Obiectul şi importanţa logicii

1. OBIECTUL ŞI IMPORTANŢA LOGICII

 

1.1. Noţiuni preliminare

Logica contemporană este o ştiinţă complexă care studiază variate aspecte şi

manifestări ale raţionalităţii omeneşti. Etimologic, termenul logică  derivă din

substantivul grecesc logos dotat cu multiple sensuri: cuvânt, enunţ, discurs, raţiune,

raţionament, lege ş. a.

Pentru cei care încep studiul unei ştiinţe, este întotdeauna extremde dificil,

uneori chiar imposibil, de propus, din capul locului, odefiniţie satisfăcătoare a

disciplinei în cauză. Tradiţional, logica se ocupă de  studiul regulilor gândirii

corecte, al formelor gândirii abstracte, adică al structurilor raţionale, detaşate atât

de conţinutul concret al obiectelor gândirii, cât şi de cel al gândurilor subiectulu

icunoscător.

Logica, ca şi orice ştiinţă, evoluează îmbogăţindu-şi conţinutul şi lărgindu-şi

problematica teoretică. Marele filosof german I. Kant (1724-1804) considera

logica drept ştiinţă care se referă la întreaga gândire, făcând abstracţie de materia

acesteia, de obiectele gândirii, şi a formulat următoarea definiţie:

„Logica este o ştiinţă a raţiunii referitoare nu la materie, ci la forma pură;

o ştiinţă a priori despre legile necesare ale gândirii, dar nu cu privire la obiectele

particulare, ci la toate obiectele în genere;

deci o ştiinţă a aplicării corecte a intelectului şi a raţiunii în genere;

dar nu în mod subiectiv, adică nu pe baza principiilor empirice(psihologice),

cum gândeşte intelectul, ci în mod obiectiv, adică pe baza principiilor a priori 

, aşa cum ar trebui să gândească intelectul” [35, p.71].

Înţeleasă, în fond, ca ştiinţă despre formele, legile şi metodele generale ale

gândirii abstracte corecte, logica are variate definiţii, care diferă de la un autor la

altul. Studenţii pot face cunoştinţă şi cu alte definiţii date logicii de unii autori

contemporani (Vezi: [26, p. 208];[25, p. 7]; [9, p. 22]; [47, p. 21]; [6, p. 9]).Dacă

vom consult şi alte surse bibliografice, vom constat că există multiple şi variate

definiţii ale logicii.

În fond, logica este ştiinţa despre gândire, sub aspectul ei formal, despre

corectitudinii gândirii, validitatea inferenţelor (raţionamentelor) indiferent de

conţinutul concret şi procesele psiho-fiziologice ce însoţesc gândirea.

Este clar că nu poate exista o definiţie unitară ce ar îngloba toate aspectele

logicii ca ştiinţă.Din cele expuse mai sus, observăm că logicienii nu au ajuns

deocamdată la un consens în definirea disciplinei lor. În acest sens, nu e   de mirare

că unii specialişti afirmă „Paradoxal, dar tocmai logica -disciplina ce are, printre

altele, şi sarcina de a stabili ce este şi cum se construieşte o definiţie corectă - nu

este capabilă să-şi elaboreze propria definiţie, unanim recunoscută de logicieni”

[43, p. 7]. Aceasta e pe de o parte.

Pe de altă parte, credem că logica, disciplină complexă, ramificată,cu

multiple aplicaţii în ştiinţă şi practică, nu poate dispune de o astfel de definiţie care

ar putea cuprinde întregul ei sistem conceptual. Din cele expuse, vom reţine

următoarea idee: există anumite legi, reguli de a căror respectare depinde

corectitudinea gândirii. În multiple cazuri oamenii manifestă gândire corectă, fără

a-şi daseama de existenţa anumitor legi ale gândirii. Să ne amintim de unele

raţionamente cunoscute din cursurile şcolare.

-Toate metalele sunt bune conducătoare de electricitate; Aurul este metal; 

Deci, aurul este bun conducător de electricitate.

-Dacă plouă, atunci sunt nori; Plouă;

Deci, sunt nori. 

-Într-un triunghi orice unghi este sau ascuţit, sau drept, sau obtuz; Acest unghi al

triunghiului este ascuţit; 

Deci, acest unghi al triunghiului nu este nici drept, nici obtuz.

Să medităm puţin asupra următoarelor exemple de raţionamente:

1.Orice infracţiune este faptă ilicită; Prietenia nu este infracţiune; 

Deci prietenia nu este faptă ilicită.

2.Toţi avocaţii cunosc codul penal;Toţi avocaţii au studii juridice; 

Deci toţi cei care au studii juridice cunosc codul penal.

3.Toţi juriştii cunosc codul civil;Toţi judecătorii cunosc codul civil; Deci toţi

judecătorii sunt jurişti.

4.Unii jurişti nu sunt procurori;Toţi procurorii au studii superioare; Deci unii

oameni care au studii superioare nu sunt jurişti.

5.Toţi procurorii sunt chirurg;Toţi logicienii sunt procurori; Deci toţi logicienii

sunt chirurgi.

6.Toate mamiferele sunt vertebrate;Toate păsările sunt mamifere; Deci toate

păsările sunt vertebrate.

Încercaţi să răspundeţi la următoarele întrebări:

1.Care din aceste raţionamente sunt alcătuite din propoziţii adevărate?

2.În care din aceste raţionamente sunt respectate regulile gândiriicorecte?

Confruntaţi răspunsurile propuse cu cele corecte:

1.În primele patru exemple toate propoziţiile sunt adevărate

.2.În al cincilea exemplu toate propoziţiile sunt false.

3.În al şaselea exemplu a doua propoziţie este falsă.

