tov. prof. V. Diaconescu, conf. I.

Curievici, conf. Gh. Botez, asist. I. Asandei, conf. A.

Răileanu, Lector D. Şerban, prof. Em. Gaiginschi, prof.

Alex. Chelărescu, Lector E. Păunel, Lector M. Botez,

prof. N. Boţan, Lector Tr. Giosan, Lector Alex. Poeată,

Lector Alex. Rhor, asist. M. Netea, prof. M. Grindea.

Pentru rezolvarea unor probleme urgente, din

acest consiliu au fost aleşi următorii 4 tovarăşi: prof.

V. Diaconescu, prof. Alex. Chelărescu, prof. N. Boţan,

prof. M.Grindea.

2. Dat fiind că actuala comisie de recepţionare a

obiectelor a fost descompletată prin plecarea tov. ing.

Puşterlea de la Secţiunea Culturală Regională Iaşi,

se hotărăşte ca în locul acestuia să fie ales tov. Lector

Şerban Dragoş.

3. Pentru ca activitatea colectivului muzeului,

în vederea organizării acestuia să se desfăşoare în

mod just, s-au discutat posibilităţile financiare de

achiziţionare şi recepţionare a obiectelor. În acest

sens, s-a dat citire bugetului muzeului făcându-se

unele observaţii pe marginea lui. De asemeni s-a cerut

ca în timpul cel mai scurt să se încadreze la Muzeul

Politehnic un desenator care să execute lucrările

necesare. Este absolută nevoie ca schema muzeului să

fie mărită dat fiind faptul că în perioada de organizare

este nevoie de un personal mai numeros care să poată

cuprinde multiplele sfere de activitate.

În vederea completării tematicii, consiliul ştiinţific

nou format va studia materialul primit din U.R.S.S. şi

va face completările necesare pe baza acestui material.

În vederea confecţionării machetelor necesare

muzeului politehnic pentru expunere, s-a hotărât ca

acestea să fie executate prin Fondul Plastic. Iar acolo

unde se găsesc specialităţi în acest domeniu, machetele

vor fi executate de către aceştia.

PREŞEDINTE,

Prof. Cr. Simionescu

PROCES – VERBAL

Încheiat astăzi 12 mai 1959

Noi, Golgoţiu Tiberiu, preşedinte, conf. I.

Curievici, prof. N. Boţan, prof. M. Grindea, conf.

Gh. Botez, conf. A. Răileanu, lect. Al. Poiată, lect.

M. Netea, asist. Asandei, membri ai consiliului

ştiinţific al Palatului Culturii Iaşi, ing. Iţicovici Marcel

şi Handrache Ioan, cadre ştiinţifice de la Muzeul

Politehnic al Moldovei, în baza convocării din 19 mai

a.c. ne-am adunat astăzi, data de mai sus, în şedinţă de

lucru la sediul muzeului politehnic având la ordinea de

zi următoarele:

1. Problema delegaţiei permanente al unui tovarăş

din consiliul ştiinţific care să se ocupe de bunul mers

al Muzeului Politehnic al Moldovei;

2. Aprobarea anteproiectului şi tematicii de detaliu;

3. Aprobarea planului de măsuri şi acţiuni de viitor.

Tovarăşul preşedinte, conf. Golgoţiu Tiberiu

deschide şedinţa, arătând scopul ei şi totodată propune

ca delegat permanent al consiliului ştiinţific pentru

muzeul politehnic pe tov. conf. I. Curievici care îşi ia

angajamentul să conducă secţia muzeului în

continuare în mod onorific.

La propunerea tovarăşului preşedinte, membrii

consiliului sunt de acord în unanimitate.

Ia cuvântul tov. conf. I. Curievici care explică

anteproiectul şi tematica de detaliu, arătând că

pe baza unui exemplar de tematică înaintat la I.S.

29

MEMORIAE INGENII

Decorativa din Bucureşti s-a alcătuit anteproiectul

muzeului. Acest anteproiect concretizat într-o machetă

la scara de 1/50 este explicat membrilor consiliului,

arătându-se succesiunea temelor şi subtemelor din

tematică precum şi transpunerea lor în viitoarele săli

ale muzeului.

În vederea unei bune amenajări a secţiei, conf. I.

Curievici arată necesitatea înlăturării nişei ce desparte

cele două săli de expunere, iar pentru asigurarea unui

bun circuit în muzeu, arată că e necesară deschiderea

unei uşi în colţul din stânga a camerei mici.

Totodată. tov. conf.

I. Curievici arătând că

sălile actuale de expu-

nere ale muzeului nu

permit amplasarea de

piese muzeistice grele,

propune amenajarea şi

folosirea curţii

interioare în vederea

expunerii de obiecte

muzeistice de mare

greutate şi volum.

Întrucât Ministerul

Învăţământului şi

Culturii a propus

amenajarea unui sector

al invenţiilor, inovaţiilor

şi inovatorilor, consiliul

ştiinţific recomandă

folosirea în acest scop

a culoarului mare de

lângă muzeu.

Trecându-se la

discutarea ante-

proiectului şi tematicii

de detaliu de către

membrii consiliului, s-a

aprobat în unanimitate

atât anteproiectul cât

şi organizarea tematică

a secţiei. De asemeni s-a aprobat de către consiliu

lucrările necesare în vederea unei bune amenajări şi a

lărgirii spaţiului de expunere pentru muzeu.

La discuţii mai ia cuvântul tov. prof. N. Boţan care

propune să ne adresăm tov. ing. şef D. Balaurescu de

la Întreprinderea regională de electricitate Bacău în

vederea procurării unui transformator, de asemeni

propune achiziţionarea unui strung de la Or. Stalin, a

unei maşini cu aer comprimat, a unui compresor vechi

de tramvai de la Bucureşti.

MEMORIAE INGENII

30

Întrucât materialul grafic de expunere în muzeu va

fi destul de numeros, tov. conf. Gh. Botez propune să

se renunţe la unele exponate care prezintă mai puţină

importanţă tehnică şi istorică.

Tov. conf. Răileanu Aurel propune, ca tuburile

pentru lumini destinate iluminării exponatelor să fie

trase pe sub parchet.

Membrii consiliului ştiinţific, analizând propunerile

de preţuri din oferta pentru machete ale Cooperativei

„Arta Aplicată” din Bucureşti, propun acceptarea lor

cu condiţia reducerii cu cca. 10%. În cazul că această

cooperativă nu acceptă reducerea propusă, consiliul

este de părere a se contracta machetele necesare.

La pct. 3, tov. conf. I. Curievici supune spre apro-

bare consiliului ştiinţific planul de măsuri şi acţiuni

de viitor, în vederea continuării muncii ştiinţifice de

organizare a secţiei energetice.

I. a. Machete ce trebuie contractate cu I.S.

Decorativa Bucureşti:

1. Harta energetică a R.P.R.;

2. Sputnic 3 în metal nichelat;

3. Rachetă în trei trepte;

4. Reactorul atomic al R.P.R.;

5. Machetă mică a staţiei de transformator, 110 KW.

b. Machete ce trebuie contractate cu Cooperativa

„Arta aplicată” Bucureşti:

1. machetă ce ilustrează principiul I al

termodinamicii;

2. machetă turbo – generator Reşiţa;

3. secţiune printr-un bloc de locuinţe arătând

utilizarea energiei electrice.

c. Machete pentru care urmează a se cere oferte de

la Întreprinderea I.S. Decorativa şi Cooperativa „Arta

aplicată” din Bucureşti .

1. machetă cazan Vuia;

2. machetă cazan IPROM.

II. Lucrări şi machete de comandat la Atelierele de

material didactic ale Ministerului Învăţământului şi

Culturii privind diverse experienţe demonstrative de

fizică (electrostatică, electromagnetism).

III. Achiziţia următoarelor piese de muzeu strict

necesare organizării secţiei:

1. motor cu reacţie;

2. turbină cu abur;

3. pompă duplex;

4. un cazan vertical;

1. motor cu camion „Steagul roşu”;

5. staţie de transformare de la ICET;

6. întrerupător automat şi tablouri de comandă de

la ICET;

7. piese de telecomunicaţii de la Dir. reg. C.F.R.

8. stabilă mică, etc.;

9. un compresor duco;

10. un motor Lenoir;

11. colecţii de piese (motor K.D. 35, motor de

tramvai, etc.).

IV. Deplasări şi intervenţii pentru achiziţii de piese

la diferite întreprinderi din ţară şi din localitate.

a. aducerea pieselor de la Ministerul

Transporturilor şi Telecomunicaţiilor şi de la

Radiodifuziunea Bucureşti.;

b. intervenţii la I.F.A. pentru documentare în

legătură cu reactorul atomic al R.P.R.;

c. deplasare la Timişoara şi Reşiţa pentru achiziţii

de piese;

3. obţinerea pieselor de la întreprinderea

„Proletarul”;

4. intervenţii la Ministerul Industriei Uşoare şi

Ministerul Petrolului şi

Chimiei pentru obţinerea de piese necesare

secţiilor viitoare ale muzeului;

V. Măsuri tehnico-organizatorice:

1. completarea instalaţiei electrice din muzeu;

2. iluminarea muzeului cu lumină fluorescentă

3. instalarea de conducte pentru aer comprimat în

vederea punerii în

funcţie a unor machete;

4. instalaţie cu celulă fotoelectrică pentru automa-

tizarea iluminării

electrice a hărţii energetice a R.P.R.

31

MEMORIAE INGENII

5. a se face intervenţiile necesare la conducerea

Palatului Culturii pentru

obţinerea unei magazii care este absolut necesară

pentru depozitarea pieselor de muzeu;

6. de asemeni a se face intervenţii la conducerea

palatului pentru ase obţine o cameră potrivită în

vederea organizării atelierului muzeului.

VI. Comandarea la I. S. Decorativa a proiectării

definitive a secţiei energetice.

Toţi membrii consiliului ştiinţific au aprobat

planul de măsuri şi acţiuni de viitor expus de către tov.

conf. I. Curievici, d asemeni au aprobat propunerile

celorlalţi tovarăşi referitoare la organizarea Muzeului

Politehnic al Moldovei.

Tov. preşedinte declară şedinţa închisă mulţu-

mind celor prezenţi pentru participare.

Drept pentru care am încheiat prezentul

proces – verbal;

Preşedinte,

conf. ing. Golgoţiu Tiberiu

Membrii: Conf. I.Curievici;

Lect. Matei Botez;

Prof. I. Diaconescu;

Lect. Traian Gisan;

Prof. E. Gaiginschi;

Lect. El. Păunel;

Prof. M. Grindea;

Lect. Al. Poiată;

Prof. Al. Chelărescu;

Lect. Al. Rohr; Prof. N. Boţan;

Lect. M. Netea;

Conf. Gh. Botez;

Lect. Dragoş Şerban;

Conf. A. Răileanu;

Asist. N. Asandei

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

CONSILIUL ŞTIINŢIFIC AL MUZEULUI

POLITEHNIC - IAŞI -

Către

MINISTERUL ÎNVĂŢĂMÂNTULUI ŞI

EDUCAŢIEI BUCUREŞTI -

În legătură cu referatul tov. prof. D. Leonida asupra

tematicei muzeului Politehnic din Iaşi, precizăm

următoarele:

a) Muzeul politehnic din Iaşi nu este conceput la

scara unui muzeu naţional; el urmăreşte în principal

să contribuie într-o anumită măsură, cu timpul, la

evoluţia tehnicii în Moldova. Ca urmare el nu se poate

compara cu marele muzee amintite în referat nici sub

aspectul spaţiului, nici sub cel al valorii exponatelor. A

rezerva cele două săli de care dispunem acum numai

pentru „energia hidraulică” şi „termică” ar însemna

să ne blocăm posibilitatea de a organiza alte secţii în

viitorul apropiat şi a adopta o scară nerealistă pentru

întregul muzeu.

b) În cele două săli ale secţiei energetică la care

se referă tematica actuală, majoritatea exponatelor o

constituie machetele şi grafica. Evident dacă în locul

tuturor am pune maşinile însele, spaţiul ar fi complet

insuficient şi s-ar ajunge la o aglomerare neadmisibilă.

În realitate, datorită dimensiunilor relativ mici ale

machetelor şi utilizării de planşe tehnice, spaţiul

actual, aşa cum rezultă din dispunerea provizorie

făcută, nu este prea încărcat.

c) Ţinând seama de necesitatea de a expune şi

unele maşini în original, s-a prevăzut crearea unei

hale în careul interior al Palatului Culturii. Unele din

aceste maşini au şi fost procurate. Sperăm ca în cursul

acestui an se va începe construcţia acestei hale uşoare,

evaluată la 300.000 lei.

d) Este justă sublinierea tov. prof. Leonida, asupra

necesităţii de a prezenta în amănunt construcţia

hidrocentralei de la Bicaz. Socotim însă că din diferite

motive lucrul acesta, nu e posibil deocamdată (fondu-

ri, timp, etc.).

MEMORIAE INGENII

32

În anul viitor vom încerca însă să prezentăm

Bicazul într-o sală separată, sau în unul din holurile

Palatului.

e) În planul nostru după secţia energetică urmează

secţia „cărbune”, „petrol şi gaz” şi apoi secţia „fier,

fontă şi oţel”. Este drept că secţia chimie ar prezenta

deosebit interes, însă noi am plecat de la ideea să

prezentăm întâi bazele industrializării socialiste.

Evident, vom mai reflecta în această problemă.

f) Consiliul ştiinţific al muzeului şi colectivului din

cadrul muzeului mulţumesc tov. prof. Leonida pentru

analiza tematicii care ne-a dat indicaţii valoroase.

Subliniem însă, încă o dată, că acceptarea în total a

propunerilor D-sale ar duce la o amânare imprevizibilă

a deschiderii muzeului, şi aşa mult întârziată, şi de

aceea solicităm aprobarea tematicii în forma prezen-

tată de noi.

PREŞEDINTELE CONSILIULUI ŞTIINŢIFIC AL

MUZEULUI

Prof. Dr. Ing. Cr. I. Simionescu

Şef secţie,

Conf. Ing. I. Curievici

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

PROCES – VERBAL

încheiat azi Vineri 29 Ianuarie 1960

La ordinea de zi: Discutarea şi aprobarea proiectu-

lui de amenajarea Muzeului politehnic.

Tov. conferenţiar ing. I. Curievici deschizând

şedinţa propune discutarea planului de aranjare

a Muzeului, după proiectul prezentat de tov.

Arh. Strauser Eduard de la Întreprinderea de Stat

Decorativa Bucureşti.

Membrii consiliului au discutat felul cum vor fi

expuse panourile, desenele şi exponatele şi s-a ajuns la

concluzia că proiectul este just, cu mici modificări.

Textele vor fi cât mai scurte la partea grafică şi mai

dezvoltate la exponate.

În concluzie:

Consiliul ştiinţific a analizat proiectul şi devizul

propus de I.S. Decorativa şi le-a găsit corespunzătoare,

urmând ca preţurile şi cantităţile de la grafică să fie

fixate de comun acord cu executantul la data montării

şi recepţionării în muzeu.

Totodată textele din muzeu vor fi pe cât posibil

scurte şi explicite, lămurirea problemelor căzând în

sarcina personalului ştiinţific ce ghidează muzeul.

Consiliul ştiinţific a revenit asupra punctului în

care se prevede că peretele cu geamuri să fie acoperit

cu perdele şi a propus întreprinderii Decorativa să

găsească o soluţie mai bună.

El a recomandat să se ceară un deviz ofertă supli-

mentar I.S. Decorativei pentru un sistem de mascare

a geamurilor şi cu vitraliu de sticlă în locul perdelelor,

deviz care să cuprindă şi restul suporturilor pentru

machete şi utilaje neprevăzute în primul deviz.

PREŞEDINTE,

Prof. Dr. Ing. Cristofor Simionescu

Membri:

Conf. ing. I. Curievici;

Lector ing. Matei Botez;

Prof. ing. I. Diaconescu;

Lector ing. Traian Giosan;

Prof. Dr. ing. E. Gaiginschi;

Lector ing. E. Păunel;

Prof. ing. M. Grindea;

Lector ing. A. Poiată;

Prof. Dr. ing. A. Chelărescu;

Lector ing. A. Rohr;

Prof. ing. N.V. Boţan;

Lector ing. M. Netea;

Conf. ing. Gheorghe Botez;

Lector ing. Şerban Dragoş;

Conf. ing. A. Răileanu;

Asist. ing. N. Asandei

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

33

MEMORIAE INGENII

7.IV.1960

MEMORIU

referitor la tematica Muzeului Politehnic Iaşi.

I. În ţara noastră se desfăşoară o profundă revoluţie

culturală, caracterizată, printre altele, prin lărgirea

considerabilă a rolului culturii ştiinţifice şi tehnice

în formarea noilor generaţii. Politehnizarea treptată

a învăţământului urmăreşte tocmai cunoaşterea

principalelor aspecte ale tehnicii de către orice tânăr

indiferent de specialitatea lui ulterioară.

Din acest punct de vedere, un muzeu politehnic

are în primul rând menirea de a contribui la formarea

culturii politehnice a tineretului, ajutându-l să

înţeleagă atât bazele ştiinţifice şi tehnice ale diferitelor

procese tehnologice, cât şi direcţia de progres a

diferitelor ramuri ale tehnicii. Evident, un muzeu

politehnic, prezintă interes nu numai pentru tineret, ci

şi pentru toţi oamenii muncii, contribuind la răspân-

direa cunoştinţelor ştiinţifice şi tehnice în masele largi

ale poporului.

În lumina consideraţiilor generale expuse mai sus,

funcţiile Muzeului politehnic din Iaşi au fost definite

în felul următor:

1. Să dezvolte bazele ştiinţifice şi tehnice ale celor

mai importante procese tehnologice.

2. Să pună în evidenţă şi să exemplifice liniile

fundamentale ale progresului tehnic (electrificare,

mecanizare, chimizare).

3. Să pună în evidenţă în măsura posibilităţilor

momentele fundamentale din istoria dezvoltării

tehnici subliniind contribuţiile poporului român.

4. Să reflecte nivelul actual şi tendinţele industriei

în R.P.R. şi în special în Moldova.

5. Să prezinte printr-o arhivă documentară istori-

co-tehnică, dezvoltarea industriei în Moldova.

6. Să permită propaganda cunoştinţelor tehnice

prin organizarea de lecţii, demonstraţii, expoziţii, etc.,

destinate în special tineretului.

Aşa cum se vede din cele de mai sus, în concepţia

muzeului s-a pus accentul în special pe caracterul

tehnic şi într-o măsură mai redusă pe caracterul

istoric, acesta din urmă fiind mai pregnant şi mai în

legătură cu dezvoltarea industriei în Moldova.

La această soluţie ne-au condus, printre altele,

imensele dificultăţi ce stau în calea realizării unui

muzeu tehnic care să reflecte istoria tehnicii mondiale.

În adevăr, colectarea în ţară a unor exponate legate de

istoria tehnicii pe plan mondial, este de cele mai multe

ori exclusă, mai ales că şi puţinele piese reprezentative

au fost casate în ultimii ani odată cu procesul de

modernizare a industriei noastre. Reproducere prin

machete a pieselor cu caracter istoric ar reclama

investiţii enorme şi o mână de lucru specializată de

care în momentul de faţă se dispune numai într-o

măsură redusă.

Aşa cum se vede din cele şase obiective expuse,

ne-am propus totuşi să marcăm momentele cele mai

importante din istoria tehnicii, utilizând în acest scop

un număr redus de machete şi mai ales material grafic

(gravuri, fotografii, etc.).

II. Realizarea unui muzeu politehnic chiar regional

implică un spaţiu adecvat. Acest spaţiu trebuie să

fie suficient de mare pentru a cuprinde exponatele

prevăzute în tematică şi în acelaşi timp să permită

instalarea pieselor grele (motoare Diesel, turbine,

maşini agricole, autovehicule).

Spaţiul repartizat Muzeului Politehnic din Iaşi în

Palatul Culturii este de 800 m. p. din care în cursul

acestui an au fost puse pentru început la dispoziţia

muzeului numai două săli cu o suprafaţă totală de

320,16 m. p. Restul spaţiului repartizat este temporar

ocupat şi ne va fi cedat abia în anul 1960.

Pe de altă parte, spaţiul de care dispunem se

află la parter şi are planşee de tip vechi (traverse de

fier şi bolţi de cărămidă). În aceste condiţii am fost

obligaţi să introducem numai exponate uşoare şi de

dimensiuni relativ mici, urmând ca exponatele mai

grele colectate din ţară să fie depozitate în subsolul

MEMORIAE INGENII

34

palatului şi să constituie o rezervă în ipoteza că în

viitor muzeul ar putea obţine un spaţiu mai potrivit

sau i s-ar construi un local propriu.

