OBICEIURI TRADIŢIONALE DE IARNĂÎN JUDEŢUL OLT

La poporul român, ciclul sărbătorilor de Anul Nou este cel mai important ciclu sărbătoresc popular tradiţional care se desfăşoară pe durata a 12 zile, de la 24 decembrie (Ajunul Crăciunului) până la 7 ianuarie (Sf. Ion).

Deprinderea de a saluta cu mare bucurie venirea Anului Nou, de a-l întâmpina cu urări, daruri, petreceri, cântece şi jocuri este străveche şi cunoscută tuturor popoarelor europene. Caracterul esenţial al sărbătorii este bucuria şi încrederea cu care omul întâmpină trecerea de la anul vechi la anul nou, începutul unei noi perioade de vegetaţie, al unei noi etape în viaţa lui şi a semenilor săi, a colectivităţii în care trăieşte.

În judeţul Olt, repertoriul obiceiurilor de Anul Nou cuprinde în forma lui tradiţională colindele de copii (în satele din sudul judeţului), colindele la care participă tot satul (în nordul judeţului), urările de belşug şi recoltă bogată cu Pluguşorul, urările cu sorcova, Vasilca, „încurarea” cailor, păzitul fântânilor sau păzitul apelor, colindele lăutăreşti de Sfântul Vasile şi de Sfântul Ion şi, ca suprapuneri bisericeşti târzii din secolele al XVII – lea şi al XVIII – lea, cântecele de stea, colindele religioase şi Vicleimul.

Începând cu miezul nopţii de Ajun, în satele din sudul judeţului cete de colindători (copii şi flăcăi) merg la fiecare casă şi rostesc urări de prosperitate. Ele se referă în special la belşug şi sănătate: „Bună dimineaţa la moş Ajun! / Că-i mai bun-a lui Crăciun/ Porci unturoşi,/ Oile lânoase,/ Vacile lăptoase,/ Oameni sănătoşi/ Pui mulţi şi boboci mulţi”. Urarea era însoţită de acte mimice. Din curtea fiecărui gospodar erau adunate paie şi crengi ce se puneau la gura sobei şi pe care se aşeza unul dintre urători pentru ca găinile (cloştile) să stea pe ouă.

În satele din nordul judeţului colindă toţi locuitorii satului. Colindătorii primesc şi astăzi daruri (nuci, mere, covrigi) şi bani. În trecut, urarea era rostită şi de gospodarii înşişi. Cu o creangă de măr dulce se scormonea în foc, rostindu-se acelaşi text. Dimineaţa, funinginea scuturată de pe coş, amestecată cu cenuşă, se punea la rădăcina pomilor care erau ameninţaţi cu toporul: „Faci poame sau te tai?”.

Obiceiul cu aria de răspândire cea mai mare în judeţul Olt şi cu cele mai profunde semnificaţii sociale a fost Pluguşorul. Era practicat în ziua de Anul Nou. Acest obicei era organizat de către flăcăii din sat. La plug se înjugau două, trei sau patru perechi de boi, cei mai frumoşi din sat.

Ceata urătorilor era compusă de regulă din 12 flăcăi. Plugul era împodobit cu brad şi panglici de hârtie colorată. Animalele erau şi ele împodobite cu clopoţei, ciucuri din lână, etc.. Desfăşurarea ceremonialului urării era precedată de întrebarea adresată gazdei: „Primiţi plugul?” după care se plesnea din bici şi se rostea textul: „Aho, aho, flăcăi şi fraţi/...etc.”. Textul era în mare cel publicat de Vasile Alecsandri. În continuare se vorbea despre alegerea locului de desţelenit, semănat, secerat, etc.. Concomitent se trăgea simbolic o brazdă în obor şi se aruncau boabe de grâu.

Acest vechi obicei agrar se mai practică şi astăzi în comuna Nicolae Titulescu şi în alte câteva sate de pe Valea Oltului, dar fără strălucirea de altădată.