4.În primele patru exemple procesul raţionării este logic incorect.

5.În ultimele două exemple procesul raţionării este logic corect.În legătură cu cele

expuse mai sus e posibil că vor apare unele întrebări ca, de pildă, următoarea:

Există oare vreo legătură întrea devărul premiselor (al propoziţiilor din care tragem

concluzia), validitatea (adevărul logic) raţionamentului, pe de o parte, şi adevărul

concluziei, pe de altă parte?La această întrebare importantă vom răspunde în

paragraful 1. 4.

1.2. Scurt istoric al logicii

Logica este una dintre cele mai vechi ştiinţe. Ea a luat naştere şi s-a

dezvoltat în cadrul filosofiei care, în antichitate, era o ştiinţă unitară, sincretică

(nediferenţiată pe ramuri) şi îngloba totalitatea cunoştinţelor despre natură,

societate, om, gândire.

Logica are o istorie îndelungată,cu unele perioade de dezvoltare intensă,

fecundă şi cu altele fără idei şi contribuţii originale. În istoria logicii putem

evidenţia trei etape distincte:

1.logica antică;

2.logica scolastică;

3.logica simbolică modernă .

(E de menţionat că nu există o periodizare unanim recunoscută de specialiştii în

domeniul logicii).Primele cunoştinţe logice (raţionamentul, demonstraţia, discursul

retoric ş. a.) au apărut în Orientul Antic, la filosofii indieni şi la cei chinezi  

Logica antică a obţinut cele mai remarcabile rezultate în şcolile filosofice

din Grecia şi Roma .Evoluţia logicii a fost favorizată de anumite condiţii sociale şi

spirituale: democraţia greacă disputele filosofice, dezbaterile politice,argumentarea

juridică, meditarea asupra problemelor geometrice ş. a.În Grecia Antică, primele

concepte logice au fost formulate decătre eleaţii Parmenide (circa 515-circa 450 î.

e. n.) şi Zenon (490-circa430 î. e. n.).

Parmenide considera imaginile senzoriale, deprinderile şi opiniile ca

înşelătoare, iluzorii, neadevărate, iar inteligenţa, gândirea raţională - unica sursă a

cunoştinţelor veridice, singurele criterii de acceptare a enunţurilor, propoziţiilor.

Zenon, discipolul lui Parmenide, confruntându-se cu contradicţia dintre

datele empirice (factuale) şi conceperea lor raţională, formulează două mulţimi de

argumente împotriva pluralităţii şi mişcării. Prin celebrele „ aporii” - paradoxele

„Grămezii” („a boabelor de mei”),„Dihotomia”, „Ahile şi broasca ţestoasă”,

„Săgeata în zbor” şi„Stadionul”, el încearcă că demonstreze caracterul iluzoriu

al pluralităţii existenţei şi al mişcării corpurilor.

Paradoxul „Grămezii” atacă ideea pluralităţii şi mărturiei simţurilor. Dacă

un bob de mei nu face nici un zgomot când cade pe pământ, iar o grămadă de mei

face un zgomot, aceasta ar părea să sugereze absurditatea că o mulţime (pluralitate)

de „nimicuri” devine ceva. Acest paradox are drept scop apărarea „unu”-lui

parmenidian şi combaterea ideilor pitagoriciene despre univers care ar fi alcătuit

cumva din unităţile ce au întindere spaţială, şi ar fi analoge punctelor (infinite

numeric) din geometrie. Celelalte paradoxe cuprind patru argumente împotriva

mişcării. Ori spaţiul şi timpul sunt divizibile la infinit (în care mişcarea e continuă

şi lină), ori există entităţi minime indivizibile (în care caz mişcarea se produce prin

salturi minuscule).

De exemplu, în paradoxul „Dihotomiei” Zenon vrea să demonstreze că

Nu există mişcare (teza). El presupune că există mişcare (antiteza).

Zenonargumentează că un mobil nu poate să încheie cursa. Înainte de a ajunge la

capăt, mobilul trebuie să parcurgă jumătatea pistei. Dar înainte de a parcurge o

jumătate din pistă, mobilul trebuie să parcurgă jumătatea acestei jumătăţi şi aşa

mai departe, până la infinit. Dacă spaţiul e infinit divizibil, atunci orice distanţă

finită trebuie să conţină un număr infinit de puncte. Astfel, nu putem ajunge la

originea mişcării, mişcarea nu poate începe şi deci, conchide Zenon, nu există.

„Aporiile” (paradoxele) lui Zenon sunt modalităţi de reducere la absurd a anumitor

teze

(raţionamente prin absurd).

La progresul logicii antice au contribuit Socrate (470-396 î. e. n.) şi

 Platon (428-348 î. e. n.). Socrate a pus baza teoriei definiţiei şi inducţiei, artei

dialogului, „maieuticii” („moşirii” spiritelor). Metoda maieutică include anumite

întrebări, obiecţii, sugestii care îi permit interlocutorului să ajungă la adevăr sau să

descopere acele adevăruri pe care le poartă în sine.

Platon, elevul lui Socrate, a dezvoltat filosofia logicii, teoria definiţiei,

metoda dialectică (“metoda de argumentare ce implică respingerea”, “metoda de

cooperare în investigaţia filosofică ce  cuprinde căutarea definiţiilor”, “metoda

diviziunii şi reunirii”) (Vezi:[36, p. 18-19]).

  Aristotel (384-322 î. e. n.), discipolul lui Platon, a sistematizat ideile logice

ale precursorilor şi contemporanilor săi, a formulat idei logice noi. Lucrările

aristotelice de logică sunt cunoscute sub genericul “Organon” („instrument al

cunoaşterii”) şi cuprind şase tratate: 1.„Categoriile”; 2. „Despre interpretare”; 3.