Mărimea şi caracterul spaţiului ne-a obligat să ne

restrângem în această primă fază la proiectarea unei

singure secţii, urmând ca alte secţii să fie proiectate

ulterior pe măsura obţinerii de spaţiu în palat sau

eventual în altă parte.

Realizarea muzeului se va face astfel în etape, pe

secţii, în funcţie de spaţiu, de fondurile acordate şi de

personalul afectat

III. Ţinând seama de spaţiul total pus la dispoziţia

muzeului, am apreciat că pot fi organizate în aproxi-

mativ doi, trei ani, 3-4 secţii care să corespundă măcar

în parte obiectivelor muzeului. Aceste prime secţii

sunt următoarele:

1. - energetică ;

2. – cărbune, petrol, gaze;

3. - fier, fontă, oţel;

4. - telecomunicaţii;

La baza alegerii secţiilor şi a ordinii de realizare au

stat următorii factori:

a. Importanţa ramurilor respective în economia

naţională;

b. Posibilităţile reale de-a procura exponate adec-

vate spaţiului de care dispunem;

c. Interesul pe care îl prezintă secţiile pentru

tineretul din Iaşi şi regiune;

d. Specialitatea personalului ştiinţific de care

dispune muzeul.

IV. Secţia energetică, a cărei tematică o anexăm,

va ocupa cele două săli de care dispunem acum. Ea

trebuie să permită cunoaşterea surselor primare de

energie utilizate astăzi. Deşi muzeul dispune încă de pe

acum de unele maşini de forţă grele, foarte interesante,

particularităţile spaţiului ne obligă să le ţinem rezervă

şi să expunem mai ales maşini uşoare, machete,

modele în acţiune, piese separate şi grafice. În tematică

sunt puse în evidenţă progresele energetice ale ţării

noastre în anii regimului de democraţia populară,

planul de electrificare şi unele din marele realizări

industriale care au fost posibile după mărirea bazei

noastre energetice.

În măsura posibilităţilor se expun, în original sau

cu machete, unele utilaje energetice mai vechi şi mai

noi.

S-a dat o atenţie deosebită expunerii bazelor

ştiinţifice ale energeticii, în special în ce priveşte

electroenergetica recurgându-se în acest scop la piese

secţionate şi în special grafică. Ulterior secţia va trebui

dotată cu modele şi aparate care să permită o cât mai

bună înţelegere a bazei ştiinţifice a energeticii.

Aspectul istoric este reprezentat parţial prin

modele şi grafice şi numai într-o măsură foarte redusă

prin piese originale Arhiva istorică referitoare la

dezvoltarea energeticii în Moldova este în curs de

constituire şi va putea fi gata spre finele anului 1960.

S-au subliniat contribuţiile savanţilor ruşi

şi sovietici în dezvoltarea energeticii, precum şi

contribuţiile româneşti în acest domeniu.

Într-o mică măsură s-au putut prevedea câteva

elemente legate de utilizarea energiei atomice în

scopuri paşnice (reactorul atomic, centrala atomică).

V. Tematica este departe de a satisface chiar pe

autorii ei, care au fost îngrădiţi de spaţiu, de posibil-

ităţile reale de a procura exponate şi de fondurile puse

la dispoziţie. Ea va putea fi îmbunătăţită şi lărgită în

timp. De altfel, este îndoielnic că se va putea expune

tot ce e prevăzut în tematică, datorită faptului că s-ar

putea să nu putem procura unele piese prevăzute, cât

şi din cauza lipsei de spaţiu; problema amplasării în

spaţiu a exponatelor şi proiectarea artistică a muzeului

a fost contractată cu cooperativa Decorativa din

Bucureşti. Secţia, aşa cum se profilează din tematică,

are mai mult un caracter didactic şi evident, nici nu

poate fi comparată cu secţiile similare din marele

muzee tehnice. Ea va fi totuşi utilă la nivelul regiunii

şi Oraşului Iaşi. Procurându-şi noi exponate şi orga-

nizându-şi în viitor o sală de experienţe şi demonstraţii

şi un atelier, ea va putea progresa şi deveni mai eficace.

35

MEMORIAE INGENII

Oricum în actualul spaţiu nu se poate face prea mult

nici acum, nici în viitor.

Menţionăm că tematica a fost elaborată de person-

alul muzeului (redus deocamdată la directorul muzeu-

lui, un inginer, un istoric şi un mecanic), cu concursul

şi aprobarea consiliului ştiinţific al muzeului.

Sperăm că secţia va putea fi deschisă spre finele

acestui an.

VI. În momentul de faţă Muzeul dispune sau este

pe cale de a obţine multe exponate pentru secţia

telecomunicaţii. După 1 iunie a.c. se va începe lucrul

pentru elaborarea tematicii celorlalte secţii, dându-se

şi o parte din comenzile necesare. Totodată, acţiunea

de procurare a exponatelor cu caracter istoric şi

depozitarea lor va continua, indiferent dacă ele

se încadrează sau nu în profilele celor patru secţii

prevăzute.

ŞEFUL SECŢIEI POLITEHNICE

I. Curievici

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

APRECIERI ŞI SUGESTII PRIVIND

MUZEUL POLITEHNIC IAŞI

Despre secţia „Înregistrarea şi redarea sunetului”

nu aş putea spune ceva mai bun decât că este

desăvârşită. M-a impresionat mult această colecţie

excepţională de aparate muzicale, care evocă atât de

viu şi de plastic strădania oamenilor de a crea maşini

care să păstreze şi să redea sunetele. Singura observaţie

pe care aş putea-o face se referă la faptul

că această realizare unică în ţară merită

mai multă popularizare.

Pe lângă materialele ce s-au publicat

ar mai fi necesare şi altele, în reviste de

mare circulaţie cum ar fi „Magazinul”,

„Flacăra”, Ştiinţă şi tehnică”, care să

atragă atenţia asupra acestei realizări de

prestigiu.

De asemenea, am admirat organi-

zarea perfectă a exponatelor, deosebit

de interesante din secţia „Energetica”

care prezintă evoluţia unui domeniu

atât de important al tehnicii. Prin vizita

la muzeu, prin lecţiile ce se desfăşoară

aici, publicul şi tinerii în special, iau

contact cu marile invenţii şi descoperiri

de-a lungul timpului, cât şi cu realizări

moderne, formându-şi o imagine

completă asupra energeticii pe plan

naţional şi mondial.

În legătură cu tematica secţiei de

telecomunicaţii (care urmează a se

realiza) consider că este foarte bine

întocmită, foarte corespunzătoare, atât

MEMORIAE INGENII

36

în ceea ce priveşte istoria dezvoltării tehnicilor respec-

tive (telegrafie, telefoane, radiotehnică, televiziune,

transmisii prin sateliţi ) cât şi prezentarea realizărilor

legate de revoluţia tehnico-ştiinţifică actuală. Aş sugera

să se creeze un colţ al precursorilor (sau pionierilor)

români în telecomunicaţii şi cibernetică (Augustin

Maior, Ştefan Odobleja, Vasilescu Karpen, ş.a.).

Un asemenea muzeu al telecomunicaţiilor

(domeniu de mare actualitate) ar veni în întâmpinarea

doleanţelor publicului larg, tineretului în special,

care este foarte interesat de problema de electronică

şi telecomunicaţii în care s-au obţinut astăzi

realizări spectaculoase. Acest muzeu ar fi binevenit

în oraşul ştiinţei şi culturii, oraşul în care a trăit şi

activat Dragomir Hurmuzescu, considerat părintele

radiodifuziunii române, cel care a pus bazele primului

învăţământ electrotehnic din România, în 1910, la

universitatea ieşeană, unde a creat şi primul laborator,

de electricitate din ţară.

În concluzie, vizitarea şi studierea exponatelor din

Muzeul politehnic este instructivă nu numai pentru

tineret dar şi pentru specialişti şi prezintă un interes

larg, pentru cultura ştiinţifică şi tehnică a maselor, şi

oamenilor de cultură.

Am apreciat în mod deosebit strădania competenţa

şi entuziasmul colectivului care a realizat acest muzeu

minunat. Este un foarte bun exemplu de operă în

slujba culturii, care ar trebui urmat şi de alte centre

universitare din ţară.

George Enescu – date biografice

dr. Adina SIBIANU, muzeograf Muzeul Național “George Enescu”

Considerat a fi un copil-minune, micul Jurjac

(aşa cum îi spuneau familia şi cei apropiaţi), visa să

devină compozitor încă de la vârsta de 5 ani: „Lucru

curios: nu ştiam nimic, nu ascultasem nimic sau prea

puţin, nu am avut pe lângă mine vreo persoană să mă

influenţeze şi, totuşi, de copil, am avut această idee

fixă de a fi compozitor. De a fi numai compozitor”, îi

declara mai târziu George Enescu lui Bernard Gavoty,

critic muzical şi jurnalist de radio.

La vârsta de 3 ani a avut una dintre experienţele

muzicale hotărâtoare, când a auzit întâmplător, pentru

prima oară, un taraf cântând într-o staţiune balneară

situată în apropierea satului natal. Impresionat de ceea

ce auzise, copilul a încercat a doua zi să imite instru-

mentele tarafului: vioara printr-un „fir de aţă de cusut

pe o bucată de lemn” (Amintirile lui G. Enescu, de B.

Gavoty), ţambalul cu ajutorul unor beţe de lemn, iar

naiul, suflând printre buze.

Primele noţiuni muzicale le primeşte de la tatăl

său, la vârsta de 4 ani. Văzând preocuparea pentru

arta sunetelor, părinţii îi dăruiesc viitorului muzician

o mică vioară cu trei coarde. Supărat că nu este luat

în serios şi că nu a primit o vioară adevărată, copilul

aruncă jucăria în foc. Abia după ce primeşte vioara

mult visată, începe să cânte după ureche, pe o singură

coardă, cu un singur deget, melodii auzite în sat.

În 1886, Eduard Caudella, compozitor şi profesor

la Conservatorul din Iaşi, remarcă talentul deosebit al

37

MEMORIAE INGENII

lui George Enescu şi îi sfătuieşte pe părinţii acestuia

să-şi îndrepte copilul către studii muzicale. Dovezi

ale primelor încercări de compoziţie datează din anul

următor, 1887, când Enescu (născut la 19 august

1881, în comuna Liveni-Vârnav – actualmente George

Enescu, din jud. Dorohoi) avea numai şase ani.

„De îndată ce am avut la dispoziţie un pian, am

început să compun. (...) Am schimbat cu o adâncă

bucurie instrumentul monodic pe care cântasem

până atunci, cu un instrument polifonic; după ce nu

putusem face altceva decât să execut nişte melodii

fără cel mai mic acompaniament, ce bine era să mă

desfăşor acum în acorduri! (...) Şi – fără să mai stau

pe gânduri – am început să compun.” (G. Enescu în B.

Gavoty, Amintirile lui George Enescu)

Între 1888 şi 1894, George Enescu studiază la

Conservatorul din Viena, cu profesori renumiţi

ai vremii precum Siegmund Bachrich şi Josef

Hellmesberger Junior (vioară), Ernst Ludwig (pian) şi

Robert Fuchs (armonie, contrapunct şi compoziţie).

La recomandarea lui Josef Hellmesberger Jr.,

profesor de vioară şi fiul directorului Conservatorului

din Viena, George Enescu este trimis de tatăl său

să studieze la Paris. Astfel, se perfecţionează la

Conservatorul din Paris (1895 – 1899) sub îndrumarea

profesorilor José White şi Martin-Pierre-Joseph

Marsick la vioară, Jules Massenet şi Gabriel Fauré la

compoziţie, Ambroise Thomas şi Théodore Dubois la

armonie şi André Gédalge la contrapunct.

Din perioada studiilor la Paris datează cele patru

„simfonii de şcoală”, Poema Română op. 1 (1897)

pentru orchestră şi cor bărbătesc, Sonata nr. 1 pentru

pian şi vioară în Re major, op. 2 (1897), Suita nr. 1,

în sol minor, în stil vechi pentru pian, op. 3 (1897),

Sonata nr. 2 pentru pian şi vioară în fa minor, op. 6

(1899), lucrări care i-au adus recunoaşterea tânărului

compozitor George Enescu.

Deşi ceea ce îşi dorea cel mai mult era să compună

muzică şi nu să devină un virtuoz al viorii, studiul,

perseverenţa şi participarea la concursurile de

vioară organizate

la Conservatorul

din Paris i-au adus

lui Enescu premiul

al II-lea în 1898 şi,

un an mai târziu,

premiul I – cu

care a absolvit,

la 24 iulie 1899,

clasa de vioară

la Conservatorul

din Paris; cu

această ocazie, i s-a

dăruit o preţioasă

vioară Bernardel,

inscripţionată cu

numele său.

„De altfel, încă

de atunci, nu mă

MEMORIAE INGENII

38

prea mai gândeam la vioară. Eram beat de muzică şi

nu de performanţe la instrument. Nu visam decât să

compun, să compun şi iar să compun. (...) Evocând

timpurile acelea fericite, zâmbesc şi eu. Cert, pentru

a-mi deprinde pana şi a-mi exersa spiritul, scriam

mult – este adevărat – dar pot să afirm că totul venea,

totuşi, din inimă!” (G. Enescu în B. Gavoty, Amintirile

lui George Enescu)

În calitate de interpret a înfiinţat şi condus, la Paris,

două formaţii de muzică instrumentală: un trio cu

pian (1902) şi un cvartet de coarde (1904). A concertat

în Germania, Ungaria, Spania, Portugalia, Marea

Britanie şi SUA.

Cele mai cunoscute compoziţii ale lui George

Enescu datează din primii ani ai începutului de secol

XX. Printre acestea se numără cele două Rapsodii

Române (1901-1902), Suita nr. 1 pentru orchestră în

Do major, op. 9 (compusă în 1903 şi interpretată în

1911 de Orchestra Filarmonicii din New York, sub

bagheta renumitului compozitor şi dirijor Gustav

Mahler) sau Simfonia nr. 1 în Mi bemol major, op. 13

(1905).

În 1913 a instituit şi susţinut din fonduri personale

Premiul naţional de compoziţie George Enescu,

acordat anual până în 1946. Organizat în vederea

încurajării creaţiei româneşti, acest concurs de com-

poziţie oferea câştigătorilor, alături de sume de bani

generoase, şansa interpretării lucrărilor în concerte.

George Enescu a fost de asemenea membru fondator

(1920) şi preşedinte (1920 – 1948) al Societăţii

Compozitorilor Români din Bucureşti.

În anii primului război mondial, în paralel cu

activitatea de creaţie, Enescu a susţinut concerte în

România pentru răniţii din spitale. După război a

reluat turneele în calitate de violonist şi dirijor în

Elveţia, Franţa, Olanda, Spania, SUA, Portugalia,

Canada etc.

Muzicianul a dirijat Orchestra Simfonică George

Enescu din Iaşi (al cărei fondator este, în perioada

1918-1920), dar şi orchestrele Societăţii Filarmonica

Română (1898 – 1906), Ministerului Instrucţiunii

Publice (1906 – 1920) şi Filarmonicii din Bucureşti

(1920 – 1946).

Deseori Enescu era invitat la Castelul Peleş din

Sinaia de către regina Elisabeta a României (al cărei

pseudonim literar era Carmen Sylva), pentru a susţine

concerte şi recitaluri de vioară. O serie de lieduri

în limba germană reprezintă rezultatul colaborării

pe plan artistic dintre compozitorul Enescu şi

regina-scriitoare.

Cea mai îndrăgită lucrare a compozitorului, la care

a lucrat mai bine de zece ani, este opera Oedip, op.

23. Terminată în 1931, aceasta i-a fost dedicată Mariei

Rosetti-Cantacuzino, cea care va deveni, în 1937, soţia

lui George Enescu.

În perioada lucrului la opera sa Oedip, George

Enescu a terminat o serie de lucrări simfonice şi

camerale, reprezentative pentru stilul de maturitate

al compozitorului: Simfonia nr. 2 în La major, op. 17

(1914), Suita pentru orchestră nr. 2 în Do major, op.

39

MEMORIAE INGENII

20 (1915), Simfonia nr. 3 î Do major, op. 21 (1918 –

1921), precum şi Cvartetul de coarde îm Mi bemol

major, op. 22, nr. 1 (1920), Sonata pentru pian în fa

diez minor, op. 24, nr. 1 (1924), Sonata pentru pian şi

vioară nr. 3, în la minor, în caracter popular românesc,

op. 25 (1926).

Au urmat Sonata pentru pian şi violoncel în Do

major, op. 26, nr. 2, dedicată marelui violoncelist Pablo

Casals, Suita sătească nr. 3 în Re major, op. 27 (1939),

două simfonii neterminate (reconstituite şi orchestrate

de compozitorul Pascal Bentoiu), Cvartetul de coarde

în Sol major, op. 22 nr. 2 (1951), Simfonia de cameră

pentru 12 instrumente soliste, op. 33 (1954) şi Vox

Maris, op. 31, poem simfonic pentru cor mixt cu solo

de tenor şi soprană, orchestră mare (1954).

Recunoaşterea şi renumele internaţional i-au oferit

lui George Enescu numeroase ocazii de a susţine

cursuri de interpretare muzicală, stilistică, analiză

şi forme muzicale la École Normale de Musique din

Paris, École Instrumentale „Yvonne Astruc” din Paris,

Accademia Musicale Chigiana din Siena (Italia),

Universitatea din Illinois (SUA), The Mannes Music

School din New York, la Brighton şi Bryanstone

(Anglia) etc. A predat cursuri de compoziţie la

Universitatea Harward din Cambridge, Massachussets

(SUA) şi Conservatoire Américain din Fontainbleau

(Franţa).

Yehudi Menuhin, Christian Ferras, Ivry Gitlis, Ida

Haendel sau Arthur Grumiaux sunt doar câţiva dintre

cei mai cunoscuţi violonişti care s-au perfecţionat în

arta interpretativă sub îndrumarea lui George Enescu.

Printre distincţiile ce i s-au acordat în semn de

preţuire şi recunoaştere se regăsesc: titlurile de ofiţer

şi cavaler al Legiunii de Onoare a Franţei (1913,

1936), Membru de onoare (1916) şi Membru activ

(1933) al Academiei Române din Bucureşti, Membru

corespondent la Académie des Beaux Arts din Paris

(1929), Accademia Nazionale di Santa Cecilia

din Roma (1931), Institut de France din Paris

(1936) şi Academia de Arte şi Ştiinţe din

Praga (1937).

În perioada ce a urmat celui de-al doilea

război mondial, George Enescu părăseşte

definitiv România şi locuieşte la Paris, unde

se stinge din viaţă în 1955.

Memoria marelui muzician român este

perpetuată prin Festivalul Internaţional

care-i poartă numele, prin diferite simpozio-

ane desfăşurate în România şi în străinătate

şi nu în ultimul rând prin expoziţii, concerte

şi publicaţii realizate în cadrul Muzeului

Naţional „George Enescu” din Bucureşti.

Compozitorul, dirijorul, violonistul, pianistul şi

profesorul George Enescu (1881 – 1955) rămâne în

istorie drept unul dintre cei mai de seamă oameni de

cultură ai secolului XX; şi-a asumat rolul de ambasa-

dor al muzicii atât în ţară, cât şi în lume şi s-a implicat

în promovarea muzicii româneşti, contribuind la

recunoaşterea internaţională a compozitorilor, dirijo-

rilor şi interpreţilor din România.

„Romantic şi clasic prin instinct, m-am străduit să

împreunez în toate lucrările mele o formă de echilibru

care îşi are linia ei lăuntrică bine definită.” (Ziarul

Dimineaţa, 1936)

Opusuri enesciene:

MEMORIAE INGENII

40

• Poema Română (suită simfonică) pentru orches-

tră,opus 1 (1897)

• Sonata nr. 1 pentru vioară şi pian, opus 2 (1897)

• Suita în stil vechi pentru pian, nr. 1, opus 3 (1897)

• Variaţiuni pentru două piane, opus 5 (1898)

• Sonata nr. 1 pentru violoncel şi pian,

opus 26, nr. 1 (1898)

• Trei melodii pe versuri de Jules Lemaitre şi

Sully Prudhomme, opus 4 (1898)

• Sonata nr. 2 pentru vioară şi pian, opus 6 (1899)

• Octet de coarde, opus 7 (1900)

• Simfonia concertantă pentru violoncel şi orches-

tră, opus 8 (1901)

• Rapsodiile Române opus 11, nr. 1 şi opus 11, nr. 2

(1901, 1902)

• Intermezzo pentru coarde opus 12, nr. 1 şi opus.

