o Romanie Interioara_bt

o Românie interioară

Vasile Sebastian

DÂNCU

Vasile Sebastian Dâncu o Românie interioară

Ediţie îngrijită de Mihaela OrbanConcept grafic: Ciprian ButnaruIlustraţie copertă: Gheorghe Ciobanu detaliu „Iarna cu cer albastru” (http://www.ciobanu-art.com/)

Redactor: Cristina BraiţEditori: Valentin Ajder, Vasile George Dâncu

Descrierea CIP este disponibilă la Biblioteca Naţională a României

ISBN: 978-973-757-833-4

© EDITURA EIKON, 2013Cluj-Napoca, str. Bucureşti nr. 3ARedacţia: tel 0364 117252; 0728 084801; 0728 084802e-mail: [email protected]: tel/fax 0364 117246; 0728 084803e-mail: [email protected]: www.edituraeikon.ro

Editura Eikon este acreditată de Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice (CNCS)

o Românie interioarăVasile Sebastian Dâncu

{ 9 }


Mă pasionează și adun de ceva ani declaraţiile de dragoste ale politicienilor pentru România,

făcute mai ales la provocarea jurnaliștilor. Unii vorbesc mai bine, știu jocul cu cuvintele. Alţii, mai simpluţi, îi urează „la mulţi ani” ca și cum i-ai spune asta unei rude bolnave sau unei bunici uitate la ţară, pe care știi că n-o s-o mai vizitezi niciodată. Pe cei din urmă îi înţeleg și le respect nepriceperea, în fond, cred că o minciună stilizată este mai periculoasă decât un sentiment pe care nu poţi să-l exprimi. Dar azi am citit declaraţiile de dragoste făcute României de câţiva politicieni din prima categorie care m-au dezamăgit profund. M-au dezamăgit pentru că vedeau România ca o pradă. România era descrisă ca fiind un loc terifiant unde nu există solidaritate, nici unire, nici democraţie, o zonă aflată în ghearele unei puteri străine, venite parcă de pe altă planetă. Un fel de loc al nimănui, un nicăieri, un teritoriu al haosului, disperării și pierzaniei.

Am înţeles din discursurile lor că România de acum este un fel de pradă în ghearele dușmanului și că marele lor regret este că ţara nu se află în ghearele lor, mai buni, mai drepţi, mai solidari. Am citit aceste lucruri lângă știrea despre primarul PDL dintr-o comună buzoiană care a botezat unele străzi din comună cu numele a zece dintre rudele sale. Da, România este o pradă pentru ochiul de prădător al unui politician și atunci ce poţi să-i dorești prăzii? Să fie tot mai grasă și să moară toţi ceilalţi prădători.

România ocupată de cealaltă gașcă de politicieni (mereu va fi cineva care se plânge de asta!) s-ar putea să fie „nicăieri” astăzi, dar politicienii se înșală, poate că nu acolo este România. Poate acolo sunt doar

{ 10 } { 11 }

niște nefericite de bunuri, bugete, funcţii, demnităţi și alte forme materiale care pot fi ocupate de găștile și familiile militanţilor de partid. Când un politician a spus că există două Românii, când un altul a spus că există chiar trei Românii, eu cred că au exagerat în speranţa lor. Au crezut că prin ștampila de vot au luat în proprietate o parte din România.

Nu, nici cei care au pierdut alegerile, nici cei care conduc acum ţara nu sunt îndreptăţiţi să spună că au în proprietate vreo parte a României. Au primit niște voturi și monopolul parţial sau total asupra puterii, dar nu sunt proprietarii sufletelor noastre. Plăcinta pe care au cucerit-o politic nu este chiar România. Este doar o parte a României, cea care poată fi furată, prădată, violată sau pusă în conturile „băieţilor deștepţi”. Este bucata de patrie pe care o putem lua în geanta diplomat sau cea pe care o putem prosti cu tot felul de minciuni și cuvinte frumoase.

Dar România care ne umple ochii de lacrimi când auzim imnul de stat nu poate fi ocupată din patru în patru ani de hoardele de activiști de partid. România căreia i-am scris numele cu literele de carton din abecedar și cu mâna tremurând de emoţie este ascunsă undeva unde nici noi înșine nu mai avem acces decât foarte rar. România din versurile Luceafărului sau patria noastră ca limbă română, prorocită de îngerul Nichita, este imposibil de trădat sau de vândut pe arginţi. România din sufletele noastre nu apare niciodată pe mesele unde înfulecă politicienii.

Niciodată patria noastră, România, nu poate fi colonizată ca o feudă de marii sau micii noștri conducători. Ea nu ne părăsește nici măcar atunci

când dăm vina pe ea pentru neputinţele sau înfrângerile noastre personale sau de grup.

Patria mea este acolo unde într-o bucată de pământ a fost coborât trupul celei care mi-a dat viaţă și patria aceasta nu poate fi atinsă și nici luată în posesie de niciunul dintre cei care vorbesc în numele României, ca niște proprietari. Ea nu poate fi atinsă nici măcar de mâinile noastre și nici de gândul nostru rău când ne pierdem încrederea în ea. Ea nu poate fi lăsată moștenire, nici pusă la mezat. Nici măcar nu ne putem lepăda de ea atunci când plecăm departe și încercăm să ne uităm originile.

România este o emoţie care ne-a fost însămânţată în suflete atunci când descopeream lumea și care s-a șlefuit încet, ca o perlă, din suferinţe, tristeţi și bucurii. Din spaima de lume și din bucuria de a descoperi prietenia sau solidaritatea. România este un alt nume pe care îl dăm noi unui loc din univers unde am cunoscut iubirea, zâmbetul mamei sau glasul blând al învăţătoarei noastre. Nu putem fugi de acel loc pentru că se află în inimile noastre, fie că știm, fie că nu mai știm.

Chiar dacă credem, devenind politicieni, că putem să luăm în posesie a nu-știu-câta-Românie, sau toată România, singura Românie la care avem dreptul să tânjim este România aceea pe care o redescoperim uitată din noi. Aceasta va trăi până la sfârșitul zilelor noastre, nu avem de ce să-i spunem „la mulţi ani”, pentru că nu ne facem urări nouă înșine.

În momente ca acestea am putea sărbători retrăind sentimentul acela al paradisului uitat, chiar dacă nu întotdeauna patria din sufletul nostru se lasă retrăită,

{ 12 }

chiar dacă poate nu vine, ca la comandă, la întâlnirea cu noi. Dacă am încercat să ne amintim prietenii dragi ai copilăriei, mâinile muncite ale mamei sau cântecul acela din copilărie, sau chipul dragostei dintâi, și am simţit o ușoară căldură în partea stângă a pieptului, atunci este semn că România a venit la întâlnire cu noi și că trăiește, este vie.

România despre care scriu pe blog este patria mea. Ea nu este o Românie profundă, decât în măsura în care sufl etul și fi inţa mea îi dau profunzime și perenitate. Ea trăiește în fanteziile și din iluziile mele. Este iluzie, atunci când ţine loc de speranţă și adevăr, dar niciodată nu este altceva decât patria mea. Singura mea patrie, toate celelalte sunt doar ţări, vorba maestrului Octavian Paler. Știu că unii caută toată viaţa o ţară mai frumoasă, este dreptul lor și uneori îi invidiez pentru curajul rătăcirii, dar prefer să-i admir și să-i iubesc pe cei care, prin puterilor lor, mai mici sau mai mari, își fac mai frumoasă ţara lor.

Această Românie interioară nu va deveni niciodată o pradă pentru politicienii care, mai inspiraţi sau mai puţin inspiraţi, sinceri sau doar simulanţi, îi spun României de 1 Decembrie: „La mulţi ani!”.

2011, 1 decembrie

Când lehamitea învinge

şi sila este o ciumă care se întinde încet dar sigur, când laşitatea

se caţără pe zidul firav al încrederii şi îl dărâmă, când raţiunea se rătăceşte şi sărăcia de spirit învinge, eşti obligat să cauţi o altă

cale. Nu ai pe cine sa întrebi, magiştrii nu mai folosesc la nimic, dar atunci trebuie sa alegi

cu inima. Calea inimii este ultima şansă, este născută din disperare şi din frica pentru viitorul copiilor tăi, cu nume

şi prenume, nu a copiilor în general.

Când Când Când Când Când Când Când lehamitea învinge lehamitea învinge lehamitea învinge lehamitea învinge lehamitea învinge lehamitea învinge lehamitea învinge

şi sila este o ciumă care se şi sila este o ciumă care se şi sila este o ciumă care se şi sila este o ciumă care se şi sila este o ciumă care se şi sila este o ciumă care se şi sila este o ciumă care se întinde încet dar sigur, când laşitatea întinde încet dar sigur, când laşitatea întinde încet dar sigur, când laşitatea întinde încet dar sigur, când laşitatea întinde încet dar sigur, când laşitatea întinde încet dar sigur, când laşitatea întinde încet dar sigur, când laşitatea

se caţără pe zidul firav al încrederii şi îl se caţără pe zidul firav al încrederii şi îl se caţără pe zidul firav al încrederii şi îl se caţără pe zidul firav al încrederii şi îl se caţără pe zidul firav al încrederii şi îl se caţără pe zidul firav al încrederii şi îl se caţără pe zidul firav al încrederii şi îl dărâmă, când raţiunea se rătăceşte şi sărăcia dărâmă, când raţiunea se rătăceşte şi sărăcia dărâmă, când raţiunea se rătăceşte şi sărăcia dărâmă, când raţiunea se rătăceşte şi sărăcia dărâmă, când raţiunea se rătăceşte şi sărăcia dărâmă, când raţiunea se rătăceşte şi sărăcia dărâmă, când raţiunea se rătăceşte şi sărăcia de spirit învinge, eşti obligat să cauţi o altă de spirit învinge, eşti obligat să cauţi o altă de spirit învinge, eşti obligat să cauţi o altă de spirit învinge, eşti obligat să cauţi o altă de spirit învinge, eşti obligat să cauţi o altă de spirit învinge, eşti obligat să cauţi o altă de spirit învinge, eşti obligat să cauţi o altă

cale. Nu ai pe cine sa întrebi, magiştrii nu mai cale. Nu ai pe cine sa întrebi, magiştrii nu mai cale. Nu ai pe cine sa întrebi, magiştrii nu mai cale. Nu ai pe cine sa întrebi, magiştrii nu mai cale. Nu ai pe cine sa întrebi, magiştrii nu mai cale. Nu ai pe cine sa întrebi, magiştrii nu mai cale. Nu ai pe cine sa întrebi, magiştrii nu mai folosesc la nimic, dar atunci trebuie sa alegi folosesc la nimic, dar atunci trebuie sa alegi folosesc la nimic, dar atunci trebuie sa alegi folosesc la nimic, dar atunci trebuie sa alegi folosesc la nimic, dar atunci trebuie sa alegi folosesc la nimic, dar atunci trebuie sa alegi folosesc la nimic, dar atunci trebuie sa alegi

cu inima. Calea inimii este ultima şansă, cu inima. Calea inimii este ultima şansă, cu inima. Calea inimii este ultima şansă, cu inima. Calea inimii este ultima şansă, cu inima. Calea inimii este ultima şansă, cu inima. Calea inimii este ultima şansă, cu inima. Calea inimii este ultima şansă, este născută din disperare şi din frica este născută din disperare şi din frica este născută din disperare şi din frica este născută din disperare şi din frica este născută din disperare şi din frica este născută din disperare şi din frica este născută din disperare şi din frica pentru viitorul copiilor tăi, cu nume pentru viitorul copiilor tăi, cu nume pentru viitorul copiilor tăi, cu nume pentru viitorul copiilor tăi, cu nume pentru viitorul copiilor tăi, cu nume pentru viitorul copiilor tăi, cu nume pentru viitorul copiilor tăi, cu nume

şi prenume, nu a copiilor în şi prenume, nu a copiilor în şi prenume, nu a copiilor în şi prenume, nu a copiilor în şi prenume, nu a copiilor în şi prenume, nu a copiilor în şi prenume, nu a copiilor în general.general.general.general.general.general.general.

calea inimii

{ 16 }


{ 17 }

{ calea inimii }

calea inimii

Am suportat cu stoicism sau chiar cu fascinaţie comentariile legate de noua mea postură de

proprietar şi manager de presă. Fiindcă şi am răbdare de ardelean, nu am reacţionat la niciunul dintre comentarii, nici chiar la cel al unui imbecil care presupunea că în felul acesta îmi vând eu partea de Ardeal. Nu am reacţionat, nici nu am dat explicaţii, deşi s-au scris sute de articole şi comentarii, pentru că acest brainstorming legat de viitorul proiect mă poate ajuta. Mă poate sprijini să mă feresc de pericole, de respingerile colective. Sigur, mă poate ajuta şi să mă feresc de spaimele colective, dar şi să mă delimitez de la început de idioţi, de extremişti sau de golanii care nu văd decât ticăloşie peste tot, o ticăloşie la care se simt experţi şi din care câştigă mereu. Am observat spaimele fiecăruia dintre actorii publici, viziunea lor despre presă, ce ar face ei cu un asemenea instrument dacă l-ar avea, care sunt prietenii, cum se nasc peste noapte prieteni de conjunctură sau inamici generici. În sinteză, o experienţă foarte interesantă, una din acelea pe care nu ai dreptul să ratezi a le întoarce pe toate feţele căci sunt ocazii foarte bune de a învăţa la şcoala vieţii.

Voi comenta însă unul din articolele legate de acest eveniment, pe care îl consider pozitiv şi complet, un comentariu al unei jurnaliste pe care o doresc parteneră la proiect şi care ştiu că are încredere în mine sau cel puţin mă creditează cu bune intenţii. Şi ea se întreabă, aşa cum a făcut întreaga societate românească, ce urmăresc cei care au lansat acest

proiect şi inventariază cu bună credinţă trei variante posibile. În treacăt fie spus, nu înţeleg de ce presa noastră inventariază mereu ipoteze fără să aleagă, fără să-şi asume, deci fără să caute construcţii mai complicate în care să aducă dovezi la nişte scenarii în care faci un pariu cu viitorul. Cu bunăcredinţă, prietena mea jurnalistă inventariază trei posibile intenţii, raţional gândite, româneşte ancorate în realitatea noastră balcanico-orientală: protejarea şi promovarea unor afaceri ardelene, promovarea unui proiect politic (mai mult imaginar, provenit dintr-un fel de coterie USL-PDL) şi chiar un proiect de afacere de presă corectă, cinstită, dar destul de greu de realizat, cum bine observa colega mea, în actuala stare de silă şi lehamite socială.

Am văzut încă o dată că un proiect care este actual, necesar, o ia înaintea autorilor, începe să aibă viaţa lui socială, ba chiar ar putea să scape de sub controlul celui care l-a creat. Dincolo de orice ecouri, este clar că niciun proiect nu are o singură motivaţie, uneori sunt componente inconştiente sau neverbalizate care ne împing spre un proiect, mai ales când este vorba de un grup de oameni.

Însă niciunul dintre articole nu a reuşit să surprindă esenţialul motivaţiei noastre, resorturile de la care am pornit. Evident că nu ne-am propus să îngropăm nişte bani în mormane de ziare sau după perdeaua de fum a imaginilor televizate, dar în niciun caz nu ne-am gândit să apărăm afaceri sau partide şi nici să atacăm adversari sau neprieteni. Imaginaţia prietenilor sau adversarilor care au scris despre noi s-a oprit, din păcate, la bariera gândirii sociale românești, la nivelul unor stereotipuri care ne fac

{ 18 }


{ 19 }

{ calea inimii }

să nu avansăm, să producem mereu imaginea unei realităţi care degeaba şi-a schimbat datele obiective, noi nu vom observa niciodată la timp asta.

Am făcut această stranie, pentru unii, asociere în primul rând pentru că am constatat că avem ceva de spus, ca ardeleni, ca intelectuali sau ca oameni de afaceri, şi nimeni nu va spune asta în locul nostru. Am aşteptat şi noi să facă alţii acest pas, dar am aşteptat degeaba. Dorinţa de a schimba ceva în jurul nostru poate fi la fel de puternică precum motivele enunţate de prietena mea jurnalistă. Poate am început să credem că modul nostru de gândire poate fi transmis, acceptat, poate imitat sau interiorizat şi de alţi români. O dorinţă de comunicare amestecată cu mândria de a încerca să ne arătăm lumii în altă ipostază decât cea caricaturizată de ciocoflenderul drag nouă, Florin Piersic. Poate credem în cuvântul care uneşte şi că trăim în Transilvania în comunităţi segmentate, în realităţi paralele, pentru că am interiorizat mereu imaginea pe care alţii o proiectau asupra noastră. Credem că dacă nu vom face eforturi ca spiritul şi cultura de „mitteluropa” să se întindă şi dincolo de Carpaţi, atunci graniţa profeţită ideologic de Samuel Huntington ar putea deveni un zid adevărat crescut pe nesimţite între noi.

Vrem să vorbim (şi) noi despre noi, să ne spunem poveştile noastre, să nu mai aşteptăm să ne spună alţii cine suntem şi cum ar trebui să ne gândim identitatea sau alegerile de viaţă. Există o cale de a exista, o fiinţare specifică fiecărei comunităţi care îmbogăţeşte cultura şi istoria naţională doar cu condiţia s-o laşi să se exprime, să nu o sufoci sub şabloane sau directive ideologice sau patriotarde.

Pentru asta trebuie să accepţi diferenţa, acea diferenţă ca spectacol miraculos, inedit, ca explozie de nou. Pe cei slabi de minte diversitatea îi sperie, dar pe cei care au suferit datorită uniformizării forţate, descătuşarea diversităţii îi potenţează, îi eliberează.

Dar pentru a găsi această cale, nu ajunge să cauţi cu raţiunea, nici cu gândirea hipersocializată. Calea descătușării energiei unei naţiuni este să-i arăţi în toate oglinzile imaginea nefardată, neretuşată, unică prin firescul trăirii. Este o datorie pe care o avem faţă de comunităţile noastre, o misiune sau chiar o vocaţie dacă simţi aceasta cu o forţă mai mare decât raţionala retragere. Poate este un orgoliu, dar dacă simţi că, împotriva evidenţelor, chiar împotriva raţiunii, tu continui să scrii, să cauţi oameni pe care merită să-i admiri şi vrei să le vorbeşti şi altora despre ei, atunci înseamnă că există şi o altă cale decât cele expuse la începutul acestui articol.

Draga mea prietenă, când lehamitea învinge şi sila este o ciumă care se întinde încet, dar sigur, când laşitatea se caţără pe zidul firav al încrederii şi îl dărâmă, când raţiunea se rătăceşte şi sărăcia de spirit învinge, eşti obligat să cauţi o altă cale. Nu ai pe cine să întrebi, magiştrii nu mai folosesc la nimic, dar atunci trebuie să alegi cu inima. Fără algoritmi de decizie, fără fundamente raţionale sau analize SWOT, doar cu sufletul tău bântuit de spaimă sau îndoieli. Calea inimii este ultima şansă, este născută din disperare şi din frica pentru viitorul copiilor tăi, cu nume şi prenume, nu al copiilor în general. Este micul detaliu care lipsește din analiza ta, pertinentă, corectă, bine intenţionată.

2011, 21 iunie

{ 20 }


{ 21 }

{ calea inimii }

intelectualul ca atitudine

Am așteptat câţiva ani pentru a uita două cărţi importante ale celui mai influent sociolog

francez al secolului XX, Pierre Bourdieu, Meditaţii pascaliene şi Schiţă pentru o autoanaliză, pentru a putea să scriu și eu despre tema lor. Mi-a rămas în minte un fragment pe care unii îl interpretează ca ipocrizie, dar pe care eu îl interpretez ca fiind un adevărat program pentru fiul poștaşului din Pirinei: „Niciodată nu m-am simţit cu adevărat îndreptăţit să exist ca intelectual. Și totdeauna am încercat, ceea ce fac şi acum, să exorcizez tot ceea ce, în gândirea mea, poate fi legat de acest statut, de pildă, intelectualismul filosofic. Nu iubesc intelectualul din mine, şi ceea ce, în ceea ce scriu, poate să sune a antiintelectualism este îndreptat împotriva a ceea ce, în ciuda eforturilor mele, persistă în mine în materie de intelectualism şi intelectualitate, precum dificultatea, atât de tipică intelectualilor, de a accepta cu adevărat că propria libertate îşi are limitele ei.1”

Da, nici eu nu iubesc intelectualul din mine atunci când seamănă, chiar întâmplător, în diverse contexte, cu vreunul dintre intelectualii publici care se autocontemplă narcisist, ignoră practica socială şi nu au forţa de a participa la o cât de mică acţiune de rezistenţă. Ca un cercetător al opiniei publice, şi nu numai, îngropat între munţii de date prin care aproape 100 de oameni care lucrăm la

1 Pierre Bourdieu, Meditaţii pascaliene (trad. rom.), Editura Meridiane, București, 2001, pp. 19-20.

Institutul Român pentru Evaluare și Strategie – IRES ne câştigăm pâinea, cred că am dreptul ca, măcar în clipele de odihnă, să mă opun artei divinatorii bazate pe modelări statistice şi să caut demontarea unor mecanisme sociale dotate cu diferite forme de prestigiu sau rezonanţe pe care le luăm ca practici seculare sau valori eterne.

Am părăsit şi eu deliberat filosofia şi, repetând destinul lui Bourdieu, mi-am urât originile până aproape de 40 de ani. După aceea – aici nu mai știu ce credea Bourdieu – a început să mă urmărească frica de a nu le trăda. Şi acum mă uit cu atenţie la viaţa mea şi la poza bunicului Sebastian care mi-a spus cu o seară înainte de a muri: ai grijă să nu cazi pradă jocurilor de noroc, ești pătimaş ca mine, şi să ai grijă de un singur lucru – respectarea cuvântului dat este cel mai important capital al familiei noastre.

Cititorul meu tânăr cu care corespondez des pe e-mail sau prin comentariile de la forumuri vine deja din altă lume, trăiește într-o dimensiune a imaginii şi poate mai bine să mă înţeleagă pe baza unor analize mai sumare, mai imagistice şi mai colorate emoţional. El a crescut într-o epocă a televiziunii şi este posesorul unei identităţi mai flexibile realizate prin bombardament de supra-evenimenţialitate şi o presiune mai mare a timpului și alternativelor. El face parte din ceea ce Maffesoli a numit magistral triburile postmoderne, unde oamenii se simt legaţi prin partajarea de emoţii şi afecte. Ei sunt reprezentanţii unei mutaţii genetice, de ruptură a legăturilor sociale tradiţionale, mult mai sustraşi determinismelor. Ei fac parte deja dintr-o generaţie în care, spune Olivier Mongin, sunt atinşi de individualism negativ, adică

{ 22 }


{ 23 }

{ calea inimii }

afectaţi de nelinişte şi singurătate, ei intră în reţele sociale unde te poţi sustrage reciprocităţii. Grupurile lor sunt provizorii, sau mai precis, ceea ce numesc ei reţele sociale sunt regrupări temporare, aflate sub semnul celei de-a treia solidarităţi (după solidaritatea organică şi cea mecanică), unde relaţiile sunt fragile şi superficiale, dar fiecare individ face parte din mai multe reţele între care poate să aleagă. „Prietenii” de pe Facebook sunt puncte de stabilitate mişcătoare pentru fiecare individ, într-o societate a incertitudinii maxime unde solidaritatea este reflexivă, în sensul lui Giddens: reflexivitatea ca examen de revizuire a practicilor sociale. Aici individul este asaltat de multi-apartenenţe şi nu există principii solide care să antreneze adeziuni colective stabile. Aceşti tineri care se plâng în cântecele lor că „nu s-au născut în locul potrivit” şi visează să plece în străinătate sunt produsul acestui timp. Poate ei, tinerii, sunt singurii contemporani cu lumea noastră, cei mai mulţi români nefiind cetăţeni tipici ai acestei societăţi moderne. Poate că doar ei sunt victimele Timpului, ceilalţi sunt victime ale decalajului nostru continuu faţă de istoria Europei şi mai ales ale plonjeului direct într-o libertate care poate fi cu necesitate înţeleasă doar dacă ai construit ceva la propria ta viaţă şi mai puţin dacă schimbările ţi-au venit mereu din afară şi, la intervale scurte de timp, a trebuit să schimbi valorile, zeii sau altarele la care te închini.

Pot să accept că este vorba de o regresie colectivă masivă şi că trăim o criză socială de identificare sau, cum spune Maffesoli, o saturaţie societală faţă de marile valori ale celor trei secole de capitalism tradiţional şi, probabil, trecem la o altă paradigmă,

la o altă manieră de a fi împreună, trecem de la un inconştient colectiv dominat de triada muncă-raţiune-viitor (Prometeu) spre o epocă dionisiacă, dominată de triada vis-imaginar-fantasmă, iar acest lucru nu se mai produce prin intermediul revoluţiilor care ne arătau schimbarea, ci prin viruși ai contaminării culturale. Cum spune Maffesoli în Le Temps des Tribus, nu mai avem contracte sociale între indivizi ca și cele din comunităţile de până acum, ci mai degrabă pacte în cadrul unor comunităţi fragmentate (triburi muzicale, sportive, sexuale, religioase etc.), unde regula este individualismul emoţional. Emoţia face regula şi în politică, a se vedea cazurile Dan Diaconescu, Gheorghe Becali, Sorin Oprescu, produsele politice ale unor momente de răscoală emoţională generate de arestări sau respingeri care păreau abuzuri faţă de indivizi şi unele dintre libertăţile lor. În această situaţie, elita intelectuală este cu totul depăşită de aceste triburi noi, unde predomină un sentiment, însă nu unul de apartenenţă. Tribul se adună să protejeze o emoţie sau să vadă cum această emoţie face să vibreze mii de oameni.

Media participă la marile celebrări colective şi creează o iluzie perfectă a realităţii. Dar nu prin oglindire, strâmbă sau concavă, ci prin proximitate. Televiziunea moare, spun specialiștii în media, dar moare pentru că se confundă tot mai mult cu viaţa, locuim tot mai mult în televizor, nu putem să mai criticăm televiziunea pentru că am deveni nişte absurzi care critică viaţa. Cum sugerează Bogdan Ghiu, televizorul s-a mutat în noi, iar în domeniul politic, critica televizorului la adresa unor politicieni devine o modalitate de a-i ţine în viaţă, iar polemicile

{ 24 }


{ 25 }

{ calea inimii }

sunt mai mult o competiţie şi o enervare pentru că televizorul s-a apropiat prea mult de viaţă şi trebuie să stea în proximitatea unui politician care şi-a câştigat dreptul de a locui în televizor, alături de mogul sau de profesioniștii lui şi deontologiile lor minunate. Politicianul ar putea fi ucis prin nebăgare în seamă, dar atunci ar suferi și televizorul siamez.

Ce să facă intelectualul în aceste condiţii? Mai poate exista intelectualul clasic, legat de litere și raţiune, când toţi argumentează prin emoţie şi imagine?

Da, mai poate exista şi îşi poate face proiecte de schimbare a lumii. Pentru că dincolo de mijloacele de expresie sau marile schimbări de paradigmă, lucrul care este cel mai important este atitudinea de rezistenţă. Atitudinea nu are legătură prea mare cu formele de expresie, ea este fundamental o poziţie verticală, o ruptură faţă de curgerea consensuală sau supunerea bleagă faţă de reguli sau tradiţii. Atitudinea este rezultată dintr-un sistem de valori, ea se justifică mai mult prin sine, decât prin conţinutul ei. De multe ori nu-mi aduc aminte de substanţa unei poziţii, dar îmi aduc aminte de omul care a stat drept. Recent am văzut că Uniunea Scriitorilor nu-l apără pe cel care a scris Bunavestire sau Îngerul de ghips de niște tardive acuzaţii de colaboraţionism. Nu cunosc raţiunile celui care este baștan peste această tagmă a scriitorilor, dar ştiu că eu l-am citit în adolescenţă și tinereţe pe Nicolae Breban şi am simţit o atitudine care mi-a dat o speranţă și care mi-a transmis rușinea de a renunţa la valori. M-a ajutat să nu mă ticăloşesc, mi-a transmis că nu eram singur, că aş putea şi eu să rezist, dacă alţii pot. De aceea nu o să mă intereseze

niciodată trecutul unui scriitor care mi-a luminat tinereţea sau anii negri ai comunismului. Dacă a putut să scrie, cu toată mizeria în care a fost târât, atunci pentru mine este un mic erou, pentru că ceilalţi, majoritatea, au rămas doar la stadiul de ticăloşie, nu şi-au dus şi menirea până la capăt.

Dincolo de estetică sau poetică, un intelectual veritabil este atitudine.

2011, 12 mai

Doamne al Sărbătorilor

Ce pot face sărbătorile pentru noi? Nimic, ele doar oferă fiinţei ocazia de a se trezi din goana zilnică

sau din fuga de sinele nostru cel profund, de care ne furișăm ca de fratele cel mic în copilărie. Nașterea Fiului este re-naștere, este întoarcerea la origine. Adică, stai o clipă, întoarce capul înspre timpul acela din viaţa ta în care familia era acolo în jurul mesei, într-un timp aproape uitat. În care fetele îţi aduceau mere în sân și nu era nicio tresărire de moarte. În care mai puteai să visezi, iar viaţa era în faţă ca o pajiște verde, verde, iar dacă închideai ochii, te năpădeau visele, indiferent dacă era noapte sau zi. Nu pot să trăiesc din cauza viselor, i-ai spus la un moment dat tatălui tău, iar el s-a uitat la tine lung și a înlemnit de parcă nu știa că defectul de a scrie versuri se poate transmite ca oricare boală a copilăriei. Oprește-te, spune sărbătoarea, nu vezi că ai luat-o razna, ai nevoie

{ 26 }


{ 27 }

{ calea inimii }

de senzaţii tot mai tari pentru a simţi ceva uman, nu vezi că umbli anesteziat și apatic pe covorul negru dintre dimineaţă și noapte? Stai un pic și uită-te în micile oglinjoare de pe turta dulce cu Moș Crăciun, pe micile cioburi din turta dulce colorată nu poţi vedea toate tăieturile de pe chip, poţi vedea doar ochii și aici ai noroc, doar ei nu au îmbătrânit.