„Analiticile prime”; 4. „Analiticile secunde”; 5. „Topica”; 6. „Respingerile

sofistice”. În aceste tratate Aristotel a studiat tipurile de noţiuni („categorii”),

raporturile dintre ele,  propoziţiile categorice, modale şi raporturile („opoziţia”)

dintre ele, inferenţele deductive (imediate, silogismele categorice şi modale,

polisilogismele) şi inductive, demonstraţia şi argumentarea, tipurile şi felurile de

erori ce au loc în cadrul raţionamentului, gândirii dialogante, principiile logice

(identităţii,noncontradicţiei, terţului exclus) ş. a. Realizările lui Aristotel în logică

au fost atât de importante, încât majoritatea specialiştilor îl considerădrept

fondatorul şi creatorul principal al logicii tradiţionale, clasice.

E de menţionat că termenul logică  pentru ştiinţa logicii a fost pus în

circulaţie după Aristotel de Alexandru din Afrodisia ( Aphrodisias ) (198-211 e.

n.), comentatorul operei aristotelice .De-a lungul antichităţii târzii, s-au afirmat

două mari şcoli de logică, şcoala discipolilor lui Aristotel  („ peripatetica ”) şi cea

stoică ,întemeiată de Chrisipp (Chrisipos) (280-207 î. e. n.).

Stoicii au con-tribuit la dezvoltarea teoriei propoziţiilor compuse

Şi inferenţelor cu propoziţii compuse (ipotetico-categorice, ipotetico-disjunctive)

ş.a. Re- prezentanţii logicii scolastice, conform opiniilor specialiştilor, nu s-au

afirmat prin concepţii originale.

  Logica scolastică cercetează  fundamentele filosofice ale logicii, iar

problemele raţionamentului, demonstraţiei nu depăşesc limitele silogisticii

aristotelice. Principalii reprezentanţi ai acestei perioade sunt:  Boeţiu ( Boethius)

(480-524), Pierre Abelard  (1074-1142), William Ockham (circa 1296-1349), Jean

Buridan (circa 1295-1356).

La începuturile epocii moderne Fr. Bacon (1561-1626), în Anglia, şi  R.

Descartes (1596-1650), în Franţa, acordă o mare atenţie metodelor inductive

(Bacon) şi deductive (Descartes).

Unul dintre cei mai mari logicieni ai epocii moderne a fost G.W. Leibniz

(1646-1716). El a formulat principiul raţiunii suficiente, a abordat problema

necesităţii creării unui limbaj logic formal universal, analog celui matematic

(simbolic). El susţinea că, prin rezolvarea acestei probleme, „intelectul va fi

despovărat de sarcina de a gândi în mod direct despre lucrurile înseşi şi, în pofida

acestui fapt, totul se va petrece corect”. Ideile lui Leibniz au fost realizate doar în a

doua jumătate a secolului al XIX-lea - începutul secolului al XX-lea, graţie

eforturilor multor logicieni şi matematicieni. La crearea logicii simbolice au

contribuit G. Boole (1815-1864), A. De Morgan (1804-1871),  P. S. Poreţki

(1846-1907), G. Frege (1848-1925) şi mulţi alţii.

Logica formală contemporană sau logica matematică se mai numeşte

„logistică”. Acest termen, creat în 1904 la Congresul logicienilor, înlocuieşte

expresiile „logica matematică”, „algebra logicii” etc.În secolul al XX-lea s-au

format noi ramuri ale logicii cum ar fi, de pildă, logica polivalentă, logica

întrebărilor (erotetica), logica preferinţelor, logica deciziilor, logica obiectivelor 

(scopului). În această perioadă au apărut diferite varietăţi de logici modale

(epistemică, temporală, polivalentă, axiologică, deontică).

Logica deontică a lui G. H. von Wright  se aplică pe larg în

jurisprudenţă. Au fost elaborate diverse variante de logică aplicată, printre care

trebuie menţionată cea juridică (C. Perelman, Z. Ziembinski, Z. Ziemba,

G.Kalinowsky, Gh. Mihai, Gh. Mateuţ, I. Dobrinescu ş. a.).La popularizarea şi

dezvoltarea logicii şi-au adus aportul mulţi savanţi iluştri şi profesori universitari

români, printre care trebuie menţionaţi T. Maiorescu (autor al primului manual

universitar de logică),  I. Petrovici autor al primului doctorat de logică), A. Dumitri

(autor al unui studiu fundamental de istorie a logicii),  P. Botezatu (fondatorul unor

noi direcţii în logica contemporană, autorul unei variante originale de logică

naturală).La finele secolului al XX-lea şi începutul secolului al XXI-lea logica îşi

continuă evoluţia graţie computerizării proceselor tehnologice, didactice,

diagnostice, creării a noi sisteme informaţionale etc.

Logica are multiple aplicaţii în diferite domenii ale ştiinţei şi activităţii

practice, inclusiv în drept – la elaborarea, interpretarea şi aplicarea normelor

juridice.

1.3. Propoziţiile logice şi valorile lor de adevăr

Viaţa de toate zilele, ca şi ştiinţa, ne oferă prilejul unor constatări:

- zăpada este albă,

 -prin încălzire, metalele se dilată ,

 -suma unghiurilor unui triunghi este egală cu 180º,

-criminalitatea este un fenomen antisocial, şomajul este un fenomen social -

economic.

Unele dintre ele se obţin din observarea directă a ceea ce se petrece în jurul

nostru, altele le întemeiem pe cunoştinţe anterioare cu ajutorul raţiunii, gândirii.