Un alt obicei specific Anului Nou era „Vasilca”. Astăzi, acest obicei se mai practică doar în satele comunei Morunglav. Vasilca este un obicei structurat după modelul colindelor cetelor de feciori din Transilvania şi practicat în judeţul Olt în noaptea (dimineaţa) Anului

1

Nou. Cunoscuta mască a colindătorilor de Crăciun (Capra, Turca, Cerbul) îmbrăcată şi jucată de un fecior este înlocuită cu capul porcului jertfit la Ignat (20 decembrie).

Ceremonialul acestui obicei, „Vasilca”, cuprinde mai multe secvenţe semnificative: expunerea divinităţii (capul porcului) gătită cu inele, cercei, brăţări, mărgele, flori şi uneori şi o basma în faţa ferestrei sau în casa colindată; colinda cântată care narează viaţa Vasilcii în Raiul din pădurile de fag şi de stejar; coborârea în vale pentru a bea apă, moartea violentă şi incinerarea corpului, judecarea Vasilcii de un juriu în care apar bătrânul Crăciun şi Maica Precesta, urarea „La mulţi ani!” şi primirea darului.

Vasilca se numea de fapt Siva, dar prin contopirea cu Vasile (ziua în care are loc ceremonialul) a rezultat Vasilca. Acest zeu, Siva, al Panteonului românesc, sacrificat prin substituire la solstiţiul de iarnă este identificat cu marele zeu indian Shiva, care în Panteonul hindus poartă grija Universului, întruchipare a eternei energii cosmice.

În Panteonul carpatic, substitutul zeului este capul porcului jertfit la Ignat. În colindul cântat în Oltenia la fereastra gazdei colindate este descrisă coborârea din munţi a bătrânului Siva, simbol al Anului Vechi, moartea lui violentă şi apoi somnul liniştit în leagănul de mătase al pruncului Siva. Pentru români este semnificativ faptul că urme extrem de vechi ale ritualului sunt păstrate la cea mai însemnată sărbătoare tradiţională „Anul Nou”.

Ritualul tăierii porcului aminteşte jertfele aduse în antichitate zeităţilor care apăreau şi dispăreau, se năşteau şi mureau în perioadele de înnoire a timpului calendaristic.

Un alt obicei specific Anului Nou şi practicat şi astăzi în toate satele este „Sorcova”. Înainte, sorcova era făcută dintr-o ramură de măr pusă în apă pentru a i se desface mugurii la Sfântul Andrei; în prezent, aceasta este confecţionată din hârtie colorată. Se sorcovesc membrii familiei, rudele apropiate şi vecinii.

Obiceiul „păzitul fântânilor” sau „păzitul apelor” se remarcă prin particularităţi impuse de condiţiile istorice concrete din zonele în care se practică. Obiceiul se întâlnea în satele aflate în apropierea drumurilor intens circulate din sudul judeţului, unde exista primejdia „spurcării” apei. Obiceiul se desfăşura în noaptea de 6 spre 7 ianuarie. Participanţii erau flăcăi între 16 şi 20 de ani. Începând cu după-amiaza zilei de 6 ianuarie, se împodobeau fântânile cu frunze, pănuşi de porumb, stuf, lănţişoare din hârtie colorată. În unele sate se foloseau batiste, velinţe, aşternuturi. Se aduceau paie, lemne pentru întreţinerea focului, frigări necesare pregătirii ospăţului din timpul nopţii. Fântâna era păzită toată noaptea, pentru a nu „spurca” cineva apa. „Spurcatul” apei în mod simbolic cu tărâţe de grâu sau porumb constituia proba la care bătrânii satului îi supuneau pe cei tineri. Cei surprinşi dormind erau pedepsiţi: li se punea cenuşă sau apă în buzunare, cărbuni aprinşi în palmă.