Doar când vin sărbătorile mai poţi să te întorci, mai poţi pleca pentru câteva zile în permisie, te poţi îmbăta cu prietenii din liceu, poţi s-o înjuri pe curva asta de viaţă ca la ușa cortului, Dumnezeu nu te aude, el are de coordonat armatele de îngeri și trebuie să-l monitorizeze pe Moș Crăciun. Tu știi la ce sunt bune sărbătorile, ţi-a spus odată prietenul tău, ţigănușul din armată, cel care semăna atât de mult cu Bănel, sărbătorile au fost inventate pentru cozonac și mirosul lui. Îţi aduci aminte că ţi-ai jurat atunci că, dacă o să ajungi bogat, o să-i cumperi colegului tău de armată un cozonac mare cât catedrala catolică din Radna. Unul cald, aburind, care să facă atâta abur pe cer, încât să se topească gheaţa din amintirea iernii aceleia îngheţate. Vezi, ai uitat, nici măcar nu mai știi cum îl cheamă pe băiatul acela brunet și speriat de ceea ce i se întâmpla în lumea aia imbecilă împachetată în haine kaki!

Prietene, nu pot face nimic sărbătorile pentru tine dacă nu te lași în voia lor ca în braţele mamei, ca în braţele iubitei din adolescenţă.

Fără rușine, fără gânduri, fără spaime, fără proiecte sau suspiciuni. Numai așa poate dispărea lumea ta de fiecare zi, numai așa o să te poţi desprinde de agendă, de telefon și de pământul de asfalt îngheţat. Dacă te uiţi pe etichetele de pe uși, o să vezi peste

tot că scrie „no exit”, așa că, prietene, trebuie să petrecem sărbătorile cu ochii închiși! Dar nu aștepta prea mult de la sărbători dacă nu ai făcut înainte exerciţii de respiraţie, de dezgheţare și extinse exerciţii de adulmecare. Trebuie să-ţi obișnuiești ochiul cu lumina și să nu tresari dacă vin cântece direct spre tine, să nu le cauţi în playlisturi de pe YouTube, pentru că sunt sunete fără nume și doar fiinţa ta vibrează. Și mai ales nu trebuie să te ascunzi, așa cum o faci de multe ori în zilele tale îngropate în ceaţă, trebuie să ieși cu pieptul deschis spre locul execuţiei, să te îmbrăţișezi cu toate fetele pe care o să le întâlnești pe traseu, nu te amendează nimeni pentru tulburarea liniștii publice și nici pentru conducere în stare de beatitudine. Va fi un traseu lung și, cu cât o să ţi se pară mai lung, cu atâta va fi mai bine, după cum spun niște filosofi făţarnici. E adevărat, poate ar trebui să nu-i credem, dar ei ne zic că doar pe drumul acesta este cărarea cea adevărată, pe drumul acesta nu rămân pași încrustaţi în noroiul zilei, doar aici nu este rătăcire. Dacă o să-i vezi pe toţi că se uită la tine, să nu te rușinezi, ei nu te văd, văd doar o flacără care plutește. Nu deschide ochii, cuprinde tot universul cu aripile imense care ţi-au crescut într-o clipă și nu spune nimic, poţi spune ceva greșit, vreun cuvânt în care cine știe ce s-a cuibărit. Lasă totul să curgă de la sine, poţi opri ceasul, ca atunci când te îmbătai pe datorie în birturile tinereţii.

Doamne al Sărbătorilor, Sfinte Părinte al mersului pe aer, nu te lua după dorinţele nătânge ale mele și ale prietenilor mei! Fă tu să se întâmple cum crezi că este mai bine!

2011, 24 decembrie

{ 28 }


{ 29 }

{ calea inimii }

evadarea din zădărnicie La plecarea lui Mircea Ivănescu

S-a dus dintre noi unul dintre cei mai mari poeţi pe care i-a avut România, Mircea Ivănescu. Deși

în 1999 a fost propunerea României pentru Premiul Nobel pentru literatură, astăzi nu vor afla prea mulţi români că s-a stins un mare poet. Nici tinerii cei deștepţi și sensibili, cu sufletul tânjind după frumos și după iubire, nu vor afla vreodată că bucureșteanul refugiat la Sibiu ar fi putut să le spună că „nu există singurătate/suntem întotdeauna mai mulţi în noi înșine”.

La plecarea unuia dintre cei mai discreţi poeţi ai literaturii noastre nu se vor bate televiziunile pentru transmisii de la cimitirul din Sibiu și nici nu vom avea vreun breaking news, ca la spectacolul morţii Mădălinei Manole. Politicienii nu se vor înghesui pe la televiziuni să deplângă marea pierdere.

A fugit de la București la Sibiu și nu s-a mai întors în Capitala noastră unde tot mai mulţi scriitori deveneau samsari de vorbe. Unul dintre cei mai mari postmoderniști ai Europei nu cred că va fi omagiat de Președintele României și nici nu i se vor face ediţii de lux la Humanitas, pentru că nu s-a alăturat pasiunilor deșarte ale contemporanilor săi.

Într-unul dintre puţinele interviuri, spunea: „N-am mai scris din 1997, de când s-a îmbolnăvit nevastă-mea. N-am mai scris şi nici n-am mai citit. [...] Nu mă caută niciun prieten, nici din străinătate, nici din ţară, şi, în general sau în particular, nu am

niciun prieten. Stau singur ca un nenorocit. Toată lumea dă cu picioarele în mine.” De fapt, acest mare contemporan al nostru a evadat dintr-o „mare, dintotdeauna știută, zădărnicie”. Mă bucur pentru că, în fine, a reușit să găsească ieșirea din locul acesta neprietenos unde „spaima se rostogolește, străvezie, prin aer. Deasupra/ în jurul meu”.

Drum bun, bătrâne!

2011, 21 iulie

o veste mai tare ca viaţa și ca moartea

Ce-ai spune, prietene, dacă în această noapte ai afla prin vocea unui înger că, printr-o minune,

ești înzestrat cu darul minunat al păsărilor, adică, începând din clipa asta, poţi să zbori? Doar că nu poţi spune nimănui acest lucru; dacă spui cuiva, vraja dispare. Și mai rău, nici nu ai voie să încerci vreun zbor de probă, pentru că o poţi face o singură dată. O singură dată poţi să simţi aerul tare al înălţimilor şi să intri cu capul printre norii adevăraţi. O singură dată, adică atât cât poţi rezista să stai deasupra ierbii şi a asfaltului; la revenirea pe pământ, totul s-ar sfârși.

Ar fi o mare sfâșiere interioară, pentru că, în primul rând, suntem făcuţi să împărtăşim, să arătăm cu orgoliu ceea ce avem în plus, să ne mândrim, să ne

{ 30 }


{ 31 }

{ calea inimii }

arătăm cu aroganţă talentele ori însușirile minunate. Mai mult, suntem bănuitori și necredincioși, deci cum să nu încercăm, cum să credem vocea din cer fără să facem o mică încercare în spatele casei, în fundul grădinii? Dacă a fost o iluzie, dacă ni s-a năzărit doar?

Mulţi ar deveni nefericiţi pe loc de acest mare dar, visat de întreaga omenire. Când să alegi momentul acela minunat al zborului, momentul magic al singurului zbor? Cum să te pregătești pentru el, cum să-ţi faci sufletul mai ușor pentru a sta cât mai mult în aer? Grele încercări ar fi, dragă prietene, nu-i așa? Ce nelinişte şi cutremurare să iei decizia sau să amâni încercarea minunatului moment al zborului!

Să aștepţi ani de zile fără să încerci, îndoindu-te mereu, necrezând că este posibil! Cum să alegi momentul acela, singurul, unicul? Când să alegi momentul în care să fii zeu pentru câteva ore sau minute? Cine știe cât de lung o să fie zborul acela? După ce criterii, cine să te sfătuiască cum să alegi momentul acela? Să fii singur sau să aduci televiziunile să te vadă? Să-i aduci pe cei de la Guinness Book să jurizeze această minune, să te bage în Cartea Recordurilor?

Să fii singur sau să-ţi aduci prietenii ca să împărţiţi minunatul moment? S-o duci doar pe iubita ta, de mână, undeva pe un vârf de munte și acolo să-i arăţi că iubirea pentru ea te-a transformat în vultur? Cum să negociezi cu ceilalţi momentul de după, când toţi o să te provoace să mai zbori, iar tu nu mai poţi? Te vor privi oare ca pe o găină, ca pe o epavă, ca pe un înger căzut?

Dar tu vei putea crede, în faţa neîncrederii celorlalţi? Nu o să ajungi să ţi se pară că totul a fost o iluzie sau un vis? Prietenii tăi de pe Facebook vor putea să creadă poveștile tale? Dacă nu se va fi imprimat nimic pe casetele camerelor de filmat? Va ajunge o singură experienţă pentru a te crede cu adevărat sau te vor trata ca pe un iluzionist care face trucuri de felul ăsta în fiecare spectacol, pentru un bilet de câţiva cenţi?

Oare copiii tăi vor aștepta și ei vocea care să le transmită că darul acela divin este ereditar? Vor fi ei dezamăgiţi dacă nu se va întâmpla asta, vor aștepta cu speranţă în fiecare noapte, vor fi triști în fiecare dimineaţă că îngerul acela al lui Dumnezeu nu a venit? Te vei întreba poate de ce ţi-a dat Dumnezeu acest dar, oare trebuia să îndeplinești o misiune şi tu nu te-ai priceput? Poate chiar tu s-ar putea să începi să îl urăști pe cel care ţi-a dat doar o singură dată acest dar și să te întrebi de ce nu ţi-a dat acest dar nemăsurat pentru toată viaţa.

Ce o să te faci dacă te va chinui în fiecare noapte senzaţia că a rămas sufletul tău deasupra lumii și nu poţi să-ţi ridici târâtoarea carne spre sufletul care stă agăţat de albastrul boltei? Dacă o să te chinuie bănuiala că poate ești pasăre şi nu om, sau, Doamne ferește, ce o să te faci dacă îţi va apărea sminteala că ești seminţie de înger?

Iată, prietene, doar o șoaptă în întunericul nopţii, o promisiune legată de un mare vis al omenirii, şi uite câte întrebări, ce frământare, ce răstignire a sufletului se poate naște! Ce mică veste, ce dar mare poate să fie tulburarea!

{ 32 }


{ 33 }

{ calea inimii }

Învierea ne aduce o veste mai mare, una teribilă, dar care trece pe lângă noi şi nu ne mișcă, nu ne face să vedem lumina ce ne-ar ajuta să traversăm frica de întunericul etern. Vestea pe care ne-o aduce Învierea este că moartea poate fi învinsă, că putem face noi înşine asta. Nu moartea biologică, a trupului de pământ, ci moartea sufletului și a spiritului. Moartea cea de fiecare zi poate fi învinsă. În fiecare zi putem învinge moartea prin înălţare spirituală, prin bunătate faţă de altul, prin desprinderea de posesia de lucruri. Putem să ne ridicăm oricând vrem deasupra lumii, putem să-i luăm şi pe alţii cu noi, dacă le vestim acest lucru. Unii au nevoie doar de vestea că ar putea să umble, că nu sunt nevolnici, ci doar sunt paralizaţi de frică, de neîncredere și de umilinţele trecute.

Aceasta este lumina pe care trebuie s-o dăm mai departe, pe care n-o putem stoca în case de bani și în conturi din bănci, ea se înmulţește pe măsură ce se împarte altora. Ne putem ridica deasupra urii și încleștării mâinilor pe lucrurile inutile, putem căuta dincolo de cartierul nostru un om care aşteaptă minunea de a putea să-și trimită copilul la şcoală sau o bătrânică pentru care Dumnezeu are chipul unei pâini calde. Putem să căutăm să ștergem lacrima aproapelui şi să împărţim cu orfanii bucuriile copiilor noștri. Putem să învingem moartea care ne pândeşte sufletele în fiecare dintre zilele în care alergăm doar după bani și mărire. Putem învinge moartea care ne împietreşte inimile când trecem pe lângă cei căzuţi fără să le întindem o mână. Ce veste bună, ce puţine întrebări, ce puţină zbuciumare! Poţi deveni uşor şi poţi zbura în fiecare zi, în fiecare clipă, doar că trebuie să lași jos sacul acesta de oase.

Hristos a înviat, prieteni, spuneţi asta mai departe! Pe Facebook, pe Twitter, în gând, prin scrisori, pe Messenger, prin toate mijloacele şi nemijloacele.

2012, 14 aprilie

ridică-te și încearcă....O meditaţie de toamnă de la P!nk

Dacă tot vine toamna și nu se lasă până nu rostogolește peste noi cerul, norii, întunericul

și plumbul de frig, nu te lăsa doborât și fii atent: s-ar putea să cazi în iluzia mortală că toamna este anotimpul tău. S-ar putea să te lași ameţit de asfinţitul ei continuu și apusurile care înţepenesc pe cer. Nu accepta să iubești toamna pentru că s-ar putea să te pierzi în labirinturile ei înșelătoare...

Nu știam la ce folosește dansul până acum, în această zi de toamnă. Credeam că e doar un inutil preludiu înainte de o noapte de dragoste sau un dans de păun pentru a cuceri o pasăre care oricum e oarbă și nu poate zbura... Râdeam de cei care spuneau că dansul e o artă, ce artă, spuneam, nu vezi că este doar o palidă compensare pentru cei care nu pot vorbi și nu pot transmite ceva prin cântec. Dansul este poarta spre artă a surdomuţilor mă gândeam, dar fără s-o spun...

{ 34 }


{ 35 }

{ calea inimii }

Cât de departe eram de înţelegerea lucrurilor mi-am dat seama în acea zi plumbuită când m-a copleșit dansul acesta al ridicării și căderii pe care P!nk ni-l arată în „Try”. Am încremenit în mijloc de zi cu spaimă că toţi vor afla cât am fost de nătâng și de orb. Încearcă și vezi clipul melodiei și dansează cu ei. O să înţelegi că ne târâm singuri prin cenușa fiecărei zile și nu ridicăm capul spre cer decât atunci când apare flacăra.

Totul e o luptă în care mereu cazi și trebuie să te ridici. Ea vine ca o înfrângere pe care ţi-o alegi în locul unui șir de victorii care nu ţi-ar spune nimic. Ea vine și aduce o lume, o luptă, o viaţă. Uneori poţi zbura, dar zborul este scurt și etern este doar deșertul cu ciulini și spini.

Înţelegi că numai Ea te poate susţine, că numai ea te poate iubi fără să se întrebe de ce. Numai ea știe că este bine să nu întrebi niciodată de ce. Leoaică tânără, iubirea, doar ea te poate dezmorţi în această toamnă rece. Îngere Nichita, am aflat și eu, în sfârșit! Cum o s-o recunoști? Nu trebuie, ea te va recunoaște cu siguranţă. Nu te speria, sigur o s-o simţi, e o flacără care umple lumea de culori. Da, te va arde, dar n-o să mori. Cu siguranţă n-o să mori, doar că trebuie să te ridici și să încerci până simţi că arde și doare.

Prima dată o să înţelegi că iubim femeile nu pentru că sunt niște porţelanuri frumoase, ci pentru că seamănă cu noi în disperare și în lacrimi, și zbatere, și dorinţă, și ardere...

Dacă e toamnă, nu vă temeţi de flacără, nu vă speriaţi de cădere și nici de durere. Nu vedeţi că pământul e gol, afară e deșertul, camera e un pustiu

îngrădit pe care doar Ea poate să-l umple? Doar Ea poate să umple golul pe care toamna ni-l sapă, perfidă, în suflete.

Ridicăte, ridicăte, ridicăte... Încercă, încearcă, încearcă...

2012, 28 octombrie

a simţi

Recent au venit la mine trei foști studenţi de-ai mei de acum 15 ani, cărora le-am fost și îndrumător

de an sau, cum spun ei, „decan de suflet”. Doreau să ne sfătuim cum să facem întâlnirea de 15 ani, pentru că nu o făcuseră nici măcar pe cea de un deceniu de la terminarea facultăţii.

Am căutat soluţii de comunicare, ei erau sceptici, mă rugau să dau eu un mesaj în locul lor pentru că pe mine m-ar putea asculta colegii lor răspândiţi prin lume. Am reacţionat destul de neîncrezător, explicându-le sincer că pe mine, lectorul de atunci, m-au uitat cu siguranţă, ei, adică cei care au fost colegii lor, sunt, cu siguranţă, o amintire mult mai vie. La protestele lor, i-am supus la un test, recunosc, destul de cretin. Spuneţi-mi, dacă vă aduceţi aminte, lucruri pe care vi le-am spus la cursul de sociologie generală, unul dintre cursurile pe care le-am predat atunci. Nu s-au așteptat la asta, era un curs de anul I, nu era poate cel mai reprezentativ, chiar dacă era

{ 36 }


{ 37 }

{ calea inimii }

curs fundamental, și atunci au încercat să îmi aducă aminte de momente speciale, de analizele de media, de cursul de publicitate, amintiri despre cursul festiv în care le-am vorbit despre profesie și riscurile ei, despre practicile și votcile băute împreună.

Mă uitam la ei și la fâstâceala lor de oameni mari, când una dintre fetele timide ale grupei, care nu vorbise până atunci, s-a ridicat de pe scaunul din biroul meu și mi-a spus: Profesore, nu ne chinui! Poate că am uitat ce ne-ai spus la cursuri, poate am ţinut minte doar lucrurile neesenţiale, dar sigur nu am uitat un lucru, cum ne simţeam atunci când veneam la cursuri și Dumneata te plimbai printre bănci sau stăteai cu fundul pe catedră și ne vorbeai despre societate, despre instituţii sau cultura ca un soft. Ne simţeam oameni și credeam cu adevărat că vom putea schimba lumea asta, că suntem obligaţi să ne apucăm de această treabă. Ne făceai să ne simţim colegi cu tine, iar asta ne dădea încredere. Simţeam că dacă vom citi acele cărţi pe care le revărsai pe catedră la fiecare curs sau seminar, viaţa noastră se va schimba. Îmi aduc aminte vocea ta prietenoasă de câte ori îl rog pe fiul meu să nu se oprească din citit, să nu aștepte să primească ceva gratis de la viaţă. Am uitat tot unii dintre noi, ne aducem aminte o grămadă de lucruri cei cu memorie mai bună, dar cu toţii știm ceea ce am simţit de fiecare dată când eram împreună, când plecam hai-hui la cercetări de teren, când eram umiliţi de unii profesori și veneam în cabinetul tău să ne pansezi rănile. Știm ce simţeam când nu mai vedeam nicio cale și te așteptam ore întregi pe banca din curtea interioară de la UBB doar ca să te salutăm și să ne întrebi ce mai facem, cum

mai e viaţa noastră, dacă „mai trăim, mai iubim, mai murim”. Câteodată, dacă era sâmbătă, mergeam cu tine prin librării, la meci ori la vreo bere.

Unul dintre ei mi-a adus aminte că l-am ajutat pe colegul lui de bancă (a se citi „i-am pus o pilă”) să fie reexaminat la o disciplină secundară atunci (pedagogie, cred) ca să nu-și piardă bursa, altul mi-a spus că nu l-am lăsat să abandoneze facultatea după două rateuri la examene, iar acum este profesor undeva la o universitate dintr-o ţară vecină.

Uitasem toate acestea, viaţa m-a împins în altă direcţie, le-am spus rușinat. Poate că mi-am trădat vocaţia, le-am spus, am plecat la București, am devenit politician. Și noi, profesore, am uitat multe, dar nu am uitat ce am simţit de câte ori ne întâlneam cu tine, de câte ori veneai la cursuri. E mult mai important decât ceea ce ne-ai spus, decât ce ne-ai învăţat. Ce am simţit nu vom uita niciodată! Aproape că uitasem întâlnirea mea cu reprezentanţii acelui an, dar mi-am adus aminte de aceste eveniment în seara asta, când o prietenă bună a mea, pe care o cunosc doar din spaţiul virtual, mi-a trimis o poveste minunată despre o stewardesă și o întâmplare din viaţa acesteia. V-o spun și vouă pentru că este noapte și poate că unii sunt singuri și așteaptă un semn, un gând...

„Viaţa mea se rezumă la așteptarea unui sunet idiot. Îmi petrec viaţa la 10.000 de metri și trebuie să înghit toate prostiile pasagerilor. Obligaţia mea profesională este să accept totul, cu zâmbetul pe buze. La zborul trecut am avut o pereche de gemeni care au plâns non-stop, timp de 7 ore. Sunt convinsă că au adormit imediat după aterizare și, în următoarele

{ 38 }


{ 39 }

{ calea inimii }

două zile, nu se vor trezi decât ca să mănânce. Bing-bang, bing-bang, sunetul se repetă enervant. Trebuie să mă duc la 23B să văd ce vrea. Dumnezeule, nici măcar nu am decolat bine și sunt chemată. E clar, voi avea o zi grea. Gândurile îmi zboară în așteptarea semnalului de la pilot, că decolarea s-a încheiat. Acum sunt supărată, problemele au început să apară odată cu vizita mamei mele la spital, pentru controlul anual. Îmi aduc aminte cum o luam de mână și… bing-bang, bing-bang. Astăzi sunetul ăsta o să mă omoare, 23B nu are pic de răbdare. Mă uit la colega mea, care-mi face semn că pot să plec. Pilotul a terminat decolarea și a dat semnalul. Mă ridic, îmi aranjez fusta și cu mâna dreaptă îmi netezesc o cută imperceptibilă a gulerului. Cu zâmbetul profesional pe figură, dau perdeluţa la o parte și pășesc la clasa întâi. Ochii scanează rapid persoanele de aici. Unul, doi, trei oameni de afaceri care-și scot laptopurile, un bărbat între două vârste care se pregătește să citească o carte și o familie cu doi copii. Mama copiilor îmi zâmbește sincer. Primesc cu multă bucurie zâmbetul ei și o întreb dacă dorește ceva. Îmi răspunde că nu. Până acum stăm bine, la clasa întâi n-o să fie probleme. Mai sunt și câteva locuri libere. Îmi continui drumul pe culoar și mă îndrept grăbită spre 23B. Cum o zăresc, îmi dau seama că este exact persoana care aduce necazurile. Tânără, înfumurată, crede că le știe pe toate și că i se cuvine orice. În mintea ei, toţi oamenii de pe Pământ s-au născut și trăiesc numai ca să-i facă ei pe plac. Din păcate, eu chiar va trebui s-o mulţumesc. – Vreau să mă mutaţi de pe acest loc, spune ea cu un glas piţigăiat. Respir adânc și o întreb zâmbind: – De ce, doamnă? Care

este problema? – Nu vezi că m-aţi așezat lângă un negru? Crezi că pot suporta asta tot zborul? Uuupss! Problemă rasială, îmi spun în mintea mea. Arunc o privire către ceilalţi pasageri și văd că toate privirile sunt aţintite asupra mea. Toţi așteaptă răspunsul meu. Mi-e greu să spun ceva, mă uit la bărbatul de culoare de lângă ea și-l văd cum se uită șocat la mine, fără să îndrăznească să spună ceva. Hainele îngrijite și privirea inteligentă trădează un intelectual ce pare a merge la o conferinţă. – Voi căuta să văd ce pot face, doamnă, îi răspund femeii, zâmbind. Mă duc până în spatele avionului. Este aşa cum am bănuit. La economic, toate locurile sunt ocupate. Știam asta, dar trebuia să mă conving. Simt în ceafă privirile a zeci de oameni. Toţi sunt curioși să vadă cum se va dezamorsa situaţia aceasta tensionată. Ajung din nou la 23B. – Stimată doamnă, după cum am bănuit, avionul este plin… și fac o pauză, în care o privesc și o văd cum stă gata să explodeze de revoltă și de scârbă… singurele locuri libere sunt la clasa întâi. Va trebui să am acceptul căpitanului pentru a putea muta o persoană la clasa întâi. Dintr-odată, o văd cum ia o faţă victorioasă și întâmpină toate privirile dezaprobatoare cu un aer de superioritate. Toţi pasagerii mă privesc supăraţi. Toţi se așteptau de la mine să o pun la punct pe această femeie. Nu pot să stau să le explic că nu am voie să mă cert cu pasagerii și că nu aş fi făcut decât să pornesc o ceartă inutilă. Ajung la căpitan și-l întreb dacă pot muta o persoană de la economic la business, din motive rasiale. Căpitanul îmi spune să procedez cum cred eu de cuviinţă ca să rezolv situaţia. Cuvintele lui, am încredere în tine, știu că te vei descurca minunat,

{ 40 }


{ 41 }

{ calea inimii }

mi-au adus un zâmbet pe buze. Deja mă simt mai bine și acum pot gestiona orice situaţie dificilă. Cu acordul căpitanului, mă întorc la femeia isterică. Acum zâmbesc din toată inima și încep să vorbesc: – Stimată doamnă, căpitanul a fost de acord. Nimeni nu este obligat să stea lângă o persoană dezagreabilă. Un murmur de nemulţumire s-a auzit în tot avionul. Femeia jubila. Bărbatul de culoare tăcea. Am lăsat murmurul să se stingă și, exact când femeia începea să-și strângă lucrurile, am continuat: – Domnule… aţi fi aşa de amabil să mă urmaţi la clasa I? În numele întregii noastre companii, pilotul vă cere scuze pentru faptul că aţi fost pus în situaţia de a avea lângă dumneavoastră o persoană atât de neplăcută. Dintr-odată, am fost luată prin surprindere de zeci de aplauze și ţipete de bucurie din întregul avion. Toată lumea se bucura alături de bărbatul de culoare, căruia îi zărisem lacrimi în ochi.

Se spune că povestea este o întâmplare adevărată, petrecută pe data de 14 octombrie 1998. Se zice că, ulterior, compania aeriană le-a transmis următorul mesaj angajaţilor săi: „Este posibil ca oamenii să uite ceea ce le-ai spus. Este posibil ca oamenii să uite ce ai făcut pentru ei. Însă nu vor uita niciodată felul în care i-ai făcut să se simtă.”

E adevărată sau nu această poveste, are prea puţină importanţă, majoritatea poveștilor devin adevărate doar dacă le găsim și în viaţa noastră.

Good night, students, wherever you are…

2013, 2 martie

pedepsește-o!

Prietene,

Astăzi să nu te deranjeze dacă Ea vrea să fie altfel, dacă vrea să fie macho, sau pragmatică,

sau chiar combinaţia dintre aceste două defecte. Nu te supăra dacă va vrea să-ţi dea ordine, nici dacă se va gândi să-ţi facă ordine în viaţă. Poate va uita să-ţi spună că te iubește, oricum o făcea mai des decât o meritai. Dacă se va arăta puternică, dură sau arogantă, ori poate obraznică, fă-te că nu observi. Să nu te miri dacă o să te contrazică la orice, dacă va pleca la meci, dacă va bea bere urât mirositoare și se va întoarce târziu acasă. Poate va vrea să-i respecţi toate poftele, să nu te miri dacă își va lăsa chiloţii sau ciorapii aruncaţi peste tot.

Las-o să poarte pantaloni și ţinute office, iar dacă se va crede James Bond sau se va transforma într-un mic tiran, tu n-o opri.

Las-o să tânjească la altcineva, cu siguranţa că tu o vei aștepta mereu acasă, răbdător și cuminte. Să nu te deranjeze dacă o s-o vezi că se uită peste fiinţe și lucruri ca și cum totul ar fi făcut să stea la picioarele ei, privește-o cu înţelegere dacă va vorbi despre suflet în timp ce nu se va uita în ochii tăi. Las-o să înceapă toate propoziţiile cu EU, nu-i reproșa nimic dacă o să vezi că i-a crescut un ego cât munţii Carpaţi. Las-o să creadă că tu nu ai acces la marile valori și la marile idei ori neliniști contemporane, că tu și genderul tău nu aveţi acces la aerul tare al înţelepciunii. Dacă se vrea războinică, las-o, chiar dacă nu va reţine decât victoriile facile din războiul domestic. Las-o să fie

{ 42 }


{ 43 }

{ calea inimii }

egoistă, oricum nu i se potrivește asta, las-o să își dorească lucruri numai pentru Ea. Nu-i reproșa ceva dacă eul ei va dori, nevrotic, s-o iubești numai pe Ea, timp de o viaţă și, dacă se poate, și în celelalte reîncarnări. Dacă o să vrea, acceptă să fii sclavul ei, ea, sărăcuţa, acceptă asta de când se știe.

Prietene, las-o, dacă vrea, să se simtă bărbat. Să înţeleagă și ea ce înseamnă să vieţuiești trist, să nu ai fiinţă jertfelnică la infinit. Să nu poţi iubi altceva mai mult decât eul de războinic închipuit, să nu poţi să plângi, pentru că, nu-i așa, nu se cuvine, deși te macină o sfâșietoare durere.

Las-o să se simtă bărbat, să vadă cum e, câtă tristeţe virilă, câtă singurătate orgolioasă poate să fie. Să înţeleagă, în sfârșit, că ea, Femeia, este imperfectă pentru că noi, jumătăţile femeilor, suntem neterminaţi. Poate o să înţeleagă că ea nu este zeiţă, doar pentru că noi nu suntem zei. Poate va înţelege și ea că nu este regină doar pentru că noi, bărbaţii lor, nu suntem regii pe care i-a visat, ci niște bieţi sclavi numibieni îngenuncheaţi la picioarele ei.

Pedepsește-o cu povara de a fi bărbat, doar astăzi, când este 8 martie, ziua internaţională a demagogiei și a iubirii de carton.

Dar, prietene, iubește-o în toate celelalte clipe ale celor 364 sau 365 de răsărituri și apusuri. Iubește-o și protejeaz-o în toate zilele în care își dorește să fie bărbat. Iubește-o în tot restul zilelor tale pentru că este singurul lucru pentru care nu va trebui să dai seamă la Judecata de Apoi, este singurul lucru pentru care nu trebuie să răspunzi la întrebarea „de ce?”.

2013, 8 martie

ambasadorul nostru de dincolo de albastru

Cele zece porunci ale Părintelui Bartolomeu

Într-o dimineaţă de februarie, unul dintre oamenii pe care-i respect și care se asociază în mintea și

sufletul meu și cu amintirea celui căruia i s-a spus Leul Ardealului m-a sunat invitându-mă să vorbesc la o comemorare a Mitropolitului Bartolomeu, am înţeles eu, alături de alţii, inclusiv de Domnia Sa. Cuprins de o nesăbuinţă pe care mi-o explic doar prin faptul că lumina amintirii marelui ierarh mi-a anesteziat spiritul de conservare, am acceptat pe loc. Peste o lună, când mi-a fost trimis afișul și m-am găsit singur acolo, alături doar de niște violoniste, am regretat amarnic. M-am perpelit cel puţin o noapte, îndoindu-mă că aș putea cinsti memoria Părintelui cu un discurs cât de cât normal din mai multe raţiuni.