Gândirea este obiectul de studiu al multor ştiinţe (filosofice, psihologice,

lingvistice ş. a.), iar structura ei face parte din obiectul de cercetare al

logicii.Ştiinţa modernă a demonstrate unitatea gândirii şi limbajului (vorbirii),

caracterul lor inseparabil, adică imposibilitatea realizării doar a unui dintre aceste

fenomene fără celălalt. Doar prin abstracţie, din anumite necesităţi (analitice,

didactice ş. a.) gândirea şi vorbirea pot fi cercetate separat una de cealaltă, ca

entităţi distincte şi autonome. Ca unitate a gândirii şi vorbirii, ideile se constituie

sub forma unor construcţii verbale, propoziţii gramaticale care afirmă  sau

neagă ceva despre anumite obiecte.

De exemplu, unele fapte sunt infracţiuni, unele fapte nu sunt infracţiuni.

Deci, după calitatea lor, există propoziţii afirmative şi propoziţii negative.

Propoziţiile ce conţin cunoştinţe cu conţinut obiectiv, din care putem deriva alte

cunoştinţe, se numesc propoziţii cognitive. Logica tradiţională atribuie calificativul

cognitive propoziţiilor  enunţiative, declarative, „pentru a le deosebi de acelea care,

în loc de cunoştinţe,redau întrebări, ordine (porunci sau, altfel spus, comenzi),

reguli ( instrucţiuni ), dorinţe ş. a.” [5, p. 5].

E de menţionat că pentru propoziţiile logice nu există definiţii şi clasificări,

unanim recunoscute de specialişti.În baza principiului unităţii gândirii şi limbajului

(natural sau artificial), vom distinge noţiunile (termenii) propoziţie gramaticală  şi

 propoziţie logică . Prima denotă aspectul verbal, lingval  (adică exteriorizarea,

materializarea gândirii), iar a doua – gândirea propriu-zisă ca fenomen ideal 

(ideea, mesajul ,informaţiaetc.). De rând cu propoziţia logică , în literatura de

specialitate mai întâlnim şi termenul tradiţional judecata.

În calitate de formă raţională (enunţ, aserţiune), propoziţia logică posedă o

anumită valoare de adevăr. Propoziţia logică este forma elementară care are

valoare de adevăr. Analizând conceptele fundamentale, categoriile filosofice

(substanţă, cantitate, calitate, relaţie, loc, poziţie, posesie, timp,acţiune, pasiune),

Aristotel conchide: „Nici unul dintre aceşti termini nu implică, în şi prin sine, o

afirmaţie sau o negaţie; numai prin legarea acestor termeni iau naştere propoziţii

afirmative sau negative, căci fiecare afirmare sau negare trebuie, după cum se ştie,

să fie ori adevărată, ori falsă, pe când expresiile fără legătură cum ar fi: om, alb,

aleargă, învinge, nu pot fi nici adevărate, nici false”. Informaţiile nu pot

identificate, modificate şi transmise fără a avea forma unor enunţuri. Sub influenţa

logicii simbolice, analizei logice a limbajului, „în ştiinţele cognitive se consideră

că unitatea semantică minimală este aserţiunea, nu conceptul. Aserţiunea este un

„atom” de cunoştinţă, o cunoştinţă atomară, care constă în asertarea unui predicat

logic (ex.: proprietate, relaţie) despre un subiect logic (= un individ sau o mulţime

de indivizi logici)” [45, p. 346].

Cu alte cuvinte, cunoştinţele se constituie sub forma unor propoziţii, adică a

unor afirmaţii sau negaţii a ceva despre altceva ce poate fi adevărat,  fals

sau probabil (nedeterminat). Deci ceea ce afirmăm sau negăm constituie conţinutul

propoziţiilor logice (judecăţilor), iar  adevărul,  falsul, probabilul - valoarea lor de

adevăr.

Logica clasică (tradiţională) operează doar cu două valori de adevăr -adevăr 

şi fals. De aceea ea se numeştelogică bivalentă .

Logica contemporană operează cu mai mult de două valori de adevăr, deci

este polivalentă . De exemplu, logica trivalentă utilizează trei valori de adevăr:

1.adevăr; 2. fals; 3.indeterminat  ( nesigur,  probabil  necunoscut ş. a.)

   Exemple:

1.Avocaţii sunt jurişti (propoziţie adevărată).

2.Criminalii sunt oamenii oneşti (propoziţie falsă).

3.Manualele şi tratatele de logică conţin un număr par de pagini (propoziţie

indeterminată ).

În unele tratate de logică putem întâlni patru valori de adevăr:

adevăr; fals; absurd; probabil. ( Vezi, de exemplu: [25, p. 78]).

Din cele expuse vom reţine următoarea concluzie: afirmarea şi negarea sunt

calităţile, iar adevărul, falsul, indeterminatul (probabilul, necunoscutul) sunt

valorile de adevăr ale propoziţiilor logice.Valoarea de adevăr (valoarea logică)

constituie o caracteristică esenţială a propoziţiilor logice. Adevărul şi falsul sunt

categorii (concepte universale, funda-mentale) ale  gnoseologiei şi epistemologiei

- discipline filosofice. Gnoseologia epistemologia ne oferă răspunsul la unele

întrebări fundamentale: ce este adevărul, cum se obţine adevărul, care

sunt criteriile adevărului şi metodele prin care obţinem adevărul  ş. a. Aceste

probleme nu sunt prerogativa („privilegiul”) logicii, deoarece ea nu posedă

mijloacele necesare pentru soluţionarea integrală a acestor  probleme. Logica a

preluat de la gnoseologie tezele adevărului. E ştiut faptul că adevărul anumitor

propoziţii se obţine pe cale empirică (experimentală) sau prin investigaţii teoretice

de către ştiinţele speciale (sociale, ale naturii, tehnice ş. a.). De pildă, propoziţia

Şantajul este o infracţiune contra proprietăţii este adevărată în unele ţări (de pildă,

în Rusia, Republica Moldova) şi falsă - în altele (de pildă, în România,Ucraina, în

care şantajul se consideră infracţiune contra personalităţii). În filosofia

contemporană există câteva teorii care operează cu diverse concepte de adevăr

(adevăr-corespondenţă, adevăr-coerenţă, adevăr-utilitate, adevăr consensual,

adevăr formal ş. a.).În sensul cel mai larg, adevărul înseamnă concordanţă cu

realitatea, conformitatea a ceea ce se spune cu ceea ce este (Vezi, deexemplu: [26,

p. 336]; [34, p. 14]).