Dacă apa era „spurcată” de un bătrân care reuşea să treacă neobservat, întreaga ceată trebuia să cureţe apa. Până în zorii zilei, când sătenii veneau la fântână, flăcăii trebuiau să scoată apă cu găleata din fântână până aceasta rămânea limpede „ca lacrima”. Cei veniţi la fântână se spălau pe faţă şi pe mâini cu apă dintr-o găleată de aramă în care era aruncat un ban.

Dimineaţa, flăcăii care au păzit fântâna se împărţeau în grupuri care mergeau pe uliţele satului cu găleţile pline cu apă, pe cobiliţe, împodobite cu busuioc şi hârtie colorată. Se opreau la fiecare casă şi cu căucul din aramă turnau de trei ori apă în mâini fiecărui membru al familiei pentru a-şi spăla faţa. Cu aceeaşi apă se stropeau pomii, animalele, păsările. Stropirea simbolică cu apă era însoţită de urări cu caracter augural: „Să fiţi sănătoşi/ să aveţi an bogat/ La mulţi ani!”.obiceiul se practică şi azi, cu fast deosebit, în comuna Izbiceni.

2

Cunoaşterea acestui obicei are o importanţă deosebită fiind legat de unul din simbolurile primordiale, ce precede cu mult creştinismul. Stropirea şi spălarea cu apă, fără prezenţa unui slujitor al bisericii ilustrează cât se poate de clar existenţa simbolului apei şi a obiceiului amintit cu mult înainte de apariţia creştinismului. În credinţa populară contactul cu apa fertiliza şi multiplica potenţele vieţii, regenera forţele vitale. De aceea, dacii beau apă din Dunăre înainte de a pleca la luptă.

Un alt obicei care astăzi se mai practică doar în comuna Slătioara este acela al „încurării” cailor în ziua de 7 ianuarie. În această zi, toţi tinerii îşi plimbau caii pe uliţele satului, prilej de constatare a hărniciei pe timpul iernii, a modului cum şi-au îngrijit animalele. Caii erau pregătiţi în mod deosebit pentru această zi. Erau împodobiţi cu panglici, ciucuri de culoare roşie şi clopoţei. Se organizau veritabile concursuri hipice. Câştigătorii primeau drept recompensă o cămaşă sau un ştergar.

Originile acestui obicei coboară şi el în epocile precreştine, la populaţia geto-dacă, la care exista un cult din care va lua naştere în epoca romană (secolele II – III a. Hr.) cultul cavalerilor danubieni, când îşi vor face apariţia şi primele reprezentări plastice. Prezenţa motivului calului pe ţesăturile de interior din Oltenia, la fântâni, la bordeie sau la biserici apare în acest mod explicabilă.

Tot un obicei precreştin este şi datul la grindă în ziua de Anul Nou. Obiceiul constă în ridicarea copilului de trei ori la grinda casei, rostindu-se urarea de a creşte sănătos şi înalt. Copilul avea pe cap o azimă rotundă pe care erau prinşi bani şi flori. Sub picioare se puneau fierul plugului şi ramuri de brad verzi. Dacă urarea rostită de a creşte mare şi imitarea înălţimii la care să ajungă este explicabilă şi înţeleasă azi, punerea azimei rotunde pe cap – amintind de semnul solar – derivă din concepţia precreştină geto-dacă potrivit căreia comunicarea cu cosmosul, cu divinităţile, nu se putea realiza oricum, ci prin intermediul unui ritual sau semn, în cazul nostru semnul solar – cercul. Obiceiul se practică şi astăzi aproape în toate satele judeţului, cu copiii până la vârsta de trei ani.

Acestea sunt cele mai vechi obiceiuri de iarnă practicate pe teritoriul judeţului Olt şi care se mai păstrează doar în câteva localităţi.

Claudia Balaş,muzeograf – secţia etnografie

Muzeul Judeţean Olt

3