În primul rând, cu siguranţă urma ca sala să fie plină de oameni care au lucrat decenii întregi cu Părintele Bartolomeu. Vor exista oameni care i-au fost adevăraţi fii spirituali și discipoli. Eu nu sunt vrednic de asta pentru că sunt un biet mirean care mai are multe de învăţat până să înţeleagă alchimia spirituală a credinţei. Nu mă simţeam nici măcar un credincios prea disciplinat și poate chiar sunt prea păcătos pentru a merita această onoare.

M-a mai liniștit doar gândul că s-ar putea ca totul să fie rânduit și cei care, astăzi, acceptă să stau în

{ 44 }


{ 45 }

{ calea inimii }

faţa Domniilor lor au avut probabil un gând: dacă despre memoria marelui nostru Părinte poate vorbi un gângav, înseamnă că Preasfinţia Sa așa a avut o viaţă grăitoare în sine. Dacă aura-i de sfinţenie o zărește un bicisnic ca și mine, atunci este o dovadă vie că părintele a lăsat o lumină care nu va pieri niciodată.

În plus, am gândit atunci cu spaimă, eu nu am fost de la început un admirator al Părintelui. Eu am văzut umbra Sfinţiei Sale crescând cu greu. Nu am înţeles de la început intervenţia sa în politică, l-am bănuit de partizanat politic și nu mai era mult și credeam toate lucrurile nedrepte care se scriau de către dușmanii Ortodoxiei sau de către dușmanii României și Ardealului. La început, am citit cu suspiciune unele dintre scrierile Părintelui. Am făcut cum însuși Sfinţia Sa a recunoscut suspicios fiind faţă de Patriarhul Iustinian. Aproape că m-am uitat pe gaura cheii să văd dacă seara, în intimitatea chiliei, se pune în genunchi și se roagă.

Nu m-am raportat la figura sa intelectuală cu smerenie, ci cu judecată aspră. Pe măsură însă ce ajungeam să-l înţeleg, cercetarea mea a devenit mânată de un spirit de solidaritate, apoi de iubire și, când se pregătea să treacă la cele veșnice, cu un sentiment de disperare că se prăbușește o lume pe care speram s-o putem ajuta să rămână în picioare. De fapt, singura mărturie sau evocare adevărată, sigură pe care pot să o fac este propria mea convertire.

Am început astfel să fac notiţe pentru vorbirea mea despre Părintele Bartolomeu, înţelegând riscul acesta ca o penitenţă, ca o meritată plată a necredinţei și suspiciunii mele nătânge, o pedeapsă pentru că am fost

Toma Necredinciosul. Dar m-a consolat tot un gând al Părintelui Bartolomeu: „Toma nu e necredincios prin structură, ci mai degrabă prin ipostaza omului care exclamă: «E prea frumos ca să fie adevărat!» A fost necesară o singură clipă – primul moment al întâlnirii cu Hristos Cel Înviat – pentru ca Toma să rostească impresionanta mărturisire de credinţă: «Domnul meu şi Dumnezeul meu» (Ioan 20, 28).”

Evocarea mea caută astfel să deslușească marile lecţii pe care Eu le-am primit de la Omul, Intelectualul și Înaltul ierarh al Bisericii noastre care a fost Bartolomeu Anania. Am căutat să găsesc cele 10 porunci, ultimele, pe care ni le-a lăsat drept învăţătură și poruncă.

1. Teologia este nuanţă, nu o distrugeţi prin simplificare și mecanicism!

Mitropolitul Bartolomeu a întemeiat prin viaţa și opera sa o teologie a nuanţelor, a creat o meta-filosofie a limbajului și o reîntemeiere a dogmei.

A încercat cu precizie de bijutier să reclădească sensurile adânci ale ortodoxiei, dar legând credinţa și spiritualitatea ortodoxă de ziua de azi. La 18 ani, după ce i s-a jucat prima piesă de teatru, a avut revelaţia forţei cuvântului. O tânără a venit și i-a spus: „Ce fericit trebuie să fii Dumneata. Ai pus pe hârtie o lume și vezi că ea se naște și se mișcă așa cum ai vrut!” A crezut în forţa cuvântului care multiplică, instaurează, aduce lumină și risipește umbrele. Poate de la Ioan Gură de Aur sau Apostolul Pavel nu am cunoscut un mai puternic ierarh care să creadă în

{ 46 }


{ 47 }

{ calea inimii }

forţa transformatoare a Cuvântului. A căutat mereu să aducă o nouă lumină, un sens nou, să ne transmită că lumea este mai mult decât vedem, gândim sau credem.

În conferinţa sa celebră deja despre corupţia spirituală lansează o teorie interesantă despre cele două lumi ale limbajului. O lume materială cotidiană în care cuvintele au un semn și posibilitatea de a converti cuvântul domestic în dublul sens din lumea spirituală. A făcut-o magistral când, la cererea unor studenţi, a căutat să furnizeze sensurile CORUPŢIEI SPIRITUALE. A vorbit într-o splendidă erudiţie semiotică și intuiţie semiologică despre PÂINE, APĂ, CALE, FOC, ADULTER, dar mai ales despre CORUPŢIE, despre care spune: a corupe înseamnă a altera, dar NU DOAR PRIN DESCOMPUNERE, DAR ȘI PRIN AMESTEC. Corupţia, ne spunea, este și amestecul valorilor cu nonvalorile, a oamenilor, dar și a diferitelor sincretisme religioase sub masca falsă a ecumenismelor de tot felul.

2. Purificaţi porţile percepţiei, așa o să rafinaţi cunoașterea!

William Blake spunea: „Dacă porţile percepţiei ar fi purificate, totul i-ar părea omului așa cum este – infinit”, iar demonstraţia Părintelui Bartolomeu despre inexistenţa morţii este o minunată dovadă de purificare a viziunii și despre posibilitatea noastră reală de a intui, a înţelege infinitatea existenţei și a vieţii.

„Moartea nu există, este o trecere, o punte, ei bine, dragii mei, între moarte și somn este vreo deosebire? Moartea nu există, nu trebuie să ne temem de ea.

Nu există moarte pentru că există Învierea, moartea este doar o sincopă. Moartea nu există pentru că nu moare în om sufletul și destinul sufletului. La final, în marea trecere, omul îşi pune sufletul în mâna Domnului.” Inima este fereastra sufletului. Dacă sufletul e murdar, cum să-L vezi pe Dumnezeu? se mai întreba retoric părintele nostru Bartolomeu Anania.

3. Păstraţi-vă demnitatea naţională într-o Europă care și-a pierdut strălucirea sa umanistă!

Nu poţi fi un bun credincios dacă nu știi cine ești, nu poţi fi un om întreg dacă nu îţi respecţi rădăcinile și credinţa, ne spunea adesea Părintele. Europa își caută un suflet, iar nouă ne caută un drăcușor, spunea referindu-se la iniţiativele turistice legate de Dracula și ritualizare. „Nu vă lăsaţi umiliţi, ne spunea Părintele când noi ne prosternam unei Europe consumeriste care ne dădea cu băţul peste degete, ne e greu să fim trataţi ca nişte primitivi, cu toată sărăcia noastră, uitânduse că dacă suntem astăzi săraci şi înapoiaţi din cauza comunismului, este şi prin faptul că Occidentul nea livrat, aproape gratuit, acestuia. Lucrurile acestea sunt ştiute. Cred că Apusul nu are dreptul să ne umilească, aşa cum a încercat şi încearcă.”

„Nu aşteptăm spiritualitate din Occident, pentru că nu o are. Uneori suntem trataţi ca nişte «balcanici», uitându-se că suntem la nordul Dunării şi că, geografic, nu facem parte din Balcani. Ei, şi dacă am face? Alexandru Paleologu spune că, la urma

{ 48 }


{ 49 }

{ calea inimii }

urmei, chiar dacă am fi balcanici, nar fi nimic ruşinos în asta. Platon, Aristotel şi Sofocle au fost balcanici. Iar eu aş adăuga: toată doctrina teologică a lui Toma d’Aquino s-a sprijinit pe Aristotel, pe un balcanic. Iar dacă este vorba de civilizaţie, ar trebui să ne amintim că, în jurul anului 1000, bazileii şi principesele Bizanţului aveau băi de marmură, în timp ce curtenii lui Carol cel Mare se scărpinau de păduchi şi râie.”

4. Păstraţi-vă demnitatea umană, este lucrul cel mai important! Demnitatea se păstrează prin cultivarea excelenţei, nu prin vorbe și gesturi izolate

De fapt, Părintele a fost un propovăduitor al excelenţei. În tot ce facem, viaţa fără excelenţă este viaţa degradată, este o sub-viaţă, ca și viaţa fără Dumnezeu.

Să luptăm cu mediocritatea, să ne deșteptăm! Asta este purificarea percepţiei, care va duce la o purificare a vieţii și a sufletului. În fiecare predică încerca să facă acest lucru, iar dacă am lua un tratat de sociologie, vom vedea că niciun aspect al vieţii sociale nu a fost lăsat pe din afară: de la familie la asistenţă sanitară, de la economie la ideologii, de la internet la planificare familială sau violenţă mediatică. Părintele nu cerea ruperea de lume, asceza extramundană, ci lupta pentru a schimba lumea și regulile ei. Am înţeles din predicile Părintelui Bartolomeu că Excelenţa pe care ne-o cerea nu se poate obţine doar prin raportarea la lumea noastră cotidiană. Societatea ne cere lucruri vulgare,

adaptări. Excelenţa se obţine printr-o confruntare cu sinele, printr-o luptă teribilă cu slăbiciunile și imperfecţiunile fiinţei noastre de lut.

5. Păstraţi-vă libertatea și practicaţi propovăduirea libertăţii ca și condiţie a credinţei!

Părintele a propovăduit libertatea ca nimeni altul, găsim în paginile și în predicile Mitropolitului poate cele mai frumoase texte despre libertate scrise la noi, dar și un exemplu al trăirii în spiritul libertăţii. Grigorie din Nisa scria: „Omul a devenit asemănător cu chipul lui Dumnezeu și fericit când a fost înzestrat cu libertatea”, iar Părintele visa la o Ortodoxie ca religie care te face liber! Libertatea nu se folosește, Libertatea se trăiește, trebuie să-i adaugi mereu noi forme. Sentimentul de libertate nu m-a părăsit niciodată în viaţă, spune Bartolomeu Anania. Și-a folosit libertatea, chiar atunci când s-a rătăcit!

Trăiţi-vă tinereţea, e a voastră şi trebuie s-o trăiţi înainte de a fi prea târziu, îi îndemna Mitropolitul, spunându-le apoi să se ferească de primejdiile tinereţii şi să-şi păstreze sănătatea sufletului. Din orice viciu şi credinţă rea este o cale de întoarcere, o singură cale greșită nu are drum de întors: consumul de droguri, spunea el de câte ori se adresa tineretului.

Numai oamenii liberi au curajul de a înfrunta moartea, spunea Bartolomeu. Oamenii care nu trag umbre după ei sunt oameni liberi care nu se tem de defăimare și de nimic! „Dacă vom trăi sub semnul pedepsei, mare lucru nu putem aștepta nici de la viaţa noastră, nici de la Dumnezeu.”

{ 50 }


{ 51 }

{ calea inimii }

Întrebarea esenţială care ne-a lăsat-o și la care trebuie să răspundem în fiecare zi, ca la un adevărat examen: Ce facem cu libertatea noastră?

6. Reclădiţi solidaritatea umană și socială!

Unele dintre paginile care unesc opera de ultim deceniu pe care ne-a lăsat-o Părintele se referă la drama lipsei de comunicare. Este nevoie ca oamenii să se apropie sufletește și fizic unii de alţii, prin vizite, prin excursii, prin călătorii, să nu aștepte totul de la televizor și de la internet, spunea insistent în predici, căci dacă vom ajunge să ne cunoaștem, să ne iubim, să ne urâm, să ne căsătorim, să ne înmormântăm doar prin internet, atunci într-adevăr ne vom înstrăina cu desăvârșire unii de alţii.

Sfârşitul lumii va veni, ne avertiza foarte serios, sfârșitul lumii va fi când vor dispărea cărările dintre casele noastre. Minunată metaforă, imagine de o expresivitate tainică!

A creat programe de reumanizare a spitalelor promovând ideea că medicul trebuie să simtă că în faţa lui este un om, nu un caz de rezolvat. Credea cu tărie că prin comunicare putem ieși din akedia colectivă, din descurajare și lașitate. Observa cu tristeţe și alarmă că s-a generalizat akedia, un sentiment de lehamite și descurajare, o stingere a luminii interioare, a speranţei, akedia este boala a sufletului colectiv.

Oamenii se izolează unii de alţii și pustiul câștigă teren – este una dintre ultimele îngrijorări ale Părintelui Bartolomeu.

7. Nu vă folosiţi de defectele poporului nostru, el are nevoie de disciplină și de conducători severi!

Părintele nu a fost un păstor blând, ci unul aspru, un suflet zbuciumat. Un dascăl sever care nu admitea să confundăm Binele cu Răul, cum spunea adesea. Nu i-a plăcut să confunde iubirea cu libertatea fără de sens sau viaţa trăită fără valori. Era necruţător în judecată, dar amesteca totul cu o duioşie de războinic retras printre nepoţi. Fiecare ocazie prin care se întâlnea cu mulţimea era una pentru o lecţie, dar nu o lecţie de dogmatică, ci una de viaţă trăită cu simţire şi credinţă. Era necruţător cu conducătorii, dar şi cu preoţii, însă înţelegător cu cei tineri.

Un păstor cu care ne-am obişnuit mai greu, dar pe care l-am iubit apoi pentru că era drept şi înţelept. Am înţeles din fapta şi vorbele sale că neamul nostru are nevoie de dascăli şi preoţi care să ne conducă, nu să ne cultive lenea şi îngăduinţa pentru pierderea orientării într-o viaţă trăită fără sens. „Poporul nostru are nevoie de reformă morală, trebuie să stârpim minciuna, hoţia, tâlhăria şi drumul ocolit”, spunea Părintele cu vocea lui blândă, profundă, caldă, care se transforma în tunet ce cutremura Catedrala Ortodoxă din Cluj atunci când rostea aceste cuvinte.

8. Trebuie luptat până la capăt, până la victoria în toate războaiele noastre esenţiale!

Ne-a spus tuturor că avem dreptul să pierdem și a pornit luptele esenţiale, războaiele noastre

{ 52 }


{ 53 }

{ calea inimii }

obligatorii. A câștigat victorii în toate bătăliile din aceste războaie, dar este de datoria noastră să le ducem mai departe. Moștenirea Gojdu este unul dintre războaiele uitate de noi, dar nu avem dreptul să lăsăm această bătălie a Ardealului pe mâna politicienilor.

Bătălia pentru Mitropolie am câștigat-o, dar cu pierderi, iar în acest moment, nu cred că trebuie să abandonăm și nici să îl lăsăm singur pe Mitropolitul Andrei. Bătălia împotriva corupţiei spirituale și sociale și bătălia pentru umanizarea spitalelor sunt războaie pe care trebuie să le ducem cu toţii.

9. Intelectualul român este intelectual creștin, altă cale nu există!

Porunca principală este tocmai lecţia de viaţă pe care ne-a dat-o, cea de intelectual complet al culturii și credinţei noastre. Poet, dramaturg, tălmăcitor al Bibliei, intelectual angajat.

Părintele ne spunea că intelectualul este cel care trebuie să lupte în numele poporului său cu DUHUL PERFID AL ACESTEI LUMI.

„Se instaurează încetul cu încetul un duh perfid, care răstoarnă valorile şi perverteşte limbajul. Anormalul devine normal, viciul devine virtute, minciuna devine adevăr, furtul inteligent devine profesie onorabilă, sodomia se cheamă «orientare comportamentală». Cuvinte nobile precum «prietenie», «prieten», «prietenă» se degradează în conotaţii dubioase, pervertirea tineretului se intitulează «program de sănătate anti-sida», destrămarea familiei se numeşte «planificare familială», crimele ingineriei genetice se

fac în numele vindecărilor miraculoase, prostituţia se legitimează prin libertatea femeii de a face ce vrea cu propriul ei trup, proxenetismul se reclamă din meditaţia transcendentală, sărăcirea spiritului devine globalizare, invadarea unei ţări se cheamă «război preventiv», terorismul îşi reclamă valenţe divine, înfeudarea economică se numeşte credit bancar, pomana politică devine act de caritate. Iuda se plimbă nestingherit prin societate, prin istoria omenirii, dar şi prin creştinătate.”

Intelectualul, mai spune Părintele Bartolomeu, trebuie să lupte cu ISTORIA ASTA NENOROCITĂ ȘI PERVERSĂ, nu trebuie să acceptăm totul ca un dat, nu trebuie să rămânem cu capul plecat.

Intelectualul trebuie să aducă lumina: „Atunci când ești în faţa televizorului, ești singur, pentru că vezi acolo numai ceea ce vrea televizorul să-ţi transmită. Dar aici ești în faţa lui Dumnezeu, a slujitorilor Lui, și laolaltă umăr lângă umăr cu fraţii tăi, și simţi comuniunea, [care este ceva] mai mult decât comunitatea. Și aceasta pentru că cei care au venit aici și-au adus aminte că sufletul lor este cel care are nevoie de înnoire, iar înnoirea se face și prin rugăciune.” De ce ne poticnim noi la mijloc, unde se petrece impasul şi nu anticipăm capătul drumului? spunea Bartolomeu. Intelectualul trebuie să-i ajute pe oameni să vadă în viitor, să vadă ţintele, să nu se descurajeze, să-i ajute pe oameni să vadă scopul dincolo de obstacole, adică să facă obstacolele transparente. „Știţi care e cheia succesului? Să faci din el un obstacol transparent, adică să vezi prin el sau pe deasupra lui ceea ce e dincolo. Obstacolul poate fi negura, întunericul, necunoscutul. Ţinta poate

{ 54 }


{ 55 }

{ calea inimii }

fi sigură sau nesigură, ipotetică, dar întotdeauna revelatoare.”

Intelectualul creștin este diferit de ceilalţi? l-am întrebat odată pe Mitropolitul Bartolomeu. Da, a venit răspunsul, el folosește metodele intelectuale chiar știinţifice, dar aduce în demersul și misiunea sa valorile creștine.

10. Respingeţi egolatria, lepădaţi-vă de Sine!

Viaţa trăită în egoism este viaţă ratată, viaţă inutilă, considera Mitropolitul Bartolomeu.

„Ei bine, dragii mei, de îndată ce ai renunţat la egoism, ai renunţat la egocentrism și te-ai lepădat sau ai respins egolatria, înseamnă că te-ai lepădat de tine. Aceasta nu înseamnă să te rănești, nu înseamnă să te negi pe tine însuţi, rămâi o persoană demnă și întreagă, cu rostul tău în familie și în societate, cu dreptul tău de a vieţui onorabil în lumea aceasta, dar în măsura decenţei și în măsura smereniei.”

Sacrificiul pentru ceilalţi a fost cea mai importantă lecţie de viaţă pe care ne-a dat-o Părintele. Lucrarea începută de Părintele Bartolomeu merge înainte și noi trebuie să ne grăbim ca să ţinem ritmul.

***

După noaptea în care am terminat acest text, dimineaţa am găsit pe e-mail un text pe care mi l-a trimis un blogger, care nu cred că știa că trebuie să fac o evocare a marelui cărturar și păstor ortodox.

Textul este următorul: „Cei ce trăiesc în lumea reală și nu schiţează

adevăruri pe genunchi în redacţii mondene știu bine că există o felie uriașă de ortodoxie de paradă, plină de gesturi largi, arogante, și trâmbiţe asurzitoare ale celor dornici de laudă, după cum mai există și o felie uriașă de fără-de-noimă, cu oameni trecuţi pe de-a-ntregul în lumea lăcomiei dominată de ban. După ce excluzi, firesc, aceste două felii uriașe, ceea ce rămâne, o felie modestă, dar bine alcătuită, poate fi analizat și apropiat de românismul creștin-ortodox valoros, trainic. Ei bine, de această felie modestă din societatea românească ar trebui să ne agăţăm ca de o speranţă fundamentală, fără de care suntem pierduţi. Pentru că identitatea noastră dispare cu fiecare pas înapoi pe care îl face ortodoxia românească în faţa valurilor uriașe de tentaţii ale lumii fără Dumnezeu, ori cu Dumnezeu măsluit, fără cultură și fără limbă, ale lumii în care omul este rege orb, și sclav totodată, al unei orbitoare sărăcii. Să avem mare grijă de ortodoxie, ca de viaţa noastră, altfel vom deveni cetăţeni fără căpătâi ai nimicului.”

CETĂŢENI FĂRĂ DE CĂPĂTÂI AI NIMICULUI, parcă ar fi vocea Părintelui Bartolomeu.

În fiecare clipă, personalitatea Părintelui Barto-lo meu crește prin influenţa asupra noastră. Prin AUTENTICITATEA TRĂIRII ȘI CREDINŢEI, autenticitate pe care ne-a transmis-o nouă indiferent dacă am vrut sau nu. Sper ca tăria spiritului să ne păzească atunci când curajul nostru nu ne ajunge pentru a da luptele noastre pentru România, pentru

{ 56 }


{ 57 }

{ calea inimii }

Transilvania și pentru credinţa noastră și pentru a ne regăsi pe noi înșine.

L-am auzit odată pe Părintele Bartolomeu vorbind cu inegalabila-i voce despre sfinţi ca fiind ambasadorii lui Dumnezeu. Sper că nu e o blasfemie și nici o erezie dacă spun că, pentru noi, Bartolomeu Anania este Ambasadorul nostru în Împărăţia de dincolo de albastru a lui Dumnezeu.

2013, 15 mai

gladiatorul Gennaro, prietenul meu

Atunci când se construieşte democraţia într-o ţară și societatea se deschide spre lume, spre zona

respectivă vin oameni de toate felurile. Și în România, după Revoluţia din Decembrie 1989, au venit oameni din diferite categorii din toată lumea. Prima dată au venit cei care au vrut să ne evanghelizeze, să ne domesticească întru Cristos, fără să ţină cont de informaţia că am fost creștinaţi de peste un mileniu și jumătate. Vin apoi cei cu ajutoare, sau cei care plantează deșeuri toxice ori aduc produse expirate la preţuri mici. Vin și filantropi naivi, repede păcăliţi de la aeroport până la Primărie, vin și cei care vor să ne păcălească. Vezi și investitori serioși atrași de forţa de muncă ieftină sau tineri pensionari care sprintează pe ultima sută de metri de bărbăţie, cu o gentuţă de Viagra și câteva bancnote de 100 de

dolari mototolite. Cei mai mulţi pleacă repede spre alte zări care se deschid. Europa ne-a trimis multe din toate aceste tipuri, dar rareori ne-a trimis cetăţeni, oameni de la care se învaţă mai simplu lecţia vieţii în comunitate, pe care văzându-i și cunoscându-i, te poţi bucura că îţi predau lecţii fără ostentaţie, prin modul lor de a fi. Cum lecţia de cetăţenie este rară, o rara avis este Gennaro Ciancio.

Gennaro a venit în mijlocul comunităţii clujene deschizând o afacere. Nu s-a închis într-unul dintre ghetourile de vile în care se închid străinii. Am fost chiar mirat să văd cum muncește zi de zi alături de familia sa şi nu pleacă în concediu pentru lungi perioade, cum lucrează de dimineaţa până noaptea târziu, ca un sclav, alături de toţi ai lui. A fost printre cei care au fost păcăliţi de parteneri de afaceri, dar și de sistemul corupt al făcătorilor de dreptate din România. Nu a plecat înjurând și nici nu a afişat pe clădirea de la Napoli Centrale, ca un american de la București, Fuck you, Romania!.

A fost înfrânt în câteva bătălii, dar nu învins. A început o luptă căreia numai un gladiator ar putea să-i pătrundă înţelesurile. Gennaro a scris două cărţi și le-a publicat, pe cheltuiala lui, demascând corupţia de sistem din România. Unii se uită la el ca și la un Don Quijote care crede în fantasme, cei mai mulţi îi aduc aminte că o carte sau 10 cărţi nu schimbă nimic într-o ţară coruptă, dar explicaţia cetăţeanului european Gennaro este simplă și poţi crede chiar că este un discipol al lui Habermas: există spaţii publice ale democraţiei care trebuie ocupate de oameni, sunt zone de protest pe care, dacă nu le ocupă cetăţenii, le ocupă puterea. Aţi

{ 58 }


{ 59 }

{ calea inimii }

vrea să vină cei de la putere să ocupe aceste spaţii, să mimeze ei opoziţia? Cetăţeanul plătitor de impozite trebuie să-și folosească toate drepturile, iar dreptul de a protesta a fost cel mai greu câștigat și se pierde cel mai ușor, ne arată toată istoria. Mi-a spus aceste lucruri textual, între două blaturi de pizza pe care le pregătea, dar lecţia cetăţeanului european Gennaro este uluitoare. L-aș vota oricând pentru a mă reprezenta, alături de echipa social-democrată, în Consiliul local al orașului meu. De la el putem învăţa un adevărat catenaccio pentru apărarea drepturilor noastre de cetăţeni.

Așteptăm din partea Italiei, ţara lui Gennaro, ca și din partea altor europeni, bani pentru investiţii. Vrem să vină cunoașterea și tehnologia unor ţări avansate. Aceste lucruri vin, mai mult sau mai puţin în ritmul așteptat de noi. Ne învaţă management sau marketing, ne ameţesc cu teorii despre leadership sau programare neurolingvistică aplicată la afaceri. Dar lucrurile se schimbă cu greutate, câteodată merg serios înapoi. Tinerii pleacă și societatea rămâne tot neperformantă. Resursele se risipesc aiurea, școala este tot mai proastă, politicienii, tot mai demagogi, iar corupţia, tot mai subtilă. De ce se întâmplă toate astea? Pentru că nu ne organizăm, nu ne pasă de ce se întâmplă în jurul nostru și, mai ales, nu acţionăm pentru a ne pune în practică ideile, pentru a ne face dreptate, pentru a schimba ceea ce nu ne place, pentru a ne realiza visele. Suntem înfrânţi încă de dinainte de a începe lupta vieţii, spectatori la propria noastră dramă, sinucigaşi ce desăvârșim cu voluptate opera de ucidere a viitorului copiilor noștri. Prin încăpăţânarea și modestia lui și a familiei

sale frumoase, Gennaro ne dă o lecţie de cetăţenie europeană. O lecţie a unui om liber și mândru, niciodată învins atunci când trebuie să se lupte pentru demnitatea fiinţei lui. Nu de la turiști și investitori, nici de la funcţionari sau de la comisari europeni o să învăţăm noi, românii, să trăim într-o societate deschisă. Doar oamenii vii, cetăţenii liberi veniţi din ţări în care este posibilă libertatea, ne pot servi lecţia despre firescul luptei pentru apărarea demnităţii de cetăţean. El face pâine, plantează copaci, crește copiii și scrie cărţi. Își apără libertatea și ne ajută și pe noi să ne uităm în oglindă, să ne vedem capul plecat și să ne auzim zornăitul lanţurilor. Mulţumim, prietene Gennaro Ciancio!

Am scris rândurile de mai sus cu mai bine de șapte ani în urmă. Găsisem în prietenia lui Gennaro primul model de cetăţean adevărat, de cetăţean care și-a construit singur demnitatea de a sta mereu drept. Uneori semna textele sale cu expresia un „om oarecare”, dar cel mai mult mi-a plăcut semnătura lui „Gennaro Ciancio – întotdeauna nemoderat”. M-a integrat familiei lui și am înţeles mai bine că prietenul meu, gladiatorul, nu lupta pentru sine și nici pentru cei apropiaţi, el lupta pentru apărarea condiţiei umane, că viaţa lui ardea ca o făclie pentru eliberarea omului din servitutea voluntară. I-a scris Președintelui Iliescu în apărarea poporului român și Președintelui Italiei pentru apărarea ţiganilor noștri, a scris cărţi și și-a crescut copiii frumos, a construit echipe și a încercat să-i înveţe pe cei mai tineri ce înseamnă cetăţenie și politică în spiritul dialogului și al regăsirii dimensiunii umane și transformatoare. Mi-a fost mie însumi un dascăl în înţelegerea

{ 60 }


{ 61 }

{ calea inimii }

angajamentului faţă de comunitate și oameni. Scria Gennaro în Transilvania Reporter, în urma

cu câteva luni: „Trebuie să reaprindem focul speranţei care a caracterizat așteptarea pentru o lume mai bună. Trebuie să redeschidem locurile politicii, să ne întoarcem, să discutăm și să cerem chiar și cu forţa rolul dezbaterii, mai degrabă decât să acceptăm pasiv un model de societate pe care nu o dorim, un model ales de alţii pentru că noi suntem absenţi. Deoarece acesta este jocul. Guvernele sunt, de asemenea, făcute cu mai puţin de 50% din alegători, în timp ce majoritatea rămân acasă.” Credea cu toată fiinţa lui că „votul va fi, întotdeauna, oriunde și oricum, o posibilitate de a alege propriul viitor și de a spori demnitatea unui om liber și activ”, iar omul liber nu se naște, ci se construiește pe sine, în timp, prin sacrificii și diferite forme de suferinţă. Visa ca omenirea să facă un salt etic, să regăsească valorile democraţiei ateniene, dar asta nu l-a făcut să aștepte ca aceste lucruri să se întâmple pur și simplu.

Nu voi uita niciodată și voi spune întotdeauna studenţilor mei că tu, prietene al meu, ai inventat ceea ce ai numit „teoria centimetrului”, vorbind despre viaţa noastră ca o luptă în care câștigăm „mici centimetri de libertate, mici centimetri de drepturi, mici centimetri de demnitate, mici centimetri de liniște, mici centimetri de serenitate pentru acele persoane care au muncit toată viaţa lor, indiferent de regimul care le-a condus, centimetri dintr-un metru care se micșorează din ce în ce mai mult”. N-o să uit nici postulatul tău, postulat pe care se bazează toată teoria: adică politica de împuternicire, ca definiţia cea mai bună pentru democraţia veritabilă.

În fine, prietene gladiator, sunt sigur că Domnul, care în zilele astea te-a chemat la El, ţi-a inspirat ultimul tău mesaj politic, de o anvergură cu adevărat profetică. Merită scris pe monumentul pe care îl înălţăm în amintirea prieteniei tale în sufletele noastre: „Dar nu sunt pesimist, cred că spaţiile sau centimetrii pierduţi sunt încă prin apropierea traiului demn, iar demnitatea nu se cere pentru că face parte din a noastră, așa-zisă, intimitate mentală. Și oricine poate fugi de sine însuși, chiar și pentru o perioadă lungă de timp, dar vine și ziua dării de socoteală și implicit teoria centimetrului va fi judecată, iar conform părerii mele, acele zile nu sunt foarte departe. Viaţa noastră e toată aici, în această obligaţie pe care o avem de a lupta: «Quando la strada si fa dura, i duri si fanno strada» (când drumul devine greu, cei puternici își croiesc drumul).”