Aristotel definea adevărul ca o concordanţă dintre enunţuri şi realitatea

obiectivă: „A enunţa că ceea ce este nu este sau că ceea ce nu este, constituie o

propoziţie falsă, dimpotrivă, enunţarea adevărată este aceea prin care spui că este

ceea ce este şi că nu este ceea ce nu este”.El concretiza că adevărată este afirmaţia

despre aceea ce în realitate este unit  şi negaţia despre aceea ce în realitate este

despărţit. Valoarea de adevăr a unor propoziţii cognitive poate fi stabilită

nemijlocit, prin simpla inspectare a realităţii ca, de exemplu, în propoziţiile

Cerul este albastru,

Caprele sunt mamifere erbivore.

Există anumite propoziţii logice, despre valoarea de adevăr a cărora putem

conchide pe cale raţională, în baza anumitor operaţii mentale, cum sunt analiza

logică, generalizarea, interpretarea, deducţia ş. a.

De exemplu, propoziţia adevărată

Plagiatul nu poate să nu fie o infracţiune comisă contra proprietăţii intelectuale.

este obţinută prin metode logice din propoziţia adevărată

Plagiatul este o infracţiune comisă contra proprietăţii intelectuale.

Dacă ştim, spre exemplu, că propoziţia

Unii martori nu au fost prezenţi la judecată.

este falsă, atunci conchidem că propoziţia

Toţi martorii au fost prezenţi la judecată 

Estea devărată.

Studiul operaţiilor, regulilor, condiţiilor care garantează derivarea corectă a

unor propoziţii logice (adevărate sau false) din alte propoziţii logice (adevărate sau

false) reprezintă una din principalele preocupări ale logicii.

1.4. Forma logică, validitatea şi corectitudinea logică

Orice obiect (material sau ideal) are conţinut şi formă. În sens general

(filosofic), conţinutul reprezintă totalitatea elementelor, relaţiilor dintre ele

organizate într-un anumit mod şi care constituie obiectul (fenomenul, procesul)

dat.

De pildă, conţinutul unei instituţiide învăţământ include următoarele

momente constitutive: elevii (sau studenţii), relaţiile dintre ei, mijloacele

instructive, tehnologia didacticăş. a.

 Forma este modul de existenţă, de manifestare a conţinutului, organizarea

elementelor constitutive, structura internă şi externă a unui obiect. De exemplu,

există multiple forme de instituţii de învăţământ: preşcolare, primare, secundare,

profesionale şi tehnice, superioare, postuniversitare ş. a.

Gândirii, de asemenea, îi sunt caracteristice conţinutul şi forma .Conţinutul

gândirii este alcătuit din cunoştinţele (informaţia, mesajele) despre anumite obiecte

ale naturii, societăţii, cunoaşterii. Să analizăm,sub acest aspect, câteva exemple de

propoziţii logice (judecăţi).

1.Toate metalele sunt bune conducătoare de electricitate.

2.Toate mamiferele sunt vertebrate.

3.Toţi procurorii sunt jurişti.

4.Toate cunoştinţele sunt imagini ideale.

Aceste enunţuri au conţinut diferit, deoarece corespund diferitor obiecte. Ele au, în

acelaşi timp, acelaşi mod de organizare, aceeaşi structură care poate fi redată,

simbolic, în felul următor:

 S sunt P, unde S şi P reprezintă variabile logice care înlocuiesc termenii respectivi

din propoziţiile concrete. De asemenea, există şi diferite raţionamente cu structuri

identice.

 Exemple:

1.Toate mamiferele sunt vertebrate;Toate caninele sunt mamifere;Toate caninele

sunt vertebrate.

2.Toate infracţiunile sunt fapte ilicite.Toate actele teroriste sunt infracţiuni;Toate

actele teroriste sunt fapte ilicite.

3.Toate normele sociale au caracter impersonal;.Toate normele juridice sunt norme

sociale;Toate articolele din Codul Penal au caracter impersonal.

Structura acestor raţionamente este identică şi poate fi redată, simbolic, în felul

următor:

Toţi M sunt P Toţi S sunt M Toţi S sunt P 

Structura logică a  propoziţiei logice (judecăţii), a inferenţei (raţionamentului) şi a

altor „construcţii” mintale se numeşte formă logică.

În sens general, prin formă logică înţelegem structura, ordinea, schema de

organizare a gândurilor, ideilor, argumentaţiilor, demonstraţiilor ş. a.

Tipurile fundamentale ale formelor logice sunt următoarele:

•noţiunea (conceptul);

• propoziţia logică (judecata);

•inferenţa (raţionamentul); Gândirea, manifestându-se sub diferite forme, este

determinată de anumite condiţii (principii), legi, reguli.

În logică, ca şi în alte domenii ale activităţii teoretice, este, frecvent, utilizat

conceptul „lege”.