12, nr. 2 (1902, 1903)

• Suita I pentru orchestră, opus 9 (1903)

• Suita nr. 2 pentru pian, opus 10 (1903)

• Simfonia în Mi bemol (nr. 1) pentru orchestră,

opus 13 (1905)

• Dixtuor pentru instrumente de suflat, opus 14

(1906)

• Şapte cântece pe versuri de Clément Marot, opus

15 (1907–08)

• Cvartetul cu pian nr. 1, opus 16 (1909)

• Œdipe - tragedie lirică în 4 acte, libret de Edmond

Fleg, opus 23 (1910–31)

• Simfonia a II-a pentru orchestră, opus 17

(1912–1914)

• Suita nr. 3 pentru pian – Pièces impromptues,

opus 18 (1913–1916)

• Suita a II-a pentru orchestră, opus 20 (1915)

• Trei melodii pe versuri de Fernand Gregh,

opus 19 (1915–16)

• Simfonia a III-a pentru orchestră (cu cor),

opus 21 (1916–1918)

• Cvartet de coarde în Mi bemol major,

opus 22, nr. 1 (1916–20)

• Sonata pentru pian în fa diez minor, opus 24, nr.

1 (1924)

• Sonata nr. 3 pentru pian şi vioară „în caracter

popular românesc”, opus 25 (1926)

• Sonata nr. 2 pentru violoncel şi pian, opus 26, nr.

2 (1935)

• Sonata nr. 3 pentru pian, opus 24, nr. 3

(1933–1935)

• Suita a III-a pentru orchestră „Săteasca”,

opus 27 (1937–1938)

• Impresii din copilărie pentru vioară şi pian, opus

28 (1938)

• Cvintet cu pian în la minor, opus 29 (1940)

• Cvartet cu pian nr. 2, opus 30 (1943–1944)

• Uvertura de concert pe teme populare româneşti,

41

MEMORIAE INGENII

opus 32 (1948)

• Cvartet de coarde nr. 2, opus 22, nr. 2 (1950–52)

• Vox Maris, poem simfonic pentru tenor, cor şi

orchestră, opus 31 (1954)

• Simfonia de cameră pentru 12 instrumente, opus

33 (1954)

În afara lucrărilor menţionate, creaţia lui George

Enescu mai cuprinde şi o serie de lucrări fără număr

de opus:

Lucrări simfonice şi concertante:

• 4 Simfonii de şcoală pentru orchestră (1895, 1896,

1898)

• Balada pentru vioară şi orchestră (1895)

• Fantezia – concert pentru pian şi orchestră (1896)

• Isis – poem simfonic (1923, neterminat,

definitivat de Pascal Bentoiu)

• Capriciu Român pentru vioară şi orchestră (1928,

neterminat, definitivat de Cornel Ţăranu)

• Simfoniile a IV-a şi a V-a pentru orchestră (1934,

1941,neterminate, definitivate de Pascal Bentoiu)

Lucrări de muzică de cameră:

• Aubade. Trio pentru vioară, violă şi violoncel

(1899)

• Andante religioso pentru 2 violoncele şi orgă

(1900)

• Preludiu şi fugă pentru pian (1903)

• Sérénade lointaine pentru vioară, violoncel şi pian

(1903)

• Cantabile şi Presto pentru flaut şi pian (1904)

• Allegro de concert pentru harpă cromatică solo

(1904)

• Legendă pentru trompetă şi pian (1906)

• Concertstück pentru violă şi pian (1906)

• Trio în la minor pentru vioară, violoncel şi pian

(1916)

Lieduri pe versuri de Carmen Sylva (1898-1907)

www.georgeenescu.ro

Observatorul Astronomic „Amiral Vasile Urseanu” şi ctitorul său

Ref. Mihai Dascălu Muz. Șonka Adrian

Observatorul astronomic „Amiral Vasile Urseanu”

este primul Observator Astronomic deschis tuturor

iubitorilor cerului din Romania, încă din 1910.

Pasiunea românilor pentru cer a luat avânt în

urmă cu mai bine de 100 de ani, odată cu lansarea

chemării pentru înfiinţarea unei Societăţi Astronomice

Române. Iniţiatorul acesteia era Victor Anestin, un

înflăcărat popularizator al astronomiei româneşti,

părintele revistei Orion (a 13-a revistă astronomică

din lume, o performanţă pentru acele vremuri). Iată

ce scria Anestin în februarie 1908 în paginile revistei

adresându-se viitorilor membri ai societăţii :

,,Oricine poate să facă deci parte din societatea

noastră şi dacă nu vrea să înveţe astrele cerului,

doar le va contempla; vom fi destui cari să-i arătăm

frumuseţile cereşti.

,,Ce va lega pe membrii mai întâi ? O lunetă ? O

simplă lunetă la început va fi legătura dintre noi, căci

ea va fi propietatea tuturor. E visul nerealizabil ? Nu.

Cu încetul, se vor convinge mai multe persoane de

folosinţa instalărei unui observator popular. “

Visul lui Victor Anestin a prins contur odată

cu înfiinţarea Societăţii Astronomice Române

„Flammarion” (a 29-a din lume) la data de 11 noiem-

brie 1907. Iată şi primul articol din statutul societăţii:

,,Se înfinţează în România o societate, cu sediul

MEMORIAE INGENII

42

în Bucureşti, care să întrunească la un loc pe toate

persoanele, cari vor să studieze cerul, sau cari se

interesează de desvoltarea şi propagarea astronomiei

şi în acelaş timp va lupta pentru înfiinţarea unui

observator astronomic popular. Se face apel la toţi cei

cari iubesc ştiinţa şi progresul.”

În Societatea Astronomică Română au fost înscriși

peste 300 de membri (revista „Orion” nr.10 - iunie

1908, pag. 310), după cum observa într-un articol

Victor Anestin, „persoane, din toata țara, din toate

clasele”, profesori universitari, generali și ofițeri, depu-

tați, consilieri, avocați, etc. Importanța acesteia poate

fi evaluată și prin sprijinul pe care l-a primit din partea

unor personalitați marcante din acea vreme: Spiru

Haret, pe atunci ministru al instrucțiunii publice,

care a abonat bibliotecile școlilor secundare din țară

la revista „Orion”, Stefan Hepiteș, directorul superior

al Institutului meteorologic din București-Filaret sau

capitan-comandor Catuneanu, directorul Institutului

geografic al armatei.

Personalitatea cea mai activa însă, care a condus

Societatea Astronomică Română in calitate de președ-

inte, care prin mijloace proprii i-a pus la dispoziție un

frumos observator astronomic, a fost contra-amiralul

Vasile Urseanu.

Amiralul Urseanu demarează lucrările de con-

struire, prin eforturi financiare proprii, a unei clădiri

din București, pe bulevardul Colței, actualul bulevard

Lascăr Cartagiu, despre care obisnuia să spună: „Mi-

am construit casa în formă de yacht, având o cupolă

de observator, ca în același timp, când fac observații cu

luneta, să am senzația că plutesc pe mare.”

Observatorul amiralului a devenit un simbol al

pasionaților de astronomie, înființarea sa fiind salutată

în publicațiile de la 1910. A fost dotat cu o luneta Zeiss

de 150 mm diametru și distanță focală de 2,7 metri,

cea mai performantă din țară la acea dată.

La începutul activităţii observatorului astronomic

alături de amiralul Urseanu, au mai lucrat ca obser-

vatori, Victor Anestin - cunoscut popularizator al

astronomiei în ţara noastră, Rosetti-Bălănescu şi alţii

membrii ai societăţii astronomice Franceze.

Dintre cititorii abonaţi ai revistei Orion amintim

pe scriitorii Duiliu Zamfirescu, Mihail Sadoveanu,

dar şi dr. Cantacuzino, dr. Minovici, arh. Berindey,

prof. Otescu. Un important sprijin l-a acordat şi Spiru

Haret, ministrul Instrucţiunii Publice de atunci, ce a

dispus abonarea şcolilor secundare la revistă.

Născut la București, în anul 1848, dintr-o familie

de oameni modești, Vasile Urseanu a făcut una dintre

cele mai frumoase cariere în marina română. Dupa

studiile inițiale la Liceul „Sfintul Sava” din București,

a devenit militar, dedicându-se cu tot sufletul artei

navale. Trimis în Franta, a fost admis în Școala Navală

din Brest, unde a fost îmbarcat pe nava-scoala „Borde”,

remarcându-se prin aptitudinile și activitatea sa. Ca

semn de distincție, a fost îmbarcat pe nava „Jean

Bart” cu care a vizitat insula Sfînta Elena, Capul Bunei

Speranțe și portul Rio de Janeiro. O data cu încheierea

studiilor superioare de specializare in Franta și-a

înscris numele printre ofițerii eminenți ai marinei

noastre.

Dupa înapoierea în țară, în timpul războiului din

1877, având gradul de capitan, a primit misiunea

de a instala Bateria nr. 6 „Renașterea” din regiunea

Calafat, destinata sa opreasca debarcarea turcilor pe

malul românesc; a luptat victorios contra Vidinului.

Cu această ocazie, pentru faptele sale de arme a fost

decorat cu ordinul „Steaua României de razboi”, fiind

avansat locotenent-comandor, și numit comandant

superior al bateriilor de marină. Tot în timpul război-

ului româno-ruso-turc din 1877, la vârsta de 29 de ani,

comandând yachtul „Stefan cel Mare”, a fost însărcinat

să organizeze detașamente de nave comerciale, pentru

trecerea trupelor dincolo de Dunăre. De asemenea,

în timpul războiului de independență, comandorul

Urseanu, a fost trimis în misiune specială pe lângă

prințul Serbiei - Milan Obrenovici. După terminarea

războiului din 1877 - 1878, în vederea constituirii

unei marine puternice, comandorul Urseanu a fost

43

MEMORIAE INGENII

însărcinat să supravegheze construcția unor nave

militare comandate la șantierele navale din Londra,

printre care și celebrul bric „Mircea” al cărui coman-

dant a fost.

Intrarea României în războiul sârbo-bulgar din

1885, a dus la trimiterea pe Dunărea de sus a unei

părți din flotila de război, sub conducerea coman-

dorului Urseanu, compusă din «Mircea», «Fulgerul»,

«Grivița», «Rahova», «Opones», «Smîrdan» și trei

șalupe de poliție pentru a proteja libertatea navigației.

Vasile Urseanu a comandat o perioadă de timp și

crucișătorul «Elisabeta», cu care a străbătut Marea

Mediterană, Oceanul Atlantic, Marea Nordului și

Marea Baltică, făcînd astfel cea mai lungă călătorie pe

care o navă de război română a întreprins-o în acele

vremuri.

În 1912 a fost înaintat vice-amiral în rezervă, iar în

1913 a fost mobilizat pe lângă Marele Cartier General.

Amiralul Vasile Urseanu și-a consacrat viața marinei

pe care a iubit-o, de care a fost sufletește strâns legat

și pe care a slujit-o timp de peste trei decenii cu o

neatinsă pasiune, de care este capabil numai acel om

care-și identifică obiectul profesiunii cu strădaniile,

gândurile și năzuințele sale zilnice.

Sfera preocupărilor amiralului Vasile Urseanu

nu s-a limitat numai asupra marinei; ea s-a extins și

asupra astronomiei, știința pe care el a îndrăgit-o încă

de pe băncile școlii. Studiul aștrilor - spunea adesea - a

devenit a doua mea pasiune, după marină. Îmbrățișa

însă, cu aceeași căldură, și artele, și în general cultura.

Muzeul Municipal Râmnicu Sărat – consideraţii asupra istoricului constituirii colecţiilor

Marius NECULAE, Roxana VIŞAN

Muzeul Municipal Râmnicu Sărat este o instituţie

tânăra, cu o istorie de numai cinci decenii, dar care

are un patrimoniu valoros şi diversificat, constituit în

parte prin donaţii şi colectări. În prezent muzeul are

cinci secţii : artă plastică, etnografie, ştiinţele naturii,

memorialistică şi istorie. Colecţiile acestora s-au con-

stituit în mod diferit: dacă patrimoniul primei secţii a

beneficiat de donaţii consistente, cele ale secţiilor de

etnografie şi ştiinţele naturii s-au format mai ales prin

colectări din teren si achiziţii, patrimoniul secţiei de

memorialistică prin transferuri şi donaţii, iar colecţiile

sectiei de istorie, ultima înfiinţată, s-au constituit

în mod mixt. Deoarece patrimoniul muzeal este

format din aproximativ 27000 de piese (majoritatea

aparţinând secţiei de ştiinţe naturale), ne vom referi

mai ales la donaţiile marcante, oprindu-ne asupra

donatorilor, încercând totodată si schiţarea dezvoltarii

patrimoniului de-a lungul timpului prin diferite

metode: donaţii, achiziţii, transferuri, lucru pe teren

(colectări, periegeze, săpături arheologice)

MEMORIAE INGENII

44

În oraş existând o efervescenţă culturală

remarcabilă, au existat demersuri pentru apariţia

unui aşezământ de tip muzeal încă din 1911 şi 19311,

neconcretizate însă, pentru ca la 27 octombrie 1935

să se înfiinţeze Asociaţiunea « Casa Culturală » din

Râmnicu Sărat, ce avea stipulat în statut, la art. 6 , pct.

d) : înfiinţarea unui muzeu etnografico-religios, care

să oglin dească viaţa de altădată şi de azi din ţinutul

râmnicean, în tot ce are mai caracteristic şi deosebit.

Acest muzeu va fi dotat, în măsura posibilităţilor,

prin achiziţii şi prin danii. Obiectele, odată intrate în

posesia Asoci aţiei, nu mai pot fi înstrăinate, ori care ar

fi scopul pentru care ar fi cerute2.

Abia acum 53 de ani, la 1 septembrie 19603, a fost

înfiinţat Muzeul Raional Râmnicu Sărat, la iniţiativa

lui Octavian Moşescu4 şi Constantin Paraschivescu –

Bălăceanu5. instituţie care şi-a început activitatea în

centrul oraşului6, cu o mică expoziţie de artă plastică

alcătuită din 50 de picturi provenite din colecţia lui O.

Moşescu şi de la Comitetul pentru Cultură al Regiunii

Ploieşti.

Pornind de la lucrări care au făcut parte din această

expoziţie, Octavian Moşescu începe o adevărată

campanie de mijlocire a achiziţiilor şi donaţiilor

pentru muzeu. De menţionat este faptul că acesta a

fost în două rânduri primar al Balcicului în anii ‘30,

oraş preferat de pictorii

acelor vremuri, iar cărţile în

care îşi deapănă amintirile7

sunt presărate cu referinţe

despre artişti români, unii

deveniţi apropiaţi, multe din

lucrările dăruite de aceştia

colecţionarului împodobind

azi expoziţiile muzeului.

Moşescu a donat în

continuare lucrări valoroase,

unele dintre ele clasate

în patrimoniul cultural

naţional8 (semnate de artişti

ca Petre Iorgulescu Yor, Ion

Pacea, Ion Theodoresu-Sion, Ion Popescu-Negreni,

Ştefan Popescu, Max Hermann Maxy, Nicolae Enea,

Brăduţ Covaliu). Pe lângă donaţiile succesive din 1960,

1961, 1971, 19739, colecţionarul a înlesnit donaţii şi

achiziţii care au îmbogăţit patrimoniul secţiei de artă

plastică, s-a zbătut pentru aducerea la Râmnicu Sărat

a expoziţiilor artiştilor consacraţi10, a îndemnat pe

aceştia să doneze lucrări muzeului, fapte care îi înscriu

numele printre fondatorii instituţiei, meritele sale fiind

recunoscute încă din anii ”70 (anexa).

Tot de lobby-ul făcut de Moşescu, se pare că este

legată şi donaţia pictorului Valentin Hoeflich11 care

la 15 decembrie 1973, donează Muzeului Mixt din

45

MEMORIAE INGENII

Râmnicu Sărat şase pânze ale lui Iorgulescu-Yor, dar

şi un important fond documentar al acestuia care

a îmbogăţit nou înfiinţata secţie de istoria culturii

râmnicene (1971), donaţie popularizată în presa

judeţeană12.

Secţia de artă plastică a continuat să se

îmbogăţească, mai cu seamă prin stradaniile Prof.

Univ. Dr. Negoiţă Lăptoiu (n. 1939), istoric şi critic

de artă, cu peste 20 de cărţi de specialitate, coautor

al Encilopediei artiştilor români contemporani (şase

volume), autor a peste 1200 de cronici, medalioane şi

recenzii13. Acesta şi-a început donaţiile către muzeu la

27 martie 1987 cu 87 de picturi14 şi o sculptură, pentru

ca la 6 octombrie 2008 să recidiveze  donând alte 47

de picturi15, semnate printre alţii de : Petre Abrudan,

Nicolae Apostol, Gheorghe Apostol, Băcilă Emil, Bene

Jozsef, Dan Bimba, Traian Brădean, Henri Catargi,

Aurel Ciupe, Lidia Ciolac, Eugen Gâscă, Theodor

Harşia, Alexandru Mohy, Letiţia Muntean, Coriolan

Munteanu, Ion Popescu-Negreni, Alexandru Popp, Ion

Sima, Liviu Suhar, Ion Vreme. Pe lângă aceste donaţii,

care au făcut ca Muzeul din Râmnicu Sărat să posede

patrimoniu artistic de pe întreg cuprinsul ţării, N.

Lăptoiu a dăruit instituţiei şi un important fond de

carte de specialitate, greu şi costisitor de procurat în

condiţii obişnuite. În semn de preţuire pentru genero-

zitatea arătată, Consiliul Local Municipal Râmnicu

Sărat a oferit, în anul 2000, titlul de cetăţean de onoare

donatorului, iar la Muzeul Municipal, o parte din

donaţie este expusă distinct, în cadrul expoziţiei de

bază a secţiei de artă plastică : ... am trăit bucuria rară

de a mi se conferi două săli în care vibrează elocvent

luminozitatea specifică din picturile unor artişti activi

predilect în zona transilvană şi moldavă, deficitar

reprezentaţi în patrimoniul instituţiei muzeale

râmnicene. Emoţie sinceră mi-a trezit şi vitrina care

popularizează parte din însemnările mele de istoric şi

critic de artă16.

Patrimoniul secţiei de artă s-a îmbogăţit şi prin

aportul unor pictori, care şi-au donat din lucrări.

Astfel, începând cu râmniceanul Pompiliu Dimitriu

(două acuarele şi o sculptură - 1961), urmând Valeriu

Şuşnea şi Pandele Borină, care au donat câte o lucrare

în anii ”80, Ion Murariu (patru picturi) şi Nicolai

Hilohi (12 lucrări de grafică) în 2003, Ion Radu Axente

(două picturi pe sticlă-2007)17, până la donaţia râm-

niceanului Androne Nicuşor din 200818, patrimoniul

secţiei a ajuns la aproape 900 de piese, dintre care 23

MEMORIAE INGENII

46

clasate în patrimoniul cultural naţional. Desigur, mai

bine de jumătate din patrimoniul secţiei provine din

achiziţii şi transferuri de la Comitetul pentru Cultură

şi Artă al Raionului Râmnicu Sărat (după 1968 al

judeţului Buzău).

În deceniul şapte s-au înfiinţat şi secţiile de

etnografie şi artă populară de pe Valea Râmnicului

(1962) şi secţia de ştiinţe naturale (1968)19, muzeul

devenind unul mixt. Patrimoniul primei secţii s-a

îmbogăţit constant în următoarele trei decenii de la

înfiinţare, mai ales prin colectări şi achiziţii din satele

vecine Râmnicului, lucru dovedit de numeroasele

planuri de activitate în care sunt evidenţiate ieşirile

pe teren şi de sutele procese-verbale de achiziții

din anii 1970-1990. Patrimoniul secţiei de ştiinţe

naturale, beneficiind ca şi prima secţie de personal de

specialitate, s-a îmbogăţit şi el, mai ales prin colectări

şi achiziţii, expoziţia de bază propunându-şi să redea

natura Văii Râmnicului Sărat. În cazul acestei secţii,

specimenele colectate din flora locală au fost determi-

nate cu aportul dr. Nicolae Ştefan20, cercetător de la

Universitatea din Iaşi, exemplarele de faună exotică

- lepidoptere şi scoici- fiind achiziţionate determinate,

conform ofertelor şi proceselor verbale de achiziţie.

Secţia de istoria culturii râmnicene-memorialistică

a fost a patra înfiinţată, în 1971. Colecţiile acestei

secţii s-au constituit fie prin transfer: fondul Acad.