Gladiatorule, alături de tine am învăţat să nu ne fie frică. Nu am apucat vreodată să-ţi spun că uneori visez să mă reîntorc acasă cu gândul de a lupta împreună pentru eliberarea comunităţii noastre de nepăsare și dezgust și pentru a îmbătrâni împreună.

Nu mi-a ieșit, uneori celor mai buni dintre noi zeii le deschid mai repede ușile cerului.

Drum bun, prietene! Fie veșnic pomenite numele și amintirea ta!

2013, 26 aprilie

{ 62 }


{ 63 }

{ calea inimii }

„un zbor sigur și plăcut”Meditaţie pe drumul Taromului

Când ești singur deasupra lumii, la 28.000 de picioare, viaţa pare mai îndepărtată și suferinţa

mai fină. Ca o ciocolată amăruie elveţiană de bună calitate, ca o scrisoare pe hârtie fină care te taie la degete ca un bisturiu travestit în inocenţă. Te trezește din reverie doar vocea caldă și tristă a stewardesei care spune că „echipajul este la bord pentru a vă asigura un zbor sigur și plăcut”. Chiar așa, un zbor sigur și plăcut, întotdeauna simţi așa când este deasupra României, doar că ţara noastră este mică, nu este mare ca SUA sau Rusia, iar zborul până la Cluj este mai scurt de o oră. Ce bine ar fi dacă în fiecare săptămâna ai zbura măcar 10 ore, mai aproape de Dumnezeu, dincolo de nori, și ai putea să te bucuri de întâlnirea cu tine însuţi, cu telefonul închis și fără legăturile tale sociale, multe, foarte multe, demne de un sociolog hipersocializat!

Ţi-ai închinat toată viaţa prieteniei și tovărășiei, dar oare de ce te gândești instinctiv că zborul până la Cluj e atât de scurt și atât de repede va trece senzaţia

plăcută a plutirii peste lume? Doar vreo patruzeci de minute pe care trebuie să le guști ca o excursie în cealaltă lume, unde lumina vine de peste tot și orice suferinţă a dispărut, iar jos te așteaptă constatarea că prietenii tăi sunt tot mai negustori, mai hotărâţi să adune, să grebleze, să facă provizii, să caute comori în orice gest, în orice mișcare și în fiecare clipă. Când într-o dimineaţă o să-ţi vină să zbori, să fii sigur că se poate face asta chiar fără aparatele grele de la TAROM, mai bine ar fi însă să nu te încrezi prea mult în asta, un prieten sigur ţi-a deșurubat ceva la aripa stângă atunci când te-a îmbrăţișat de bună plecare și ţi-a spus că îţi ţine pumnii ca să reușești.

Mai puţin de o oră o să poţi sta deasupra suferinţei pe care o poţi anticipa privind lansarea volumului tău de poezie, unde cunoscuţii o să-ţi ceară să împarţi cu ei drepturi de autor, deoarece ei te-au ajutat să simţi din nou durerea și ca amprenta sufletului tău pe foile albe să semene cu o pată de sânge, vai, atât de reală, cum se vor extazia doamnele sofisticate, cu rol de neveste. Și tu, fraiere, care credeai că poezia pe care o scrii pe ascuns este singura formă de umanitate pentru care nu trebuie să cheltuiești nimic, doar zilele și nopţile tale!

La 28.000 de picioare, cu un mic pahar de vin roșu în mână, aștepţi să treacă mirarea că ai putut fi așa de tembel, încât să afli doar la 50 de ani trecute fix că puteai să fii mai atent, poate chiar mai deștept, dacă nu un pic mai pragmatic, cum te sfătuiește tot mai des prietenul tău cel mai bun. Poate că nu ai fi fost în situaţia penibilă de a-ţi da seama doar acolo sus, deasupra norilor și cu o lună rotundă la hublou, că toate plăcerile prietenilor au devenit și plăcerile

{ 64 }


{ 65 }

{ calea inimii }

tale, că prietenii lor sunt prietenii tăi, chiar și după ce ei s-au certat, că viaţa ta personală nu mai există, că nimic nu ai păstrat doar pentru tine, ai împărţit totul, din tot sufletul, din toată fiinţa.

Bine că măcar poţi să te bucuri pentru că zilnic primești câteva likeuri și vreo încurajare de la vreo fetiţă de 16 ani care va constata citind blogul tău că și tu gândești ca ea și că ar trebui să ridici capul sus, să mergi mai departe, pentru că gândești frumos și viaţa o să-ţi facă dreptate într-o zi, și ţie, și ei, și colegului ei de clasă tocmai părăsit de o iubită prea proastă să aprecieze versurile lui Nichita și florile rupte din magnolia unui preot din Andrei Mureșanu.

Nu-i nimic, îţi spui, am renunţat câteodată la visele mele pentru visele lor, dar eu am atâtea vise, încât pot să dau la tot cartierul sau chiar la tot orașul, poate chiar la toată România care a uitat să mai creadă în ceva.

Nu-i nimic că nu ai păstrat nimic doar pentru tine, dar ţi-au rămas aceste picături de sânge pe care unii le văd ca pe niște frumoase flori roșii pe cămașa ta de in. Ai talentul de a scrie frumos, îţi spun unii, dar ei nu știu că a scrie frumos este o mare tristeţe, o mare durere revărsată pe foile albe.

La 28.000 de picioare, singur în cușca de la business, cu tableta pe genunchi, ai vrea să nu se mai termine zborul acesta minunat pe deasupra mușuroiului de furnici flămânde și deasupra semenilor tăi rămași jos ronţăind, ronţăind, ronţăind și obsedaţi de bani și de crize, de relaţii folositoare și obositori în jelania lor că lumea asta merge așa de prost. Ai crezut că prietenia este o valoare, dar nu

știai un lucru pe care îl știau toţi ceilalţi: ea nu poate fi dusă la bancă sau ipotecată sau măcar acceptată la o casă de amanet pentru a plăti un chef la crâșma noastră cea de toate zilele.

Deasupra lumii, la 28.000 de picioare, pe drumul Taromului, e liniște și tu poţi scrie bine și fain că prietenii sunt și ei folositori la ceva, evident, în orice situaţie poţi să le tai o chitanţă, iar cel care are cei mai mulţi prieteni poate fi un afacerist prosper. Fiindcă trebuie să aterizezi peste câteva minute, te gândești că trebuie să ajungi jos cu o concluzie serioasă. Acolo jos, viaţa e mai dură decât aici, deasupra pământului, și trebuie să te obișnuiești și tu să tai chitanţe tuturor, nimeni nu rezistă altfel, vorba prietenului tău. La repezeală, gândești că poţi să-i tai o chitanţă și lui Dumnezeu, deoarece în mare măsură ai respectat decalogul, ai ţinut post de câteva ori, ai fost cuminte în copilărie. Cu siguranţă are dreptate prietenul tău când te critică pentru că nu ești pragmatic, că nu știi să-ţi dorești destule, că nu știi să faci bani.

Când stewardesa anunţă „că ne pregătim pentru aterizare”, tremuri de frica faptului că nu te-ai putut gândi destul de repede la ceva pragmatic ca să fie mulţumiţi prietenii tăi de tine și chiar ai senzaţia că ai găsit soluţia cea mai bună să pari și tu bărbat, cu carnet de conducere și respect de sine. Hai să ne tăiem facturi reciproc, dragi prieteni, o să le spui, asta este cred o idee pentru care o să mă strângeţi în braţe și o să tăiaţi viţelul cel gras, ca la întoarcerea fiului risipitor.

Pentru un gând bun și o strângere de mână, niște bani acolo ca să iasă bine bilanţul contabil de la sfârșitul lunii și să ne închidem cât mai bine pe plus la

{ 66 }


finalul anului financiar. Putem să ne tăiem facturi chiar dacă solidaritatea nu înseamnă nimic, iar prietenia încă nu știm ce valoare are pe mercurial. Lăsăm piaţa să ne spună cât valorează ele, oricum piaţa este noul Dumnezeu al vieţii noastre politice și sociale. O urare de sănătate poate fi trecută pe chitanţă, o strângere de mână poate avea tariful ei, iar îmbărbătarea chiar merită să aibă și o expresie financiară.

Cu primăvara trebuie să ai un contract de furnizare de optimism și miresme de flori de cireș, iar cu profesorul tău care te-a învestit cu rolul de matador al cauzelor cumsecade o să negociezi un contract sau un barter, pentru că este pensionar și nu prea are bani.

Te simţi mai bine, nu îţi mai este frică de reîntoar-ce rea în lume, printre prietenii tăi pragmatici și realiști. Visezi să poţi adormi acolo sus, deasupra suferinţei cu 28.000 de picioare, iar mâna stewardesei triste să-ţi mângâie ușor faţa de bărbat trist, trecut de cincizeci de ani, ca o asistentă medicală, ca o moarte care vine tiptil, fără durere. Visezi că ai adormit și că viaţa printre stewardese și prieteni poate fi un zbor sigur și plăcut.

Gata, ai luat hotărârea care trebuie, ești și tu în rând cu lumea și poate că o să uiţi și gândul pe care l-ai scris în noaptea de Înviere, nici nu mai știi la ce oră, doar că l-ai găsit dimineaţa pe prima pagină a carneţelului tău proaspăt cumpărat:

Dumnezeu vine la tine doar când ești singur!

2013, mai

Bătă

lia

este

una

într

e oa

men

i și m

izel

e nu

sunt

in

stitu

ţiona

le. E

ste

o bă

tălie

um

ană,

orgo

lioas

ă, pe

via

ţă și

pe

moa

rte.

Este

o

încă

iera

re p

oliti

că, n

icid

ecum

vre

o m

are

bătă

lie s

trat

egic

ă pe

ntru

Rom

ânia

. Va

trec

e zi

ua, c

omba

tanţ

ii se

vor

spă

la d

e sâ

nge

și fe

cale

le

prim

ite în

faţă

, se

vor î

mbă

ta în

crâ

șme

sepa

rate

, ia

r lun

i o v

or lu

a de

la c

apăt

. Lun

i dim

inea

ţa o

a-m

enii

vor î

njur

a și

vor u

ita, v

or s

pera

deg

ea-

ba sa

u se

vor

uita

nel

ămur

iţi în

zar

e. D

a, pr

ivitu

l în

zare

est

e sin

gura

noa

stră

op

eraţ

iune

pro

spec

tivă.

viaţa noastră ca un meci de fotbal Bă

tălia

Bă

tălia

Bă

tălia

Bă

tălia

Bă

tălia

Bă

tălia

Bă

tălia

es

te u

na în

tre

este

una

într

e es

te u

na în

tre

este

una

într

e es

te u

na în

tre

este

una

într

e es

te u

na în

tre

oam

eni ș

i miz

ele

nu su

nt

oam

eni ș

i miz

ele

nu su

nt

oam

eni ș

i miz

ele

nu su

nt

oam

eni ș

i miz

ele

nu su

nt

oam

eni ș

i miz

ele

nu su

nt

oam

eni ș

i miz

ele

nu su

nt

oam

eni ș

i miz

ele

nu su

nt

inst

ituţio

nale

. Est

e o

bătă

lie u

man

ă, in

stitu

ţiona

le. E

ste

o bă

tălie

um

ană,

inst

ituţio

nale

. Est

e o

bătă

lie u

man

ă, in

stitu

ţiona

le. E

ste

o bă

tălie

um

ană,

inst

ituţio

nale

. Est

e o

bătă

lie u

man

ă, in

stitu

ţiona

le. E

ste

o bă

tălie

um

ană,

inst

ituţio

nale

. Est

e o

bătă

lie u

man

ă, or

golio

asă,

pe v

iaţă

și p

e m

oart

e. Es

te o

or

golio

asă,

pe v

iaţă

și p

e m

oart

e. Es

te o

or

golio

asă,

pe v

iaţă

și p

e m

oart

e. Es

te o

or

golio

asă,

pe v

iaţă

și p

e m

oart

e. Es

te o

or

golio

asă,

pe v

iaţă

și p

e m

oart

e. Es

te o

or

golio

asă,

pe v

iaţă

și p

e m

oart

e. Es

te o

or

golio

asă,

pe v

iaţă

și p

e m

oart

e. Es

te o

în

căie

rare

pol

itică

, nic

idec

um v

reo

mar

e în

căie

rare

pol

itică

, nic

idec

um v

reo

mar

e în

căie

rare

pol

itică

, nic

idec

um v

reo

mar

e în

căie

rare

pol

itică

, nic

idec

um v

reo

mar

e în

căie

rare

pol

itică

, nic

idec

um v

reo

mar

e în

căie

rare

pol

itică

, nic

idec

um v

reo

mar

e în

căie

rare

pol

itică

, nic

idec

um v

reo

mar

e bă

tălie

str

ateg

ică

pent

ru R

omân

ia. V

a tr

ece

bătă

lie s

trat

egic

ă pe

ntru

Rom

ânia

. Va

trec

e bă

tălie

str

ateg

ică

pent

ru R

omân

ia. V

a tr

ece

bătă

lie s

trat

egic

ă pe

ntru

Rom

ânia

. Va

trec

e bă

tălie

str

ateg

ică

pent

ru R

omân

ia. V

a tr

ece

bătă

lie s

trat

egic

ă pe

ntru

Rom

ânia

. Va

trec

e bă

tălie

str

ateg

ică

pent

ru R

omân

ia. V

a tr

ece

ziua

, com

bata

nţii

se v

or s

păla

de

sâng

e și

feca

lele

zi

ua, c

omba

tanţ

ii se

vor

spă

la d

e sâ

nge

și fe

cale

le

ziua

, com

bata

nţii

se v

or s

păla

de

sâng

e și

feca

lele

zi

ua, c

omba

tanţ

ii se

vor

spă

la d

e sâ

nge

și fe

cale

le

ziua

, com

bata

nţii

se v

or s

păla

de

sâng

e și

feca

lele

zi

ua, c

omba

tanţ

ii se

vor

spă

la d

e sâ

nge

și fe

cale

le

ziua

, com

bata

nţii

se v

or s

păla

de

sâng

e și

feca

lele

pr

imite

în fa

ţă, s

e vo

r îm

băta

în c

râșm

e se

para

te,

prim

ite în

faţă

, se

vor î

mbă

ta în

crâ

șme

sepa

rate

, pr

imite

în fa

ţă, s

e vo

r îm

băta

în c

râșm

e se

para

te,

prim

ite în

faţă

, se

vor î

mbă

ta în

crâ

șme

sepa

rate

, pr

imite

în fa

ţă, s

e vo

r îm

băta

în c

râșm

e se

para

te,

prim

ite în

faţă

, se

vor î

mbă

ta în

crâ

șme

sepa

rate

, pr

imite

în fa

ţă, s

e vo

r îm

băta

în c

râșm

e se

para

te,

iar l

uni o

vor

lua

de la

cap

ăt. L

uni d

imin

eaţa

oa-

iar l

uni o

vor

lua

de la

cap

ăt. L

uni d

imin

eaţa

oa-

iar l

uni o

vor

lua

de la

cap

ăt. L

uni d

imin

eaţa

oa-

iar l

uni o

vor

lua

de la

cap

ăt. L

uni d

imin

eaţa

oa-

iar l

uni o

vor

lua

de la

cap

ăt. L

uni d

imin

eaţa

oa-

iar l

uni o

vor

lua

de la

cap

ăt. L

uni d

imin

eaţa

oa-

iar l

uni o

vor

lua

de la

cap

ăt. L

uni d

imin

eaţa

oa-

men

ii vo

r înj

ura

și vo

r uita

, vor

spe

ra d

egea

-m

enii

vor î

njur

a și

vor u

ita, v

or s

pera

deg

ea-

men

ii vo

r înj

ura

și vo

r uita

, vor

spe

ra d

egea

-m

enii

vor î

njur

a și

vor u

ita, v

or s

pera

deg

ea-

men

ii vo

r înj

ura

și vo

r uita

, vor

spe

ra d

egea

-m

enii

vor î

njur

a și

vor u

ita, v

or s

pera

deg

ea-

men

ii vo

r înj

ura

și vo

r uita

, vor

spe

ra d

egea

-ba

sau

se v

or u

ita n

elăm

uriţi

în z

are.

Da,

ba sa

u se

vor

uita

nel

ămur

iţi în

zar

e. D

a, ba

sau

se v

or u

ita n

elăm

uriţi

în z

are.

Da,

ba sa

u se

vor

uita

nel

ămur

iţi în

zar

e. D

a, ba

sau

se v

or u

ita n

elăm

uriţi

în z

are.

Da,

ba sa

u se

vor

uita

nel

ămur

iţi în

zar

e. D

a, ba

sau

se v

or u

ita n

elăm

uriţi

în z

are.

Da,

priv

itul î

n za

re e

ste

singu

ra n

oast

ră

priv

itul î

n za

re e

ste

singu

ra n

oast

ră

priv

itul î

n za

re e

ste

singu

ra n

oast

ră

priv

itul î

n za

re e

ste

singu

ra n

oast

ră

priv

itul î

n za

re e

ste

singu

ra n

oast

ră

priv

itul î

n za

re e

ste

singu

ra n

oast

ră

priv

itul î

n za

re e

ste

singu

ra n

oast

ră

oper

aţiu

ne p

rosp

ectiv

ă.op

eraţ

iune

pro

spec

tivă.

oper

aţiu

ne p

rosp

ectiv

ă.op

eraţ

iune

pro

spec

tivă.

oper

aţiu

ne p

rosp

ectiv

ă.op

eraţ

iune

pro

spec

tivă.

oper

aţiu

ne p

rosp

ectiv

ă.

{ 70 }


{ 71 }

{ viaţa noastră ca un meci de fotbal }

fotbal mutilat de politică

Când scriu aceste rânduri, nu știu ce au hotărât cei care vor da verdictul pe care trebuia să-l tranșăm

singuri, în iarbă, dar contează mai puţin pentru ceea vreau să spun. Am văzut dezbaterea care curge de vreo săptămână, am citit cu nesaţ forumurile cu speranţa secretă că voi găsi urmele de luciditate care ar putea să ducă discuţia spre identificarea bolii adevărate de care suferim. Din păcate, doar pasiune, prea puţin realism. Toată lumea caută argumente mai mult sau mai puţin savante pentru a ne justifica sau pentru a justifica pasiunea pentru echipe ori iubirea pentru orașul nostru. Nu am găsit însă ceea ce așteptam, adică niște voci care să recunoască boala adevărată: politica a otrăvit comunitatea, iar fotbalul, la Cluj, este mutilat de politică.

Un lucru revoltător este că ne ferim să ne uităm în oglindă. Nu mai daţi vina pe Bornescu, nici pe Walter! Ne minţim de câteva decenii că nefericirea ne vine de peste munţi. Este doar un mecanism vechi în istorie: ţapul ispășitor prin care fugim de propria noastră identitate, de noi înșine. Nici acum nu suntem lucizi, când suntem în faţa unei adevărate drame? Mulţi prieteni de-ai mei, cu sufletul alături de „U”, se agaţă de faptul că bucuria căpitanului CFR a fost o incitare și ea explică tot ce s-a întâmplat. Dar cum era să-și manifeste bucuria, în gând? Trebuia să fugă la cealaltă poartă să se bucure? Nu cumva neputinţa de a suporta victoria adversarilor este cel mai mare semn de înfrângere definitivă, de lipsă de încredere în tine? Lacrimile echipei bascilor m-au impresionat

mai mult decât victoria capitaliștilor madrileni în finala Europa League. Copiii sau nepoţii temuţilor teroriști ETA nu au sărit la gâtul adversarilor, nu au înjurat, s-au descătușat plângând. Ca niște bărbaţi adevăraţi, au avut curajul să plângă, să se arunce cu faţa în iarbă de rușine. Nu adversarul bogat era de vină, ei singuri își asumau neputinţa de a câștiga o bătălie pentru ţărișoara lor, cu o miză mai mare de o mie de ori decât o finală europeană de fotbal. S-au ridicat după aceea cu feţele plânse spre cerul înstelat, le-au întins mâna adversarilor și, probabil, și-au jurat să nu înceteze a munci, a se antrena, pentru ca visul lor să se împlinească data viitoare.

Pasiunea mea pentru fotbal m-a purtat adeseori pe „Ion Moina”, prin ploaie sau zăpadă, cu fiul meu de mână, atunci când „Universitatea” era în divizia secundă. Eram puţini, galeria și noi, câţiva nebuni pe care până și Eugen Olariu se săturase să ne fotografieze. Când Universitatea se apropia de prima divizie, au început să vină masiv politicienii. Prima dată se așezau lângă galerie, apoi s-au postat doar la tribuna oficială. Exemplul lui Berlusconi, căpușarea emoţională a pasiunii sportive de către politică, a devenit un fel de filosofie pentru mulţi politicieni locali, doritori și ei să intre în prima ligă a politicii.

Acum, după ultimul derby, ne este rușine și căutăm tot felul de explicaţii și ţapi ispășitori. Foarte mulţi dintre noi, chiar dacă am găsit vinovaţii de serviciu, nu înţelegem de ce se întâmplă asta la noi, în capitala Transilvaniei, scumpul nostru oraș european. Nu înţelegem sau nici nu ne propunem să înţelegem pentru că orbirea este la noi, clujenii. Nu suntem capabili să ne uităm înainte, preferăm

{ 72 }


{ 73 }


să trăim cu obsesiile unui trecut pe care nici măcar nu îl înţelegem bine. Un trecut care nu mai are nicio relevanţă, poate chiar este nociv, pentru că ne întinează, ne compromite viitorul.

Nu galeriile sunt de vină, nu mai daţi vina pe suporteri! Ei sunt tineri, ei simt nevoia să iubească ceva, în această lume în care politicienii le-au amanetat viitorul și nimeni nu le oferă exemple. Tinerii caută simboluri la focul cărora vor să-și încălzească sufletele, vor să-și probeze virilitatea și bărbăţia. Tinerii se duc spre acele locuri unde se simte vibraţia comunităţii, unde aud ei că pulsează inima orașului. Ei sunt ca păsările care se orientează fără busolă spre sud, au această chemare în fiinţele lor. Dar ce le oferim noi în acele locuri, ce valori aducem noi acolo unde ei se adună? Le oferim un obiect al urii sau unul al iubirii?

Din păcate, cultivarea urii este generată de infirmitatea de a iubi cu adevărat. Publicul minunat al „Universităţii” a inventat cel mai sfâșietor slogan din istoria fotbalului: Mamă, te iubesc, dar nu ca pe „U”. Se întâmpla demult, când echipa noastră se lupta cu miliţia și armata, reprezentate de Dinamo sau Steaua. În acel moment, comunitatea noastră se simţea agresată și era unită în jurul acestui strigăt de durere și neputinţă. Eu nu mă las păcălit de violenţele galeriei „Universităţii”. Este vorba de o nefericită instru mentalizare a unei pasiuni și a tinereţii. Acum m-am convins că nu tinerii suporteri sunt vinovaţi în totalitate, ei sunt organizaţi și mereu împinși de la spate de un nucleu obscur, de niște tipologii umane pe care altădată le vedeam grupate în jurul unui lider politic de tristă amintire.

În ultimii ani, la Cluj fotbalul a fost instrumentalizat politic, discret, dar printr-o continuă propagandă. Iubirea pentru „Universitatea” urma să asigure o majoritate consistentă mai încolo, când guvernarea orange nu se va mai putea susţine prin discursul politic. După terminarea noului stadion, proiectul a fost următorul: „Universitatea” devine campioană în iunie, iar pe euforia generală, oamenii uită de costurile cu care a fost umflată factura stadionului și ne votează încă un mandat în conducerile locale. Dacă „Universitatea” devenea campioană, nu m-ar mai fi deranjat această instrumentalizare politică. Dacă era o luptă la titlu între „U” și CFR, aș fi fost cel mai mândru clujean din lume.

Politicienii care conduc administraţia locală au început să se bată pentru paternitatea unor proiecte de acest gen. Președintele Consiliului Judeţean și-a asumat stadionul, Primarul a contra-atacat cu o sală de sport. Nu este rău pentru noi, cei care iubim sportul, dar nu este normal ca sportul să fie folosit pentru a face politică. Dacă lasă politica să se cuibărească unde nu îi este locul, noi toţi plătim mai încolo costuri foarte mari. În toţi anii în care s-a construit stadionul, un uriaș panou portocaliu cu numele unui administrator al judeţului a străjuit șantierul. Aș fi înţeles dacă era din banii personali sau dintr-o donaţie de la partid. Dar erau banii noștri, a fost un proiect votat de toată lumea, era un proiect pentru comunitate. Iar șepcile vor fi, la Cluj, mereu roșii, niciodată portocalii. Nu ar fi fost normal să fluture steagul cu însemnele Clujului, fiind stadionul orașului, construit din banii noștri? Nu ar fi fost normal să se opună media sau societatea civilă

{ 74 }


{ 75 }


acestei politizări a unui loc sacru pentru clujeni? Toţi am mormăit în gând, unii am comentat la bere, presa avea treabă.

Acum am auzit că înainte de derby li s-a spus jucătorilor de la „Universitatea” că este vorba de o luptă pe viaţă și pe moarte, că sunt gladiatori și doar unii pot ieși vii de pe teren. Dacă este așa, atunci cei din jurul echipei sunt într-o gravă eroare. Nimic nu justifică referinţa la viaţă și moarte, fotbalul, ca orice sport, indiferent de miză, este o formă de civilizaţie ce are ca scop bucuria de a te întrece cu celălalt, de a fi cel mai bun și de a face un spectacol dintr-o luptă care altădată era pe viaţă și pe moarte. Acum singura miză pentru sport este celebrarea vieţii. Viaţa ca luptă, viaţa ca întrecere, viaţa ca alternanţă de victorii și înfrângeri.

Din păcate, politica a reușit să strice bucuria luptei dintre două forme de iubire pentru Cluj, fiecare formă întrupată în pasiunea pentru cele două echipe de fotbal. Este un adevăr pe care cu toţii îl știm, dar nu-l spunem, din jenă, din lașitate sau din vinovăţie.

Dacă tot începem campania electorală, sper că politica nu va întina și alte zone ale sufletului colectiv. Suntem deja o comunitatea bolnavă, voinţa nebunească de putere a politicienilor trebuie pusă în cușcă. Adică în locuri clar marcate, delimitată strict, urmând ca totul să fie vărsat în cabina de vot. După alegeri, indiferent de rezultat, va trebui să vedem cum facem pe viitor, ce facem cu comunitatea noastră. Poate înţelegem până atunci că marea iubire pentru „U” nu poate fi ţinută ostatică în bordelul politic.

2011, 11 mai

în mijlocul dramei bavareze De la Cluj Arena la Allianz Arena și înapoi

După doar două ore de somn, l-am trezit pe Adrian, fiul meu, ne-am luat rucsacii și am

plecat spre München pentru finala Champions League. Am ajuns la răsăritul soarelui, dar orașul era deja treaz. Se treziseră de dimineaţă toţi bavarezii și îmbrăcaseră tricourile roșii cu Bayern. Erau nepoţi, bunici, casnice sau sugari, elevi și lucrători de la salubritate. Cum pot să încapă sute de mii pe stadion, m-am întrebat, dar mi-a explicat taximetristul: nu vor merge la stadion, era însă un semn de solidaritate cu echipa, un semn pentru jucători că, acolo, în mijlocul vulcanului, nu vor fi singuri. Tot landul și o bună parte din Germania au făcut acest gest pentru cea mai bună echipă nemţească a tuturor timpurilor. Întreg orașul era atât de roșu, încât zecile de mii de londonezi care veniseră aici păreau doar o mică pată alb-albastră, greu de observat.

Bucuria unui spectacol unic. Era sărbătoare peste tot, nu era niciun semn că fotbalul este un război. Afișele erau diverse și pretutindeni, amintind mai degrabă de marile spectacole ale lumii. Pentru o zi, portretele fotbaliștilor i-au înlocuit pe marii actori, pe marile suporturi de publicitate. Schweinsteiger sau Ribery, Drogba și Lampard erau peste tot.

{ 76 }


{ 77 }


Un design care transmitea semiologic faptul că ne aflam în faţa unui mare spectacol, iar titlurile de pe marile mashuri sau panouri erau relevante: festivalul starurilor, gala vedetelor, spectacolul lumii fotbalistice, Marele Spectacol, Arena starurilor. Nu am văzut niciun petec de afiș care să amintească de faptul ca ar fi un meci pe viaţă și pe moarte, nu pomenea nimeni de războiul fotbalului, de lupta de gladiatori, de o încleștare din care doar unul iese viu, peste tot semnele erau ale unui joc, un mare spectacol ludic.

Peste tot erau semnele și simbolurile bucuriei de a participa la un spectacol unic, la finalul căruia, chiar dacă nu aveau motive de bucurie, mii de oameni să aștepte în afara stadionului cerșind bilete folosite, pentru colecţie, ca să poată păstra un semn al faptului că acest eveniment rar a fost în orașul lor. Nu am crezut că nemţii se pot dezlănţui într-o mare de bucurie în alt moment decât Oktoberfest. Mii de englezi cântau pe străzile orașului, dar nimeni nu era deranjat de mândria și speranţa de victorie a englezilor. La o berărie, niște englezi vorbeau între ei: fraţilor, nemţii ăștia sunt așa de liniștiţi, că sunt în stare să ne lase chiar să-i batem și să nu spună nimic. Nu s-au lăsat bătuţi nemţii, dar am fost și eu șocat de modul în care aceștia se concentrau doar pe problema lor. Pregăteau spectacolul cu o minuţiozitate de ceasornicar și, în același timp, îi susţineau pe eroii lor, fără să le pese de adversari. Recepţionera de la hotel, o doamnă în vârstă, mi-a dat cea mai bună explicaţie: Domnule, pentru cei mai mulţi dintre noi, acest spectacol, la noi în oraș, se poate întâmpla doar o dată în viaţă. Am mai întrebat

dacă aici toţi oamenii sunt microbiști, fani adică, dar mi-a răspuns ușor indignată de neînţelegerea mea: nici vorbă, dar acesta este un eveniment deosebit pentru întreaga noastră ţară, băieţii noștri ar putea deveni campionii Europei, nu înţelegeţi. Ba înţelegeam, deci m-am abţinut să întreb dacă Ribery, Olici, Gomez sau jucătorii de culoare au purtat în copilărie pantaloni scurţi de piele, bocanci sau pălăriile cu pene bavareze.