Legea logică reprezintă un raport esenţial, necesar, general, repetabil,

constant inerent formelor şi proceselor mintale: noţiunilor, judecăţilor,

raţionamentelor, demonstraţiilor ş. a. Există multiple legi logice, cu diferite grade,

niveluri de generalitate. În logica clasică (generală), un rol important le revine aşa

ziselor principii – ale identităţii, noncontradicţiei, terţului exclus, raţiunii suficiente

- care sunt condiţii necesare, de a căror respectare depinde gândirea logică corectă.

Un număr considerabil de legi conţine logica enunţurilor (logica propoziţională),

de pildă, legea contrapoziţiei, legile lui De Morgan ş. a. Corectitudinea anumitor

operaţii logice care au o sferă mai îngustă, mai redusă este determinată de anumite

Reguli (legi „particulare”), de pildă, regulile distribuirii termenilor în propoziţiile

categorice, regulile termenilor  şi premiselor în silogismul categoric ş. a. (ele vor fi

studiate la temele respective).

Una dintre trăsăturile fundamentale ale raţionamentelor o constituie

validitatea sau adevărul formal. Pentru a înţelege această problemă ne vom referi la

momentele abordate în paragraful 1.1.

E vorba de exemplele raţionamentelor logic incorecte (primele patru) şi logic

corecte (ultimele două) care conţin propoziţii adevărate sau false atât în premise,

cât şi în concluzie.

În primele patru raţionamente, din premise adevărate au fost deduse concluzii

adevărate, dar nu în mod necesar, legic, ci doar accidental (întâmplător).Să

revenim mai întâi la primul exemplu:

Orice infracţiune este faptă ilicită; Prietenia nu este infracţiune; Prietenia nu este

faptă ilicită.

Dacă înlocuim una dintre primele două propoziţii (premise) cu altă propoziţie

adevărată, atunci structura (forma) raţionamentului nu se schimbă. Înlocuim a doua

propoziţie cu următoarea: ”Căsătoria între înfietori şi înfiaţi nu este infracţiune”

(adică nu este faptă penală, nu cade sub incidenţa codului penal). Ca rezultat

obţinem următorul raţionament:

Orice infracţiune este faptă ilicită; Căsătoria dintre înfietori şi înfiaţi nu este

infracţiune; Căsătoria dintre înfietori şi înfiaţi nu este faptă ilicită.

Observăm că concluzia este o propoziţie falsă, deoarece normele de drept ale

căsătoriei (ale Republicii Moldova şi alealtor ţări) interzic căsătoria dintre înfietori

şi înfiaţi.Schema acestui raţionament (exemplul 1) este următoarea:

Toţi M sunt P; Nici un S nu este M; Nici un S nu este P 

În genere, raţionamentele a căror structură formală este greşită se numesc logic

nevalide (logic false). Raţionamentele care au structuri formale adevărate se

numesc valide. Cu alte cuvinte, schema raţionamentului din exemplul 1 reprezintă

o structură formală fals, nevalidă.

Validitatea sau nevaliditatea structurilor formale ale raţionamentelor pot fi

demonstrate cu ajutorul diagramelor propuse de Euler (cunoscute din cursul de

matematică din şcoala medie). Schemade mai sus are următoarea diagramă, adică

înfăţişare grafică:Dacă M  este inclus integral în  P, iar S  şi M  nu au elemente

comune, atunci între S şi P 

există trei variante de raporturi:

1.S 

1-P (contrarietate);

2.S 

2-P (intersecţie);

3.S 

3-P (ordonare).

Cu alte cuvinte, în această schemă, raportul dintre S şi P nu este bine determinat,

ceea ce înseamnă că concluzia (raportul dintre S şi P ) nu decurge în mod univoc

(necesar) din premise. Există unele cazuri de raţionamente valide, a căror structură

formală se aseamănă (dar nu coincide întocmai) cu cea de mai sus. Să analizăm un

astfel de exemplu:

22

 Diagrama 1.1. Raportul dintre elementele raţionamentului

(ex. 1)

PS

3

S

2

MS

1

Toate infracţiunile prevăd pedeapsă penală; Contravenţia administrativă nu este

infracţiune; Contravenţia administrativă nu prevede pedeapsă penală.

Graţie structurii specifice a primei propoziţii (care este o propoziţie exclusivă),

această formă de raţionament are următoarea diagramă:

M  şi P  se află în raport de identitate (Toate infracţiunile şi numai ele prevăd

pedeapsă penală ). Din cele expuse până acum putemformula câteva concluzii:

•Validitatea, respectiv, nevaliditatea, sunt proprietăţi ale structurii formale a

raţionamentului şi nu depinde de conţinutul (“materia”)lui.

•Forma logică adevărată (validă) asigură necondiţionat (în mod necesar) o

concluzie adevărată, din premise adevărate, adică î nraţionamentele valide este

exclus ca concluzia să fie falsă, dacă  premisele sunt adevărate.

•De asemenea este adevărată şi expresia inversă: dacă într-un raţionament valid

(formal adevărat) concluzia este falsă, atunci cel  puţin una dintre premise este

falsă.

•Raţionamentele valide (formal adevărate), alcătuite din premise adevărate sunt

denumite conclusive. Deci conclusivitatea este o calitate a raţionamentului valid în

care adevărul concluzie idecurge (rezultă) cu necesitate (siguranţă, certitudine) din

premise adevărate.

Între adevărul premiselor, validitatea raţionamentului şi conclusivitatea

raţionamentului există următoarea relaţie, redată prin tabelul de mai jos: 

Nr.d/o

Valoarea de adevăr a premiselor 

Validitatea raţionamentului

Conclusivitatea raţionamentului

1adevăr valid conclusive

2adevă rnevalid neconclusiv

3fals valid neconclusiv

4fals nevalid neconclusiv

În legătură cu validitatea (adevărul logic), e necesar să ne pronunţăm asupra

conţinutului noţiunii „corectitudine logică ”. Aceasta vizează raportul actelor

noastre mentale în raport cu anumite reguli:„Un act este corect dacă şi numai dacă

el este conform cu o regulă (un ansamblu de reguli) care-l prescrie… Dacă actul nu

este conform cu o lege (respectiv cu regula corespunzătoare), atunci el nu este

corect ”[25, p. 12,13].