Traian Săvulescu21 (1976- de la Institutul de Ştiinţe

Biologice Bucureşti), fie prin donaţii ale apropiaţilor

– fondul documentar Petre Iorgulescu Yor22 (Valentin

Hoeflich - 1973), sau ale familiei – fondul Gheorghe

Munteanu Murgoci23(Miron Constantinescu – 1971;

Helen Herclats - 1975), fondul cântăreţei lirice Florica

Cristoforeanu24 (Eustaţiu Cristoforeanu -1967), fondul

compozitorului Ion Radulescu (E. Rădulescu – 1999).

Încercări de înfiinţare a unei secţii de istorie

întâlnim din anul 1981, precum şi îndemnuri spre a

se face donaţii în obiecte cu valoare documentară: ...

Muzeul Orăşenesc Râmnicu Sărat, care pregăteşte cu

minuţiozitate amenajarea unei secţii de istorie locală,

cu documente privind trecutul îndepărtat şi apropiat al

localităţii. Cei care deţin astfel de documente- extrase

din presa vremii, imagini de orice fel ale Râmnicului,

fotografii, vederi ilustrate sau alte acte legate de viaţa

oraşului sînt rugaţi a le dona muzeului25. Cu toate

acestea secţia de istorie a fost înfiinţată abia în anul

1990, când a fost angajat şi un arheolog. Colecţiile

acesteia s-au format prin colectarea unor documente

şi obiecte din epoca comunistă, multe documente

şi fotografii provenind de la Primărie şi instituţiile

din oraş (istorie), săpăturile arheologice din cadrul

Complexului Brâncovenesc din Râmnicu Sărat, anii

1991-199226 şi un şantier propriu de epoca bronzului

din zona oraşului27 (arheologie), donaţii şi descoperiri

monetare28 (numismatică). De remarcat aici sunt două

donaţii: a domnului Constantin Ştefănescu, care a

donat un număr de 703 piese numismatice (1979) şi

cea din 1981 a dr. Jacques Kaufman care a donat 87 de

periodice interbelice, fiind puse astfel bazele colecţiilor

de numismatică, respectiv documente.

Din anul 1978, Muzeul din Râmnicu Sărat

funcţionează în localul fostei Primării, în strada

Primăverii nr. 4, parte a Complexului Brâncovenesc

(fosta mânăstire cu hramul Adormirea Maicii

Domnului) din Râmnicu Sărat29, iar din anul 2007

și-a mutat o parte din expoziţiile de bază în Casa

Domnească din acelaşi ansamblu. În urma lucrărilor

de restaurare a Complexului Brâncovenesc, finanţate

din fonduri structurale, prevăzute pentru perioada

2013-2015, instituţia îşi va reface expoziţiile de

bază, avându-se în vedere şi marcarea generozităţii

donatorilor.

Anexa30

COMITETUL ORĂȘENESC PENTRU CULTURĂ

MUZEUL MIXT RÎMNICU-SĂRAT

ȘI ARTĂ RÎMNICU- SĂRAT

STIMATĂ DOAMNĂ PENCA MOȘESCU,

STIMATE DOMNULE OCTAVIAN MOȘESCU,

47

MEMORIAE INGENII

Gestul generos prin care dumneavoastră ați donat

Muzeului Mixt din orașul Rîmnicu-Sărat zece lucrări

de artă plastică din prețioasa dvs. colecție, în momen-

tul când s-au pus bazele secției noastre de artă plastică,

ne determină să vă înscriem cu toată plăcerea printre

fondatorii acestui muzeu.

Nu putem ignora nici faptul că dumneavoastră,

stimate domnule Moșescu, ați fost în permanență

unul dintre cei mai entuziaști animatori ai activității

desfășurate de muzeul nostru, în opera de propagare a

artei plastice românești, în masele largi ale iubitorilor

de frumos. Generozitatea și solicitudinea cu care ne

sprijiniți în organizarea periodică de expoziții cu cele

mai valoroase creații din colecția dvs, cu care ne dați

competente și dezinteresate indicații în desfășurarea

activității noastre muzeistice, și cu care, ori de câte

ori ne vizitați, ne stimulați ca un adevărat emul în

inițiativele noastre, ne fac azi să vă exprimăm calde și

sincere mulțumiri.

Ținând seama de aportul deosebit pe care l-ați

adus și îl aduceți, din dragoste pentru artă și pentru

orașul nostru, în îmbunătățirea activității noastre,

vă rugăm din toată inima să acceptați președinția de

onoare a Consiliului de conducere al Muzeului Mixt

din Rîmnicu-Sărat, această propunere încununând

o prestigioasă activitate de animator pe care ați

desfășurat-o până acum, fiind în același timp o recu-

noaștere cinstită și plăcută pentru noi, a unor merite

pe care dumneavoastră cu prisosință le-ați dobândit în

fața concetățenilor și intelectualilor din orașul nostru.

Președintele Comitetului pentru

Directorul Muzeului

Cultură și Artă a orașului R. Sărat

Mixt din R. Sărat

Prof. Cambeșteanu Ionel

Prof. Ceaușu Mihai

Rîmnicu-Sărat 1 august 1971

Râmnicu Sărat Town Museum –

Considerations about history of the museum’s

collection forming.

Note4. Valeriu Nicolescu, Un colţ de Ţară Românească -

Judeţul Slam Râmnic, vol. V, ed. Editgraph, Buzău, 2013, p. 60.

5. Serviciul Judeţean Buzău al Arhivelor Naţionale, fond Tribunalul Râmnicu Sărat, act autentificat nr. 1076/26 iunie 1936.

6. Declaraţie autentificată a dl. Buzăeanu Gheorghe, nr. 1029/22 septembrie 2000, Arhiva Muzeului Municipal Râmnicu Sărat (în continuare vom folosi Arh. Muz.). - dos. acte statutare. Deşi alte surse indică data înfiinţării 5 iunie, considerăm corectă data de 1 septembrie 1960, domnul Buzăeanu Gheorghe fiind primul director al instituţiei (1960-1966).

7. Avocat, publicist, memorialist, poet şi colecţionar de artă, 1884-1982.

8. 1893-1979, jurist, deputat în Marea Adunare Naţională a R.P.R., preşedinte al Colegiului avocaţilor din România - Valeriu Nicolescu, Gh. Petcu, Buzău-Râmnicu Sărat: oameni de ieri, oameni de azi, vol. I, ed. Alpha MDN, Buzău, 1999, p. 357.

9. Strada Suvorov (azi Victoriei), nr. 128-132.10. Vitralii, Bucureşti, ed. Litera, 1971; Oaspeţi de altă

dată, Bucureşti, ed. Litera, 1972; Alte vitralii, Bucureşti, ed. Litera, 1973; Din jurnalul unui colecţionar, Bucureşti, ed. Litera, 1974.

11. Petre Yorgulescu Yor- Vase în port şi La treierat, donate de O. Moşescu la 24.08.1971, clasate la categoria Tezaur, respectiv Fond, conform http://clasate.cimec.ro. (Arh. Muz, dos. donaţii şi achiziţii/ 1971, fila 16).

12. Arhiva Muz, dos. donaţii şi achiziţii/ 1973, fila 91.13. O. Moşescu, Din jurnalul unui colecţionar, Bucureşti,

ed. Litera, 1974, p.89.14. Scrisoare de mulţumire către Valentin Hoeflich , Arh.

Muz, dos. Corespondenţă expediată/ 1973, fila 127.15. Viaţa Buzăului, nr. 1817/28 decembrie 1973.16. Marcel Mureşanu, Interviu cu Negoiţă Lăptoiu, în

Spaţii culturale, nr. 8, ianuarie-februarie 2010.17. Proces-verbal de predare primire, Arh. Muz, dos.

donaţii şi achiziţii/ 1987, filele 2-7.18. Arh. Muz., dos. Comisie donaţii şi achiziţii / 2008,

actele de donaţie nr. 375 şi 376 din 06.10.2008.19. Marcel Mureşanu, op. cit.20. Arh. Muz, dos. Comisie donaţii şi achiziţii/ 2007, act

de donaţie nr. 34/ 11.06.2007.21. 20 de lucrări, conform Arh. Muz, dos. Comisie

donaţii şi achiziţii/ 2008, act de donaţie nr. 399/10.11.2008.22. Sofia Robe, Istoricul Muzeului Municipal Râmnicu

Sărat, în Mousaios, vol. IX, Buzău, 2004, p. 505.23. Scrisoare a dr. Nicolae Ştefan Arh. Muz, dos.

Corespondenţă primită/ 1974, fila 63.24. 1889- 1963, întemeietor al şcolii româneşti de

fitopatologie, membru, şi preşedinte al Academiei Române

MEMORIAE INGENII

48

(1948-1959), ministru al Agriculturii şi Vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, a publicat Flora R.P.R., Monografia uridinalelor din R.P.R. şi Monografia ustilaginalelor din R.P.R.

25. M. Neculae, Documentele lui Petre Iorgulescu Yor, ed. Editgraph, Buzău, 2011.

26. 20 iulie 1872 – 5 martie 1925, savant de marcă, care a adus contribuţii de seamă la dezvoltarea geografiei, geologiei şi pedologiei, fiind ales membru al Academiei Române.

27. 16 mai 1886-1 martie 1960 , a susţinut aproape 300 de reprezentaţii pe scena Operei Române, dar şi în Italia , la Milano (1914-1919), Roma (1922), Scala din Milano (1927-1940).

28. Matincă Costea, Muzeul Orăşenesc în climatul spiritual al localităţii noastre, transcript, emisiune locală radio din 28 august 1981.

29. Emil Lupu, Date arheologice privind Mânăstirea “Adormirea Maicii Domnului”, în Mousaios, vol. IV, partea I, Buzău, 1994, p. 270.

30. Aşezarea Monteoru din punctul Cetăţuie, sat Oreavul, com. Valea Râmnicului, unde săpăturile au fost aprobate în 1994, dar au început în 1995, conform Memoriului justificativ al arh. Florentin-Liviu Cristea, Arh. Muz, dos. Corespondenţă expediată/1995, fila 9.

31. Monument istoric de categoria A, pozitia LMI-2004, pentru jud. Buzău: 755, cod : BZ-II-a-A-02463.

32. Monument istoric de categoria A, pozitia LMI-2004, pentru jud. Buzău: 755, cod : BZ-II-a-A-02463.

33. Scrisoare adresată lui Octavian Moşescu, Arh. Muz, dos. Corespondenţă expediată/ 1971, fila 8.

Bibliografie:Emil Lupu, Date arheologice privind Mânăstirea

“Adormirea Maicii Domnului”, în Mousaios, vol. IV, partea I, Buzău, 1994, p. 269-309.

Octavian Moşescu, Din jurnalul unui colecţionar, Bucureşti, ed. Litera, 1974.

Marcel Mureşanu, Interviu cu Negoiţă Lăptoiu, în Spaţii culturale, nr. 8, ianuarie-februarie 2010

Dimitrie Leonida - promotor al construirii unei reţele de canale navigabile interioare în România

Aurel TUDORACHE, muzeograf Muzeul Național Tehnic “Prof. Ing. Dimitrie Leonida”

Continuăm seria prezentărilor legate de viaţa şi

activitatea lui Dimitrie Leonida cu o preocupare a

acestuia mai puţin cunoscută. Foarte puţini ştiu că

Leonida a militat pentru construirea în România a

unei reţele de canale navigabile interioare, care să fie

conectată la reţeaua navigabilă a Europei.

În revista Energia Leonida afirma: „Cea mai în-

semnată problemă tehnică a ţării noastre este folosirea

apelor”...”Problema aceasta nu cuprinde numai energia,

de aceea trebuie considerată din toate punctele de

vedere. Ca ţară agricolă ne interesează: irigaţia,

apărarea contra inundaţiilor, transportul produselor

agricole care se face mai economic pe apă, folosirea

terenurilor vaste care alcătuiesc zonele inundabile ale

apelor noastre cu regim sălbatec, etc.”1…“Adevărata

cale pentru transporturile materialelor voluminoase

şi a celor grele este apa, mai ales atunci când valoarea

lor e relativ joasă, cum e cazul materialelor prime

industriale, materiale de construcţii, cereale, etc.”2…

49

MEMORIAE INGENII

Cum considera Dimitrie Leonida că trebuiesc folosite apele în România

„E un lucru de

toţi cunoscut că e

mult mai uşor de

a mişca un obiect

care pluteşte pe

apă decât unul care ar fi târât pe uscat, chiar

dacă ar fi tras un vagon prevăzut cu roţi, cum

este cazul la căile ferate. De aceia transporturile

pe apă sunt cu mult mai ieftine decât acele care

se pot face pe uscat.”3 Randamentul transpor-

tului pe apă este mult mai bun decât pe şosea

sau pe calea ferată „nu trebuie să uităm că: un

cal trage 1-2 tone pe şosele, 5-10 tone pe şine şi

50-80 de tone pe un canal.”4

Studiind istoria dezvoltării economiilor din

ţările Europei inimosul inginer a observat că

realizarea de reţele navigabile interioare a dus

la creşterea schimburilor comerciale şi implicit

la dezvoltarea economică a ţărilor respective.

Exemplele Franţei şi Belgiei sunt concludente în acest

sens.

În anii 1870-1871 când francezii se aflau în război

cu Germania au început să „construiască cu mai multă

intensitate canale navigabile şi porturi”5 ce vor favoriza

dezoltarea economică a Franţei. În Belgia între anii

1890-1905 traficul pe canale a crescut cu 110%, iar

traficul pe calea ferată a crescut cu 50%, ministrul

de finanţe al Belgiei spunea că „principalul factor în

dezvoltarea economică a Belgiei a fost tocmai sistemul

de căi navigabile cu care este înzestrată această ţară şi

pe care se pot face transporturi ieftine, apoi înmulţirea

punctelor de contact între canale, şosele şi căi ferate,

uşurarea transbordărilor, accesibilitatea porturilor,

care toate au stimulat construirea numeroaselor

aşezăminte industriale şi comerciale....”6

Dimitrie Leonida trece în revista proiectele mai

Proiectele studiate de Dimitrie Leonida pentru construirea unei reţele de canale navigabile (revista Energia)

MEMORIAE INGENII

50

vechi pentru canale navigabile: „Râurile prevăzute

în Regulamentul Organic pentru a fi canalizate”,

„Proiectul Giola pentru irigaţiuni şi canalizări”,

„proiectul ing. Alex. Davidescu de aprox. 250 km.

care lega Siretul cu Argeş cu ramificaţii”, „proiectul

Poenaru”, un proiect mai extins şi studiile ing.

Ricardo Canela pentru construirea canalului

Argeş-Bucureşti-Dunăre.

Analizând toate aceste proiecte şi comparându-le

cu proiecte din alte ţări Dimitrie Leonida ajunge la

următoarele concluzii.

Mureşul poate fi legat uşor cu Oltul întrebuinţân-

du-se Târnava Mare, Valea Pârâului Alb şi Valea

Pârâului Cibin.

Oltul a fost întrebuinţat vremelnic pentru navigaţie

în timpul ocupaţiei austriece a Olteniei şi poate deveni

navigabil de la Făgăraş la Dunăre.

Jiul, deşi cu volum mai mic, poate alimenta un

canal de la Craiova la Dunăre.

Bucureştiul poate deveni port prin canalul Argeş

-Bucureşti - Dunăre.

Siretul în partea de jos a fost navigabil vremelnic şi

ar fi nevoie de un canal lateral între Bacău şi Mărăşeşti,

alimentat de apele Siretului, iar de la Mărăşeşti la

Dunăre lucrări de regularizare a albiei râului.

Dimitrie Leonida a considerat că prima linie de

navigaţie interioară care ar trebui să se construiască ar

trebui să fie Canalul-Argeş-Bucureşti-Dunăre.

„Aruncându-ne o privire asupra Capitalelor din

străinătate, vom vedea importanţa covârşitoare pe care

o au căile navigabile interioare pentru alimentarea lor.

Porturile acestor capitale depăşesc adesea în impor-

tanţă chiar porturile maritime ale ţarilor respective.

Crearea unei căi navigabile interioare care să lege

oraşul Bucureşti cu Dunărea, este de importanţă vitală

pentru dezvoltarea acestui oraş şi ne dă posibilitatea

să rezolvăm în acelaşi timp şi alte probleme, tot atât de

importante:

- producerea energiei necesară nevoilor oraşului şi

a industriilor,

- alimentarea cu apă,

- punerea în valoare a unei regiuni din Capitală,

- punerea în valoare a unei

regiuni mari inundabile din jud.

Ilfov.

Fiind dată posibilitatea

tehnică a înfăptuirei în bune

condiţiuni economice a canalu-

lui Argeş – Dunăre – Bucureşti,

credem că ar trebui să păşim

fără întârziere la realizarea

acestei lucrări.”7…“soluţiunea

cea mai bună este construirea

unui canal artificial, alimentat

de apele Argeşului, care ar putea

fi chiar şi acumulate în bazinuri

mari de alimentare pe văi, canal

care ar trece prin Bucureşti

şi ar ajunge în Dunăre la Olteniţa, fiind prevăzut cu

mai multe ecluze şi uzini hidroelectrice, la Bucureşti,

Orăşti şi Budeşti.” Adâncimea canalului fluvial Argeş-

Bucureşti-Dunăre ar fi de aprox. 3 m.

Un alt aspect subliniat de Dimitrie Leonida este

crearea de „industrii” în zonele prin care trece canalul,

Liniile de navigaţie interioară propuse de Dimitrie Leonida (revista Energia)

51

MEMORIAE INGENII

Bibliografie

Dimitrie Leonida, „Cum trebuie

privită problema electrificării”, Extras

din Analele CFR Nr. 1, Bucureşti,1947.

Dimitrie Leonida, „Problema ener-

giei în România”, Cartea Românească,

Bucureşti, 1942.

Revista Energia nr. 4-5, 1921.

Revista Energia nr. 11-12, 1927

pentru că materia primă va fi mai ieftină.

Reţeaua de canale navigabile interioare din

România ar trebui să fie conectată cu reţeaua de canale

navigabile din Europa Centrală, dar şi cu canalele

navigabile care brăzdează Nord-Vestul Europei prin

Germania, Belgia, Franţa şi Olanda. Astfel mărfurile

ar putea fi transportate pe apă din toate aceste ţări la

Bucureşti şi pe Dunăre la porturile româneşti de la

Marea Neagră, scăzând mult costurile de transport.

Încheiem acestă scurtă prezentare a preocupărilor

lui Dimitrie Leonida pentru realizarea unei reţele de

canale navigabile în România cu un citat dat de acesta

din Herbert Quick8 „...o naţiune se poate considera

victorioasă când: „are pământul cel mai productiv,

cea mai mare energie naţională, cel mai bun sistem de

instrucţiune industrială, cele mai adânci porturi, cele

mai bune mijloace de comunicaţie şi cea mai înţeleaptă

politică în conservarea izvoarelor de energie.”9

Cum ar putea arăta Portul Bucureşti

NOTE1. Dimitrie Leonida, „Canalul Argeş-Bucureşti-Dunăre”

Revista Energia nr. 11-12, 1927, pag. 701.2. Dimitrie Leonida, Întrebuinţarea apelor noastre, Energia

nr. 4-5, 1921, pag. 303.3. Ibidem4. Dimitrie Leonida, Problema energiei în România, Cartea

Românească, Bucureşti, 1942, pag 13.5. Dimitrie Leonida, Canalul Argeş Bucureşti Dunăre,

Revista Energia nr. 11-12,1927, pag. 700.6. Op. cit. pag 701.7. Dimitrie Leonida, „Canalul Argeş-Bucureşti-Dunăre”

Revista Energia nr. 11-12, 1927, pag. 700.8. John Herbert Rapid (1861-1925), scriitor american de

succes apreciat de Dimitrie Leonida, care a susţinut că americanii trebuie să-şi schimbe fundamental atitudinea cu privire la resursele naturale ale națiunii.

9. Dimitrie Leonida, Electrificarea României, revista Energia nr. 4-5, pag 347

MEMORIAE INGENII

52

Dimitrie Leonida – una din luminile Fălticenilor

Ovidiu MUSTAȚĂ

În iulie, anul acesta, în sala mare a Complexului Muzeal Ion Irimescu din oraşul Fălticeni am participat, cu mare plăcere, la lansarea unei cărţi scrisă de doamna profesor Mioara Gafencu împreună cu cei doi copii ai dumneaei, Dana Busuioc şi Sorin Gafencu – ambii, de asemenea, profesori.

Cartea se intitulează „Vasile Ciurea şi Dimitrie Leonida – dimensiunile timpului”.