Spectacolul magnific: inventatorii fotbalul contra inginerii lui. Nu puteam să-mi închipui ce s-ar putea întâmpla dacă bavarezii ar pierde această ocazie unică și, recunosc, mă uitam la suporterii englezi ca la niște victime. Fiul meu, de dimineaţă, mi-a adus o știre statistică, pe care nu o știam: nicio echipă care a jucat acasă Champions League nu a reușit să câștige. Mi-am adus aminte și eu de victoria Stelei din 1986, de la Sevilla, dar fusese mai demult și era un alt tip de competiţie atunci.

Nu mai povestesc ce s-a întâmplat pe teren, au scris, au vorbit, au arătat toate mediile din lume. Mi-a fost greu să mă uit la fotbalul în sine din cauza spectacolului din tribune. Nu eram pentru prima dată pe Allianz Arena, mai văzusem Bayern în Champions League, dar acum era altceva, era Marea Finală. Un spectacol de susţinere în care se întâlneau inventatorii fotbalului cu inginerii lui. Unii l-au inventat, ceilalţi l-au transformat într-o mașină aproape perfectă. Am stat undeva în dreptul liniei de mijloc și m-am temut că nu o să pot auzi perfect niciuna dintre galerii. M-am înșelat, actorii acestui spectacol simţeau că trebuie să-și interpreteze rolurile pe rând. Când începea să cânte tribuna lui

{ 78 }


{ 79 }


Chelsea, nemţii tăceau pentru câteva minute, își luau aer în piept pentru că urma repriza lor de spectacol. Tăceau englezii și toba germană dădea semnalul unei adevărate canonade care cutremura stadionul de parcă se prăbușea cerul. Niciodată cele două galerii nu s-au bruiat și nu au fluierat când „partenera de dialog” era în plin efort. Nu am crezut vreodată că este posibil un asemenea spectacol după ce zecile de mii de suporteri din galerii băuseră râuri de bere încă de dimineaţă și unii beau berea chiar în tribună.

Niciun jucător care a greșit nu era huiduit, după fiecare gest tribuna arunca o ploaie de aplauze peste covorul verde, iar jucătorii dădeau totul. În tot stadionul erau doar doi agitaţi: cei doi antrenori pe care, uneori, îi auzeai chiar de pe acoperișul tribunei.

Rezultatul se știe, nemţii au pierdut după ce au asediat reduta engleză timp de 120 de minute, au pierdut la lovituri de departajare, învinși parcă de un singur jucător, Didier Drogba. Până atunci mi s-a părut că loviturile de la 11 metri sunt nedrepte, sunt nepotrivite pentru o asemenea finală, dar un german din stânga mea m-a convins că jucătorii lor au pierdut pe drept, că acestea fac parte din meciul de fotbal. Era așa de supărat, vorbea încet, dar nicio clipă nu a dat vina pe soartă, pe arbitri sau pe jucătorii de la Bayern care au ratat trei lovituri de la 11 metri. Întâmplător, cel care a bătut ultimul lovitura de departajare, greșind ţinta, era eroul lor, marele blond, bavarezul Schweinsteiger. De câte ori mingea ajungea la el, un vuiet din tribună îl împingea parcă spre poartă ca un curent magic. În acel moment, marele Bastian mărea viteza și se arunca spre poarta engleză cu o determinare de samurai.

Statuile suferinţei. După ce Drogba a înscris ultima lovitură, jumătate din stadion a îngheţat. Pur și simplu, nu am auzit fluierături sau urlete, nu am văzut pe cineva care să-i oprească pe englezi în a se bucura. Am văzut oameni plângând discret, dar niciunii lamentându-se. Un copil de lângă mine plângea discret, parcă ascunzându-se de tatăl său, un bărbat care se uita pierdut spre inelul de sus care dădea spre cer. Era ca un fel de moarte, vine și gata. Nu ai unde să faci recurs, nu mai poţi spune nimic. Zeci de mii de oameni se uitau muţi la terenul pe care stăteau prăbușiţi jucătorii lui Bayern. Oamenii rămăseseră în poziţia în care i-a găsit șutul lui Drogba din plasa laterală, gestul final al înfrângerii lor și al prăbușirii marelui vis bavarez. O stranie senzaţie te cuprindea văzând o jumătate de stadion care freamătă și o jumătate care nu scoate niciun sunet.

Jucătorii londonezii se bucurau, veniseră chiar spre potcoava roșie a suporterilor bavarezi, dar parcă nimeni nu îi vedea. Când londonezii au ridicat cupa deasupra capului, mai erau încă mulţi bavarezi în tribună. Au aplaudat civilizat, nu am auzit pe nimeni să fluiere sau să huiduie. Au aplaudat, s-au uitat cu o curiozitate interesantă la cupa pe care o râvnesc de atâta vreme și parcă nu le venea să plece. Voiau parcă să se trezească dintr-un vis urât.

La înfrângere ești, totuși, singur. La mijlocul terenului jucătorii lui Bayern erau căzuţi, fiecare într-o altă poziţie. Fiecare suferind singur, unii în poziţia fătului, alţii cu faţa cufundată în iarbă, unii cu capetele în mâini. Publicul era acolo, suferea și el, dar nu am văzut nicio încurajare. Nu am întâlnit acea ipocrizie a publicului latin, prezentă și la noi

{ 80 }


{ 81 }


câteodată, teoretizată de George Copos, cu publicul care cântă chiar și atunci când echipa lor este condusă cu 3-0. Nu, publicul bavarez suferea la fel de mult ca și jucătorii, dar nu găsea că este potrivit să facă un spectacol ieftin de susţinere. El, publicul, a făcut tot ce a putut. Ei, jucătorii, erau învinșii și trăiau înfrângerea. Jucătorii au început să se ridice unii pe alţii, pe cei mai căzuţi îi sprijineau camarazii lor de după umeri. Am avut senzaţia unor răniţi care se întorc din război susţinuţi de cei mai valizi dintre ei. Marea galerie i-a lăsat să sufere, să se consoleze în lacrimi. O scandare poate i-ar fi întristat mai mult, aducându-le aminte mai tragic de șansa pierdută și de dezamăgirea unei întregi Germanii. Suferinţa era lăsată să se manifeste întreagă, înfrângerea era ca o cupă de cucută pe care trebuie s-o bei și de al cărei gust să-ţi aduci aminte pentru totdeauna, dar mai ales pe teren, atunci când va trebui să faci totul ca să te ferești de gustul ei, data viitoare.

Am părăsit stadionul într-o maree roșie, tăcută, care se mișca încet spre oraș. Parcă era un film mut, ceva ciudat parcă îi transformase pe oameni. Tristeţea era ca o pânză de păianjen în care se învelise fiecare, iar comunicarea nu mai era posibilă. Sau poate că nu mai era necesară. Mă uitam la oameni și am văzut cum cei care veniseră împreună comunicau doar strictul necesar și o făceau în șoaptă. Am călătorit o jumătate de oră într-un tren care ne ducea spre oraș, un tren plin de statui ale durerii, unde se auzea doar vocea sintetică de la megafoane, dar nimeni parcă nu asculta. Începusem să fiu curios la ce voi găsi în dimineaţa următoare, credeam că voi vedea un oraș devastat de bucuria englezilor și de drama nemţilor.

Dimineaţa următoare și catharsisul bavarez. Dimineaţa următoare nu am găsit dezastrul și descurajarea la care mă așteptam. Nu am găsit tricouri rupte și nici fulare aruncate. Mulţi bavarezi purtau tricourile și în prima zi după înfrângere, semn că sunt în continuare alături de echipă și week-end-ul acela erau pregătiţi să participe ca parte a unui spectacol grandios.

Fetele mergeau la biserică în costume populare ca la marile sărbători. Deja spre amiază suporterii încep să se adune în pieţe, nu sunt cu miile, dar sunt cu zecile. De data asta nu sunt gălăgioși ca și în ziua precedentă, dar se adună în jurul eroilor lor pentru a începe de la zero munca pentru viitoarele succese.

Ziarul Süddeutsche Zeitung, ce era destinat să fie distribuit în câteva sute de mii de exemplare gratuite, a fost distribuit pe străzi cu precizie nemţească, dar avea pe copertă imaginea înfrângerii și cuvântul dramă peste tot. În mijloc, nu lipsea posterul cu echipa lor dragă. Textele vorbeau despre drama și emoţia munchenezilor și parcă mai puţin despre circumstanţele pierderii meciului. Ca în tragedia antică, drama era un fenomen perfect integrat vieţii, nu vorbeau prea mult despre fotbal.

Fotbalul fusese doar o ocazie, o încercare, din multele încercări dramatice prin care trebuie să treacă o comunitate în istoria ei. Mi-am adus aminte de Aristotel, care vorbește de catharsis ca și despre o reacţie la dramă și care are o importantă valoare morală, căci educă prin faptul că eliberează sufletul ca efect al trăirii celor două afecte puternice: frică și mila.

{ 82 }


{ 83 }


Dar deja spre amiază comunitatea începea să se trezească din suferinţă și parcă vedeai cum eliberarea de suferinţă se realizează progresiv.

Într-o piaţă, un grup de suporteri îl omagiau pe Schweinsteiger, marele Bastian, cel care ratase lovitura decisivă. Făcuseră un zid al tăcerii, erau cu tricourile pe care era înscris numărul lui de joc. Erau îmbrăţișaţi ca și echipa Bayern de la centrul terenului, ca un fel de zid de sprijin pentru marele jucător. Se uitau la noi, trecătorii, și, din când în când, murmurau un cântec din care nici nu știu dacă era ceva de înţeles.

Dar cele mai impresionante erau grupurile de tineri care adunau fularele pline de lacrimile serii înfrângerii și le puneau pe străzi în formă de inimă. Din când în când, intrau în această inimă și cântau. Erau cântecele care le aduceau aminte de victoriile trecute. Unii scandau numele jucătorilor și ceilalţi ridicau mâinile spre cer, fluturându-le ca pe niște aripi care reînvaţă să zboare. Bavaria revenea la viaţă, speranţa renăștea, suferise o noapte cumplită, dar era o nouă zi și viaţa trebuia luată de la capăt.

Cultul eroilor lor revenea și am înţeles că de eroi ai nevoie și a doua zi, dacă nu sunt eroi de carton, dacă nu sunt doar eroi pentru o singură seară.

O lecţie de viaţă: a trăi înfrângerea. Am trăit tristeţea alături de prietenii mei germani și dezamăgirea mea a fost compensată doar de faptul că am primit o lecţie de viaţă și civilizaţie. Am fost bucuros mai ales că am fost acolo alături de fiul meu, care mi-a dat o grămadă de semne că a înţeles ceva din lecţia bavareză. L-am văzut cum își deschide ochii

mari de copil și se miră de multe dintre lucrurile pe care le-am povestit aici.

Am învăţat ceva despre cum se trăiește o înfrângere, despre dramă și umanitatea trăirii ei. Am văzut că un mare popor știe că înfrângerea nu este sfârșitul lumii și nici sfârșitul tuturor lucrurilor, ci o etapă, o parte a călătoriei. Bavarezii nu se uitau în sus să înjure, căci înţelegeau că Dumnezeu este tot acolo, deasupra, și la înfrângerea ta, ca și la victoriile în care i-ai mulţumit sau chiar ai uitat că există. Trebuie să înţelegi că viaţa nu este doar o sărbătoare cu sclipici, că înfrângerea este la fel de normală ca și victoria, oricât de tare ai suferi.

Am scris mai demult despre înfrângere și măreţia ei posibilă când echipa noastră feminină de handbal a pierdut o semifinală de campionat european. Acolo învăţasem ceva despre o înfrângere care ne redase demnitatea prin lupta teribilă împotriva unui public ostil și nesportiv. Aici, în Bavaria, am întâlnit o altă faţă a înfrângerii. Aici am întâlnit o înfrângere care nu se distingea prin măreţie, dar avea o mare umanitate, o infinită și tristă umanitate. Am înţeles aici că drama înfrângerii trebuie trăită puternic, fără falsificare, indiferent cât de mare este visul care ţi s-a năruit. Am înţeles că pot să fie umani în înfrângere, să bea cupa de cucută cu stoicism, în tăcere și singurătate, doar cei care au simţit și gustul victoriei, nu cei care sunt înfrânţii de profesie ai istoriei. Înfrânţii de profesie au teorii complicate despre destin și strâmbătatea sorţii, se cufundă în înfrângere cu indiferenţă, nu suferă mult, dar rămân înfrânţi pentru multă vreme pentru că nu mai au curajul să viseze din nou, începând din dimineaţa următoare,

{ 84 }


{ 85 }


la victorie. Am văzut cum renăștea Bavaria după o noapte de tragedie și am înţeles că acela care nu știe să guste înfrângerea nu va ști niciodată să se bucure cu adevărat de măreţia victoriei.

***

Am uitat să vă spun, am trăit toate acestea după ce, cu o noapte înainte, am fost martor pe Cluj Arena la tristeţea unui stadion care trăia o dramă la fel de intensă: nu reușise să oprească CFR să câștige titlul de campioană. Niciun comentariu, nicio comparaţie nu mai merită a fi făcute. Ca în filmele americane unde apare menţiunea: orice asemănare cu personaje sau întâmplări din viaţa (românească) reală este doar întâmplătoare. Poate doar gândul care mi-a venit când i-am văzut pe acei tineri care desenau inimi din fularele lui Bayern: cine nu iubește Germania mai are o șansă, poate să înceapă s-o respecte!

2012, 21 mai

nimeni, nimic, niciodată Cu sinceritate, despre noi și ceilalţi

Nu am avut niciodată ocazia să discut cu Florian Walter, deși a fost în Cluj trei ani. Ne-am salutat

de câteva ori pe avion, atât. Nu l-am invitat nici la gulaș, nu-mi place gulașul, prefer balmoșul, dar nici el nu m-a invitat vreodată la vreun meci de fotbal. Cu

toate astea, am citit interviul excelent al Adinei Oșan și sunt alături de el, în sensul că îl înţeleg destul de bine. Am simţit de multe ori același lucru, am și scris ceea ce patronul de la „U” simte pe bună dreptate. Dacă suntem sinceri, noi l-am păcălit pe acest om. Poate că și Domnia Sa a crezut că va descoperi un El Dorado la Cluj, dar dincolo de iluziile cu care a venit, a investit mulţi bani într-un proiect al comunităţii noastre. Spun proiectul nostru deși, dacă am fi exacţi, am accepta ideea că, prin privatizare, am putea vorbi despre „U” SRL sau „U” Cluj S.A. Fotbal Club „U” Cluj este o întreprindere privată și are acum un proprietar.

Din start, comunitatea clujeană a făcut un sacri-legiu când și-a eliminat „marea iubire” din costurile sociale. Ţin minte cum a renunţat Universi tatea „Babeș-Bolyai”, apoi îmi aduc aminte ce fericiţi erau administratorii din Primăria orașului că au scăpat de finanţarea lui „U” de la Consiliul Local și că au găsit fraierul. Am fost la un moment dat, după 1990, prezent într-un Consiliu de administraţie al „Universităţii” Cluj cu o propunere de organizare a clubului după modelul Real Madrid, Bayern München sau alte echipe mari, prin subscripţie publică și mai mulţi investitori privaţi. Nimeni nu spunea că nu e bine, toţi au tăcut îngrijoraţi, iar după ședinţă, un om mai în vârstă m-a tras deoparte și mi-a zis: nu vă chinuiţi, domnule profesor, ăștia nu sunt interesaţi de salvarea lui „U”, ăștia îl folosesc doar ca pe o vacă de muls, folosesc clubul doar pentru a face diferite șmecherii. Nu știu cât era de adevărat atunci, după aceea însă au fost destule scandaluri care confirmau asta. M-am oferit inclusiv să plătesc eu operatori de la Metro Media Transilvania să vândă acţiuni pentru „U” Cluj,

{ 86 }


{ 87 }


din casă în casă, să mergem la școli, la asociaţii de locatari, în companii sau societăţi comerciale private. Să aibă ocazia bunicii Clujului să lase moștenire nepoţilor acţiuni la „U”, ca semn al continuităţii și al apartenenţei la o comunitate de suflet. Evident, nu a interesat pe nimeni.

De la Banca Dacia Felix la Banca Transilvania și alte întreprinderi clujene, mulţi oameni de afaceri au încercat să ajute echipa, dar tentativele lor s-au lovit mereu de conduceri ale clubului care au făcut tot felul de matrapazlâcuri cu jucători, au înglodat clubul în datorii, căutând mereu bani fără să ofere performanţă sau vreo satisfacţie clujenilor. Unul dintre cei mai păcăliţi oameni este Walter, un om care, de la venire, a fost considerat un mitic care nu merită niciun respect. Evident, i s-au promis tot felul de lucruri, cum va face el afaceri în Cluj cu gunoaie, dar ceea ce nu știa omul atunci este faptul că pedeliștii de la putere nu împărţeau cu nimeni afacerile, iar el era competitor cu Silviu Prigoană.

De la început, bietul Walter a căutat doar compa-nia celor care l-au adus aici. Nici el nu a înţeles că orașul acesta, cu toată iubirea pentru „U”, nu se reduce la grupul de politicieni cu tricouri oranj. A intrat, fără să-și dea seama, într-un program cu importante rezonanţe electorale, care l-a poziţionat, e foarte adevărat, la putere, însă într-o situaţie de izolare. Cu siguranţă, în acea perioadă, dacă priveai de la București, Clujul părea un oraș doar portocaliu, exclusiv, 100% etc. Nu avea de unde să știe că atunci când ești la putere, dincolo de majoritatea politică pe care o ai, ești foarte izolat, mult mai izolat decât în opoziţie.

Mai este un lucru, pe care Walter l-a estimat greșit: a cumpărat o echipă de fotbal de la admi-nistraţia portocalie, nu a cumpărat un oraș întreg. A făcut o întreprindere privată, nu o fundaţie, iar o întreprindere privată, de regulă, nu primește sponsorizări. Nu a explicat niciodată public proiectul, nu a cerut ajutor legal și legitim, bazându-se pe apartenenţa la un proiect de spiritualitate comunitară. A făcut doar aluzii prin ziare la prietenii lui pedeliști care nu s-au ţinut de cuvânt. Dar ce nu aveai de unde să știi, prietene Walter, este că orașul acesta știe de sute de ani să se ferească de invadatorii care vin pe filieră politică, iar înţelegerea pe care aţi făcut-o era una de acest tip. Acest oraș își protejează sufletul de cotropitori politici: s-a ferit de comuniști, de peremiști, de pedeliști și se va feri și de useliști, dacă vreodată vor dori să ocupe cu nerușinare toate spaţiile, să nu lase pe nimeni să respire. Din momentul în care s-a construit stadionul și a fost adus Walter, toate festivităţile i-au exclus pe toţi care nu erau prietenii sau oamenii de casă ai șefului Consiliului Judeţean, marele mecena pe banii publici.

Din start, Domnule Walter, eu personal apreciez ce aţi făcut pentru Cluj prin susţinerea lui „U”, dar nimeni nu o să vă mulţumească pentru nimic. Dar ar trebui să mai știţi un lucru: sunt mulţi bucureșteni care fac o performanţă deosebită în Cluj, care au venit și nu au mai plecat, la universităţile de aici, în spitale, în întreprinderi și firme, dar ei nu au avut ghinionul Dumneavoastră la prieteni, în plus, până să-i invite cineva la gulaș, au muncit singuri, au suportat suspiciunea celorlalţi, au îndurat nedreptăţi,

{ 88 }


{ 89 }


dar până la urmă au învins, iar astăzi comunitatea se mândrește cu ei.

Dacă ne-am fi întâlnit înainte de a veni Dvs. la Cluj, v-aș fi povestit ce mi-a spus un prieten bucureștean care a stat o vreme la „Universitatea” Cluj. Miticul meu drag mi-a zis acum câţiva ani, referindu-se la conducerea „U” și la administraţia locală: Prietene, ăștia nu iubesc echipa, brandul sau ideea, iubesc mai mult suportul public al echipei, iubesc iubirea pentru „U”, posibilul impact electoral. Poate că nu este chiar așa, dar instrumentarea politică a unei asemenea întreprinderi nu este bună, politica ar trebui să se susţină prin proiectele pe care le face pentru oameni, nu prin căpușarea unei emoţii colective. Nu poţi lua în captivitate iubirea oamenilor pentru o idee, pentru un mod de identificare, iar o soluţie ar fi redarea echipei comunităţii neafiliate politic, oamenilor simpli, cei care din zece în zece ani construiesc și distrug majorităţi politice. Dar majorităţile politice vin și trec, iubirea pentru „U” trebuie să rămână. Dincolo de asta, administraţia a greșit în ultimii ani pentru că, privatizând echipa cuiva din afară, a îndepărtat echipa de comunitatea clujeană. A demonstrat că spiritul lui „U” este doar o poveste bună de spus în campanie pentru reprezentanţii politici ai partidelor.

Dar nu asta este problema principală. În supărarea sa, Florian Walter a spus câteva lucruri importante despre noi, chiar dacă îngroșate de necaz. Suspiciunile legate de trădare și de orice altceva ce poate fi închipuit ca fiind rău sunt o caracteristică importantă a noastră. În această cetate a urii, de peste douăzeci de ani, politicienii se justifică în spaţiul public prin asmuţirea unei părţi

a comunităţii împotriva alteia. Suntem o cetate a suspiciunii reciproce, nu orașul comoară, cum ne place să spunem. Majoritatea curentelor culturale, politice sau sociale se bazează pe conflict, teamă, ură sau suspiciune. S-a speculat teama de unguri, apoi au venit portocaliii și au exacerbat spaima de comunism și de moștenitorii lui. Ura dintre „U” și CFR, pentru conflictul între galerii, este mereu reiterată ca fiind un fel de război sfânt, naţional, un fel de datorie faţă de istoria noastră plină de suferinţe. Mereu se aduce în faţă trecutul, nu vorbim decât rar despre prezent și niciodată despre viitor. Am văzut în tribuna Cluj Arena sute de copii și adolescenţi strigând cu ură lozinci împotriva adversarilor, cu feţe schimonosite de emoţie negativă, uitând chiar de spectacolul de pe teren. E normal să ne educăm copiii pentru un viitor al unei comunităţi divizate unde ura, nu iubirea, este principalul liant al grupurilor? Calificativul de „trădător” vine din faptul că aici toată lumea are un inamic, un dușman sau mai mulţi, pe care dă vina pentru toate eșecurile. Aici, până și Walter este un pic clujean: se plânge că totul este făcut pentru CFR, că nu poate lupta cu CFR. Dar același lucru declară și Árpád Pászkány, și el spune că nu este normal ca CFR să fie exclusă de pe noul stadion al orașului, că „Universitatea” este privilegiată etc. Pászkány este și el mirat pentru că a investit zeci de milioane de euro și a dus numele Clujului în Champions League, dar în schimb primește doar înjurături din partea multor clujeni pentru o vină imaginară.

Walter spune că nu putem susţine ca și comunitate două echipe de fotbal. Nu este adevărat, noi nu putem susţine nici măcar una. De „U” ne-am

{ 90 }


{ 91 }


scăpat cu bucurie când a fost adus Walter, iar CFR este susţinută de Árpád Pászkány și punct. Nici „U” și nici CFR nu sunt sprijinite de alţi oameni de afaceri clujeni. De oamenii care au făcut bani aici, de cei care au privatizat întreprinderile Clujului și beneficiază acum de consumul din această comunitate. Da, cei mai mulţi oameni de afaceri au fost descriși corect de către Walter: se bucură de conturile de afară și nimic mai mult. Un prieten s-a chinuit cu echipa de handbal a „Universităţii”, o femeie mai tare ca zece bărbaţi se chinuie să susţină o mare echipă de handbal feminin, vicecampioana României, „U” Jolidon. Nimeni nu sprijină, toată lumea întoarce spatele celui care încearcă să facă un proiect comunitar. Până la urmă, tuturor le găsim defecte, unul e ungur, altul e mitic, altul vine din cine știe ce loc sau are nu știu ce păcate. Dar noi, clujenii, imaculaţii, patrioţii, noi unde suntem când comunitatea cere ceva de la noi? Mergem cu sutele la protocolul de la stadion și suntem excelenţi consumatori. Dacă cineva face o licitaţie caritabilă la Cluj-Napoca, trece prin cele mai penibile momente din viaţa lui, marii clujeni fug ca dracu’ de tămâie să-i ajute pe cei aflaţi în nevoie.

Una dintre concluziile lui Walter poate să ne preocupe serios: oare avem motive să-l contrazicem când spune că la Cluj nu este iubit sportul? Aparent, ce spune el se bazează pe o experienţă de trei ani și a plătit cu bani grei această cunoaștere la care a ajuns, deci ar putea avea dreptate. Totuși, cred că exagerează, clujenii iubesc sportul, dar nu sunt obișnuiţi să intre în reţele de solidaritate. Cred că este vorba de o iubire afectată de autism și egoism. Elita clujeană, căci despre ea vorbim, comunitatea

exprimându-se prin lideri, s-a obișnuit să nu plătească costuri. Totul li se cuvine, ar dori să primească totul de la comunitate, dar să nu-i coste nimic. Dacă „șepcile roșii” ar fi cu adevărat o echipă iubită, atunci comunitatea oamenilor de afaceri ar găsi soluţii de a finanţa echipa. A finanţa o asemenea întreprindere de suflet este similar cu a iubi comunitatea și a da ceva în schimb comunităţii în care trăiești. Același lucru se întâmplă și cu orice act cultural și cu alte componente ale activităţii comunitare. Problema elitei oamenilor de afaceri este una vitală și cred că trebuie o discuţie și la Cluj. Sau rămânem la ipocrizii ca Balul Operei, în care ne afișăm în toalete occidentale și ne premiem între noi, pe găști, pe bisericuţe.

Pe de altă parte, nu putem spune că suntem mari iubitori de sport sau artă dacă, într-un oraș cu atât de mulţi miliardari, sunt puţini cei care sprijină comunitatea. Fotbalul este profesionist acum și era normal să găsim forme de management după modelul privat al unei afaceri. Dar „Universitatea”, dacă ne tot batem în piept cu iubirea faţă de echipă, nu este un simplu S.R.L. și nici un oarecare S.A. Trebuie căutată o formă prin care să existe un control public asupra clubului, transparenţă, și atunci, evident, poate ar apărea și o responsabilitate colectivă.

Dar interviul lui Walter, dincolo de stridenţele sudiste, are meritul că este fructul unei distanţări pe care numai călătorul străin o poate avea. Multe lucruri sunt așa, le-am simţit și noi, altele sunt nemulţumiri de precupeţ. Totuși, Domnule Walter, în acest interviu am găsit trei cuvinte pentru care, dacă vei fi obligat să treci prin Cluj, în drum spre Bistriţa, după ce se va surpa definitiv centura lui Boc

{ 92 }


{ 93 }


de la Vâlcele, te invit să treci pe la mine pe acasă, unde pot face cinste cu o slană și o pălincă, produse la Salva de tata și de cumnatul meu. Cuvintele spuse chiar în această sintagmă, înșirate unul după altul, ca o metaforă a deznădejdii, sunt următoarele: nimeni, nimic, niciodată. Multe dintre alegaţiile despre caracterul sau coloana vertebrală a clujenilor sunt urmarea unei supărări pe care putem s-o înţelegem, dar aceste cuvinte sunt un diagnostic perfect pentru relaţia celor mai mulţi dintre noi cu comunitatea clujeană. Sunt un șirag al tristeţii, mai potrivit pentru sloganul unui brand care încă nu are cui să-i fie etichetă, deoarece comunitatea noastră, în sensul originar de communitas, este încă un lucru care așteaptă a se naște.

2012, 27 mai

voi jucaţi ca să trăim, noi cântăm să nu murim!

Luni seara, o problemă neașteptată m-a împins spre București, chiar dacă îmi promisesem să

rămân acasă pentru meciul dintre „Universitatea” și Steaua. Nu aveam speranţa vreunei mari victorii, dar mi-era dor de copiii de 9 sau 10 ani cu fulare alb-negre la gât. Pe parcursul meciului, un amic mă ţinea la curent prin sms-uri, dar mereu îmi dădea doar vești proaste până ce, la un moment dat, destul de supărat, m-a anunţat că totul e pierdut, că meciul e

întrerupt, iar „U” va pierde. Am înţeles și nu l-am mai bătut la cap.

Ajuns acasă, am căutat în comunitatea mea de facebook-iști și am găsit o poză cu galeria, care, printr-un fum gros, afișase un banner cu un mesaj pe care l-am deslușit cu greu: Voi jucaţi ca să trăim, noi cântăm să nu murim. Nu mi-a venit să cred că un mesaj ca acesta ar putea trece neobservat. M-am repezit pe site-urile ziarelor și redacţiilor de sport, dar toată lumea consemna sec: pe o pânză întinsă la galerie era mesajul... Atât și nimic mai mult. Ca și cum galeria ar fi scris acolo „vrem victorie”. Nici amicul meu nu văzuse nimic, nici jurnaliștii nu încercau să descifreze acest mesaj. Probabil că nici jucătorii sau oficialii nu au înţeles mare lucru, dar asta poate fi doar o speculaţie.

Faptul că nimeni nu a reacţionat la acest mesaj este ușor de înţeles doar dacă ne raportăm la lipsa noastră, mai recentă, de sensibilitate la mesajele și gândurile celorlalţi, la centrarea excesivă pe interesul egoist și la o tot mai accentuată închidere în sinele nostru. Cum naiba să vezi doar o „pânză întinsă la peluză” când acea pânză întinsă era purtătoarea unei sfâșietoare declaraţii existenţiale, o declaraţie care depășea cu mult tribuna și spaţiul acela îngust al stadionului?

Voi jucaţi ca să trăim, noi cântăm să nu murim. Galeria lui „U” nu-și ceartă jucătorii, ei le înţeleg neputinţa. Jucătorii sunt priviţi cu îngăduinţa cu care doar iubirea te poate împinge a-l înţelege pe celălalt. Trăiesc pentru voi, voi sunteţi raţiunea mea de a fi, dar asta nu ajunge! Pentru ca viaţa să fie adevărată, este nevoie și de mine. Este nevoie și de

{ 94 }


{ 95 }


cântecul meu ca să supravieţuiesc. Ceea ce îmi oferi tu nu este chiar viaţa completă, este mai degrabă înfrângere și umilinţă. Dar eu sunt un supravieţuitor, înving moartea, doar prin marea mea iubire pentru tine, cea care mă salvează dincolo de rezultatele de pe tabela de marcaj.