Cu alte cuvinte, corectitudinea gândirii presupune că procesele raţionale concrete

(subiectuale) decurg în conformitate culegile, regulile formale, structurile,

schemele valide, adevărul formal.Distincţia dintre

validitate

şi

corectitudine logică 

este importantăîndeosebi pentru viitorii jurişti care, în activitatea lor profesională

vor fiimplicaţi în multiple discursuri, dezbateri, procese judecătoreşticoncrete şi

vor trebui să manifeste corectitudine logică.

1.5. Problematica şi definiţia logicii. Specificullogicii juridice. Însemnătatea

logicii

În paragrafele anterioare am constatat că logica face abstracţie de la conţinutul

concret al gândirii, accentuând

 forma gândirii

,

validitatea structurilor de inferenţă 

. Problemele logicii sunt foarte variate. Vomcontura doar unele dintre multiplele

probleme pe care le studiazălogica.În general, logica studiază:

•

 principiile logice, legile care determină corectitudinea gândirii;

•

tipurile de noţiuni (concepte) şi raporturile dintre ele;

•

definirea, diviziunea, clasificarea, generalizarea, determinarea şialte operaţii logice

cu noţiunile;

•

tipurile de propoziţii logice şi raporturile dintre ele;

•

operaţiile logice (negaţia, conjuncţia, disjuncţia, implicaţia ş. a.) şifuncţiile

valorilor de adevăr ale propoziţiilor compuse;

•

 predicatele ca funcţii logice şi operaţiile cu cuantorii;

•

tipurile, formele de inferenţe şi regulile care determină validitatealor ş. a.;

•

argumentarea ca proces raţional, prin care sunt realizate anumiteobiective

(scopuri), este demonstrat adevărul (sau falsitatea)anumitor aserţiuni, enunţuri ş. a.;

•

ipoteza ca formă raţională cu ajutorul căreia sunt obţinutecunoştinţe noi, sunt

explicate, testate (verificate) anumite fapteştiinţifice, juridice ş. a.Mai există şi alte

probleme importante (ce nu pot fi analizate într-un curs introductiv) care reprezintă

obiectul de studiu al „logicilor”contemporane specializate: modale, deontice,

interogative, temporale,decizionale, polivalente ş. a.Rezumând cele expuse până

acum, putem concluziona că logicastudiază:

1.formele gândirii, făcând abstracţie de la conţinutul ei

Concret;

2. validitatea structurilor inferenţiale; Obiectul şi importanţa logicii

3.

legile şi regulile care determină corectitudinea gândirii

.Aceste note esenţiale ne permit să formulăm următoarea definiţie:

 Logica

este ştiinţa care studiază formele raţionale, validitateainferenţelor

(raţionamentelor), principiile, legile, regulile careasigură corectitudinea gândirii

 .

Prin faptul că logica studiază

 formele

gândirii, ea se deosebeşte detoate celelalte ştiinţe care cercetează conţinutul

concret, particular algândirii. Logica, de asemenea, se deosebeşte şi de

disciplinele psihologice care studiază gândirea ţinând seamă de

particularităţile psihice ale subiectului uman care o efectuează: vârsta,

temperamentul,inteligenţa, cultura, memoria, atenţia, voinţa, imaginaţia ş. a. Ca

ştiinţă,logica ne dezvăluie un domeniu al realităţii subiective, pe care nu-

lcercetează nici una dintre celelalte ştiinţe, în primul rând, condiţiile,legile, regulile

care asigură corectitudinea gândirii.Prin specificul său ca ştiinţă formală, logica are

multiple aplicaţiiîn gândirea ştiinţifică şi activitatea practică, inclusiv, în drept. Ea

poatefi aplicată la elaborarea actelor normative, interpretarea normelor  juridice,

stabilirea şi calificarea juridică a faptelor ş. a.În ultimele două decenii, în ţările

occidentale şi în unele din stateleex-socialiste, de pildă, Rusia, România au fost

publicate lucrăriştiinţifice şi didactice de

logică juridică 

. În legătură cu aceasta, s-adiscutat îndelung problema cu privire la existenţa logicii

juridice cadisciplină regională autonomă (de sine stătătoare). S-a constatat, căchiar

dacă aria problematică a logicii juridice nu este încă precisdelimitată, studiul

multor teme de interes major pentru jurişti are ovechime considerabilă ca disciplină

aplicată, specifică ştiinţeidreptului. Logica juridică „este aplicabilă unei largi

problematici,cuprinzând

definiţii legale, metodele de formare şi clasificare aconceptelor juridice,

sistematizarea normelor juridice, soluţionareaconcursului sau conflictelor de

norme, regulile raţiona-mentului juridic, a celui judiciar, de cunoaştere a dreptului,

interpretareanormelor juridice, metodele de verificare a faptelor în

procesul  judiciar, probaţiunea juridică etc.

” [43, p. 9].În literatura de specialitate există diferite păreri cu privire la problemele

aplicării logicii în drept, statutului logicii juridice cadisciplină teoretică şi

didactică. E de menţionat că în domeniul juridicexistă un puternic curent

antiformalist care s-a dezvoltat paralel cuevoluţia gândirii logistice. Printre

principalele argumente ale curentuluiantiformalist vom remarca următoarele:

1.