Ambele personalităţi cărora li s-a dedicat cartea se născuseră în anul 1883 la Fălticeni. Se împlineau 130 de ani de la naşterea lor. Ce dar putea fi mai frumos decât acest gest de preţuire pentru a păstra vie amintirea lor!

Despre profesorul Vasile Ciurea nu pot decât să scriu că a fost un mare dascăl şi că a înfiinţat în Fălticeni un muzeu al oraşului, considerat de mulţi ca cel mai valoros din această parte a ţării.

Mă voi ocupa în cele ce urmează de unul din marii înaintaşi ai inginerilor din România, Dimitrie Leonida, cel care a fost autorul primului proiect pentru construcţia hidrocentralei de la Bicaz şi a elaborat primul plan de electrificare al României.

Am avut norocul să-l cunosc, mai precis să-l văd și să-l aud, pe Dimitrie Leonida.

În apropiere de sfârşitul anului şcolar 1951-1952 un grup de elevi selecționați pe baza rezultatelor la învăţătură de la liceul “Nicu Gane” am reprezentat raionul Fălticeni la faza pe regiune a concursului la care au participat cele mai bune licee din toate raioanele regiunii (din actualele județe Suceava și Botoșani).

Era perioada imediat următoare aplicării legii învățământului după modelul sovietic. Toate liceele se numeau școli medii, manualele erau serios afectate de ideologia comunistă, Istoria României scrisă de un oarecare Roller era, de fapt, o istorie falsificată a României. Suferiseră mai puțin științele exacte dar și acolo predominau drept autori ai majorității descoperirilor, teoremelor şi invențiilor importante nume cu terminația „ov”.

Se trecea de la liceul serios de douăsprezece clase la cel de zece clase.

Grupa noastră era formată din elevi din clasele a VIII-a, a IX-a şi a X-a care o ajunsese din urmă și pe a XI-a.

Îmi amintesc de Paul Matei, Hary Ofenberg şi Doru Ioanovici din clasele a X-a – a XI-a, de Constantin Amariei, Laurenţiu Grădinaru şi Gavril Gavrilescu din clasa a IX-a, de Radu Alexandru Ghiurea, Paul Dumitrache, Simonel Bercovici, Segal Strulică şi Constantin Aanei care erau colegi de clasă cu mine.

Capitala regiunii Suceava era la Câmpulung Moldovenesc. Emil Bodnăraş, care făcea parte din conducerea ţării pe atunci, avea o mare preferință pentru oraşul Câmpulung Moldovenesc şi de aceea, pentru scurt timp, Câmpulungul a fost ales. Datorită lui, acolo s-a construit şi liceul militar care-i purta numele.

Conducătorul delegaţiei de elevi de la liceul “Nicu Gane” era chiar directorul liceului, profesorul de fizică Vasile Bogdăneţ.

Elevii din delegaţia fălticineană concuram la fizică şi la matematică.

Am mers cu trenul până la Câmpulung Moldovenesc. În aceleaşi tren era şi o delegaţie de eleve de la liceul de fete din Fălticeni. Responsabilul delegaţiei lor era profesorul de matematică

Ioan Tincu.Aveam mari emoţii cu toţii. Cei doi profesori stăteau de vorbă

între dânşii şi, din când în când, intrau şi la noi în compartimente ca să ne încurajeze.

Profesorul nostru, domnul Vasile Bogdăneţ, ne-a promis celor care concuram la fizică, printre care mă aflam şi eu, că toţi vom avea din partea dumnealui, ca recompensă, o vizită la uzina electrică a oraşului Fălticeni iar, celor care vor lua premii la faza pe regiune, li se vor acorda diplome de către conducerea liceului şi vor primi şi alte stimulente. Cei de la matematică şi-au exprimat dorinţa să viziteze şi ei uzina.

Concursul a fost foarte greu. Erau prezenţi elevi de la toate liceele din regiune. În alte zile erau programate concursurile la celelalte obiecte.

Întorşi acasă, am aşteptat câteva zile rezultatele. Era pentru prima dată când participam la un concurs de un asemenea nivel. Era în joc renumele liceului nostru.

Mare ne-a fost bucuria când am fost chemaţi la cancelaria profesorilor şi acolo, profesorul Bogdăneţ, ne-a înmânat, celor premiaţi la Câmpulung, premiile care constau în câte un pachet cu cărţi cu mențiunea în scris a locului obținut la concurs. Păstrez şi acum aceste cărți în bibliotecă. Ne-a felicitat și a reamintit, de faţă cu ceilalţi profesori, şi promisiunea dumnealui de a vizita uzina electrică. Nu știam ce surpriză ne era pregătită acolo.

Profesorul Vasile Bogdăneţ era bun prieten cu inginerul Ioan Voloşciuc care deținea pe atunci funcția de inginer şef la Întreprinderea de Gospodărie Orăşenească, de care depindea şi uzina electrică a oraşului.

Într-o bună zi, la sfârşitul programului, eram toţi cei dois-prezece participanţi la concursul de la Câmpulung în faţa liceului şi de acolo, împreună cu domnul profesor Bogdăneţ, am mers la uzină. Ne aştepta domnul inginer Ioan Voloşciuc. Am primit, înainte de intrarea în uzină, un scurt dar foarte clar instructaj de la dumnealui. Trebuia să stăm la o anumită distanţă de motoarele din uzină şi să nu atingem nici o instalaţie pe lângă care treceam. Era pentru prima dată când vizitam o uzină electrică.

În uzină inginerul Voloşciuc ne-a prezentat doi maiştri. Unul era maistrul mecanic al uzinei şi celălalt maistrul electrician al uzinei. Era zgomot mare şi greu se auzea. Trebuia să stăm foarte aproape de ei ca să auzim explicațiile lor.

La un moment dat, un mecanic a intrat grăbit în uzină, s-a apropiat de domnul inginer Voloşciuc şi i-a spus că-l caută cineva la poartă. Inginerul Voloşciuc ne-a rugat să ieşim din clădirea uzinei. Practic, explicaţiile maiştrilor se terminaseră. Am ieşit cu toţii în curte.

Inginerul Voloşciuc a plecat către poartă iar de la poartă a făcut câţiva paşi către dânsul un domn în vârstă. S-au întâlnit şi s-au îmbrăţişat. Cei doi maiştri care ne dăduseră explicaţii în uzină i-au spus domnului profesor Bogdăneţ, rămas cu noi, că domnul în vârstă este inginerul Dimitrie Leonida și au început să vorbească foarte frumos despre dânsul. Ziceau că este un mare specialist electromecanic.

La un moment dat, domnul inginer Voloşciuc ne-a făcut un semn ca să mergem și noi către poartă. Avusese timp să-i spună domnului inginer Leonida câteva cuvinte despre domnul profesor Bogdăneț și despre noi, elevii din grup. Când ne-am întâlnit cu toţii la poartă, domnul inginer Leonida s-a recomandat cu voce tare, a dat mai întâi mâna cu domnul profesor Bogdăneţ, apoi a dat mâna cu fiecare dintre noi şi îmi amintesc doar că ne-a felicitat că învăţăm bine şi că am fost recompensaţi cu această vizită la uzina electrică. Ne-a îndemnat să ne alegem la absolvirea liceului frumoasa profesie de inginer. Parcă-l aud cum ne-a spus că nu există satisfacție mai mare decât aceea de a vedea cum se învârt toate motoarele din fabrici dacă sunt legate la dinamul care produce energia electrică. Ne-a spus, de asemenea, că pentru toţi locuitorii ţării, dar mai ales pentru cei de la sate, nu există dorinţă mai mare decât să vadă şi în casele lor cum se aprinde lumina

53

MEMORIAE INGENII

electrică. De treburile acestea, ne-a spus dânsul, se ocupă inginerii care fac facultatea de Electrotehnică.

A plecat cu domnul Voloşciuc iar noi, cu domnul profesor, am mers o bucată de drum împreună şi apoi ne-am dus fiecare spre casa lui.

A venit şi vremea când a trebuit să ne alegem facultatea la care trebuia să dăm admiterea. Începuse industrializarea ţării, se făcea multă propagandă pentru ca electrificarea să cuprindă întreaga ţară şi de aceea Politehnica atrăgea mulţi dintre cei mai buni absolvenţi de licee.

Cred că nu este totuşi o simplă întâmplare ca patru dintre elevii care eram atunci vizitatori ai uzinei de la Fălticeni să fi optat pentru profesia de inginer electrotehnician. Doru Ioanovici a fost mulţi ani energeticul şef al Combinatului Siderurgic de la Galaţi, Laurenţiu Grădinaru a fost inginer şef al Întreprinderii Tehnoton din Iaşi – cea mai importantă uzină de profil electrotehnic – elec-tronică a Iaşi-ului, Gavril Gavrilescu a lucrat ca inginer la Institutul de Cercetări şi Proiectări pentru Electrotehnică la Bucureşti şi apoi la Centrala Industrială pentru tehnica de calcul, Simonel Bercovici și-a început cariera ca inginer energetic la filatura din Fălticeni, apoi am fost colegi de muncă la Întreprinderea regională de Electricitate de la Suceava și apoi, după plecarea în 1976 în Israel, a condus lucrările de instalare a tramvaiului din orașul Ierusalim. Subsemnatul am lucrat practic toată viaţa în domeniul energiei electrice mai întâi la Fălticeni, chiar la uzina electrică, apoi la Suceava ca şef al Şantierului electrificări rurale din cadrul Întreprinderii Regionale de Electricitate, unde am fost promovat mai întâi ca inginer şef şi apoi ca director. După mutarea la Bucureşti am fost director al Întreprinderii de Distribuţie a Energiei Electrice din Bucureşti (IDEB), director al Direcţiei de Dezvoltare şi apoi vicepreşedinte al Regiei Naţionale de Electricitate (RENEL).

De multe ori când ne întâlneam între noi câte doi, trei, sau, mai rar, toţi patru, și foarte rar, toți cinci, ne aduceam aminte cu plăcere de prima noastră vizită la uzina electrică din Fălticeni și de întâlnirea surpriză cu Dimitrie Leonida!

Am aflat mult mai târziu de la domnul inginer Voloşciuc că Dimitrie Leonida nu avea voie să intre în uzina electrică şi că era foarte prudent pentru că ştia că este urmărit.

Am avut ocazia să discut mai multe cu domnul inginer Voloşciuc după ce, în anul 1959, după terminarea facultăţii, mi-am început activitatea ca inginer, chiar la uzina electrică din Fălticeni. Între timp se construise o nouă uzină electrică a orașului, gard în gard cu uzina veche. În oraș apăruseră consumatorii industriali, între care cel mai mare era Filatura, și se extinseseră rețelele de distribuție pentru alimentarea cu energie electrică a consumato-rilor casnici și a micilor unităţi publice şi comerciale.

Mă întâlneam des cu domnul inginer Voloşciuc. Mi-a spus că atunci, când l-am văzut şi noi, grupul de elevi, pe Dimitrie Leonida, acesta era foarte fericit că, în sfârşit, începuseră lucrările la hidrocentrala de la Bicaz. Unul din visurile lui se transforma în realitate.

Mi-a dezvăluit, inginerul Voloșciuc, că făcuse în așa fel ca, atunci când a știut sigur că Dimitrie Leonida va fi în Fălticeni, să-l roage să vină pentru câteva minute măcar până la poartă la uzină la o anumită oră și că l-a anunțat și pe domnul profesor Bogdăneț ca să ne aducă să vedem uzina dar și ca să-l cunoaştem pe Dimitrie Leonida. Aceasta a fost cea mai mare răsplată pentru că am reprezentat bine liceul „Nicu Gane”.

Mai târziu mi-am dat seama că am văzut şi eu o mare personalitate care nu avea voie să intre în uzina electrică a oraşului în care se născuse, cu toate că era unul din cei mai mari ingineri electrotehnici ai ţării, cu toate că în 1913 participase la prima licitaţie lansată de primăria oraşului Fălticeni pentru construcţia uzinei electrice şi cu toate că era autorul primului plan de electrificare al României, întocmit încă în anul 1921!

Multe despre Dimitrie Leonida am aflat din cartea intitulată

“Lumini fălticinene” scrisă de domnul Eugen Dimitriu.Acest domn va împlini la 1 octombrie anul acesta vârsta de

90 de ani! Este un neobosit colecționar de amintiri, de scrisori, de fotografii care aparțin personalităților care s-au născut sau au trăit o parte din viața lor în acest oraș de care este, pur și simplu, îndrăgostit.

Este un muzeograf de excepție. Dânsul a înființat în anul 1972, în casele care au aparținut marelui critic literar Eugen Lovinescu, „Galeria oamenilor de seamă” din orașul Fălticeni.

Sunt unul din oamenii care îl cunosc și îl prețuiesc în mod deosebit. Am primit de la domnul Dimitriu, cu dedicaţie, toate cărțile pe care le-a publicat.

Am păstrat un exemplar din cărțile pe care le am de la domnul Dimitriu pe care le-am donat Muzeului Tehnic Dimitrie Leonida de la Bucureşti.

Doresc foarte mult ca standul dedicat lui Dimitrie Leonida în “Galeria oamenilor de seamă” din Fălticeni să se completeze cu documente care să reflecte impresionanta sa activitate.

A terminat în 1908 Şcoala Politehnică de la Charlottenburg – Germania, cu distincţie, având ca lucrare de diplomă primul proiect al hidrocentralei de la Bicaz. Întors în ţară a înfiinţat în 1908 Școala de electricieni şi mecanici de la Bucureşti, prima de acest gen din ţară. Se angajează la primăria capitalei unde abordează problemele tramvaielor, problema metroului şi problema Bucureşti – port la Dunăre. Tot atunci a început să colecţioneze exponate pentru muzeul tehnic pe care l-a deschis publicului în 1909 şi pe care l-a tot completat iar în 1950 l-a donat statului român. Între anii 1910 – 1913 proiectează şi construieşte cea mai modernă termocentrală din ţară, termocentrala Grozăveşti din Bucureşti; personalul acestei uzine a fost asigurat de primele promoţii de absolvenţi ai Școlii de electricieni şi mecanici. În anul 1913 înfiinţează societatea “Energia”, proiectează uzina electrică de la Botoşani (la care partea de construcţii l-a avut ca proiectant pe Anghel Saligny) şi o extinde pe cea de la Focşani. Tot în 1913 participă prin societatea „Energia” la licitaţia organizată de primăria oraşului Fălticeni (primar era marele om de cultură Artur Gorovei) pentru proiectarea şi construcţia uzinei electrice şi a reţelei de iluminat electric a oraşului.

În perioada grea care a început odată cu războiul balcanic şi a continuat apoi cu participarea României la primul război mondial, a lucrat pentru armata română construind o staţie de TFF cu care conducerea ţării a putut ţine legătura cu capii oştirii de pe front.

În luna ianuarie 1921 a apărut primul număr din revista „Energia”, revistă scoasă pe cheltuiala sa proprie, el fiind redac-torul şef şi sufletul publicaţiei. În numărul special 4-5 al revistei „Energia” s-a publicat un amplu studiu al lui Dimitrie Leonida privind „Electrificarea României”. Studiul reprezintă o primă propunere de plan pentru electrificarea ţării, întocmit şi prezentat în 1921, în care se prefigurează - pentru prima dată — sistemul energetic naţional (la 110 şi 70 kV).

Lucrarea, care este în acelaşi timp o pledoarie pentru tehnică şi progres, porneşte de la principii de un înalt patriotism, impunând „să considerăm interesele mari ale ţării, care cer adesea sacrificarea micilor interese, căci s-a dovedit că numai acolo unde au existat organizaţiuni puternice, ele au putut dăinui (...) Trebuie să luăm locul ce ni se cuvine printre pionierii mişcării de progres” [ ].

Potrivit planului anexat la studiu, teritoriul Bucovinei urma să fie parcurs de linia electrică de 110 kV Stejaru - Fălticeni - Siret - Cernăuţi. Staţia Fălticeni era gândită ca un nod energetic alimentat de la C.H.E. Stejaru prin staţia Tg. Neamţ şi ca injecţie spre zona Botoşani - Dorohoi (aşa cum este astăzi), dar la 70 kV. Distribuţia în judeţ urma să se realizeze prin linii de medie tensiune sprijinite pe barele staţiilor Fălticeni (în zona sudică, până la Suceava), Siret (în zona estică) şi Cernăuţi (în zona nordică), precum şi insularizat în zona C.H.E. Toance (cu amplasamentul ulterior la Borca), pentru zona Broşteni - Vatra Dornei. Zonele Gura Humor şi Câmpulung urmau să se alimenteze de la C.H.E. Prisaca Dornei,

MEMORIAE INGENII

54

care într-o primă etapă ar fi funcţionat şi aceasta izolat faţă de sistemul energetic naţional.

M-am oprit la acest capitol din activitatea lui Dimitrie Leonida pentru că din planul de electrificare al României am dorit să scot un detaliu despre zona de Nord-Est a României (România Mare cum era pe atunci), zonă care include şi oraşul Fălticeni.

Mă număr printre continuatorii operei de electrificare a ţării gândită de marele înaintaş Dimitrie Leonida. Dar, înainte de a scrie câteva cuvinte despre aportul pe care l-am adus în acest domeniu, trebuie să menţionez pe un alt mare înaintaş care tot din meleagu-rile fălticinene se trage şi anume pe domnul Vasile Nitu.

Originar din satul Oniceni, Vasile Nitu a ajuns, prin calităţile sale şi printr-un efort extraordinar să devină directorul Institutului de Studii şi Proiectări Energetice (ISPE) de la Bucureşti. Multe din liniile şi staţiile de transformare cuprinse în cele descrise mai sus au fost proiectate efectiv de către ISPE sub conducerea directorului Vasile Nitu. Ţinea foarte mult la zona noastră. Orice lucrare de proiectare de care aveam nevoie în regiunea Suceava a fost întotdeauna printre priorităţile sale. A obţinut titlul de doctor inginer şi apoi a predat şi la facultatea de Energetică de la Institutul Politehnic Bucureşti.

Profesor doctor docent Vasile Nitu a fost cel care a predat unor serii întregi de studenţi de la Energetică cursul de „fiabilitatea sistemelor energetice”.

L-am cunoscut foarte bine. Am fost de multe ori la ISPE, la dumnealui, i-am cunoscut familia exemplară.

A fost secretarul Comitetului Naţional Român al Organizaţiei “Conferinţa Internaţională a Marilor Reţele Electrice” (CIGRE).

Am colaborat perfect pentru organizarea la Suceava, în anul 1983, a sesiunii Comitetului CIGRE pentru staţii de transformare. Ne-a sprijinit, prin relaţiile pe care le avea, pentru a putea să punem în practică, împreună cu conducerea Institutului de Învăţământ Superior de la Suceava, iniţiativa mea de a se înfiinţa în cadrul Institutului şi profilul electric.

Stabilit, după 1990, în Canada a fost în continuare preocupat de evoluţia sistemului energetic românesc la care a avut o con-tribuţie foarte importantă.

M-am întâlnit cu dumnealui şi la Toronto, unde fiul meu a locuit mulţi ani, şi dorea să-i spun ultimele noutăţi din sistemul energetic românesc. Cred că am fost unul din ultimii români din ţară care l-am prins în viaţă.

Fiica dumnealui, Puica Nitu, duce mai departe renumele tatălui. Este consilier pe probleme energetice la Ontario Hydro din Toronto. Organizează în România, la fiecare doi ani, în memoria tatălui său, conferinţe cu participare internaţională în diferite oraşe universitare din ţară.

Revenind la evocarea personalităţii lui Dimitrie Leonida trebuie să arătăm contribuţia pe care a adus-o la elaborarea legii energiei, legii apelor şi legii minelor.

În perioada 1924 – 1941 a fost profesor la Şcoala Politehnică din Timişoara.

În paralel, au continuat o serie de lucrări iniţiate prin societatea “Energia”. La Fălticeni (culmea ghinionului) – chiar în oraşul lui natal, uzina electrică a fost pusă în funcţiune abia în 1925, după 12 ani de când se câştigase licitaţia.

Activitatea de profesor a lui Dimitrie Leonida a continuat la Politehnica din Bucureşti în perioada 1941-1945.

A vizitat mai multe ţări. În America a fost impresionat de dezvoltarea economică şi de organizarea muncii. A vizitat acolo baraje în construcţie, căi ferate electrificate, centrale electrice, mari întreprinderi de produse electrotehnice. A fost ales membru al „American Institute of Electrical Engineers”.

În anul 1935 profesorul inginer Dimitrie Leonida este ales membru al Academiei de Ştiinţe (Secţia Tehnică). În acelaşi an este invitat să facă parte din „Royal Society of Arts” de la Londra.