Strigătul mut, desenat pe pânza imensă de la peluză, este o mare declaraţie de om. O declaraţie de iubire, omenească și tristă. Căutam adevărata viaţă, victoria, dar voi nu ne puteţi oferi asta și ne salvăm prin faptul că suntem împreună și cântecul nostru ţine loc de victorie! Cântecul nostru învinge marasmul și ascunde lacrimile de tristeţe. Ne avem unii pe alţii, în iubirea noastră comună pentru Cluj, și asta e adevărata victorie în faţa morţii. Iubirea noastră pentru oraș și pentru „U” nu este condiţionată de victorie, este una a luptei pe care ar trebui s-o ducem împreună.

Voi jucaţi ca să trăim, noi cântăm să nu murim. A trăi nu este o afacere solitară, viaţa unei comunităţi înseamnă a vieţui împreună, a merge alături, cântecul galeriei este cea mai bună metaforă a vieţii sociale, a unui sens descoperit în comun și a slujirii unor valori. Cântecul galeriei este ecoul pierdut și niciodată regăsit al unei colectivităţi care a murit, ori poate că nu a existat niciodată, decât în visul nostru. Cântecul unde vocile bărbaţilor maturi se împletesc cu cele ale tinerilor, adolescenţilor și chiar ale copiilor este un memento pentru o colectivitate aflată în derivă, unde oamenii au uitat să se mai adune pentru un scop comun, unde, cum spunea părintele Bartolomeu, a crescut iarbă pe cărările care ne legau casele unele de altele.

Voi jucaţi ca să trăim, noi cântăm să nu murim. Niciodată nu am simţit mai rece ploaia Bucureștiului prin care m-am încăpăţânat să rătăcesc. Era prima dată când copiii galeriei clujene vorbeau despre moarte și le spuneau jucătorilor un lucru pe care ei nu o să-l înţeleagă vreodată, căci au crescut prin cantonament și vestiare, departe de lumea cea adevărată. Ei le spuneau jucătorilor, cu discreţie, că sunt necesari, dar că mai e mult până să le ofere bucuria victoriei care te face să uiţi, măcar pentru câteva clipe, că ești muritor și totul este vânare de vânt. Fotbalul poate să învingă moartea, dar nu prin victoriile de pe tabela de marcaj, ci doar prin sentimentul unirii și trăirii comune, al luptei pentru un scop, atins sau nu. Trăim datorită vouă, le spun ei fotbaliștilor, dar salvarea noastră de la rutină și de moartea lentă o facem doar prin gestul unirii în solidaritate, credinţa în valori și iubirea mai tare ca moartea. Văzând consemnările seci ale jurnaliștilor despre pânza de la peluză, mi-am adus aminte de versurile din Cântarea Cântărilor: și iubirea este steagul ridicat peste mine. Da, poate că și steagul este o pânză, dar cei care văd o pânză în loc de steag sunt doar cei care nu participă la viaţa acelei comunităţi, străinii.

Voi jucaţi ca să trăim, noi cântăm să nu murim. O galerie care vorbește despre cum se învinge moartea prin iubire și solidaritate nu este o echipă de golani, chiar dacă uneori ei se bat cu forţele de ordine, aruncă petarde în teren sau sar gardul ca să-i vadă pe unii cum le tremură chiloţii. I-am admirat de multe ori pentru mesajele frumoase, ultimative sau poetice: Viaţa asta ţin cu „U” sau Mamă, te iubesc, dar nu ca pe „U”, dar mesajul din seara asta rece de

{ 96 }


{ 97 }


februarie este dincolo de fotbal. Dacă aș fi fost în teren (știu că în viaţa asta nu se mai poate, dar poate îmi iese în viaţa viitoare) și aș fi văzut uriașul steag al tristeţii și bucuriei de a fi clujean, aș fi preferat să mor pe teren decât să ies învins. Dacă aș fi fost în vreo funcţie importantă și aș fi vândut brandul „Universitatea” Cluj, acest strigăt mut m-ar împins să plec de rușine cât văd cu ochii, undeva departe de ochii plânși ai acestor copii ai Clujului.

Voi jucaţi ca să trăim, noi cântăm să nu murim. M-am trezit dimineaţa cu imaginea unui stadion împietrit de umilinţa înfrângerii, dar mai ales împietrit de lipsa pasiunii jucătorilor pentru a da totul pe teren, totul pentru a câștiga, pentru a aduce o victorie care ar face orașul să trăiască în bucurie și sărbătoare. Prin fumul de petarde am visat că ardeau literele cu care era scris acest trist vers, parcă venit din Maramureșul cântecului acela nefiresc de trist, cântat cu vocea lui nelumească de Grigore Leșe, Nui lumină nicări/ or murit tăţi oamenii.

M-am gândit să-mi sun toţi prietenii, deși știu că am puţine șanse de succes, să le spun că am avut revelaţia că, împotriva tuturor evidenţelor, Clujul poate să renască, să redevină o comunitate vie. Am și vorbit apoi cu câţiva cărora le-am adus aminte că acolo, în peluzele de la „U”, se află copiii noștri și nepoţii noștri, iar nouă nu ne pasă că ei iubesc, cântă și speră la o victorie și la un viitor construit pentru oameni, nu pentru PIB, Europa sau statistici. Dacă acești copii ne spun cum se învinge moartea, ei care sunt atât de departe de ea, atunci este cazul să ne trezim și să nu lăsăm această mare iubire să se stingă pentru că unii caută să tranzacţioneze asta

electoral sau bișniţărește. Și mi-am mai promis ceva în acea noapte de nesomn, departe de casă, anume faptul că niciodată n-o să mai cred că Cluj Arena ar fi trebuit construit undeva la marginea orașului, cu parcări și alte funcţiuni urbane, ca la München sau în alte locuri. Nu, stadionul acesta trebuia să fie făcut în mijlocul orașului, acolo unde este. Pentru că acesta nu este doar un stadion, este un templu, este un loc sacru, și acestea trebuie să rămână în centrul comunităţii. Aici este îngropată inima unui oraș mort, care poate se va trezi într-o zi. Aici, tribunele, goale sau pline, trebuie să fie un memento pentru nevoia că trebuie să ne unim toţi oamenii vii și cei care mai cred că merită să luptăm împotriva egoismului, a sărăciei și a intereselor meschine care ne împiedică să fim o comunitate.

Voi jucaţi ca să trăim, noi cântăm să nu murim. Merită să ne aducem aminte, de câte ori trecem pe-acolo, de strigătul mut al copiilor de la „U”, acela că murim doar atunci când nu mai iubim, când nu mai avem nimic sfânt, când ţintim mai mult banul decât bucuria simplă și, nepăsători, îi lăsăm pe hoţii de simboluri din înalta societate să iasă în faţă și să ne conducă vieţile. Acest stadion trebuie să ne aducă aminte de acum încolo că, dincolo de orice înfrângere, iubirea este marea victorie împotriva morţii și glasurile unite în imnul bărbătesc „Slavă ţie, studenţie” alungă moartea și pot ajuta la reclădirea unei excepţionalităţi pe care România și Transilvania o așteaptă.

2013, 26 februarie

{ 98 }


{ 99 }


de ce nu moare „U” Cluj?Câteva gânduri vesele și triste

despre oameni și furnici

Am venit acasă cu o zi mai devreme de la București pentru că Pilu, prietenul meu, mă

invitase la un moment special, creat de Asociaţia „Șepcile Roșii 1919”. Era lansarea ediţiei a doua a cărţii lui Ioan Chirilă, Șepcile Roșii. O carte pe care am ţinut-o toată copilăria în raftul de cărţi al tatei lângă romanele din colecţia Secolul XX. Nu știu de ce nu am mutat-o niciodată de acolo, deși la un moment dat se înfiripase și un raft cu cărţi despre sport. Nu m-a mirat că era atâta lume la lansare și nici că, în sală, era prezentă o combinaţie de copii, părinţi și bunici. Dar am fost șocat de eleganţa membrilor Asociaţiei și de construcţia semiotică a evenimentului. Nu era niciun fel de spectacol, cum se face de regulă, ci mai degrabă un ritual. Vreo 10-15 bărbaţi încă tineri, îmbrăcaţi în impecabile costume negre, cu cămăși albe și cravată, cu o șepcuţă roșie la rever, șepcuţă ce părea o flacără ce arde continuu, erau păzitorii unui ritual sacru în care vocile veneau din suflet, amintirile erau povestite scurt și concis, bărbătește. Nimic nu părea artificial, nimic pregătit, ai fi putut să simţi tot ceea ce se întâmplă chiar dacă ai fi închis ochii. Parcă era un rit de trecere, un ritual de iniţiere pentru sutele de copii și tineri din sală. Nimeni nu se hlizea la camerele de luat vederi sau la fotografi, maeștrii de ceremonii erau gravi și vocea lor trăda o emoţie pe care bărbaţii și-o înfrânează, dar nu o pot ascunde.

Asociaţia „Șepcile Roșii 1919” ne-a oferit o seară de reflecţie, mai mult gravă decât festivă. Nimic ludic, parcă totul făcea parte dintr-un ritual tragic și educativ prin substanţa lui gravă. Într-o mapă de prezentare, făcută probabil doar pentru că așa trebuie, acești cavaleri ai mesei rotunde se prezintă în doar câteva propoziţii simple, rostogolite firesc, ca niște pietricele într-un aranjament zen.

Suntem o mână de oameni. Unii simpli, alţii sofisticaţi. Unii cu studii, alţii fără. Tineri şi bătrâni, muncitori şi antreprenori. Elevi şi profesori. Români, unguri sau nemţi. Şi ALBI, şi NEGRI. Suntem ALB-NEGRI. Dar este ceva care ne leagă mai presus de puterea de înţelegere. Este cel mai bun lucru de pe pământ: IDEEA!

În textul lor lapidar au pus cu modestie și discreţie, la final, lista valorilor în care cred și pe care caută să le slujească: Fidelitate. Onoare. Respect. Tradiţie. Toate cu literă mare, fiecare despărţită de cealaltă, ca niște monumente ce reiterează elementele unei culturi a convieţuirii tot mai uitate.

Am cântat din nou „Gaudeamus”, după ceva vreme de când lipsesc de la festivitatea finală de absolvire a studenţilor mei, și „Slavă ţie, studenţie”. Mi s-au umezit ochii în mai multe rânduri, dar am încercat să maschez asta cât am putut de bine, deși am avut sentimentul că doi puști m-au văzut. Nu au râs de mine și nu m-au arătat cu degetul la ieșire. Probabil că ei știu mai bine să facă diferenţa între roboţi și oameni, ei încă nu au învăţat să se falsifice, să ascundă umanitatea și să exhibe agresivitatea și egoismul de luptă.

{ 100 }


{ 101 }


Șepcile roșii, cu ţinutele lor serioase, cu o flacără roșie deasupra inimii, umblau pe acolo, se fereau de camere, organizau, ajutau, nu luau microfonul să vorbească. Un rol interesant de martori parcă acţionând în transă, în oficierea unui ritual sacru, rol pe care l-am înţeles mai spre final, când am văzut că ei se ocupau de bătrânii uiști și de copiii de toate vârstele, mulţi juniori la echipele de fotbal pitice ale „Universităţii”. Era parcă un instinct, să-i lege pe copii de imaginea lui Remus Câmpeanu, Filip Lăzăreanu, Nicolae Szoboszlay. Să-i atingă, să nu uite, să ducă mai departe. O bucurie în plus a fost să-l regăsesc acolo, unde trebuia, adică unde bătea inima cetăţii în acel moment, pe Părintele Andrei Andreicuţ. Cu vorba lui caldă și cu sufletul afară, le-a vorbit tuturor ca „atlet al lui Hristos” despre sport și disciplină, despre antrenarea sufletului și raţiunii.

Multă vreme m-am întrebat de ce galeria lui „U”, cea mai inteligentă galerie izvorâtoare de texte memorabile și chiar avangardiste, vorbește despre moarte și repetă, din când în când, ca o incantaţie, „U” Cluj nu moare. Uneori am crezut că e o exagerare, că este poate un strigăt de luptă, cum a apărut la început ceea ce astăzi numim în publicitate „slogan”. Ritualul acesta, de a-i amesteca pe copii cu bunicii lor de la „U”, mi-a întărit ideea de instinct de conservare și transmitere din generaţie în generaţie a unei știinţe sau a unui simţământ secret. „U” Cluj nu moare pentru că a devenit un mecanism de apărare al unor oameni care păstrează focul sacru, stau de pază să nu se stingă flăcăruia roșie. Românii din acest oraș nu au avut pe cine se baza și au căutat mereu simbolul care unește și care le dă sentimentul

acela al forţei colective, acel „împreună” pe care bărbaţii îl simt la pericol. Acești oameni se uită în jur și-i caută din ochi pe conducători. Unde este elita, se întreabă ei, unde sunt cei care trebuie să sprijine din preaplinul existenţei lor niște instituţii ale identităţii colective? Cine suntem, se întreabă clujenii, spre ce ne îndreptăm? Ce cântece vor cânta copiii noștri și ce icoane vor săruta?

Am înţeles că subiectul nu este echipa de fotbal, de fapt fanii lui „U” vor să spună că Clujul nu moare și încearcă prin aceasta să-i trezească pe toţi care cred că viaţa socială este gratis și nu trebuie să dai nimic înapoi, nici celor de jos, nici celui de sus, în timp ce încerci să te folosești de ea ca de o cârpă de lustruit pantofii de lac cu care te afișezi la Balul Operei sau la alte ocazii cu covor roșu.

Comunităţile puternice sunt cele unde și cei din vârful piramidei, și cei de la bază, amărâţii pe care se lasă marea greutate, participă la lucrarea comună. Ajuns acasă, am găsit statistica de mai jos:

Cei 31 de clujeni incluşi în Topul „Forbes 500 Miliardari” au o avere cumulată de cinci ori mai mare decât bugetul pe anul acesta al municipiului Cluj-Napoca. Astfel, averile lor cumulate se situează între 1.129 şi 1.174 de milioane de euro, în timp ce bugetul Clujului pe 2009 este de numai 222 de milioane de euro.

M-am gândit imediat că, dacă fiecare dintre acești oameni înstăriţi ar da pentru comunitate o contribuţie micuţă, de 0,3% sau 0,5% din avere, am putea avea o

{ 102 }


{ 103 }


viaţă sportivă și culturală cum nu s-a mai văzut. Dar nu putem cere aproape nimic, nimănui. Proprietatea este sfântă în societatea noastră capitalistă și, vorba lui Relu Tămaș, probabil ca „și bogat îi greu”.

Recitesc textul și văd că am uitat să scriu despre furnici, deși am scris în titlu… Da, îmi aduc aminte ce am vrut să spun, am vrut să povestesc la început ceva despre solidaritatea la furnici.

„Furnicile ţesătoare, ca grup, pot realiza misiuni pe care un individ singur nu le-ar finaliza niciodată. Modul în care își construiesc ele adăpostul este o adevărată minune a naturii. Mușuroiul lor este format din frunze dublate și cusute între ele. Cum reușesc furnicile? Mai întâi, își aleg o ramură solidă. Se plimbă pe ea și încep să tragă frunzele de capete și de margini.

Când o furnică a reușit să îndoaie o parte a frunzei, furnicile din apropierea ei aleargă să o ajute. Dacă o frunză este mai lată decât furnica, lucrătoarele formează «punţi vii» între punctele pe care vor să le unească. Altele se ridică spre ele și trag până când reușesc să unească marginile frunzei.

Ele își menţin poziţia cu picioarele și cu maxilarele, până când alte furnici merg la mușuroaiele existente și se întorc cu larve dezvoltate. Ca și cum ar mătura, lucrătoarele mișcă larvele înainte și înapoi, în locul unde sunt unite frunzele. Larvele secretă fire de mătase, care «cos» între ele frunzele. Mii de asemenea «cusături» solide creează o construcţie rezistentă, perfectă. Mușuroiul este gata, cu tot cu intrările circulare și galeriile exterioare.”

Ce am vrut să spun? Nimic, dragii mei conce-tăţeni! Poate doar că orașul nostru nu este, sigur, un mușuroi de furnici. Vorba filmelor americane, „orice asemănare cu personaje din realitate este pur întâmplătoare”. Sau s-o zic pe aia dreaptă: „U” Cluj nu moare pentru că este o idee, iar ideile nu mor niciodată.

Dar ce treabă au furnicile? „U” Cluj nu moare și pentru că din orașul acesta

încă nu au dispărut furnicile. Mulţumesc pentru seara minunată, cavaleri ai mesei în formă de „U”!

2013, 19 aprilie

Transilvania – un deficit al sentimentului de apartenenţă politică

Din nou Transilvania a determinat ceva, în sensul că a boicotat referendumul USL. Referendumul

ar fi fost validat dacă ardelenii și bănăţenii ar fi mers la vot măcar la nivelul mediei naţionale. Aproape 4 milioane de ardeleni au lipsit de la vot duminică, 29 iulie. Politicienii vor da tot felul de explicaţii, ba că este vina UDMR sau a ungurilor cei răi, ba că este boicotul PDL. Sigur, toate acestea au avut o influenţă, dar nu explică faptul că, de multă vreme, proiectele de la București sunt torpilate constant de votul din Transilvania. Năstase a pierdut în Transilvania, Geoană tot în Transilvania și-a

{ 104 }


{ 105 }


rupt gâtul, iar referendumul a eșuat tot din cauza prezenţei mici din Transilvania și Banat, ţinând cont de ponderea mare pe care această regiune o deţine din totalul populaţiei României. Cei care vor spune că Transilvania este pedelistă greșesc, deoarece, la ultimele alegeri locale, PDL a avut o pierdere masivă în Transilvania. Practic, dezastrul PDL de la alegerile locale a fost provocat de faptul că Transilvania a lăsat din braţe partidul lui Traian Băsescu. Chiar votul împotriva lui Traian Băsescu de la acest referendum arată că Transilvania a depășit faza de „portocaliu”.

De unde vine acest refuz al ardelenilor de a accepta proiectul politic care câștigă majoritatea în București, Moldova, Muntenia sau Dobrogea nu este însă nicio enigmă. Factorul cel mai important este tratamentul Bucureștiului faţă de aceste zone ale ţării. M-am săturat să spun că Transilvania și Banatul sunt ţinuturi care ar merita o atenţie specială din partea partidelor și politicienilor de la București. Nu au nevoie de privilegii, au nevoie de programe politice și chiar de programe de dezvoltare diferite, adaptate oamenilor de aici, culturii comunitare diferite. La un moment dat, împreună cu Ioan Rus și Vasile Pușcaș, reușisem să-i convingem pe colegii din PSD că este nevoie de un program politic pentru Transilvania și Banat, dar Mircea Geoană a fost furat repede de peisajul dâmboviţean și nu a mai acceptat proiectul. Nu ajunge ca politicienii să organizeze mitinguri electorale sau vizite de lucru, trebuie și altceva.

Paradoxal, cu toate că este o comunitate multi-etnică, în Transilvania campaniile electorale nu ajung la paroxismul din alte zone. Mai puţină violenţă de limbaj, mai puţină ură. De multe ori, filialele centrale

Sursa: Institutul Român pentru Evaluare și Strategie (IRES)

{ 106 }


{ 107 }


se plâng de lipsa de combativitate a activiștilor ardeleni, dar nu au dreptate, ardelenii respectă mai mult regulile, se angrenează mai greu în lupte de tipul totul sau nimic. Apartenenţa la partide este, în această regiune, interiorizată diferit, mai mult civic, mai puţin la nivel personal.

O cerere generică a comunităţilor din Transilvania este cererea de libertăţi, în timp ce electoratul din celelalte zone ale ţării este centrat pe cererea de bunuri, valori, investiţii. Cererea de libertăţi pentru comunităţile din Transilvania este valabilă și pentru români, nu doar pentru maghiari. Descentralizarea și deconcentrarea s-au blocat de câţiva ani ori sunt puse în practică în mod aberant. Ardelenii ar vrea să poată dispune mai direct de resursele lor. De exemplu, nu cred că un spital dintr-un oraș mic sau o școală trebuie desfiinţate de ministerele de resort, ardelenii ar dori să hotărască singuri, să poată să-și aloce singuri resurse pentru aceste lucruri.

De asemenea, comunităţile din Transilvania par mai conștiente de scopurile comune, de interesul de grup. Polarizarea politică nu este atât de mare ca și în București, de aceea nici PDL și nici PSD, partidele mai mari, nu reușesc să piloteze total, mecanic, electoratul la vot. Votantul PDL sau cel USL nu este atât de dependent de primari sau de consilieri locali, încât să poată fi dus la vot sau oprit în a merge la urne ca turma, aici cetăţeanul are un pic mai multă autonomie. Chiar și cumpărarea votului este o practică valabilă mai ales în comunităţile marginale, defavorizate.

Autostrada Transilvania ar fi putut fi un proiect care să crească atașamentul ardelenilor faţă de

București și politica centrală, dar ritmul de cons-trucţie arată în fiecare zi ardelenilor că ei nu contează, sunt mai importante autostrăzile care-i duc vara pe bucureșteni la mare.

Dar cel mai important element al explicaţiei este existenţa unei probleme de identitate politică. În Transilvania avem un deficit al sentimentului de apartenenţă la politica centrală, la România politică, nu la România. Din fericire, sentimentul de apartenenţă la România este mai puternic decât oriunde în ţară.

Când 4 milioane de ardeleni și bănăţeni nu vin la vot, cred că ar trebui ca politicienii de la București să se gândească bine la ce soluţii au pentru ei.

2012, 30 iulie

împiedicaţi în steaguri(cu o pseudo-propunere legislativă)

Mă trezesc dimineaţa și deschid calculatorul, dar mă întâmpină un news alert: scandalul

steagurilor secuiești continuă! Mă gândesc că am păţit ca personajul lui Caragiale, are loc un război și „noi dormim, Domnule”. Cea mai nouă știre îmi spune că poliţia din Târgu-Mureș a oprit nouă tineri (o grupă de infanterie) care urcau spre pădurea de pe Platoul Cornești cu steaguri secuiești și maghiare.

{ 108 }


{ 109 }


Recitesc ce a fost ieri, fiindcă, având treabă, am făcut crima de a nu mă uita la televizor. Aflu că autorităţile române și cele ungare s-au ameninţat reciproc cu măsuri diplomatice. Ministrul de externe maghiar și-a dat cu părerea în legătură cu agresiuni simbolice la adresa secuilor, iar noi am reacţionat. Cel mai tare a fost însă ambasadorul Ungariei (un om pe care-l cunoșteam ca ponderat și normal la cap), care era de serviciu la drapelul secuiesc în timp ce László Tőkés era plecat la Bruxelles, și care ne-a dat indicaţii despre cum ar trebui să schimbăm Constituţia. O singură lumină în tot acest scandal: un jurnalist ploieștean scrie pe un blog o postare scurtă și deșteaptă intitulată „Scandalul steagurilor secuiești explicat ploieștenilor”. Simplu și clar, în câteva rânduri, Bogdan Stoica explică faptul că steagul secuiesc nu e steag de-al unui stat străin, iar în legislaţie are statut egal cu steagul echipei lupilor galbeni, Petrolul. Dacă merg cu fiul meu pe Cluj Arena cu steagul alb-negru și șapca roșie de la „U” Cluj, pot produce o ilegalitate. Chiar așa, de când este stat Ţinutul secuilor? Dacă nu, atunci de ce nu schimbăm legislaţia să nu mai lăsam pe teritoriul sfânt al patriei niciun simbol străin, niciun drapel, nicio stemă?

Agenţiile de presă vin cu un breaking news tulburător: imagini incredibile cu Băsescu și Premierul Ungariei. Mă cutremur și deschid fișierul cu răsuflarea tăiată, într-adevăr, Președintele României face un gest incalificabil, râde cu Victor Orban. În loc să-i dea un cap în gură marinăresc ungurului, Traian Băsescu discută cu el. Naţiunea împietrită privește cele două poze și unii vor să-și facă sepuku în semn de protest și neputinţă, dar în România nu sunt scule

potrivite pentru asta și naţiunea renunţă, înlocuind sabia scurtă cu bere de 2,5 litri la pet și niște mici.

Politicienii români spun că o vor întreba pe coana mare, Europa, ce părere are, dar ungurii nu se lasă mai prejos: se vor plânge de încălcarea dreptului minorităţilor de a da cu scârţ pe geam până se enervează majoritatea. Ce poate să spună Europa? Poate doar să se mire că două ţări neperformante de la est se ceartă în loc să se pună pe scris proiecte europene sau să muncească mai mult.

Analiștii spun că scandalul vrea să-i ajute pe politicienii din Ungaria să-și activeze electoratul, în viitoarea campanie electorală, deoarece ungurii lor sunt atât de boieri în guvernarea Orban, că ar putea uita să vină la vot de bine ce le este. E adevărat că pe cei de la UDMR și pe ungurii din România gesturile politicienilor de dincolo de Tisa îi încurcă. Nu cred că au vrut să înceapă cu scandal dezbaterea despre regionalizare, unde au niște proiecte importante pentru ei. În plus, nici nu mai sunt în poziţie bună de negociere în Parlamentul de la București. Șapte la sută, cifra care altădată era de aur, astăzi nu mai valorează nimic pe piaţa electorală, USL are deja inflaţie la procente. Nu cred că și-au propus să înceapă negocierea cu românii cu punerea steagului secuiesc pe metereze.

Noi, românii, suntem la fel de inflamaţi de marea obrăznicie ungurească, dar ar trebui să știm să iubim mai mult tricolorul nostru. Și nu doar steagul, patria se iubește muncind, învăţând, pregătind generaţiile viitoare mai bine, respectând interesul comun și votând lucid și cât se poate de raţional. Simbolurile sunt importante ca și istoria pentru identitatea

{ 110 }


{ 111 }


noastră și conștiinţa originilor, dar sunt sigur că mai puţin de 1% dintre români știu când este ziua tricolorului și o sărbătoresc.

Evident, nu trebuie să stăm pasivi când sunt terfelite simbolurile naţionale, dar nu cred că trebuie să ne afecteze atât de mult simbolurile altora. Uneori, obrăznicia unor unguri depășește limita civilizaţiei, dar să nu uităm că ungurii sunt și ei acasă în România, chiar dacă mai trag cu ochiul la Budapesta, nici ei nu stau „în gazdă” în Ardeal sau în alte locuri din România. Dacă vedem că pun steagul Ungariei pe instituţii, de ce mai facem atâta scandal, nu ar fi mai bine să-i amendăm, conform legii, în liniște, ferm, cinic?

În timp ce scriu, mă sună un fost coleg maghiar, care îmi spune că secuii sunt nervoși cu ocazia regionalizării și că vor face scandal, vor ieși în stradă, că e foarte, foarte serioasă dorinţa lor de regiune etnic majoritară. Îl înţeleg și pe el, dar, în spiritul glumelor noastre din timpul studenţiei, îi spun să se îmbrace gros, că în stradă e cam frig, iar în secuime e polul frigului. De ce să ne enervăm când secuii vor să se închidă în regiunea lor săracă în loc să facă comerţ cu alte regiuni, să se deschidă la investiţii românești, să aibă locuri de muncă și un PIB mai mare? Vor steaguri în loc de fluxuri economice sau clustere de dezvoltare, să le respectăm voinţa! Putem chiar să le oferim steaguri secuiești din partea Guvernului, ca subvenţie.

Dar să fim și noi mai preciși: dacă legea nu interzice steagurile comunităţilor, atunci să-i lăsăm în pace pe secui. Dacă treci prin Câmpia Turzii, o să vezi pe toţi stâlpii afișat, alături de tricolor, un steag galben și albastru, drapelul acestei comunităţi. Și

în alte comunităţi am văzut acest lucru, să nu mai vorbesc de culoarea partidelor politice cu care au fost vopsite școli, bănci din parc, blocuri ANL, săli de sport și multe alte lucruri făcute în regim portocaliu, roșu sau galben-albastru.

Hai să ne gândim ce s-ar întâmpla dacă fiecare secui și-ar pune pe casă, la fântână, pe balcon sau pe clădiri publice steagul secuiesc! În scurt timp, steagurile s-ar murdări de ploaie și praf, s-ar decolora, s-ar franjura, și am putea constata că nici ungurii nu-și iubesc steagul secuiesc, exact așa cum fac și românii cu tricolorul care se urâţește pe clădiri și primarii îl schimbă doar în campanii electorale sau când vine vreun ministru în vizită la ei. Dacă ar fi steaguri secuiești peste tot, maghiarii nu ar mai putea scoate steagurile de 15 martie, pentru că steagurile ar fi deja acolo. Unde mai pui la socoteală că am putea să le vindem secuilor steaguri scumpe, cu fir de aur, și ar prospera întreprinderi mici și mijlocii care ar crea locuri de muncă la Tecuci sau la Vatra Dornei.

Deschid televizorul și văd cum Ungaria ameninţă, România ameninţă și mai tare. Scandalul steagurilor merge mai departe. Românii trăiesc greu, ungurii trăiesc la fel. Cele două ţări nu au proiecte, și-au prăpădit resursele prin privatizare la străini, gâfâie sub povara datoriei externe. Guvernele au tot mai puţine soluţii, politicienii recurg la trucuri ieftine. Dar popoarele celor două ţări s-au desensibilizat, au fost de prea multe ori puse să iasă afară cu toporul pentru a se apăra de vecinul hain. Nu se mai sinchisesc acum, s-au săturat. Cu toate acestea, politicienii caută o explicaţie pentru ceea ce li se întâmplă ţărilor lor și se bucură că au găsit una: mersul ţării se împiedică în

{ 112 }


{ 113 }


steaguri. Mersul împiedicat al României și Ungariei are, în fine, o explicaţie perfectă. Uită că asta este o explicaţie, dar nu este o soluţie!

***

Ca să nu se spună că doar critic, fac pe această cale o propunere legislativă Consiliului local al municipiului Cluj-Napoca, orașul meu. Propun să stabilim o sărbătoare a steagurilor, o zi în care fiecare poate să arboreze orice steag, oriunde vrea el. Mai ales că vrem să devenim Capitală Culturală a Europei, va fi un spectacol garantat. Eu mi-aș aduce steagul regimentului grăniceresc de la Năsăud, cu sloganul Virtus Romana Rediviva gravat pe el. E steagul cu care străbunicii mei s-au bătut la Arcole cu Napoleon. Tot eu aș mai aduce steagul de la Real Madrid, iar fiul meu, pe cel de la FC Barcelona. Aș mai pune steagul roșu-alb de la Dinamo și cel alb-negru de la„U” Cluj. Sunt sigur că unii ar aduce culorile clubului Steaua sau cele ale Rapidului și CFR Cluj. Am un prieten care ar aduce steagul Botswanei, pentru că îi place cum se numește moneda lor.