Discursul juridic se confruntă cu opoziţia dintre

rezonabil 

şi

raţional 

. Problemele umane, politice, morale nu pot fi redusela antinomia

adevăr-fals

, la teoriile demonstraţiei şi verificării,la

raţional 

şi

logic

. Rezonabilul se manifestă în contextul

Opiniilor participanţilor la discursul judiciar;  

Obiectul şi importanţa logicii

2.

 Normele morale şi juridice pot fi întemeiate prin

convingerea

participanţilor discursului, pe baza argumentării;

3.

Fiecare aplicare a legii are caracter 

creativ

şi deci nimicnu rezultă în mod automat din enunţurile generale ale legilor,aşa cum

se întâmplă în cazul logicii formale;

4.

Raţionamentului juridic îi este specific actul dialogării şiargumentării, al

convingerii şi al echilibrării;

5.

În domeniul juridic, este posibilă numai o înţelegereinternă pozitivă, deoarece

evaluările constituie părţi integranteale actului juridic; deci o înţelegere, pur

externă, este exclusă(vezi, de pildă: [1, p. 80]).Adepţii logicii juridice, ca disciplină

autonomă, dimpotrivă,consideră că logica este metodă de cercetare utilizabilă în

domeniuldreptului, instrument util în analiza raţionamentelor şi

structurilor normative din sfera dreptului. Logica se constituie ca o

importantădirecţie de cercetare asupra fenomenului juridic care poate fi definită

ca„

o disciplină de graniţă, al cărei obiect este stabilirea şi ordonareacondiţiilor

raţionamentului juridic corect, perfecţionarea sistemului juridic din comunitate,

precum şi tipurile şi regulile prin care sedistinge adevărul de fals în activitatea de

elaborare şi aplicare adreptului şi, în general, în orice situaţie în care se

urmăreşteconvingerea despre lucrul drept 

” [22, p. 19]. Această definiţie conţineurmătoarele momente: „(1) raţionamentul

juridic trebuie privit caspecific, dar nu diferit, în conţinutul său, de raţionamentul

în general;(2) există sisteme de drept diferite de la o comunitate la alta, dar petoate

le privim ca modele de exprimare logică, am spune, universalacceptate; (3)

adevărul 

şi

 falsul 

sunt forme polare ale gândirii noastre şirămân astfel şi în drept, în măsura în care

formulăm propoziţii deconstatare despre norme sau principii de drept în vigoare;

(4) adevărulîn drept se complineşte cu un concept nou, acela de

dreptate

şi numaiastfel devine model de cunoaştere juridică, apt să formeze convingeriferite

de îndoială” (

idem

., p. 19-20).Din cele expuse mai sus, putem constata cu siguranţă că

activitatearaţională în drept este imposibilă fără cunoaşterea logicii. Activitatea

legislativă 

,

de interpretare

şi

aplicare a normelor juridice

esteguvernată de principiile, legile logice. Schemele formale pe care leaplică

juristul sunt aceleaşi ca şi în cazul gândirii matematice, fizice, biologice ş. a. Cu

alte cuvinte, a gândi corect, coerent nu e altfel îndrept decât în alte domenii ale

activităţii raţionale, deoarece juristul nuoperează cu alte norme de

 gândire formală 

decât chimistul, fizicianul ş.a. Logica juridică este adaptarea logicii formale la

nevoile dreptului:„Dispunem de o singură logică, iar faptul că ştiinţa Logicii

seformalizează tot mai mult, că ştiinţele se formalizează şi ele în măsuraîn care

folosesc aparatul formal al ştiinţei Logicii, nu atestă că am gândiîntr-o diversitate

de logici sau împotriva legilor de coerenţă şi claritate,ci că modelăm logicitatea

„standard”; dacă gândirea juridică nu eformalizabilă, asta nu se datorează faptului

că - minimal - ar dispune de  

Obiectul şi importanţa logicii

o logică potrivnică raţiunii noastre sau de una în care ar desfidemodelul standard

de a gândi” [47, p. 26]. Cu alte cuvinte, „în spaţiulspiritual al juridităţii nu există o

logică de sine stătătoare…, dar elimpede că legile logice (formale) sunt în corelaţie

cu regulile de procedură juridică, cu principiile de drept, cu intenţiile de

îndreptăţiredin norme” (Idem, p. 100-101). Există multiple raţiuni care

justificăaplicarea, utilizarea logicii în drept:

•

caracterul raţional al normelor juridice;

•

caracterul logic al elaborării legii;

•

orientarea activităţii legislative în conformitate cu un model raţional;

•

caracterul logic al activităţii de aplicare a dreptului ş. a.

Autoritatea hotărârilor judecătoreşti este determinată, în maremăsură, de justeţea

raţionării prin care ele sunt întemeiate, aargumentelor pe care se sprijină soluţia

dată. Logica contribuie lacorecta aplicare a dreptului, la consolidarea securităţii

juridice şiîntărirea legalităţii. Deci precizia şi justeţea gândirii juridice depinde

deconformitatea ei cu principiile, legile, regulile logice. Studiul logiciicontribuie la

formarea culturii gândirii, la depistarea erorilor, corijarea,combaterea lor, la

perfecţionarea gândirii viitorilor jurişti ş. a.Logica juridică include totalitatea

mijloacelor raţionale ce asigurăvaliditatea inferenţelor (raţionamentelor),

corectitudinea gândirii înmaterie de drept. Ea este unitatea dintre logica dreptului

obiectiv şilogica dreptului subiectiv. şi vieţii sociale.Logica juridică este şi o

disciplină didactică normativă,complementară altor disciplini, cum sunt

retorica judiciară 

,

hermeneutica juridică 

(teoria interpretării textelor juridice),

 psihologia judiciară 

ş. a.

care întregesc sistemul raţionalităţii juridice subiectuale, deoarece gîndirea fără

subiecrul raţional nu există.