După instalarea regimului comunist din ţara noastră Dimitrie Leonida a avut de ales între a părăsi ţara sau a rămâne aici. A ales

să rămână. Ţinea foarte mult ca să-şi vadă visurile realizate.A trăit bucuria de a nu i se închide şcoala de electricieni şi

mecanici. Se temea de răuvoitori şi de acuzaţii nedrepte.A fost consultant al Comisiei pentru elaborarea planului de

electrificare al ţării şi nu l-a deranjat faptul că întreaga sa concepţie despre acest subiect era acum pusă pe portativul propagandei comuniste care afişa peste tot lozinca că “socialismul este puterea sovietelor plus electrificarea întregii ţări”. Pe Dimitrie Leonida nu-l interesa propaganda ci îl interesa ca să se facă efectiv electrificarea.

Nu l-a deranjat, de asemenea, nici faptul că, după terminarea în 1960 a lucrărilor de la hidrocentrala de la Bicaz, al cărui prim proiectant a fost, aceasta s-a numit hidrocentrala Vladimir Ilici Lenin! Abia din 1990 hidrocentrala de la Bicaz se numeşte hidrocentrala Dimitrie Leonida.

Cred că era sigur că aşa are să fie. Nu a mai apucat însă zilele acelea.

S-a stins din viaţă la 14 martie 1965, la vârsta de 82 de ani.În ceea ce priveşte electrificarea şi aportul meu în acest

domeniu.Mă mândresc că am făcut parte din generaţia care a înfăptuit

electrificarea României. Au fost un număr de lucrări care, pe întreg teritoriul ţării, s-au concretizat în centrale electrice, termo şi hidrocentrale şi, mai târziu, şi o centrală nucleară, legate între ele printr-un număr de linii de înaltă şi foarte înaltă tensiune.

S-a format un tot unitar, bine conceput şi realizat, care s-a numit Sistemul Energetic Naţional.

Toate aceste lucrări pot constitui, fără exagerare, o operă care se numeşte în două cuvinte “electrificarea ţării”.

În zona în care mi-am început activitatea profesională, la Fălticeni şi apoi la Suceava, am trăit o perioadă de maxim efort colectiv.

La 1 august 1960 s-a pus în funcţiune linia Bicaz-Suceava prin care regiunea Suceava a fost racordată la sistemul energetic naţional.

La Fălticeni, unde îmi începusem cariera profesională chiar la uzina electrică încă din august 1959, racordul de 110 kV şi staţia de transformare 110/15/6 kV s-a pus în funcţiune în februarie 1962.

Am trăit acele clipe când în uzina electrică nu mai funcţiona nici un grup iar în oraş era lumină! Mecanicilor din uzină nu le venea să creadă că se poate aşa ceva.

Primarul oraşului ne-a trimis o scrisoare în care făcea direct răspunzători că am introdus “înalta tensiune în casele oamenilor”! şi că o să vedem noi ce o să păţim dacă o să apară morţi prin electrocutare.

Să fi văzut Artur Gorovei sau Dimitrie Leonida cine ajunsese primar. Îi explicasem de nu ştiu câte ori că aceeaşi tensiune va fi la prizele din casele oamenilor, îl condusesem la staţie încă în timpul lucrărilor ca să vadă despre ce este vorba dar, din păcate, tot n-a înţeles nimic.

Eram foarte fericit că la Fălticeni nu se mai întrerupea lumina nici la filatură, nici la iluminat şi nici la cinematograf, a cărui directoare venea, foc şi pară, la uzină să mă ia să mă războiesc eu cu oamenii care plătiseră biletul la film şi îi cereau banii înapoi pentru că se întrerupsese lumina!

Am fost promovat în toamna lui 1962 la Suceava unde am fost numit, după câteva luni, şeful Şantierului de Construcţii-Montaj, care avea ca obiectiv principal electrificarea satelor.

Aproape 700 de localităţi, sate mai mici sau mai mari, din actualele judeţe Suceava şi Botoşani au fost electrificate în perioada 1963 – 1970 (când s-a electrificat ultimul sat din judeţul Suceava) şi, respectiv, 1972 în judeţul Botoşani.

Am fost fericit că în cartea scrisă de doamna profesor Gafencu şi copiii dumneaei s-a menţionat momentul punerii în funcţiune a reţelei din satul Pocoleni, comuna Rădăşeni.

Citez din carte “Semnalăm un amănunt, reţinut dintr-o informaţie de presă, simbolic în esenţa lui pentru închiderea unui circuit: ing. Ovidiu Mustaţă – tot fălticinean – fost director la IRE a

55

MEMORIAE INGENII

instalat în 1970 lumina la Pocoleni (comuna Rădăşeni), ultimul sat care rămăsese neelectrificat, în timp ce Rădăşenii, prima comună electrificată din zona Fălticeni, fusese înscrisă încă din proiectul Leonida”.

De fapt, Rădăşenii, satul reşedinţă de comună a fost electrificat prin extinderea oraşului Fălticeni încă în 1945, iar abia după 25 de ani lumina electrică a ajuns şi la Pocoleni, un sat care apăruse în acest interval de timp.

Punerea în funcţiune a avut loc în ziua de 29 decembrie 1970. În aceeaşi zi s-a pus în funcţiune şi linia de 110 kV Bicaz – Gura Barnarului prin care s-a închis inelul de înaltă tensiune care alimenta, din sistemul energetic naţional, fosta regiune Suceava, asigurându-se astfel dubla alimentare a tuturor consumatorilor.

Am trăit atunci sentimentul datoriei împlinite.Din iunie 2009, Suceava este racordată la reţeaua de 400 kV

de unde urmează să se alimenteze linia de 400 kV Suceava – Bălţi (Republica Moldova) şi să se închidă bucla de 400 kV cu Ardealul prin linia Suceava – Vatra Dornei – Bistriţa – Cluj.

Realizarea visurilor lui Dimitrie Leonida continuă.La sediul întreprinderii de la Suceava, sala principală poartă

numele lui Dimitrie Leonida.La universitatea “Ştefan cel Mare” din Suceava, fostul Institutul

de Învăţământ Superior, unul dintre amfiteatre poartă numele lui Dimitrie Leonida

Povestea fotografiei (scurtă cronologie a tehnicii fotografice)

Ing. Nicu DUMITRACHE Muzeul Național Tehnic “Prof. Ing. Dimitrie Leonida”

Gândul, cuvântul, pentru a putea fi păstrate

şi transmise au fost inventate scrierea şi mai târziu

tiparul. Mai mult din motive culturale decât din

motive practice, omul primitiv a dorit ca lumea lui să

figureze în fresce, în imagini relevate, uneori, nu fără

talent, pe pereţii grotelor. Amintim picturile rupestre

de la Tassili – Algeria, Altamira – Spania sau Lascaux

– Franţa. Specialiştii în artă rupestră, printre care îi

amintim pe Jean Clottes şi Bernard Gély din Franţa,

afirmă că picturile rupestre descoperite de o misiune

franco – română, în iunie 2010 în peştera Coliboaia

de pe valea Sighiştelului, în Bihor, sunt printre cele

mai vechi din Europa având o vârstă de aprox. 36

000 de ani, datare confirmată ulterior şi pe baza

determinărilor cu Carbon 14. Mai târziu, din aceeaşi

necesitate estetică omul, care între timp l-a aflat pe

Dumnezeu, a pictat lăcaşurile de cult cu scene religio-

ase. Ideea înregistrării şi păstrării imaginilor cotidiene

direct cu lumina emisă de obiectele înconjurătoare,

fară aportul emoţional al nici unui pictor, făra penel,

pensule, sau vopsele, pe un suport sensibil la lumină,

este un ideal foarte vechi, care a putut fi realizat pentru

prima dată de abia în 1826 de Nicephore Niepce.

Pictură rupestră peştera Coliboaia

Frescă a bisericii mânăstirii Voroneţ, ctitorie a lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, ridicată în anul 1488

MEMORIAE INGENII

56

A apărut astfel prima fotografie durabilă şi

concomitent o nouă artă sau tehnică şi amintim aici

că poate nu întâmplător în greceşte pentru artă se

foloseşte cuvântul „tehne”.

Ochiul uman este de fapt o cameră obscură.

Lumina din mediu ajunge la ochi, străbate corneea,

pătrunde în mediul întunecos al pupilei iar cristalinul

din spatele pupilei joacă rolul unei lentile, o lentila

deformabilă care are posibilitatea să-şi modifice în

permanenţă distanţa focală, astfel încât imaginea să

aibe o claritate cât mai bună când se proiectează pe

retină. Aceasta din urmă este impresionată de lumină

precum suportul fotosensibil de la un aparat foto şi, la

fel ca la aparatul foto, imaginea este inversată adică “cu

susul în jos”.

Omul de ştiinţă arab Abu Ali al-Hassn Ibn al-

Haitham (965-1039), cunoscut în vest cu numele de

Alhacen în cartea sa “Optica”, a descris proprietăţile

camerei obscure folosind pentru prima dată termenul

“al-bayt al-muthlin”, în traducere cameră obscur.

Figură importantă a Renaşterii italiene, Leonardo

da Vinci, se consacră şi unor studii şi experimente

asupra ochiului şi a razelor de lumină, pune la punct

camere optice ce funcţionau pe principiul camerei

obscure, imaginează sisteme optice comlexe pentru

a simula funcţiile ochiului, realizează diferite aparate

optice cum este şi “perspectograful”.

În prima jumătate a sec. al XIX- lea, Nicephore

Niepce şi Louis Daguerre în Franţa şi William Fox

Talbot în Anglia au realizat primele fotografii utilizând

Ochiul uman

Schiţa lui Alhacen cu modul cum se formează imaginea în camera obscură

Autoportret Leonardo da Vinci 1512 cu semnătura artistului în oglindă

(Galleria Nazionale, Torino)

Schiţă a lui da Vinci prez-entând modul cum ochiul uman preia o imagine reală.

Desen al lui Leonardo da Vinci prezentând aparatul optic imaginat de acesta, „perspectograful”

57

MEMORIAE INGENII

aparate ce au funcţionat pe principiul camerei obscure

În vara anului 1826 Niepce a orientat o cameră

obscură în care a montat o placă pe care a depus bitum

de Iudeea, spre peisajul care se vedea de la fereastra

camerei sale de lucru. După 8 ore de expunere placa

a fost scoasă şi imaginea a devenit vizibilă după ce

Niepce a spălat placa cu petrol rafinat. Rezultatul era

o imagine pozitivă permanentă. Acest procedeu a fost

numit de Niepce „heliografie”.

În 1827 Niepce merge în Anglia şi prezintă la Royal

Society procedeul său „Heliografia”. Înainte să se

reîntoarcă în Franţa, Niepce lasă artefactul său gazdei

sale din Anglia, botanistul Francis Bauer, care a scris

pe hărtia din spatele ramei acestei plăci, numele lui

Niepce şi câteva detalii despre procedeu. În felul acesta

prima fotografie din lume s-a păstrat până în zilele

noastre.

Schiţa camerei obscure a lui Daguerre: O – Obiectiv / A,B - Elemente culisante / N - Placa sensibilă / VV - Placă din sticlă mată, detaşabilă

Joseph Nicephore Niepce (1765-1833)

Prima imagine permanentă cunoscută în istoria fotografiei, realizată de Niepce în 1826 de la fereastra camerei sale din Le Gras, după o expunere de 8 ore, folosind o cameră ob-scură şi o combinaţie chimică sub formă de bitum de Iudeea.

Filă a manuscrisului înaintat de Niepce la Royal Society în 1827, în care prezintă procedeul său „Heliografia”

MEMORIAE INGENII

58

După întoarcerea din Anglia în februarie 1828

Nicephore Niepce a corespondat cu pictorul şi sce-

nograful Louis Jaques Daguerre sugerându-i să lucreze

cu el pentru a dezvolta invenţia sa „heliografia”.

În decembrie 1829 Nicephore Niepce şi Louis

Daguerre au semnat un cotract de colaborare iar

în 1832 aceştia au pus la punct un nou procedeu:

„physautotypie”.

După moartea în 1833 a lui Nicephore Niepce, fiul

acestuia Isidore Niepce, ia locul tatălui său în cadrul

parteneriatului semnat cu Daguerre.

Dar Daguerre, fără ştirea lui Isidore Niepce,

lucrează la un nou procedeu care va fi cunoscut în

1838 sub denumirea de „daguerrotypie”. În data de

19 august 1839 Francois Dominique Arago, secretarul

Academiei de Ştiinte Franceze, prezintă în cadrul

Academiei franceze procedeele heliografiei, fizauto-

tipiei şi dagherotipiei, subliniind că dagherotipia este

singura care are viitor.

Prima informaţie despre folosirea dagherotipului în

România o găsim în „Gazeta de Transilvania” din

1842, care anunţă că a sosit la Braşov Gottfried Bart

„eliograful, adecă zugrăvitorul cu razele soarelui”. În

acelaşi an „Albina românească” cheamă pe toţi cei

care doresc să-şi facă portretul „prin minunata aflare

a faimosului Dagher, să vină la Depozitul productelor

industriei naţionale” din Iaşi. Ziarul bucureştean

„Vestitorul Românesc” din 19 Martie 1843 anunţa că

„Madame Wilhelmina Priz arată înaintea nobilimii şi

cinstit publicului că a sosit în capitală şi se recoman-

dează precum că face portreturi tacherotip cu un preţ

cuvincios”.

William Henry Fox Talbot în 1841 a patentat

„calotype”-ul, primul procedeu foto negativ-pozitiv

care utiliza un negativ realizat cu ajutorul camerei

obscure, suportul fiind hârtie tratată cu ceară pentru

a deveni transparentă, pe care era depusă clorură de

Notaţiile lui Francis Bauer pe spatele plăcii lui Niepce 1827

Louis Jaques Daguerre (1787-1851)

Semnarea contractului de colaborare între Nicephore Niepce şi Louis Daguerre în anul 1829

Prezentarea la Academia de Ştiinţe Franceze a dagherotipiei în 1839

59

MEMORIAE INGENII

argint. Suportul era apoi developat cu soluţie de acid

galic şi azotat de argint. Cel de-al doilea suport tot din

hârtie acoperită

cu clorură de

argint era pus

peste negativ,

obţinându-se

pozitivul,

produsul final.

Primul

fotograf de artă

din România a

fost Carol Popp

de Szathmary,

care în 1853 a re-

alizat primele

reportaje

fotografice de

front în război-

ul Crimeii.

În istoria

jurnalismului

Szathmari este

considerat

primul reporter de război. La invitaţia prinţului Gh.

Bibescu Carol Popp de Szathmary vine de la Cluj la

Bucureşti unde face primele fotografii document ale

capitalei valahe.

Abel Niepce de Saint-Victor s-a gândit să înlocuias-

că hârtia tratată cu ceară a lui Talbot cu o placă de

sticlă, iar pentru a face ca bromura de argint să adere

la sticlă a amestecat-o cu albuş de ou.

În 1851 Scott Archer a înlocuit albumina cu

colodiul, singurul impediment fiind că acest tip de

clişeu trebuia developat imediat, cu colodiul încă

umed. Au trebuit să treacă încă 20 de ani pentru

ca, de-abia în 1871,

Richard Maddox să

rezolve această prob-

lemă utilizând în locul

colodiului o gelatină

cu bază de azotat

de argint, procedeu

perfecţiont apoi de

Charles Bennet. În

felul acesta a apărut

clişeul pe sticlă în for-

ma utilizată în tehnica

fotografică până la

apariţia filmului.

Încă din 1870 englezul Leon Warnerke a venit cu

ideea înlocuirii plăcii fotografice din sticlă cu un rol-

film. De-abia în 1884 specialiştii de la firma americană

„Kodak”, proprietatea omului de afaceri George

William Fox Talbot(1800-1877)

Fotografie semnată William Fox Talbot 1853

Carol Pop de Szathmary (1812 – 1887) fotografie autopor-tret avers-revers

Fotografie făcută de Szathmari cu ocazia războiului Crimeii

Richard Maddox

MEMORIAE INGENII

60

Eastman,

au creat un

dispozitiv cu

rol-film din

hârtie montat

în partea din

spate a aparatu-

lui foto, sistem

perfecţionat în

1887 şi paten-

tat, suportul

filmului fiind

acum celuloidul, nu hârtia.

La început acest sistem nu a avut succes comercial

dar în 1888 George Eastman a lansat pe piaţă o cameră

foto foarte simplă, pentru amatori, „Kodak No. 1”,

încărcată cu un rol-film lat de 70 mm pentru 100 de

expuneri.

Lansarea acestui aparat de fotografiat a fost

însoţită de o campanie publicitară care avea sloganul

„Tu apeşi pe buton, noi facem restul”, sistemul reprez-

entând o cotitură în tehnica fotografică, aceasta fiind

acum la îndemâna oricui.

În 1892 Thomas Alva Edison reduce dimensiunea

filmului la 35 mm şi îl foloseşte la „cinematoscopul”

său, aparat

care reda

imagini

cinematice,

mişcătore,

sistem perfecţionat în 1896 de fraţii Lumiere.

Filmul de 35mm a devenit ulterior standard, fiind

folosit în tehnica fotografică pâna la apariţia aparatului

foto digital.

În 1869 Louis Ducos du Hauron a realizat prima

fotografie color aplicând principiul lui Maxwell

potrivit căruia lumina policromă se descompune în

trei culori primare. El a făcut trei fotografii ale acelu-

iaşi subiect folosind trei filtre de culoare diferite. Prin

suprapunerea celor trei imagini monocrome a obţinut

o imagine policromă, în culorile reale.

În 1891 fizicianul Gabriel Lippmann a obţinut

fotografii color pe o singură placă fotografică printr-un

Fotograf ambulant pe la 1865

Aparate foto din jurul anilor 1870-1880

Fotograful era considerat la sfârşitul sec. al XIX-lea un adevărat magician, oamenii fiind foarte curioşi atunci când vedeau unul.

Autopor-tret George Eastman 1884 având no-taţiile aces-tuia: „făcută pe hârtie cu substat solubil developată după transfer”.

61

MEMORIAE INGENII

procedeu destul de complicat şi greoi, prefigurând

chiar holografia.

Prima reţetă de obţinere a unei fotografii color

care să fie la îndemâna unui fotograf amator a fost

Afişul campaniei publicitare de promovare a aparatului foto „Kodak No. 1” cu sloganul „Tu apeşi pe buton, noi facem restul”

Aparatul foto „Kodak No.1” 1888

pusă la punct în 1906 de fraţii Lumiere şi se numea

„autocromie”.

Acelaşi principiu a fost utilizat şi de firma Agfa

pentru a realiza în 1936 filmul color Agfacolor, iar

aproximativ în aceeaşi perioadă firma Kodak a prezen-

tat procedeul „kodakchrome”.

Odată cu creşterea interesului publicului pentru

televiziune a apărut necesitatea ca fotojurnaliştii să

poată să transmită în timp util fotografii în format

electronic. Drept urmare aparatul foto digital a

apărut în anul 1990 când compania Kodak a prezentat

aparatul DCS 100. Preţul destul de ridicat a făcut ca

acest tip de facilitate să aibă la început exclusiv utiliza-

re profesională în fotojurnalism. În prezent, datorită

uşurinţei realizării, manipulării și stocării, fotografia

digitală are o răspândire chiar mai mare decât a avut –

o fotografia clasică cu film negativ şi suport de hârtie.

Imaginaţia şi ingeniozitatea umană au făcut ca

tehnica fotografică şi instrumentarul să evolueze până

la cote inimaginabile, acum putându - se realiza chiar

din spaţiu fotografii de mare rezoluţie ale unor obiecte

de mici dimensiuni aflate pe Pământ, de către un

satelit plasat pe o orbită circumterestră.

Fotografie efectuată din satelit a oraşului Bucureşti, cu o cameră foto de înaltă rezoluţieGabriel Lippmann(1845 – 1921)

MEMORIAE INGENII

62

Generatorul de abur Vuia-Yvonneau

Dan ANTONIU

Denumirile „Generator de abur”, „Cazan de abur”, „Cazan” sau „Căldare” denumire provenită din marină, sunt corecte și fac referire la același tip de agregat întrebuințat pentru producerea de abur sau apă caldă cu ajutorul unei surse de căldură. În proiectele sale Traian Vuia utilizează două din aceste denumiri: „Generator de abur” sau „Cazan”.