La biserică l-am ruga pe părinte să citească versurile din Cântarea Cântărilor: „și dragostea era steagul fluturat peste mine”. Vă închipuiţi ce fericire, să pui orice steag! Dar vă daţi seama și ce mare tristeţe: n-ai nicio bucurie când steagul tău nu enervează pe nimeni. În fine, am fi toţi fericiţi, mulţumiţi și am arăta Europei că nouă ni se flutură de criză și de orice altă problemă serioasă.

2013, 9 februarie

politică și camaraderie

Zilele trecute, un prieten bun al meu îi spune unui alt prieten că useliștii (sau poate pesediștii, asta

nu am întrebat) mă urăsc strașnic după bătăliile astea ocazionate de referendumul nostru care ne-a umplut toată vara. Nu am reacţionat nicicum, în fond, de vreo 5 ani nu mai fac politică de partid, nu am fost în vreun sediu, nu am fost la vreo ședinţă, iar în acest război absurd, nici măcar nu am publicat vreun sondaj, tocmai pentru că predicţiile erau defavorabile camarazilor mei în privinţa prezenţei estimate la vot și ar fi interpretat acest lucru ca fiind cine știe ce manipulare ascunsă. În mod normal, nu avea cum să mă intereseze prea mult această remarcă, deoarece nimeni nu poate vorbi cu toţi useliștii și, apoi, nu înţeleg de ce aș fi interesant pentru toţi, de ce să mă bage în seamă. Recent, un amic din Vrancea m-a invitat la o școală de vară a tineretului pesedist și am constatat că nici eu nu-i cunoșteam pe cei din sală, dar nici majoritatea dintre ei nu știau cu ce mă ocup și ce am fost eu pe la partid. Era deja o altă generaţie de tineret, cu alte modele, cu alte teme și alte așteptări.

M-am gândit apoi că poate remarca prietenului meu i-a folosit lui, voia să găsească pe altcineva care este ultimul în pluton, marele neiubit, voia ca altul să fie, în locul lui, fraierul campingului. Și dacă asta îi folosește, atunci sunt fericit să-i pot servi de

{ 114 }


{ 115 }


reper, de limită unde se termină iubirea partidului pentru colegi. E o formă de camaraderie să poţi să te transformi în ceea ce are nevoie prietenul tău la un moment dat, când este doborât.

Nefăcând politică activă, am ieșit, cu siguranţă, din atenţia foștilor colegi, nu am cerut vreodată ceva partidului, vreun consiliu de administraţie, vreo sinecură sau vreo funcţie, și le-am refuzat pe toate care mi-au fost propuse după ce am ieșit practic din circuitul politic. E adevărat că zilele trecute am răspuns la un interviu în care, din aceeași camaraderie, spuneam un adevăr micuţ, edulcorat chiar, o remarcă menită să clarifice gestul lui Ioan Rus, preluat de multe medii de informare, fiecare după interese. Cei de la Adevărul titraseră ceva de genul „Dâncu reaprinde torţa disidenţei”, dar era o găselniţă jurnalistică, eu doar am explicat niște lucruri pe care le vedeau și orbii. În ţara asta, toată lumea aprinde torţe la televizor, în prime time, dar nimeni nu crede cu adevărat în semnificaţia din spatele gestului. A întreţine focul unei credinţe în ţara noastră este un efort prea mare sau chiar inutil, deoarece o minune durează doar trei zile. Nu mi-am propus niciun fel de revenire politică, iar dacă mi-aș propune așa ceva, nu aș face-o de partea adversarilor partidului din care încă mai fac parte.

Dar evenimentul acesta mi-a adus aminte de un moment în care Adrian Năstase mi-a spus cu prietenie și înţelegere: Dragă Vasile, tu ești un om foarte inteligent, dar trebuie să-ţi spun că nu te pricepi la politică. O să înveţi și asta, dar atunci noi vom fi deja în opoziţie. Era prin 2003 și niciunul dintre noi nu credea că voi ajunge atât de repede

în situaţia de a fi expert în politică. Îmi pare rău să recunosc azi, când nici mie și nici Domniei sale nu ne mai folosește la nimic, că fostul șef al PSD a avut dreptate. Adrian Năstase este acum în pușcărie, iar eu sunt membru al societăţii civile care, de câţiva ani, nu înţelege traiectoriile pe care o ia partidul, sunt un fel de ronin care încă visează la un deceniu de social-democraţie care să schimbe traseul întortocheat al României. Nu-mi doresc nimic, îmi doresc să-i sprijin pe prietenii mei cu studiile sociologice pe care le fac, să ajut statul cu studii prospective și să văd niște rezultate sociale ale politicii, dincolo de mita electorală și de asfaltările de campanie care dispar după prima ploaie.

Dar trebuie să recunosc că mulţi ani am stat cu frica în sân că ceea ce a spus Adrian Năstase va fi aflat de toţi, adică adevărul că nu mă pricep la politică. Cum adică, marele ideolog, propagandistul feroce, manipulatorul ăsta de Goebbels habar n-are cum merg lucrurile și ce trebuie să facă pentru a rămâne nomenclaturist, să-și planifice o carieră politică ascendentă, deși o fac foști șoferi, sculeri-matriţeri care acum ocupă poziţii puternice în statul nostru aflat în continuă transformare?

Da, dacă oamenii s-ar fi prins, ar fi avut dreptate, în afara camaraderiei și sensibilităţii mele pentru oameni (cărţile citite nu contează), nu am avut un proiect personal serios pentru politica asta în care, acum, îmi spune un prieten că sunt un fel de oaie neagră a unei turme imaculate. Acest mare secret al meu, azi, m-am hotărât să-l fac public, poate scap de el ca de un mare handicap.

Evident, m-am gândit să-mi explic raţional cum

{ 116 }


{ 117 }


funcţionează relaţia mea cu partidul, pentru că zilnic primesc zeci de e-mailuri sau telefoane de la foștii colegi de guvern, de la pesediștii importanţi și de la mulţi oameni care sunt simpatizanţi sau membri, pe unii nu i-am văzut niciodată, dar care îmi spun că se simt apropiaţi de mine și de ideile mele. Zilnic primesc încurajări sau reproșuri, zilnic adversarii PSD mă înjură sau caută să mă stimuleze, să mă împingă să vorbesc despre viaţa politică.

Recitesc ce am scris până acum și observ că în paragrafele cu care am început acest text am folosit de foarte multe ori cuvântul camaraderie. Nu m-am gândit când am început să scriu aceste rânduri, dar cred că în aceasta stă esenţa legăturii mele cu politica. Am căutat de mai multe ori motivaţia pentru care particip la bătălii politice și nu am găsit o altă constantă decât relaţiile de camaraderie cu cei din echipa mea. Poate unii vor spune că este o tâmpenie și ar putea avea dreptate, dar, greșit sau nu, așa am funcţionat eu în politică. Combustia prieteniei și camaraderiei a fost pentru mine lucrul cel mai important.

Probabil că lucrul acesta se datorează faptului că nu am simţit niciodată adrenalina puterii. Am simţit asta ca un adevărat handicap pentru cineva care a ajuns acolo sus, în vârful politicii. Mi-a fost mereu jenă să particip la băi de mulţime, întotdeauna când vedeam mulţimi aclamatoare mă gândeam la sistemul de aducere a oamenilor acolo. Mă uitam mereu dincolo de primul rând, peste capul militanţilor și al familiilor lor, și vedeam mâinile deformate de muncă ale femeilor și bărbaţilor și mi se făcea rușine să stau acolo sus, deasupra lor. Îmi

aduceam aminte de mâinile mamei mele, care mereu îmi cerea să-i aduc de la oraș o cremă cu glicerină. Avea mâinile atât de bătătorite de muncă și mereu crăpate, încât mi-a spus odată că îi era rușine să ne mângâie cu asemenea palme care zgârie. Mereu mi s-a părut că politica noastră face prea puţin pentru acei oameni și mă simţeam ca un impostor la marile manifestaţii politice, mai ales că veneam dintre ei, eram ca și copilul lor, nu crescusem în Cartierul Primăverii, unde crescuseră cei mai mulţi dintre colegii mei de pe scenele politice pe care urcam.

Ca vicepreședinte al partidului, am făcut tot ce am putut pentru a-i ajuta pe cei năpăstuiţi sau pe cei care eu consideram că merită, am fost un propovăduitor al descentralizării fără să-mi dau seama că vom eterniza la putere niște găști care, mai apoi, au pus mâna pe conducerea partidului. Am spus că trebuie să terminăm cu cei 25 de vicepreședinţi cu domiciliul în București (și doar unul din ţară) pentru a aduce oameni din teritoriu la conducere. Acest lucru s-a întâmplat și primul lucru pe care l-au făcut cei veniţi din provincie a fost să propună eliminarea mea din echipă. Nu am simţit niciun regret, am făcut ceea ce am gândit și nu m-am oprit cu militantismul atunci când m-am văzut deja șef. Cred și acum că descentralizarea politică reală, alături de cea administrativă, va fi soluţia de revigorare a României, în viitoarea epocă post-baroniană. Am plecat apoi, cu inima împăcată, din funcţiile de la partid și ziua demisiei a fost cea mai fericită zi din viaţa mea. Dintr-un sentiment de camaraderie, am rămas membru de partid, pentru că un tânăr președinte m-a rugat să nu defectez începutul său de mandat.

{ 118 }


{ 119 }


Dar mi-am spus că niciodată și pentru nimic în lume nu voi accepta să fiu judecat, votat sau nevotat de oameni pe care îi consider nedemni de a reprezenta stânga românească.

O dovadă a nepriceperii mele la politică este faptul că nu am intrat în politică pentru a împlini un vis personal, nici pentru că eram ideologizat până la măduvă și aș fi crezut că trebuie să triumfe o lume nouă (nouă, nu vouă, cum zice, glumeţ, un bun prieten), ci din sentimentul prieteniei faţă de Ioan Rus. Simţeam că împreună cu el și cu profesorul meu Vasile Pușcaș am putea face ceva pentru integrarea României în NATO și UE. Am cunoscut apoi mulţi oameni pe care azi îi respect, din toate generaţiile partidului, de la Doru Ioan Tărăcilă la tinerii de azi care așteaptă cuminţi pe banca de rezerve. Chiar Adrian Năstase ne spusese, la acea vreme, că nu se poate baza pe oamenii pe care-i are la partid și că este nevoie de un efort comun pentru a urni ţara din ceaţa politică în care vor s-o ţină politicienii primului deceniu de democraţie. Cei mai mulţi nu vor integrarea europeană, le este mai simplu să pescuiască în mlaștina asta, dacă nu veniţi voi, intelectualii care vă credeţi așa deștepţi, ne-a mai spus atunci Adrian Năstase, în stadiul actual al politicii, ne vom integra statornic în Est, și chiar asta vor cei mai mulţi dintre cei vechi. Acum îmi dau seama câtă dreptate a avut atunci Adrian Năstase și, dincolo de termopane sau mătuși Tamara, îmi confirmă ipoteza că el a fost un politician inteligent încă dinainte de a ști noi cu ce se mănâncă asta. Acum, când România derapează, înţeleg mult mai bine sperietoarea de atunci pe care ne-a fluturat-o fostul președinte al PSD. Am rămas

patru ani la Palatul Victoria chiar dacă unii dintre tovarășii mei dezertaseră sau fuseseră împinși spre alte zone. Niciodată nu o să regret cei patru ani în care nu am scris nicio carte, dar am lucrat mult și am învăţat foarte multe despre viaţa socială și politică. Mai multe decât aș fi putut învăţa din tratate sau dintr-un compendiu de sociologie politică sau politologie.

În afară de a urmări lucrurile în care cred, nu mi-am făcut niciun plan de carieră politică, nu am știut ce ar trebui să-mi doresc ca să-mi urmăresc un scop pragmatic. M-am lăsat condus de sentimentul plăcut al camaraderiei, uneori de prietenie, sentiment amplificat de faptul că majoritatea celor care m-au cunoscut în politică și cărora le-am fost coleg mi-au rămas prieteni. Unii m-au numit ideologul partidului, un lucru cum nu se poate mai onorant, dar eu eram sigur că nu ideologia este hiba noastră, ci lipsa de sensibilitate, electoralismul, folosirea politicii ca mod de producţie, ca substitut de economie, pentru absolut toate partidele din România. Știam că ideologia este importantă pentru că ea cuprinde un sistem de valori, iar politica fără valori este moartă, dar vedeam pe zi ce trecea că politica folosește tot mai rar referirea la ideologie când este vorba de a stabili repere și tot mai des când are de justificat ceva post-factum. Îmi convingeam tot mai greu camarazii că nu poţi să te bazezi în politică doar pe ura cultivată zilnic faţă de adversarul politic și nici pe cultivarea frustrării că, din cauza adversarilor, noi suntem departe de resursele statului.

Din prietenie și camaraderie am renunţat să finalizez și să public o broșură care să însoţească

{ 120 }


{ 121 }


plecarea mea din politică și care trebuia să se numească „Scrisoare pentru un tânăr de stânga”. Trebuia să vorbesc despre viitor și trecut și atunci prietenii mei de la PSD s-ar fi supărat, argumentele mele ar fi putut fi folosite împotriva lor în campaniile tot mai dese din România și am renunţat, manuscrisul neterminat încă mă așteaptă între copertele negre ale unor caiete, doar puţine fragmente am publicat prin reviste sau pe blogul meu.

În timpul guvernării 2001-2004, colegii de partid m-au rugat să scriu un comunicat în care PSD îl critica pe Voiculescu, prieten intermitent cu conducerea PSD, eu l-am scris și se împlinesc acum zece ani de când Antenele mă înjură constant, cu fiecare ocazie. A doua zi, camarazii mei de atunci nu și l-au mai asumat, deja negociaseră probabil, bătuseră palma cu Felix, iar eu rămăsesem de fraier.

Nu am avut un proiect politic personal (agendă personală, cum îi zicea Adrian Năstase) nici atunci când am participat la schimbarea lui Iliescu cu Mircea Geoană. Zeci de oameni ne rugaseră să facem ceva, șefii de organizaţii veneau la Ioan Rus spunând că nu mai pot suporta umilinţa întoarcerii tătucului roșu, că este nevoie de un nou program, unul de reformă, că vechile figuri sunt o frână etc. Nu mă așteptam ca atâta lume să adere la ideile mele și am făcut asta cu bucurie. Apoi am văzut cum tovarășii mei de drum pactizează cu vechii adversari, îi aduc înapoi pe cei vechi, fac sluj și își cer scuze, dar am continuat să sper că într-o zi se vor găsi bărbaţi care să facă o altă politică. Am rămas singur pe baricade când era atacat Mircea Geoană și nici măcar el singur nu avea curajul să se apere în faţa vechii găști iliesciene. Am

sărit prietenește să sprijin un prieten din organizaţia noastră atunci când era atacat de Vanghelie și de noua politică ce se năștea la umbra democraţiei interne de partid, iar peste vreo 2 ani l-am întâlnit pe Vanghelie în biroul bunului meu prieten.

Am sperat că partidul meu va înţelege, până la urmă, că are nevoie de voci lucide, pentru că lingăi sunt destui la orice partid. La dat limbi, competiţia este acerbă, dar la a spune adevărul, este loc cât cuprinde, nimeni nu se înghesuie, toţi spun adevărul doar pe șoptite. Îmi părea și atunci, cum îmi pare și azi, de necrezut cum stânga este incapabilă să adune intelectuali în jurul proiectului ei, cu atât mai mult cu cât suntem o ţară cu foarte multe probleme și cu atâtea nedreptăţi, iar intelectualii nu pot să nu simtă misiunea de a schimba lucrurile. Am stat de multe ori acolo, la marginea stângii, scriind pe blog sau vorbind la televizor, cu speranţa că pot arăta că nu suntem doar un partid de baroni locali și căpușe bugetare.

Nu m-am bucurat niciodată de notorietatea pe care mi-o oferea postura critică, pentru că știam că laudele adversarului politic nu sunt sincere. Eram fericit însă chiar și atunci când militanţi sau oameni simpli îmi făceau semne de încurajare, chiar dacă erau trimise pe furiș. Camaraderia acestora mi-a hrănit speranţa firavă că o nouă generaţie de politicieni (cea a lui Ponta, gândeam eu atunci) va schimba faţa politicii românești, nu doar a stângii de pe Dâmboviţa.

Din camaraderie am sărit în apărarea lui Ponta atunci când era atacat, mai mult sau mai discret, din interiorul scenei, o bună vreme fiind singurul care scria sau vorbea la televizor, ceilalţi așteptând

{ 122 }


{ 123 }


probabil semnele lui de recompensă. Chiar dacă el îmi spunea mereu, mai în glumă, mai în serios, că de-abia ţine partidul să nu mă sfâșie, eu nu am renunţat nicio clipă să cred că el trebuie sprijinit, măcar pentru faptul că este primul Președinte al stângii care nu a fost membru PCR. Știam că asta nu este o calitate, dar credeam că se poate construi normalitatea cu oameni din generaţia lui dacă renunţăm la războiul absurd pentru putere. Chiar dacă mulţi dintre prietenii mei de pe Facebook s-au supărat pe mine, am crezut și cred că nu putem lăsa un om să fie linșat public chiar dacă a greșit, trebuie să-i dăm mereu măcar încă o șansă.

Camaraderia m-a făcut de multe ori să tac pentru a nu prejudicia șansele partidului meu în competiţia politică. Am tăcut, mi-am mușcat limba, mi-am închis telefonul, convins fiind că poate adevărul meu nu este destul de important sau poate să-i rănească pe colegii mei. Uneori am plecat capul rușinat de faptul că nu am dosare penale ca și marii luptători ai partidului care spuneau că acestea sunt „cicatrici pe bătrânul trup de militant”. Da, poate că nu luptasem cu armele cu care luptaseră colegii mei, dar acest minus la cazier eram convins că nu înseamnă lipsă de implicare și de credinţă. Sunt convins și azi că pretenţia dreptei cum că ar fi mai bună nu este decât o iluzie, dar nu cred că trebuie să ne comportăm ca și dreapta în punctele în care ea greșește. Un singur lucru nu am putut accepta în toată această perioadă: să devin prost, să-mi pun ochelari de cal sau să mă transform într-un mancurt.

Au trecut 5 ani de când m-am opus în interior, apoi public, unui proiect falimentar al partidului,

un proiect care l-a revigorat pe Traian Băsescu și a adus PSD la (deocamdată) 8 ani de opoziţie, după ce mereu a fost primul partid la alegeri. De-atunci, de mai multe ori am avut dreptate, dar asta nu mă încălzește cu nimic, aș fi mai fericit să recunosc public că am greșit pentru că politica noastră este mereu surprinzătoare.

Bun, îmi transmite prietenul meu că mă urăsc niște useliști, dar este preţul pentru că, timp de câteva luni, am încercat să-i scap pe prietenii și camarazii mei de o psihoviroză care inexplicabil a lovit o mare parte din clasa politică: obsesia de a scăpă prin orice mijloace de Traian Băsescu, fără a respecta proceduri, instituţii. Le-am spus că nu va fi prezenţă destulă, deci cvorum, căci migraţia a împrăștiat vreo 2 milioane de români prin lume, fără să-și schimbe domiciliul. Le-am spus și că Europa nu va accepta raţionamentele noastre, dar nu i-a oprit nici constatarea de la suspendarea trecută, când procedura a durat 65 de zile, nu s-au schimbat legi și nimeni din Europa nu a protestat în apărarea Președintelui României. Ca și în 2007, singurul răspuns a fost acela că am simpatii băsiste. Acum mă uit la dezastrul rezultat și mă aștept să vină delegaţii ONU cu misiuni de pace, pentru a opri jihadul nostru naţional, și nici nu mai știu ce să spun, ce să scriu. Am senzaţia că nimic nu mai urmează și acum câteva săptămâni am scris ceva ce susţin și astăzi. Bătălia este una între oameni și mizele nu sunt instituţionale. Este o bătălie umană, orgolioasă, pe viaţă și pe moarte. Este o încăierare politică, nicidecum vreo mare bătălie strategică pentru România. Va trece ziua, combatanţii se vor spăla de sânge și de fecalele primite în faţă, se vor îmbăta în crâșme separate, iar

{ 124 }


{ 125 }


luni o vor lua de la capăt. Luni dimineaţa, oamenii vor înjura și vor uita, vor spera degeaba sau se vor uita nelămuriţi în zare. Da, privitul în zare este singura noastră operaţiune prospectivă.

Recunosc că m-am declarat învins când am constatat că visele camarazilor mei semănau cu un drum cu sens unic: spre putere, acum și aici. Nicio intersecţie, nicio pauză, nicio haltă, imediat la putere. Disperarea era cu atât mai mare, cu cât aveam sentimentul că astfel se zădărnicește un proiect de care România cred că are nevoie, un deceniu de conducere de stânga, care era la doar câteva luni distanţă, cu ocazia alegerilor din toamnă.

Am fost solidar cu tovarășii mei chiar și atunci când observam că sunt morţi de teamă, că se opreau la mijlocul drumului, că se întorceau din drum sau regretau mai apoi gesturile de luciditate sau curaj. Mi-am dat seama că societatea i-a fabricat așa și poate nici nu este nevoie să semănăm cu toţii, unii poate nu își pot închipui viaţa de dincolo de politică și trebuie să le înţelegem micile trădări sau cedări.

Am mai crezut în tot acest timp că stânga trebuie să însemne solidaritate cu cei mulţi și camaraderie în interiorul proiectului. Poate mai mult decât dreapta, care construiește solidarităţi mai abstracte, stânga are drept principal capital visul de a schimba, de a construi speranţa că umanitatea și solidaritatea pot triumfa dacă ne unim împotriva cinismului unui capitalism ce poate deveni sălbatic din cauza nepăsării noastre sau eșuării statului.

Am învăţat, între timp, că Che Guevara nu este model decât până la un loc și că, odată ajunși la

putere, liderii par să-l prefere pe Fidel Castro, cel care, împovărat de legenda prietenului său, l-a trimis pe acesta să moară departe, în pădurile Boliviei. Dar asta nu mă face să nu cred în prietenie și în toate celelalte idei, chiar dacă camaraderia nu a dat întotdeauna rezultatele pe care le așteptam eu de la ea. Am văzut, uneori, cum camarazii au trădat cauza. Am cunoscut și am înţeles frica prietenilor mei de a merge mai departe. Am văzut cum liderii partidului săreau peste cuvintele adevărate, cuvintele pline de viaţă sau emoţie și pasiune din sutele de discursuri scrise de mine, preferând pleava cuvintelor birocratice. M-a întristat să văd cum camarazii mei se grăbesc spre putere și sunt în stare să fraternizeze cu oricine le poate fi tovarăș de drum pentru o perioadă scurtă, până la cea mai apropiată staţie de poștă. Am văzut prieteni care se lăsau uciși de călăi, dar își cereau scuze că nu au gâtul destul de lung pentru ca tăietura să fie perfectă și că s-ar putea să nu se poată controla în momentul fatal și s-ar putea să curgă ceva sânge. Toate acestea le-am trăit, le-am înţeles, m-au revoltat, m-au făcut să protestez sau să fiu compasional.

Am mulţi prieteni din partid care îmi dau zilnic semne că sunt alături de mine. Din toată ţara, nu doar din Transilvania, așa cum s-ar putea crede. Mulţi dintre ei mă împing să revin la politică, să refacem echipele, să spargem zidurile acestei lumi. Mi-e rușine de ei și de speranţa lor și nu pot să le spun tranșant că nu voi mai reveni, deși asta simt, asta îmi doresc și așa va fi. Știu de la Heraclit că nimeni nu se poate scălda de două ori în același râu și că istoria nu face pași înapoi. Un sentiment de camaraderie curată mă blochează și nu pot să le spun că partidul

{ 126 }


{ 127 }


nu are nevoie de mine, astăzi se caută alte tipuri de politicieni. Mă ascund după cuvinte, de multe ori, și trag de timp, dar nici nu pot să-i mint la infinit. Poate din această cauză m-am apucat să scriu și textul acesta prea lung și poate fără de sens pentru unii.

Toate aceste treceri ale mele prin politică mi-au oferit ceva inestimabil, pe care camarazii și prietenii mei nu l-au putut lua cu ei plecând, căzând sau trădând. Este vorba de sentimentul că doar proiectele colective pot reuși, iar eșecurile sunt doar faze ale unei călătorii spre căutarea locului în care politica își ţine sufletul ascuns. În toţi acești ani de speranţe, dezamăgiri, iluzii, utopii, am trăit, am fost viu și am rezistat tentaţiei firești de a participa la sportul naţional al ascunderii cu capul în nisip. Fără speranţe mari, dar cu dezamăgiri care te fac mai realist, cred că politica de camaraderie, bazată pe solidarităţi morale, ar putea schimba într-o zi România. Chiar dacă va fi o schimbare în bine la care nu voi participa, visul meu e că ea se va întâmpla. Da, prieteni, chiar eu am scris acum vreo câteva săptămâni că în România, lupta pentru putere este dominanta vieţii publice. Ea nu se termină niciodată și nici nu se oprește nici măcar pentru ca să se adune morţii sau răniţii de pe câmpul de bătălie. Ea consumă toate resursele noastre și în mare măsură România bate pasul pe loc sau se învârte în cerc pentru că toţi gândesc doar în termenii bătăliei imediate pentru putere. Dar chiar dacă momentan nu văd ieșirea, sunt sigur că ea există și câţiva bărbaţi care să pornească lupta se mai găsesc în această ţară.

Personal, dacă într-o zi voi vedea că nu mai am niciun camarad care să accepte felul meu de a face

politică, atunci voi face ceea ce fac băieţii fără un frate mai mic sau mai mare – își construiesc un camarad imaginar. Alături de el voi putea merge mai departe, indiferent de ceea ce se întâmplă în politica noastră, tot mai balcanică, tot mai integrată în Orient, tot mai tristă și mai ucigătoare de speranţă. La un capăt al zilei mă așteaptă copiii mei, la celălalt sunt tinerii mei studenţi pentru care merită să faci călătoria asta și să nu accepţi să pierzi, chiar dacă, de multe ori, ai senzaţia că ești învins. Asta îmi spun în fiecare dimineaţă: trebuie să facem un mic pact între învinși, cum i-ar zice marele Ernesto Sábato, să ieșim din tăcere, să refuzăm a mai fi parte a nepăsării generale. Iubiţi sau neiubiţi de militanţii de stânga, huliţi sau detestaţi de cei de dreapta, mânaţi de proiecte îndrăzneţe sau nepricepuţi la politică, avem nevoie de sentimentul că împreună putem construi o politică mai umană, bazată doar pe valori și sentimentul cald al camaraderiei.

2012, 14 august

oameni care construiesc viitorul prin pasiuni

În timp ce stăm cantonaţi în trecut și exersăm cu încăpăţânare doar pasiunile vechi, sunt oameni

care visează la viitor, la ceea ce va fi. De fapt ei sunt cei care depășesc cadrul actual al existenţei, ei sunt inginerii viitorului. Nu sunt mulţi, pentru că a face

{ 128 }


{ 129 }


ceva ce nu este acreditat, ce nu este la modă și nu are prea mulţi fani nu pare tentant pentru nimeni. Lumea se bate pe succesul obţinut în sporturile cele mai populare, acolo unde sunt bani și audienţă. Dar cei care sunt orientaţi spre viitor experimentează, sunt iconoclaștii, spărgătorii de reguli. Cei mai mulţi sunt tineri, caută noi căi de exprimare, caută o nouă identitate. Și asemenea oameni mi-s tare dragi pentru că se opun stagnării și inerţiei, morţii psihice prin stereotipizare, se opun încremenirii în proiect.

Când tânărul meu prieten Dragoș Pop m-a invitat cu emoţie la o demonstraţie de fotbal american de la Cluj, nu credeam că voi avea o asemenea bucurie de cunoaștere a unor oameni care trec dincolo de ecranul prezentului, spre ziua de mâine. Clujenii de la Crusaders au învins fără drept de apel o echipă selecţionată din alte două de la care provin cei mai mulţi jucători la echipa naţională de fotbal american, Warriors București și Shark Constanţa. A fost un meci foarte frumos, pe o ploaie mocănească ce nu te îmbia să ieși din casă. Când am pășit în parcul „Babeș”, am avut senzaţia că sunt în altă lume. Meciul tocmai începea și peisajul era splendid. Parcă eram într-un film american cu adolescenţi care se pregătesc la colegiu pentru absolvire. Fete frumoase, prietenele fotbaliștilor, strigau cuvinte de încurajare, prietenii sau familiile făceau glume.

Tinerii noștri „americani” nu au contracte de mii de euro pe lună. Cred că se sponsorizează singuri, și-au cumpărat echipament, fac antrenamente undeva la marginea orașului pe o pajiște care nu prea seamănă a gazon. La meciurile lor nu vin zeci de mii de spectatori, nu apar toată ziua la televizor, nu sunt ridicaţi pe

braţe de suporteri fanatici. Aleargă de rup pământul, suportă lovituri care i-ar face pe fotbaliștii de tip calcio să zbiere ca din gură de șarpe sau să devină indisponibili pentru luni de zile. Ei își ajută adversarii să se ridice și se îmbrăţișează la final. Adversarii lor nu sunt urâţi de fani, ei își respectă competitorii, dar nu se prefac în teren. Fotbalul american este un sport greu, necesită mult efort și voinţă. Este un sport foarte dur, unde contactul fizic este determinant, dar băieţii noștri se proptesc sănătos cu crampoanele în gazon sau se aruncă să placheze adversarii cu un sacrificiu pe care nu l-am văzut niciodată pe terenurile de fotbal autohton. Joacă doar din pasiune și pentru că au un proiect de viitor.

Vă daţi seama că ei știu că nu vor ajunge să fie vreodată cunoscuţi ca Hagi sau ca Mutu. Chiar dacă fotbalul american va câștiga adepţi și va umple tribune peste vreo 20 de ani, de acești eroi de acum puţini își vor aduce aminte. Dar băieţii noștri nu se gândesc la asta, ei se bucură să fie viitorii anonimi care au pus bazele unui sport nou în România. Nu e minunat? Când mercenarii din Africa sau America de Sud luptă să apere onoarea comunităţilor noastre pentru sume fabuloase, băieţii noștri de la Crusaders, ori cei de la București sau Constanţa, prietenii lor, își pun pasiunea și viaţa, efortul anonim, pentru creșterea unui proiect al viitorului.