Perioada cuprinsă între sfârșitul secolului al XVIII-lea și finalul deceniului doi al secolului XX, a cunoscut o mare

diversitate în domeniul sistemelor de propulsie pentru mi-jloacele de transport terestre. Existau propulsoare acționate cu abur, cu aer la temperatura mediului ambiant sau cald (gaze lichefiate încălzite) și cu ardere internă. Fiecare dintre sistemele enumerate prezenta avantaje, dar și dezavantaje, iar competiția între inventatori pentru perfecționarea și impu-nerea modelului propriu era continuă.

Traian Vuia abordează în mod serios acest subiect, dorea un propulsor pentru aparatul său de zbor. Motoarele cu explozie erau foarte grele și dezvoltau puteri mici, motoarele cu aer cald aveau dezavantajul autonomiei reduse, iar cele cu abur veneau doar cu dezavantajul unei puterii limitate de parametrii modești ai aburului livrat de generatoarele existente.

Pentru experiențele cu aparatul său de zbor „Vuia 1”, recurge la un compromis, folosind un motor cu abur SERPOLLET, modificat de el, pe care-l alimentează cu gaz

lichefiat, bioxid de carbon supraîncălzit într-un dispozitiv invenție proprie, pentru a dispune de o putere mai mare.

Încălzitorul „Vuia” este compus dintr-un cilindru în inte-riorul căruia se produce arderea combustibilului, exteriorul

acestui cilindru este îmbrăcat cu un alt cilindru, între cei doi cilindri, îmbinați etanși la extremități, exista un spațiu elicoidal prin care circula gazul lichefiat. Ansamblul celor doi cilindri este montat într-o carcasă tot cilindrică, în acest mod sunt realizate camere concentrice care crează posibilitatea ca gazele rezultate din arderea combustibilului să cirule de la interior la exterior. Surplusul de energie calorică era obţinut de la un Primus al cărui arzător era montat în camera de ardere. În camera exterioară este amplasată o serpentină ce prelua o parte din cantitatea de căldură a gazelor arse, avea să fie economizorul de mai târziu, introdus în construcția generatoarelor de abur.

Începând cu anul 1926, Vuia se asociază cu francezul Emmanuel Yvonneau, care participă efectiv la proiectare și preia o parte din efortul financiar necesar realizării și con-strucției generatoarelor de abur „Vuia”.

Primul proiect de generator de abur este finalizat în anul 1927, realizat pe același principiu de funcționare cu dispozi-tivul de încălzire realizat de Vuia în 1904 pe care l-am descris.

Foto 1 - Desenul dispozitivului pentru supraincălzirea bioxidului de carbon.

Instalatia de incalzire montata pe aparatul Vuia 1, se disting: Butelia de CO2, incălzitorul si rezervorul de benzina pentru incalzitor. Dispozitivul a fost asigu-rat prin brevetul de invenție FR349.493 depus pe 14 noiembrie 1904.

63

MEMORIAE INGENII

Noul proiect este prevăzut cu un tub central cu funcția de focar, construit dintr-un material rezistent la temperaturi înalte (refractar), în procesul de ardere al combustibilului acesta se încălzește până la o temperatură de 1800ºC, într-un astfel de mediu rezultă o ardere catalitică, aprope completă. Gazele arse circulă spre exterior prin camere inelare, con-centrice șicanate. Pereții cu șicane a acestor camere inelare

sunt dublii, prin interior circulă apă în contra curent cu gazele arse. În acest fel apa preia energia termică din gazele arse transformându-se în abur mai mult sau mai puțin su-praîncălzit, în funcție de suprafața de schimb de căldură.

Proiectul a fost protejat prin brevetul de invenție FR661.254 depus pe 21 ianuarie 1928; similar CH134.309 depus la 2 ianuarie 1929.

Încercările efectuate cu acest model de generator au demonstrat randamentul ridicat al sistemului cu ardere internă, pierderile de căldură din acest sistem fiind neglija-bile. Totuși, camerele de apă limitatau presiunea de lucru, la presiuni ridicate acestea se deformau.

În acestă situație Vuia renunță la camerele cu apă, con-strucția acestora fiind un proces complex, și le înlocuiește cu serpentine din țeavă trasă, rezistentă la presiuni ridicate, păstrând camerele șicanate de gaze arse amplasate concentric în care introduce serpentinele.

Conceptul Generatoarelor de abur „VUIA-YVONNEAU” este unul nou, denumirea consacrată fiind aceea de ‚’Cazan de abur cu străbatere forțată”, nu are tambur separator cu rezervă de apă, piesa cea mai importată la acest tip de cazane sensibilă la presiuni înalte. Cazanele Vuia nu pot exploda în cazul în care rămân fără apă, la pornire pot furniza abur în maxim 2-3 minute de la aprinderea combustibilului. Erau ca-pabile de a livra abur la parametrii înalți, presiune de 100 bari și temperatura de 480ºC, parametrii ce nu puteau fi atinși de celelalte tipuri de cazane aflate în fabricație.

Noul proiect de generator cu serpentine este construit și pus în funcțiune. Încercările efectuate consacră calitățile noului model, respectiv posibilitatea de a produce rapid abur la presiuni și temperaturi foarte înalte.

Protejează proiectul prin brevetul de invenție FR740.226 depus 19 octombrie 1931; similar GR3,880 depus la 18 oc-tombrie 1932; și CA346,926 depus la 18 decembrie 1934.

Prezentăm alăturat desenul unui generator de abur „VUIA-YVONNEAU” cu elementele care-l compun, acestea în funcție de parametrii impuși de consumator, numărul de serpentine, respectiv de camere inelare, sunt diferite constructiv.

Cazanele „VUIA-YVONNEAU” au fost comercializate pentru diverse scopuri: producerea energiei electrice, acțion-area unor mașini cu abur ce furnizau forța motrice necesară atelierelor de prelucrare a metalelor sau lemnului.

Nu au întârziat cererile pentru cazane necesare inclzirilor de locuințe, fabrici, birouri. S-au livrat cazane cu serpentine de apă calculate în funcție de nevoile clientului. În curând a apărut însă un inconvenient: înfundarea țevilor cu sărurile conţinute de apa de alimentare, clienții nu foloseau apă tra-tată pentru umplerea instalațiilor sau completarea pierderil-or. Pentru a rezolva acest inconveninent, Vuia proiecteză un cazan, identic cu precedentele, însă cu țevi verticale în care schimbarea sensului de circulație a apei se face în camere prevăzute în capace duble. În cazul înfundării țevilor, prin demontarea capacelor exterioare se crea posibilitatea curăți-rii acestora.

Pentru cazanele de abur sau apă caldă cu parametri redusi, Vuia a proiectat și construit un tip de cazan la care serpentinele sunt dispuse vertical nu elicoidal, soluție ce sim-plifica prin excludere acele țevi exterioare ce făceau legătura între serpentinele din camerele de gaze cu șicane.

Pentru mărirea randamentului cazanelor de abur, Vuia adaugă în exteriorul acestuia încă o cameră de gaze arse sau două, după necesități. În acestea introduce serpentine pentru recuperea căldurii reziduale din gazele arse evacuate la coș. Această componentă adăugată a primit numele de „Economizor”.

Pentru cazanele ce nu au fost prevăzute cu acest element, construiește economizoare independente ce pot fi atașate la canalul de evacuare al gazelor arse ale acestora și racordate în circuitul de alimentare cu apă a cazanelor. Dimensiunile geo-metrice diferă în funcție de parametrii fiecărui tip de cazan.

Aburul evacut în atmosferă din motoarele mijloacelor de transport conține o cantitate imortantă de căldură ce se pierde. Pentru mărirea randamentului unor astfel de instalații la care nu se puteau monta condensatoare, Vuia a proiectat recuperatoare de căldură cu serpentine străbătute de apa de alimentare care recuperează această căldură reziduală.

Pentru stabilirea randamentului cazanului Vuia s-au

Foto 4 - Schema de principiu a unui generator (cazan) de abur Vuia-Yvonneau.

MEMORIAE INGENII

64

efectuat măsurători și analize ale gazelor arse la diferite valori de încărcare a acestora. Rezultatele au dovedit că arderea era totuși incompletă, evacuându-se la coș hidrogen nears. Dacă în focarele cazanelor clasice, în procesul de ardere este ars întâi hidrogenul, apoi o mică parte din carbon, în focarele cazanelor „Vuia”, datorită temperaturii foarte înalte - 1800ºC - este ars întâi carbonul, iar hidrogenul într-o cantitate foarte mică din lipsă de oxigen. O parte din cantitatea de hidrogen poate fi arsă prin mărirea excesului de aer, dar asta înseamnă scăderea considerabilă a randamentului prin reducerea temperaturii în focar. Prin calcule și încercări, Vuia stabilește soluția pentru arderea totală a hidrogenului prin înjectarea unor cantități specifice de aer adițional în circuitul de gaze arse, în camerele unde măsurătorile indică arderea completă a carbonului. Arderea hidrogenului aduce cu sine o creștere considerabilă a randamentului cazanului. Nici un cazan fabricat până în prezent nu are o ardere completă.

Cazanele cu străbatere forțată inventate de Traian Vuia au fost ignorate o mare perioadă de timp după apariția lor, dar începând cu deceniul 70 al secolului trecut, sistemul a fost reconsiderat pentru deosebitele sale avantaje. S-au proiectat și realizat cazane de abur pe acest principiu, însă parametrii impuși nu au permis proiectanților să adopte modul de am-lasare ale elementelor realizat de Vuia.

Firmele BENSO, RAMZIN și SULZER, s-au implicat în proiectarea și construcția cazanelor cu străbatere forțată pen-tru nevoi energetice. România a achiziționat licența BENSON pentru cazane de 1035 t/h, construcția a fost încredințată firmei VULCAN București. Aceste cazane VULCAN de 1035 t/h au echipat termocentralele Rovinari și Anina.

Instalații industriale echipate cu cazane „Vuia”Cazanele „Vuia”, prezentând avantajul unui timp de

pornire de 2-3 min, o mare elasticitate în funcționare, posibilitatea de automatizare cu sisteme foarte simple, au cunoscut o gamă mare de întrebuințări. Încălzirea clădirilor, producerea de abur pentru forța motrice necesară atelierelor sau fabricilor, pentru producerea de energie electrică, în instalațiile de foraj petrolier sau gaze naturale, autoturisme cu gabarit mare, locomotive, etc.

La sediul firmei miniere MICA, în anul 1934 a montat o baterie de 4 cazane, 2 rezervă ce alimentau două turbine cu abur care produceau energia electrica necesară exploatării în subteran.

Foto 5 - Schema unei instalaţii de forţă cu cazan Vuia-Yvon-neau. Această soluție a fost protejată prin brevetul FR918,590 depus pe 23 august 1945.

65

MEMORIAE INGENII

Drumurile mele toate... - Ştefania Mărăcineanu --

Ing. Dănuţ ŞERBAN

„Răsplata pentru cercetătorul devotat ştiinţei nu vine din afară, ci sunt fiorii de fericire pe care îi are la descoperirea adevărului. Aceşti fiori i-am simţit când, într-un colţişor întunecat din laborator, am văzut prima oară scânteierile date de plumb şi când mi-a stră-fulgerat prin minte că ar putea fi radioactivitate artificială. Aceiaşi bucurie divină m-a cuprins când am văzut cerul întunecându-se ca prin farmec şi ploaia căzând prin simpla acţiune a unei substanţe radioactive.”

Ştefania Mărăcineanu – Radioactivitatea, 21 mai 1936

Au fost spuse multe vorbe despre fiziciana româncă Ştefania Mărăcineanu, cea care a iniţiat în România pregătirea universitară sistematică în domeniul radioactivităţii. Unii o susţin, alţii o contestă, dar cei mai mulţi nu o cunosc. În preambulul unei cercetări mai ample a vieţii şi lucrărilor ştiinţifice ale acestei cercetătoare, realiza-tă la propunerea domnului Aurel Tudorache, muzeo-graf la Muzeul Naţional Tehnic, vom încerca să punctăm din locurile prin care a trecut.

17 iunie 1882,Bucureşti, strada Câmpului nr.19În seara zilei de 17 iunie 1882, în jurul orei 19.00, în suburbia

Sf. Ioan Moşi se naşte Ştefania Mărăcineanu, fiica naturală a Sevastiei, „manageră”. Naşterea va fi înregistrată a doua zi la Primăria Sectorului 1 – Galben.

A cui să fi fost casa? Acolo locuia Sevastia, sau acolo era angajată? Oare tatăl să fi locuit la aceeaşi adresă? Sunt întrebări la care încă nu se poate răspunde.

1892, Bucureşti, Şoseaua Pandurilor nr.30Azilul „Elena Doamna”La vârsta de 10 ani o găsim pe Ştefania înscrisă în Foaia

matricolă a clasei a IV-a primară a Azilului „Elena Doamnă” ca orfană. Înainte de această dată nu avem informaţii. Am putea doar presupune că aceasta este vârsta la care a rămas orfană, motiv pentru care o găsim înscrisă la azil.

1901, Bucureşti, Şcoala LucaciÎn foaia matricolă a clasei a VIII-a de la Şcoala Centrală de fete

o găsim menţionată pe Ştefania ca fiind în al IV-lea an de studiu, înscrisă începând cu anul şcolar 1899-1900. La rubrica „domiciliul tutorilor” este menţionată „Şcoala Lucaci”. Ce legătură avea Şcoala Centrală de fete cu şcoala care se pare că ar fi existat pe str. Lucaci? Este posibil ca pe Strada Lucaci să fi fost o şcoală cu internat, unde să fi locuit orfana Ştefania, elevă a Şcolii Centrale?

15 septembrie 1911,

Ştefania Mărăcineanu / Biblioteca Naţională a României / Colecţii spe-ciale – Arhiva istorică

Bucureşti, str. Maria Roseti nr.10(la d-na Ecaterina Florescu)După ce a terminat facultatea, Ştefania este anunţată de către

Direcţiunea Învăţământului Superior şi Secundar din cadrul Ministerului Instrucţiunii şi Cultelor că a fost numită profesoară suplinitoare de fizico-chimice în Bucureşti, urmând să predea la Şcoala secundară de fete gr. II Internat, Şcoala secundară gr. I nr.2 şi Şcoala secundară gr. II nr.1.

6 aprilie, 16 octombrie 1912,Bucureşti, str. Maria Roseti nr.10După nici 1 an Ministerul o anunţă pe Ştefania că este mutată

de la Şcoala secundară de fete gr. II Internat, la Şcoala secundară de fete din Ploieşti ca suplinitoare a catedrei de matematici. Ulterior este iar transferată în Bucureşti.

15 septembrie 1914, Bucureşti, str. Dionisie (Lupu) nr.62Ştefania este anunţată de Minister că, în anul şcolar 1914-

1915, va preda la catedra de fizico-chimice a Şcolii secundare de fete Internat din Bucureşti, pe durata cât titulara, Chrisanta Râmniceanu, se află în concediu.

7 octombrie 1923, Paris, 11 Rue CassetteŞtefania primeşte o carte poştală de la Nicolae Iorga, aflat la

Biskra (Algeria), acesta urându-i „La bună vedere”. De unde o cunoştea Iorga pe Ştefania, când încă ea nu-şi căpătase un renume? Să aibă legătură cu „Şcoala Română din Paris” creată de Iorga în 1920, an în care se pare că şi ea îşi începea studiile doctorale la Paris? Oare să se fi cunoscut la Câmpulung Muscel, unde mergeau amândoi destul de des?

25 decembrie 1929, Paris, 47 Rue de VaugirardDe aici trimite Ştefania o scrisoare în ţară confidentei sale,

Alexandrina Fălcoianu, în care scrie: „D-ta şi Regele să trăiţi şi Compania, că altfel greu ar fi fost”. „D-na Curie m-a primit foarte bine. ... Am făcut împreună programul de ce voi avea de lucru anul acesta la teorie. Enorm de mult şi greu, dar s-a oferit să-mi dea toate explicaţiile necesare”.

9 februarie 1930(?), Paris, 9 Rue Ernest CressonÎntr-o altă scrisoare, trimisă aceleiaşi Alexandrina Fălcoianu,

scrie: „Voi lupta, dragă Doamnă, şi pentru mine şi pentru dreptate şi pentru onoarea ţării şi a femeilor”.

10 iunie 1930, Bucureşti, Bd. Col. M.Ghica 57O dată cu venirea în România, Ştefania va depune un brevet

de invenţie cu titlul „Mijloc de a provoca ploaia”. Adresa autorului,

MEMORIAE INGENII

66

înscrisă pe brevet, este cea de mai sus. De fapt aceasta este adresa unde se afla Sanatoriul Surorilor de Caritate „Regina Elisabeta”, actualul sediu al Institutului „Ana Aslan”. În perioada aceea diriginta Sana-toriului nu era alta decât Alexandrina Fălcoianu, prietena ei de suflet.

28 aprilie 1937, Câmpulung Muscel, Str. Col. Grigore Alexandrescu 63Aflată la Câmpulung Muscel, Ştefania îi trimite lui Lucian

Predescu câteva informaţii referitoare la viaţa şi activitatea sa ştiinţifică, pentru a fi introduse în lucrarea acestuia intitulată „Enciclopedia României – Material românesc. Oameni şi înfăptuiri”, publicată în 1940. Era o lucrare născută din profunde sentimente de patriotism românesc. După 1944, atât cartea cât şi autorul vor suferi din cauza cenzurii.

4 august 1939, Câmpulung Muscel, Calea Romaneştilor, Vila HristescuNumirea noului director al Laboratorului de Gravitate,

Căldură şi Electricitate, în persoana prof. C. Stătescu, în locul fostului ei coleg de facultate Cristian Musceleanu, sau poate apropierea războiului au condus la oarecare modificări în viaţa cadrelor didactice. Printre altele, de aici trimite Ştefania o scrisoare în care îşi arată nemulţumirea că nu poate beneficia de răgazul ce i-l conferă vacanţa şcolară pentru a-şi reface forţele cu ajutorul unui tratament cu ape minerale, fiind chemată la facultate după doar 1 lună de concediu.

1 august 1940, Câmpulung Muscel, Str. Col. (Grigore) Alexandrescu 21 Ca urmare a războiului, în 1940 instituţiile publice cereau

din partea angajaţilor să-şi declare cetăţenia, etnia şi orientarea religioasă. Era vremea în care se extindea prigoana împotriva „duşmanilor poporului”. Erau puse să facă declaraţii şi să depună jurământ şi cadrele didactice ale Universităţii, ceea ce face şi Ştefania care se afla, ca şi cu alte ocazii, la Câmpulung Muscel în vacanţă.

28 aug - 11 oct, 1941, Câmpulung Muscel,Str. Col. (Grigore) Alexandrescu 29Pe durata lunilor iulie-septembrie, Ştefania va desfăşura

activitate obştească la Spitalul de Zonă Interioară din Câmpulung Muscel. Ea va solicita să-i fie prelungită şederea până la deschi-derea cursurilor facultăţii, pentru a ajuta la curmarea suferinţei răniţilor de război ce-i are în tratament. Tot cu această ocazie va trimite un memoriu de activitate şi va solicita să i se acorde gradul de conferenţiar, arătând cât de potrivnică i-a fost soarta pe plan profesional. Dintr-o telegramă din 11 octombrie 1941 rezultă că ea era încă la Câmpulung lămurind aspecte referitoare la publicarea unor articole.

15 august 1944, Bucureşti, Cimitirul Bellu - fig.124-150Ultimul popas este în locul unde se odihneşte Ştefania

Mărăcineanu, alături de multe personalităţi ale ţării - Cimitirul Bellu din Bucureşti.

Informaţia este oferită de Gheorghe Bezviconi în cartea sa „Necropola Capitalei”, publicată de Institutul de istorie „Nicolae Iorga”. Membru corespondent al Academiei Române, ulterior persecutat politic, a ajuns portar la Cimitirul Bellu, ceea ce ne face să punem bază pe informaţia oferită de acesta.

Scrisoare memoriu a Ştefaniei Mărăcineanu pentru gradul de conferenţiar / Arhivele Naţionale ale României - Municipiul Bucureşti

67

MEMORIAE INGENII

Un fel de încheiereAceastă prezentare se doreşte doar un început al unui studiu

biografic privind viaţa şi realizările Ştefaniei Mărăcineanu, cercetătoarea care a fost cu un pas înaintea lui Horia Hulubei, chiar şi atunci când a murit. Ea a fost prima cercetă-toare ce a militat pentru studiul sistematic al fenomenului radioactivi-tăţii, în cdrul Universităţii Bucureşti, şi a creat baza materială a unui laborator de acest gen, nu numai înaintea lui George Manu, alt cadru didactic ce a avut preocupări în domeniul fizicii atomice, dar chiar şi înainte ca Horia Hulubei, întemeietorul viitorului Institut de Fizică Atomică, să se transfere la Bucureşti.

Doresc să mulţumesc Direcţiei Municipiului Bucureşti a Arhivelor Naţionale ale României pentru efortul zilnic de a-mi pune la dispoziţie materialele solicitate. De asemenea, au fost utilizate documente aflate în arhivele Academiei Române, Oficiului de Standarde, Invenţii şi Mărci şi Bibliotecii Naţionale.

„Laboratorul acesta este viaţa mea, de care nu m’aş putea despărţi de cât când n’aş mai fi. Când se înfiinţase o secţie şi eram să fiu numită şefa ei ştiţi că secţiile au fost desfiinţate. A fost o persecuţie şi o opoziţie care m’a urmărit pas cu pas, de când am rupt cu Institutul de Radium pe chestia dreptului meu. Ştiu că am un grup contrariu în Universitate tot din cauza aceloraşi motive, dar pun multă nădejde în spiritul Dv. de dreptate. Gradul de conferenţiar mi-ar da o satisfacţie şi o conferinţă de Radioactivitate.”

Ştefania Mărăcineanu, 9 sept 1941

CNV – cât corespundem necesităților viitorului?

prof . Marin Lucian Mihai Centrul de Creativitate Benefică

Suntem pelerini tereștri și orice pelerin este chemat să se deschidă către pedagogia lui Dumnezeu smerit şi benefic din punct de vedere creativ. Duhovniceşte, pelerinajul are a ne spune multe. În primul rând că avem o destinaţie a călătoriei vieţii noastre, țintă care este Dumnezeu Însuşi.

Prin urmare, orice pelerin care doreşte să înveţe din pelerinaj ceva pentru devenirea sa lăuntrică este chemat ca mai întâi de toate să se deschidă cu iubire, smerit şi creativ, către pedagogia lui Dumnezeu.

Creativitatea benefică este un mod de ascultare a lui Dumnezeu, nu o tatonare cărturărească.

Beneficul ? Tot ce este favorabil Vieții!Așa au știut strămoșii noștri; așa au devenit un etalon

benefic încă din antichitate pentru toată antichitatea – pentru că au știut să aibă grijă și să poarte de grijă, sau, după caz, să vindece mai întâi sufletul, apoi mintea ca să se vindece și trupul.

Este ordinea firească. Una. Și se realizează cu iubire!Strămoșii noștri trăiau în Dacia Felix – singura țară,

singurul neam din antichitate care au fost general (re)cunoscute ca demne de a purta această titulatură ! În zilele noastre, însă, Fericirea – stare benefică supremă, la care nu e deloc ușor nici măcar să aspiri, darămite să ajungi – a început să fie raportată la PIB (vezi cazul Bhutan), iar noi, românii, am ajuns să avem și un institut pentru fericire ?! Este, însă, vorba despre o pretinsă fericire, care, conform practicienilor diferitelor metode de programare neurolingvistică (brainwashing), poate fi dobândită rapid, prin rebobinarea creierului…

Zilele noastre marchează, iată, din ce în ce mai multe răsturnări ale ordinii și legilor firești, benefice – cele lăsate de Dumnezeu. Răsfoiam deunăzi o carte numită Maladii și sindroame cu nume proprii; căutam iubirea …

Brevetul de invenţie / Biblioteca OSIM

MEMORIAE INGENII

68

Din fericire nu am găsit-o acolo, deși, nu cu mult timp în urmă, o organizație mondială de renume a calificat iubirea drept boală/afecțiune ?! Pe de altă parte, oameni de știință, psihologi, medici, declară creativitatea o afecțiune ce trebuie tratată.

Așa să fie ? Credem că da, întrucât nu specifică despre ce creativitate este vorba. Creativitatea este în suferință deoarece este din ce în ce mai puțin benefică; în acest caz suntem de acord cu ”diagnosticul” propus!

Sănătatea poate fi definită ca rezultatul solidarității funcțiilor, organelor, al mediului fizic, chimic, biologic, social, etc. Mai exact ea devine rezultatul organizării, corecției, integrării, etc – de preferat benefice. Sănătatea este tocmai succesul, din păcate temporar, pe care mecanismele de reglare individuale le înregistrează asupra principiului al doilea al termodinamicii, care postulează creșterea dezordinii și dezorganizării. Adică acțiuni profund malefice, împotriva Vieții.

Suntem ceea ce consumăm cu liber arbitru: începând de la nivelul sufletesc, continuând cu planul rațional și terminând cu nivelul fizic. Pe măsură ce acumulăm informații și energii, multe dintre ele pot deveni și chiar devin redundante, deoarece se leagă coerent între ele. Conținutul redundanței respective poate fi benefic ori malefic, în funcție de ce reușim să merităm și apoi să alegem.

Unde duc toate acestea ? Analizând dintr-o privire cum trăim și mediul în care ne derulăm viețile, împre-ună cu redundanțele pe care ajungem să le acceptăm, malefice în majoritatea cazurilor, ajungem nu numai să încetăm să căutăm, ci chiar să nu mai recunoaștem sensurile și valorile benefice ale vieții .

Prelucrarea informațiilor este, în zilele noastre, polarizată spre aspectele negative (crime, ucideri, violuri, accidente, false vedete, etc) iar lumea devine o redundanță negativă, malefică; și cum acest lucru nu presupune decât schimbare foarte mică sau inexistentă, abandonăm aproape orice decizie.

Informația este cea care, prin influența asupra sintezei de neuromediatori, are influență asupra secreției unor factori de eliberare, care influențează secreția unor hormoni hipofizari, care influențează, la rândul lor, secreția unor hormoni periferici, care acționează asupra unor țesuturi, ș.a.m.d. Așa ajungem să alegem și să și trăim rapid consecințele alegerilor noastre.

Unde duc toate acestea ? Simplu: la rolul absolut vital pe care-l are credința individuală în Dumnezeu; credința ca sistem referențial benefic de bază, cu care putem să evaluăm informațiile în funcție de adevărurile fundamentale ale existenței și devenirii noastre. Igiena informațională benefică este singura în măsură să ducă la creșterea creativității benefice. Să ne amintim și să luăm, bunăoară, aminte, în acest context, la cele trei reguli de comportare prefigurate de Pascal în spirit creștin:

a. a vorbi conform adevărului (vezi mass media noastră și cât aplică acest principiu)

b. a grăi cu judecată și cu măsură (vezi modul schimonosit în care aplică asta mass media, politicul, cultura, educația, etc)

c. ”atunci când ești obligat să faci uz de câteva ironii, spiritul pietății te îndeamnă să le folosești împotriva erorilor și nu împotriva lucrurilor sfinte, pe când spiritul de bufonerie, de nelegiuire și de erezie își râde de tot ce este sacru”

Oare eforturile spirituale benefice și capacitatea de jertfă a atâtor mii și mii de sfinți, martiri, mucenici și eroi de pe întreg mapamondul, de mii și mii de ani încoace, nu ne pun pe gânduri atunci când vine vorba despre parcurgerea de către fiecare din noi a scării virtuților ?

Hai să ne întoarcem puțin în timp și să derulăm rapid câteva repere ale creativității benefice ale acestui neam al nostru:

- eroiii, mucenicii, martirii și sfinții NECUNOSCUȚI încă, împreună cu cei cunoscuți, extrem de puțini în raport cu primii

- tăblițele de la Tărtăria- Apostolii neamului, inclusiv Sf Apostol Andrei- limba noastră, moment în care este nevoie a ne

reaminti că, pentru a fi comună tuturor, credința trebuie să se diversifice la infinit. Credinţa este o realitate în esenţă personală. O demonstrează şi faptul că, în fiecare moment al timpului, credinţa uneşte o multitudine de oameni pe care spaţiul şi timpul îi separă. Deoarece este vorba despre frăţie întru Hristos, raportul fiecărui credincios cu toţi ceilalţi credincioşi este unul de simultaneitate. La clădirea unui astfel de raport au contribuit, pe parcursul istoriei, şi sfinţii, mucenicii, între care, la începutul sec. al IV-lea, în cetatea Singidunum (Belgradul de azi), s-au aflat şi preotul Montanus, împreună cu soția sa Maxima, o adevărată pereche de tip hristic. Văzând că nu sunt şanse ca cei doi soţi să renunţe la credinţa creştină, au fost aruncaţi în râul Sava, având legată, fiecare, câte o piatră de gât. Documentele spun că, înainte de a fi aruncat în albia râului, Montanus, asemenea arhidiaconului Ştefan (Fapte 7: 55-56), a avut o viziune:

„Cu ochii minţii văd, Doamne, cum în această latură de pământ (văile Dunării) se ridică un popor nou, care cheamă numele Tău cel sfânt prin biserici, în limba română”.

Iată misiunea limbii române: susținerea unuia din cele mai alese tipuri de creativitate benefică de pe Terra – lucru ignorat până în prezent (voit sau nu) de majoritatea clerului şi a cercetătorilor: filologi, istorici, etc…

E de remarcat, oricum, modul benefic în care s-a orânduit limba română pentru a crea condițiile de realizare ale unicității pe care i s-a dat s-o reprezinte – lucru care nu prea reiese din cercetările multidisciplinare realizate și publicate până acum…

dr. Mihai Vinereanu, autorul unui dicționar

69

MEMORIAE INGENII

etimologic al limbii române, dicționar din care aflăm despre modul în care este benefic să privim și să con-servăm moștenirea dacică prezentă în limbă:

- jocurile populare românești – din unica lucrare științifică pe acest subiect ( Dicționarul jocurilor popu-lare românești, editura Litera, 1979), reiese că avem un număr de peste 5300 de numiri de jocuri, surclasând de departe orice alt neam terestru.

- portul tradițional românesc- oina- conducătorii - domnitori, voievozi, etc – cu

pregătire spirituală benefică deosebită, temeinică, așa cum se făcea în trecut; prin ei a dăinuit neamul nostru, ei sunt cei reprezentați, bunăoară, de: Ștefan cel Mare și Sfânt, de Mircea cel Bătrân, de sfinții martiri Brâncoveni, etc. De notat că Sf Constantin Brâncoveanu are și o baladă care se studiază la limba română în clasa a VII-a, unicat în peisajul literar românesc și mondial

- Matei Basarab, care a susținut întocmirea marii pravile a unității de credință și de neam”cu cheltuiala și din porunca” sa: Pravila de la Govora (1640) prima culegere de legi canonice și laice în limba română tipărită în Țara Românească.

- primele şcoli româneşti ale Blajului cu 181 de elevi, moment în care Blajul devine o autentică citadelă a culturii atât de necesară emancipării sociale şi naţionale a poporului român

- I. Creangă, M. Eminescu, M. Eliade, Vladimir Ghika, Șt. Odobleja, H. Coandă, E. Macovschi, C. Dulcan, etc

- foști educatori ai neamului: Gh. Lazăr, Mama Sica, poetul Vasile Militaru – cel care a scris nemuritoare Fabule, cel care a versificat Scriptura și care a fost readus în actualitate de către editura Lumină din lumină, condusă de dl Gheorghe Palade. Despre Vasile Militaru merită menționat că este autorul real al celebrei poezii A venit aseară mama, dedicată prietenului său George Enescu în 1930 și atribuită mult timp (70 de ani) lui George Coșbuc.

- actuali educatori ai neamului: Școala Maica Domnului – București

Vocaţia îl ajută pe educator să ducă o viață de stăpânire de sine, cumpătare și chibzuinţă pentru a fi un model bun, fără de care toată ştiinţa pedagogică nu mai valorează nimic. Educatorul caută să cunoască bine psihologia și sufletul fiecărui copil, având la îndemână o gamă largă de metode, unele nici măcar bănuite de copil. De aceea, pentru a nu-l pierde pe copil, educatorului nu trebuie să-i scape iniţiativa și controlul. Copiii tatonează voinţa, calităţile și slăbiciunile educatorului până când adoptă o poziţie definitivă. Prin urmare, vă propunem mai jos un cod al comportării învățătorului, profesorului și dirigintelui față de elevi:

Nu se conduce elevul (clasa) prin înfricoşare. FĂRĂ TEROARE!

Nu se conduce clasa (elevul) prin îngăduință exager-ată. FĂRĂ LAXISM!

O greşeala nepedepsită va fi aproape sigur repetată și astfel va prinde rădăcini. Pedeapsa să fie bine chibzuită și întodeauna să lase o „portiţă” de îndreptare. NU ÎNCHIDE OCHII ÎN FAȚA GREȘELII!

Uneori este bună o glumă pentru micşorarea tensi-unii provocate de concentrare și de efort intelectual. NU FĂ DIN CLASĂ TEMNIȚĂ,DAR NICI CIRC!

Bunăvoinţa față de copil să-ți fie lege, dar aceasta nu înseamnă să „te baţi pe burtă” cu el. PĂSTREAZĂ DISTANȚA!

NU BATE ! Pe copil îl doare mai tare ruşinea decât bătaia fizică sau bătaia psihică (ameninţarea). PEDALEAZĂ PE SENTIMENTUL RUȘINII!

PRETINDE COPILULUI SĂ-ȘI CEARĂ IERTARE! Să nu fie o iertare formală, ipocrită, explică-i bine care îi este vina și atrage-i atenţia să nu fie făţarnic atunci când își cere iertare.

Roagă-te scurt cu copiii înainte de începerea orei. NU UITA RUGĂCIUNEA!

Învață mereu despre educaţie: din cărți bune, din experienţa colegilor, din atitudinea părinţilor și chiar a copiilor, din propriile greşeli.

ÎNVAȚĂ EDUCAȚIA ZILNIC, PÂNĂ ÎN ULTIMA TA ZI  DE EDUCATOR!

Fii calm! Este piatra ta de încercare zilnica. Mânia orbeşte și urmările sunt pe măsură. Şcoala este pentru tine, în primul rând,  „ şcoala răbdării”. Adu-ți aminte ce a spus HRISTOS: „Cine vrea să vină la Mine să-și ia crucea și să Mă urmeze!” Educaţia, ca și preoţia, este o cruce. Răspunzi de suflete pe care nu stă încă scris nimic și pe care tu scrii. IA-ȚI CRUCEA ȘI POART-O!

Exemplele de mai sus sunt dovezi vii ale faptului că o mare parte a istoriei neamului nostru a fost ”scrisă” de oameni care au corespuns viitorului benefic al acestuia.

Oare toți cei de mai sus, ca și foarte mulți alții asemenea lor, oameni care L-au iubit și-L iubesc pe Dumnezeu, oameni care și-au iubit și își iubesc țara și neamul, oameni care au accesat cunoaștere, au scris, au inventat, s-au dăruit și au creat capodopere sunt bolnavi ? Retorismul întrebării scutește cititorul de a aștepta un răspuns….

Este remarcabil, însă, nu atât faptul că lista ar putea continua, ci faptul că ea continuă; și nu oricum, deoarece peisajul științelor moderne terestre s-a îmbogățit cu inforenergetica, o știință românească de graniță, cu totul și cu totul deosebită.

O nominalizez aici deoarece reprezintă cu adevărat exemplul de creativitate benefică de care aveam, avem și vom avea cu toții atâta nevoie.

Inforenergetica este o nouă știinţă de frontieră care a fost comunicată internațional pentru prima dată cu ocazia Antantei Medicale Intermediteraneene din 9-12 septembrie 1992 de la Mamaia de către fondatorul ei, domnul Claudian Dumitriu, membru al Uniunii Medicale Balcanice, Președintele Societătii Romane de Radiestezie si al Fundatiei de Inforenergetică „Sf. Apostol Andrei”. Lucrarea prin care a fost prezentată

MEMORIAE INGENII

70

noua știință a fost apreciată și premiată la această antantă cu DIPLOMA DE ONOARE.

Inforenergetica este o știință interdisciplinară, avand precursori iluștri ca acad. E. Macovschi cu Teoria biostructurală a materiei vii, Ștefan Odobleja cu Teoria Consonantistă, lucrările despre radiestezie ale regre-tatului conf.dr. V. Săhleanu - director al Institutului de Antropologie al Academiei Române - membru de onoare post-mortem al Societății Române de Radiestezie.

Inforenergetica - i.e. - se ocupa de studiul fenome-nelor și proceselor determinate de existența unei cantități de informații - Qi, organizate conform unui algoritm mai mult sau mai putin complex și implemen-tate într-un suport energetic oarecare (electromagnetic, caloric, chimic, mecanic, etc), optim pentru scopul urmărit, pentru a avea efecte, rezultate, eficiență asupra unor ținte materiale, energetice, informaționale, etc., prestabilite. Această știință spirituală, care include învăţăturile din Sfânta Scriptură și toate științele mod-erne, utilizează metode proprii de cercetare. Termenul de inforenergetică a fost pus în circulație în mod oficial pentru prima dată în anul 1988, printr-o comunicare ținută de domnul Claudian Dumitriu cu prilejul înfiinţă-rii Asociaţiei Oamenilor de Știință - sucursala Brăila. În România în acest domeniu există din cele mai vechi timpuri preocupări aplicative constând din descoperirea surselor de apă, petrol sau aur, prin activitatea tradițion-ală a fântânarilor, găzarilor sau aurarilor.

De observat că termenul desemnând aceste profesii se referă nu numai la activitatea de exploatare și valorifi-care a acestor resurse, ci se extinde și asupra celor care se ocupau cu detectarea lor prin mijloace radiestezice. În perioada interbelică s-a făcut cunoscut prin activitatea sa inginerul geolog român Simu Simeon, unul dintre cei mai mari radiesteziști ai lumii. El a fost nu numai un desăvârsit practician, ci şi autorul unui manual de radiestezie.

De la înființare şi până în prezent, membrii Fundației de Inforenergetică ”Sfântul Apostol Andrei” din toată țara au efectuat numeroase cercetări şi studii ştiințifice în diferite domenii, aducându-şi astfel contribuția în aprofundarea ştiințelor moderne, printr-un aport de noi informații specifice domeniului studiat, folosind metodele şi mijloacele de cercetare caracteristice inforenergeticii. De asemenea, lucrările de cercetare realizate au permis extinderea în mod continuu atât a aparatului teoretic cât şi a celui practic, proprii inforenergeticii.

La rându-mi, mânat de exemple benefice ca cele de mai sus, am încercat și am reușit să concep un cadru de proiect numit: Creativitatea benefică a copiilor și tinerilor români: cât corespundem necesităților viitorului ? Titlul a părut prea lung multora din cei care au luat contact cu el și mi-au spus-o imediat. Numai că ei nu-și dăduseră seama și, ca atare, nu luaseră în calcul degringolada limbii române contemporane, limbă care are nevoie de (re)conceptualizare benefică pentru a

putea dăinui. În cazul titlului pe care l-am adoptat, acesta vine și precizează tipul creativității la care face referire, inițiind o direcție de conceptualizare benefică, necesară pentru a mai reduce din echivocul și haosul ce se vrea instalat în mai toți vorbitorii limbii române…

Proiectul a început să-și deruleze existența pe multiple direcții, ajungând într-un singur an de zile la șase ediții, pe durata cărora a implicat peste o mie de elevi și profesori. Sperăm să avem parte și în continuare de cât mai multe ediții – mă exprim la plural deoarece proiectul meu a debutat la Muzeul Național al Tehnicii „Prof. Ing. Dimitrie Leonida”, cu concursul și sprijinul direct și nemijlocit al doamnei director Laura Maria Albani și a doamnei Cristina Untea, redactorul șef al acestei publicații.

Le mulțumesc și pe această cale celor două doamne, în special doamnei director Albani, care a acumulat deja multe din acele realizări care să deschidă benefic viitorul pe care-i este dat să-l pregătească: atât instituției importante pe care o conduce, cât și nouă, tuturor !

Iară tu, cititorule, oriunde vei fi fiind, împuternicit și de cele de mai sus dar luând aminte și la cele de mai jos, hai: devino și rămâi creator benefic !

Cinstite, iubite cititorule,

Puternicul Dumnezeu să-ţi dăruiască odată, cândva şi veac mai slobod, întru care să ai vreme să te străduiești să-ndrepți firea vorbirii și firul viețuirii noastre nu după altele străine, ci după puterea spiritu-ală hristică dinlăuntrul limbii române, certând, de va fi nevoie, fără zăbavă, însăși firea neamului.

Că, spirit ivit în țara străbună, nu este altă iscusință şi mai frumoasă şi mai de folos în toată viaţa omului decât a înlesni în lume ieșirea duhului înnăs-cut românesc. Citeşte cu sănătate această a noastră cu dragoste osteneală.

Prietenul pasionaţilorde ştiinţă şi tehnică!

130ANI

DATON RO IFDE

ZU EEM