Mă plec în faţa efortului lor, deocamdată singurii arhitecţi ai lumii de mâine. Mult succes, Dragoș, sunt alături de voi, tinerii mei prieteni!

2012, 27 mai

politică pe pâine

Oamenii așteaptă - și dinspre

stânga, dar și dinspre dreapta - o schimbare, așteaptă oameni care să se

gândească la un proiect colectiv. (...) Acum, în furtună, nu mai este timp pentru adap-tare. Am avut douăzeci de ani, dar am tras de timp conteplându-ne liderii narcisiști și, sperând la victorii facile sau la alternanţa

automată la putere, partidele au calărit bugetele comunităţilor locale și

bugetul statului așa cum au vrut.

Oamenii Oamenii Oamenii Oamenii Oamenii Oamenii Oamenii așteaptă - și dinspre așteaptă - și dinspre așteaptă - și dinspre așteaptă - și dinspre așteaptă - și dinspre așteaptă - și dinspre așteaptă - și dinspre

stânga, dar și dinspre dreapta - o stânga, dar și dinspre dreapta - o stânga, dar și dinspre dreapta - o stânga, dar și dinspre dreapta - o stânga, dar și dinspre dreapta - o stânga, dar și dinspre dreapta - o stânga, dar și dinspre dreapta - o schimbare, așteaptă oameni care să se schimbare, așteaptă oameni care să se schimbare, așteaptă oameni care să se schimbare, așteaptă oameni care să se schimbare, așteaptă oameni care să se schimbare, așteaptă oameni care să se schimbare, așteaptă oameni care să se

gândească la un proiect colectiv. (...) Acum, gândească la un proiect colectiv. (...) Acum, gândească la un proiect colectiv. (...) Acum, gândească la un proiect colectiv. (...) Acum, gândească la un proiect colectiv. (...) Acum, gândească la un proiect colectiv. (...) Acum, gândească la un proiect colectiv. (...) Acum, în furtună, nu mai este timp pentru adap-în furtună, nu mai este timp pentru adap-în furtună, nu mai este timp pentru adap-în furtună, nu mai este timp pentru adap-în furtună, nu mai este timp pentru adap-în furtună, nu mai este timp pentru adap-în furtună, nu mai este timp pentru adap-tare. Am avut douăzeci de ani, dar am tras tare. Am avut douăzeci de ani, dar am tras tare. Am avut douăzeci de ani, dar am tras tare. Am avut douăzeci de ani, dar am tras tare. Am avut douăzeci de ani, dar am tras tare. Am avut douăzeci de ani, dar am tras tare. Am avut douăzeci de ani, dar am tras de timp conteplându-ne liderii narcisiști și, de timp conteplându-ne liderii narcisiști și, de timp conteplându-ne liderii narcisiști și, de timp conteplându-ne liderii narcisiști și, de timp conteplându-ne liderii narcisiști și, de timp conteplându-ne liderii narcisiști și, de timp conteplându-ne liderii narcisiști și, sperând la victorii facile sau la alternanţa sperând la victorii facile sau la alternanţa sperând la victorii facile sau la alternanţa sperând la victorii facile sau la alternanţa sperând la victorii facile sau la alternanţa sperând la victorii facile sau la alternanţa sperând la victorii facile sau la alternanţa

automată la putere, partidele au calărit automată la putere, partidele au calărit automată la putere, partidele au calărit automată la putere, partidele au calărit automată la putere, partidele au calărit automată la putere, partidele au calărit automată la putere, partidele au calărit bugetele comunităţilor locale și bugetele comunităţilor locale și bugetele comunităţilor locale și bugetele comunităţilor locale și bugetele comunităţilor locale și bugetele comunităţilor locale și bugetele comunităţilor locale și

bugetul statului așa cum bugetul statului așa cum bugetul statului așa cum bugetul statului așa cum bugetul statului așa cum bugetul statului așa cum bugetul statului așa cum au vrut. au vrut. au vrut. au vrut. au vrut. au vrut. au vrut.

{ 132 }


{ 133 }

{ politică pe pâine }

propaganda a murit! televizorul doar minte

Propaganda a revenit destul de des în declaraţiile politicienilor din ultima vreme. Recent, Victor

Ponta le-a spus miniștrilor într-o ședinţă, la debut, când știa sigur că se înregistrează: „Vă rog pe toţi să demontaţi propaganda fascistă a PDL, că numai fasciștii și comuniștii rescriau istoria.”

De partea cealaltă, Tismăneanu l-a etiche tat pe Ponta ca „neghiob” pentru că acesta a spus despre Cărtărescu și Mihăieș că sunt propagandiști naziști. Ponta a răspuns: „(...) eu doar am redat limbajul tipic propagandei naziste folosit de doi așa-ziși intelectuali, nimic altceva. Sigur că domnul Tismăneanu, plătit și pregătit să-i apere, a omis, în postarea sa, această realitate evidentă, atacându-mă tot pe mine cu aceleași expresii și același dispreţ faţă de adevăr pe care, repet, îl puteţi găsi fie la propaganda lui Goebbels, fie la tovarășii cu care Domnia Sa a mers la școală și la chefuri de nomenclaturiști!”

Evenimentul Zilei anunţă că: „Ponta acoperă găurile de la TVR prin suplimentarea fondurilor direct de la bugetul de stat. Astfel, liniștea la televiziunea publică este asigurată înaintea alegerilor parlamentare. În timp ce la TVR și radioul public s-au dat 26 de milioane de euro în plus, la Institutul Cultural Român s-au tăiat 4 milioane de euro.”

Exemple de genul acesta pot curge la infinit, căci cuvântul a redevenit la modă mai ales după scandalul plagiatului și suspendarea lui Traian Băsescu. Nu

continuăm, pentru că ar fi inutil, oamenii folosesc cuvântul propagandă fără să-l înţeleagă, doar din raţiuni de rezonanţă negativă. E adevărat, când spui propagandă, oamenii înţeleg că este vorba de manipulare sau de minciună. Dar nu este așa, de fapt, în România propaganda a pierit odată cu dispariţia oricărui proiect serios de societate, sau poate odată cu volatilizarea a două modele politice polare de viziune asupra societăţii.

Momentul în care propaganda a murit în România nu poate fi localizat exact, dar poate fi plasat undeva după ce CDR a preluat puterea în anul 1996. Guvernarea speranţelor dreptei a aneantizat repede tensiunea dintre foștii comuniști și cei care doreau o altă ordine socială. Ineficienţa acelui guvern a condus la o societate amestecată, a combinat taberele prin migraţie politică și diverse experimente și a decredibilizat discursurile politice bazate pe ideologia de stânga sau de dreapta.

De atunci, poate doar cu excepţia perioadei dintre 2001 și 2002, când PSD a căutat să se fundamenteze ideologic ca partid social democrat modern, pentru a se uita de originile comuniste, propaganda a dispărut. Nu am mai avut o dreaptă care să vină cu programe ideologice coerente, programe care să se opună propagandei de stânga, și astfel și stânga și-a dizolvat viziunea într-un program asistenţial cu accente populiste, orchestrat nu de comunicatori sau de propagandiști, ci de baroni locali sau militanţi cu valenţe de organizare, nu de inspiratori ai maselor. Trecerea uneia dintre ramurile fostului FSN – Partidul Democrat – la dreapta și mișcarea liberalilor spre stânga, în USL, au reprezentat ultima lovitură

{ 134 }


{ 135 }


dată condiţiilor de renaștere sau supravieţuire a unei propagande politice la noi.

Propaganda nu este orice tip de comunicare, ea nu se confundă nici cu minciuna, nici cu bombar-damentul informaţional și nici cu manipu larea sau persuasiunea. Propaganda este un mediu de propagare, o putem defini mai bine prin noţiunea de câmp din fizică. Ea nu este responsabilă doar cu invitarea, împingerea unor oameni să voteze idioţi sau dictatori, ci mai ales răspândește o viziune, o reprezentare asupra lumii. Altfel spus, caută să transmită un tablou concret și coerent asupra lumii, împănat cu valori, naraţiuni specifice sau ideologii. Este ceea ce Pierre Bourdieu numea violenţă simbolică, adică propagarea unui model de societate printr-o ideologie (dominantă, spune el) care este reiterată în toate manifestările media și subordonată intereselor unor elite economice și politice.

Propaganda se fundează pe o doctrină și are reţete și tehnici cunoscute încă din Antichitate (repetiţia, diabolizarea adversarului, mecanismul ţapului ispășitor, simplificarea, orchestrarea și multe altele). Nimeni nu recunoaște că face propagandă; de două mii de ani, orice competitor acuză dușmanul de propagandă, despre el însuși spune că doar informează sau face PR sau diplomaţie publică.

Dar astăzi, propaganda a devenit o mașină de influenţă mediatică, s-a transformat într-o mașină care răspunde intereselor unor grupuri răspândite prin partide și ale unor reţele de militanţi politici care ocupă statul din patru în patru ani. Propaganda și-a pierdut și coerenţa din vremile trecute, fundamentul de valori și ideologiile care aduceau o viziune, cât ar

fi ea de parţială, asupra lumii. Propaganda a murit în România și din alte cauze,

nu doar pentru că dinamica politică de la noi a mers spre degradarea discursului politic și spre creșterea rolului pungilor cu produse în campania electorală. Unul dintre mecanismele propagandei, adică minciuna (chiar dacă nu este definitoriu pentru propagandă), nu este foarte ușor de folosit azi. Astăzi nu mai este atât de ușor de falsificat realitatea, chiar Goebbels le recomanda colegilor săi să mintă în propagandă doar atunci când este absolut necesar, deoarece capacitatea de informare a fiecărui individ și accesul la surse fac ca propaganda să uzeze mai puţin de mecanisme de disimulare, de falsificare, și mai mult de simulare sau stimulare a unor reacţii afective, emoţionale.

O altă cauză este degradarea corpusului politic și a selecţiei. Ca să folosim termenii lui Bourdieu, putem vorbi de o elită politică? Vorbim foarte des de clasă politică, poate din cauza faptului că, în acest moment, politicienii români sunt de cea mai scăzută calitate intelectuală din istoria noastră. Aleși pe criteriul loialităţii faţă de șef, nu pe cel al competenţei, politicienii de azi nu se pot folosi de mijloacele fine ale propagandei, înţeleasă în mod clasic. Propaganda uzează de îndoctrinare, uneori afectivă, a cetăţenilor, este un proces mai subtil, care înseamnă conformism, acceptarea unor modele, interiorizarea unor atitudini. Ea nu violentează, ci creează o ambianţă pentru a convinge și direcţiona discret opinia publică. Ea este și acţiune deliberată asupra spiritelor, prin persuasiune și campanii dirijate înspre a obţine consensul sau pentru a fabrica

{ 136 }


{ 137 }


anumite opinii, girate de specialiști sau de instituţii prin managementul percepţiilor, storytelling sau alte metode. Cine să folosească aceste metode? Nivelul politicienilor care cheltuie milioane pe consultanţi străini care implementează doar programe de PR politic și marketing electoral este prea jos pentru a avea răbdare, continuitate și proiect de a construi tradiţii politice. La noi, totul e electoralism, grabă de a lua puterea și a exploata rapid toate resursele ei, nimeni nu acceptă să cultive electoratul, intelectualii sunt folosiţi doar în campanie, apoi aruncaţi la gunoi. Este imposibilă reflecţia critică – și reflecţia politică, în general – în interiorul partidelor politice.

Propaganda este într-o relaţie ciudată cu nivelul de ignoranţă socială – contează cât este de mare nivelul ignoranţei la un moment dat. La un nivel de ignoranţă mare, cultivat și stimulat de două decenii, este greu să mai poţi spera că vei putea veni cu programe de cultură politică și civică, kilogramul de zahăr sau de ulei fiind un argument mai bun decât ideologiile structurate ale propagandei.

Dar, odată cu moartea propagandei politice, a murit și o formă care este importantă pentru orice stat: propaganda statului sau a naţiunii. Propaganda pe care o orchestrează statul în interior este realizată prin mijloacele instituţionale și are ca scop întărirea identităţii, consolidarea coeziunii sociale, creșterea încrederii sociale sau modernizarea mentalităţilor prin inculcarea unor valori ca toleranţa, responsabilitatea civică, echitatea și multe altele. Propaganda statală poate fi asimilată educaţiei naţionale; statele puternice au programe serioase în acest sens. România este un stat aproape

eșuat din acest punct de vedere. Suntem într-o criză a valorilor și într-o criză de identitate; românii ajunși minoritari în Occident se adună greu în asociaţii și, de regulă, se topesc în masa populaţiei, a doua generaţie de abia dacă mai înţelege limba română. Suntem obsedaţi de programe cu brandul de ţară, dar am uitat să încercăm să-i convingem pe cetăţenii români asupra nevoii de solidaritate și de coeziune socială, asupra respectării unui trecut așa cum a fost el, și asupra respectului valorilor, alături de nevoia de modernizare și de efort comunitar. Uităm să ne promovăm valorile, iar statul este ocupat din patru în patru ani de alt partid, care se rezumă la a face selecţii după criterii partizane. Politrucii deveniţi responsabili ai statului contestă valorile culturale sau creatorii veritabili, judecându-i după sensibilităţile lor politice sau forţând macularea unora, prin legarea lor la căruţa partidelor. Oamenii nu se nasc cetăţeni, ei trebuie formaţi printr-un sistem de propagandă asimilabil educaţiei, iar a răspunde propagandei naţionaliste exagerate din perioada ceaușistă cu lipsa oricărei preocupări serioase pentru construcţia unei identităţi colective este o eroare cu consecinţe grave pe termen lung.

În România, politicianismul primitiv și grega-rismul partinic au pârjolit totul, chiar și condiţiile pentru propagandă politică sau naţională. Imaginea unor posturi de televiziune agresive în transmiterea unui flux de mesaje politizate ne poate înșela, ele nu fac propagandă, ele doar mint cu nerușinare și dezinformează.

2012, 9 octombrie

{ 138 }


{ 139 }


congresele partidelor nu sunt evenimente importante

O grilă subiectivă de observaţie și interpretare pentru tinerii analiști

Congresele nu au nicio consistenţă doctrinară sau politică şi nici nu au vreo influenţă direct

asupra realităţii sociale. Ele sunt ritualuri simbolice, de perpetuare a puterii și de relegitimare. Doar naivii îşi bat capul și le bagă în seamă, doar cei care cad în capcana politicii le consideră evenimente importante pentru reînnoirea sau primenirea clasei politice.

Congresele partidelor politice sunt evenimentele cele mai mediatizate din România politică. Se vorbeşte despre acestea cu luni de zile înainte ca ele să aibă loc, se fac pronosticuri și se scriu hectare de analize. Mă rog, un fel de a spune analize, pentru că sunt mai mult niște însăilări pline de stupidităţi, sau opinii de bun simţ, dar desprinse de realitatea politică. De ce se întâmplă asta, este destul de simplu de explicat. Congresele sunt niște meta-evenimente, organizate ca ritualuri politice, făcute să aibă alte

funcţii decât cele pe care le declară în mod direct. Congresele partidelor aflate la putere nu sunt

nici măcar momente demagogice sau populiste, chiar dacă uneori sunt considerate astfel. Ele sunt momente elitiste pure, contrapopulare, se referă doar la partid, nomenclatură sau militanţi. România sau restul populaţiei sunt doar referinţe secundare, de fundal. Orice congres se referă doar la posibilitatea de a câștiga din nou, la metode de a păstra puterea şi la oamenii care pot face asta. Nu sunt un moment de bilanţ, de analiză sau de autocritică și nici un prilej pentru proiectarea unui viitor mai fericit.

Deci, să nu cerem congreselor politice ceea ce nu pot da, să le privim în lumina funcţionalităţii lor reale pentru dinamica puterii. Facem aici diferenţa cuvenită faţă de congresele partidelor aflate în opoziţie, mai ales cele ce urmează pierderii puterii, căci acelea se deosebesc semnificativ de cele ale partidelor care se află la putere. Semnificativ, aș spune, însă nu radical diferite. Dar scopul analizei noastre este să aducem în atenţie câteva elemente de simbolică politică și mitocritică în analiza unui congres de partid aflat la putere, în cazul nostru, cel al PDL.

Congresele partidelor nu vor schimba ordinea politică din partidul respectiv decât dacă partidul se află în opoziţie.

Congresul de opoziţie este o vânătoare de vrăjitoare şi are ca scop principal să-i pedepsească pe cei care au pierdut puterea și au luat funcţiile din administraţie de la gura activiștilor și familiilor lor. Congresele nu propun noi ordini de valori, ele pot

{ 140 }


{ 141 }


doar să pedepsească și să impună un individ care să le taie capul vinovaţilor. Asta este singura schimbare reală pe care o face un congres de opoziţie. Nici măcar nu poate să gândească ceva pentru viitor. Nu, congresul din opoziţie dă senzaţia că a votat pentru schimbare, dar, de fapt, dă securea în mâna unui nou călău, învestit.

Congresele partidelor aflate la putere nu pot trece peste deţinerea puterii și nici nu au capacitatea să mute decisiv pentru schimbare pentru că s-ar produce o fractură în ceea ce privește distribuţia autorităţii din administraţie, de care este legată ierarhia internă de partid. Este greu de închipuit un asemenea proiect de tranziţie pașnică a puterii în familie, între grupuri. Transmiterea puterii este acceptată doar în cazul pierderii unei bătălii electorale.

Un ritual al autorităţii

Orice congres – sau convenţie – este un ritual politic menit să reafirme structurile de putere existente şi, eventual, să-i readucă la ascultare pe cei care au luat-o razna pe calea ideii de reformă ori a celei de schimbare de generaţii. Nu se organizează congrese pentru a divide sau ceda puterea, ci pentru unicul scop de a se întări puterea sau autoritatea. Uneori, acest ritual este realizat și pentru societate, pentru a se arăta ceva, pentru a se confirma unitatea unui partid şi pentru a se păstra o speranţă pentru militanţii din nucleul dur al partidului. Ca ritual politic, congresul nu este un ritual de iniţiere, ci unul de reînvestire, căci afirmă continuarea focarelor de autoritate, împotriva unor clevetitori, a atacurilor

presei şi chiar a opiniei publice care arată, prin sondaje, că nu mai iubeşte formaţiunea politică respectivă.

Ritualurile politice sunt standardizări, forme fixe de expresie, dramatizări

La congrese putem descoperi numeroase fetişuri sau tabuuri. Menţionez unul singur, pentru început: mistica luptătorului neînfrânt, tema centrală a lui Emil Boc, care a spus de mai multe ori că a câștigat toate bătăliile la care a participat. Cei din sală au uitat realitatea statistică, adică faptul că în 2004 şi 2008 partidul condus de Emil Boc a pierdut alegerile, dar a fost menţinut la putere prin contribuţia sau victoriile Preşedintelui Traian Băsescu.

În cadrul congresului unui partid aflat la putere, opozantul principal al liderului se autoselecţio-nează şi este încurajat din afara partidului de către media, analiști, opoziţie sau chiar oameni de afaceri. Opozantul se defineşte singur ca un Iuda, ca fiind un principiu negativ care sparge unitatea şi armonia internă. Lui i se dă iluzia că ar putea să câştige și asta îl pune în faţa posibilităţii de a face greșeli, mai ales pe aceea de a critica partidul. De regulă, el nu-l va critica niciodată direct şi nominal pe șeful cel mare, dar va face aluzii care vor fi interpretate ca atare.

Congresul ca ritual politic este destinat în primul rând producerii de emoţie

Este cea mai bună fabrică de emoţii și acest lucru se vede mai ales în momentul de vârf: discursul Marelui Șef. În timpul discursului șefului suprem, emoţia este la paroxism, nu se aude în sală decât

{ 142 }


{ 143 }


bliţul aparatelor de fotografiat. Oamenii se ridică şi aplaudă frenetic, de regulă, peste 30 de secunde. Un șef cu mare sensibilitate poate recepta direct această emoţie, poate chiar să lăcrimeze sincer partajând cu sala un fluid de emoţie real. Traian Băsescu a jucat perfect acest rol, a reuşit cu grijă să programeze o ordine neculminativă, pentru a evita derapajele posibile, a construit o emoţie puternică iniţială de la care să decurgă restul lucrurilor. Prin tradiţie, în congresele de la noi, se preferă un crescendo, unde şeful vine în momentul culminant, dar Președintele României știa ce poate și a preferat să taie orice rezistenţă de la început. După plecarea șefului și ieșirea din sală, toţi dau buluc să iasă să fumeze, să scape de atmosfera încărcată, de aceea, în cele mai multe situaţii, se dă o pauză, pe motivul că trebuie condus șeful. Cei aflaţi în echipa de conducere nu ies, ei trebuie să stea acolo ca o continuitate, dar și pentru că nu s-ar potrivi cu starea celor aflaţi pe hol, ar putea deveni paratrăsnete de descărcare a emoţiei colective.

Discursul Marelui Şef este momentul cel mai încărcat de emoţie, iar un șef cu inteligenţă socială nu va scăpa niciodată acest moment, pentru că este prilejul care face să își piardă din credibilitate discursurile alternative sau contradictorii. Traian Băsescu a realizat, prin momentul înlăcrimat al povestirii privind întoarcerea spatelui de către Petre Roman, un moment esenţial pentru supunerea ritualică a tuturor faţă de conducător. În caz contrar, le-a transmis Președintele, priviţi la destinul celui care nu-l recunoaşte pe șef: se pierde în jungla politică. Un Congres fără un asemenea moment se

poate transforma într-o rebeliune cu justificarea că este nevoie de ordine și autoritate.

Frica de izolare, de a rămâne singur în faţa unei posibile schimbări a puterii, a judecăţii sau a DNA, este cel mai tare sentiment de emoţie negativă care domină sala unui congres. Șeful cel mare știe acest lucru, a dat dovezi că nimeni nu este protejat dacă face paşi greşiţi, chiar dacă se află încă la putere.

Discursul şefului declanşează starea de idolatrie, necesară în cadrul unui asemenea ritual. De aceea, șeful nu va rămâne printre oamenii din partid după discurs, nu ar fi indicat să se retragă înapoi la locul lui. Este indicat ca după discurs să plece, pentru a nu se risipi emoţia, să plece aşa cum a venit, pe neaşteptate. Șeful nu trebuie să dea niciodată certitudinea că va veni la Congres, obţinând astfel culpabilitatea și nesiguranţa celor din sală, pentru ca atunci când intră, efectul să fie maxim.

Iluziile opozantului și utopiile lui sunt singurul element de noutate şi speranţă adus de un congres. I se creează iluzia că este susţinut de peste tot, că societatea îl așteaptă ca pe un mare reformator, că i se vor uita toate păcatele vechi sau noi. Norocul opozantului este că nu are șanse să câștige, pentru că ar fi văzut că simpatia asta spontană ar fi durat mai puţin de 24 de ore, după victorie ar fi devenit la fel de indezirabil ca și orice lider al partidului său.

Congresul PDL, ca orice congres al unui partid aflat la putere, a fost un congres de afirmare şi re-generare a forţei. Scopul principal a fost cel de

{ 144 }


{ 145 }


perpetuare a puterii, de aceea sloganul principal al membrilor cei mai războinici a fost următorul: vom ieși întăriţi din această bătălie. Un asemenea eveniment ritualic are și rolul de a ţine conflictul din interior (de regulă, conflict pentru resurse de putere) la un nivel tolerabil şi controlabil.

Drama challengerului: el nu are cum să câștige, pentru că nu are un steag. Emil Boc a venit cu steagul partidului, lui Blaga nu i-a mai rămas nimic altceva decât să meargă împotriva steagului partidului. Nu avea cum să câștige, era din start doar un sparring partner, chiar dacă era unul tare. A vorbit bine la Congres, dar discursul său a venit după ce Traian Băsescu a creat o atmosferă de emoţie solidară şi de frică de a te opune unei asemenea emoţii integratoare.

Congresele politice sunt atent regizate după scenarii şi tehnologii complexe. Analiştii naivi se plâng că au văzut elemente de regie sau detalii nespontane. Păi tocmai asta este esenţa unui Congres, nimic nu trebuie lăsat la voia întâmplării. În PSD, pierderea lui Ion Iliescu a fost multă vreme pusă de el şi echipa sa pe seama faptul că marele regizor, Octav Cozmâncă, a fost scos de la masa de regie de dispariţia tragică a soţiei, cu o zi înainte, iar înlocuitorul lui nu avea chiar atâta experienţă în impunerea de proceduri. Procedurile tehnice sunt importante şi deloc neglijabile în configuraţia votului şi a rezultatelor.

Lumina şi sunetul. Dacă sunt de partea șefului de partid, atunci discursurile se vor auzi inegal. Partea de sală unde vor fi grupaţi simpatizanţii opozantului va fi privată de sunet puternic şi de lumină, discursul

opozantului va fi lucrat tehnic încât să poată părea anemic şi neconvingător, ezitant. Din contră, conducătorul partidului va beneficia de muzică victorioasă, înainte şi după, de întreruperi cu aplauze și ridicarea sunetului la maximum. Ritmul îi poate fi dat de pauze și de ridicări de sunet pentru cuvintele puternice care devin semnale de ridicare a publicului în picioare.

În regia congreselor mari este încurajat să intre al treilea candidat, clovnul, nebunul regelui. El este foarte important în detensionarea sălii sau chiar pentru a spune lucruri grave, dar care să nu conteze în lupta dintre cei doi candidaţi principali. Clovnul, dacă este inteligent şi bine ales, va primi aplauze ca şi Marele Șef, urmând ca lupta dintre cei doi candidaţi să nu mai fie un război de aplauze, ci unul al ordinii existente în partid.

Clovnul este şi un bun teritoriu unde se pot refugia cei mai mari oportunişti, ca nu cumva să se adune la Opozant, pentru o masă critică semnificativă care să rupă balanţa. El este un fel de supapă de siguranţă necesară şi este folosit strategic şi tactic pentru diferite modalităţi de redistribuţie, mai ales când există posibilitatea unui tur doi, dar şi pentru a nu exista un al doilea tur de scrutin. Insula Clovnului este una de pe care se poate apoi sări cel mai ușor în barca celui care a învins fără mustrări evidente de conştiinţă şi fără ca saltul să fie prea lung.

Clovnul va fi răsplătit, nu doar de șefi, dar şi de mulţime. Domnul Paleologu va fi ales vicepreședinte fără probleme, a avut o funcţie socială şi politică importantă.

{ 146 }


{ 147 }


Orice congres este un eveniment al negocierilor între tabere. Se distribuie liste în sală, se controlează votul prin cele mai subtile metode, se vând și se cumpără diferite funcţii, la nivelurilor intermediare se fac transferuri de membri între echipe.

La congrese, bărbaţii se îmbrăţișează și ritualul pupăturilor pe obraz este un rit de neagresiune. O formă de salut care arată că încă este pace. O formă de liniştire care îl asigură pe individ că mai există punţi, iar cel care iniţiază sărutul (trădător, de multe ori) este cel care arată supunere sau cel puţin neutralitate.

Mistica este la ea acasă în timpul congreselor şi fantasmele colective reînvie. Am râs copios la ultimele alegeri, alături de o lume întreagă, de flacăra violetă şi de obscurantismul asociat cu ea. Aţi văzut cravatele violete ale lui Emil Boc și Vasile Blaga, oamenii care urmau prin competiţie să producă un lider providenţial pentru viitorul României?

***

Nu trebuie să aşteptăm prea multe de la un congres politic. Este important doar pentru cei care sunt membrii sau simpatizanţii partidului care-l organizează. Dacă am fi mai deștepţi, nu am mai face atâta caz de congresele politice. Ele nu sunt evenimente importante!

2011, 15 mai

ultima bătălie a stângii: dărâmarea idolilor

Nu știu dacă trebuie să-i fiu recunoscător sau nu lui Mircea Geoană pentru că m-a ajutat să mă

las de politică sau, mai exact, să trec de la acţiune la analiză. Un rol mult mai comod și, poate, chiar mai potrivit pentru subsemnatul. Încerc acum să fiu ușor mai pragmatic în raţionamentele pe care le fac, caut să schimb mai multe turnuri de observaţie, să înţeleg mai bine înainte de a judeca. Este un lucru pe care nu poţi să-l faci atunci când ești în teren, când ești înfierbântat de competiţie.

La începutul conflictului dintre Mircea Geoană și Victor Ponta, am privit totul ca pe o fatalitate politică românească. Partidele sunt animale politice care își antrenează mereu instinctul de a sfâșia în interior atunci când nu au războaie externe. Am revăzut filmul în care Iliescu și Năstase îl împing pe lider la o decizie riscantă, apoi se retrag strategic și organizează judecata lui pentru pierderile suferite. Și eu am gândit la început în termenii clasici ai solidarităţii interne: un lider cu potenţial trebuie ţinut aproape de partid, el aduce voturi, coagulează simpatii. Modul în care se desfășoară bătălia mă convinge însă că nu este o tradiţională execuţie, ci ultima bătălie a stângii pentru a scăpa de umbrele trecutului.

{ 148 }


{ 149 }


Ion Iliescu reloaded

În aceste ultime săptămâni, Iliescu l-a atacat pe Ponta constant, retractând de fiecare dată și promovându-l pe Adrian Năstase ca stadiul cel mai înalt al pesedismului. Chiar dacă acest lucru poate fi valabil pentru fostul Premier, este un calificativ doar pentru trecut și în niciun caz pentru viitor.

Format în anii cincizeci, anii de aur ai bolșevismului târziu din România, Iliescu l-a exterminat pe Ceaușescu și apoi a avut trei mandate de Președinte, timp în care singura lui preocupare a fost exercitarea puterii și a dominaţiei. A căutat să simuleze tot ceea ce se putea simula, inclusiv toleranţa, acceptarea împăcării cu Regele, a vorbit cu misticism despre dialog, iar atunci când nu a fost convingător, a adus hoarde de mineri care au delegitimat puternic partidul, în timp ce el și-a întărit astfel puterea și dominaţia. PSD a fost timp de 20 de ani un partid al unui lider cu legitimitate trucată. O supunere oarbă faţă de mitul lui Ion Iliescu, un amestec de spaimă și umilinţă: ce facem dacă pleacă Domnul Iliescu? El pleca și se întorcea mereu de la ușă. Din păcate, noi, în România, confundăm acest comportament cu forţa unei personalităţi politice. Se prea poate să fie un simbol al forţei, însă doar dacă vorbim despre o personalitate politică a Evului Mediu.

Legitimitatea lui Iliescu s-a bazat pe focurile de armă pe care le-a comandat la Revoluţie pentru că sângele vărsat oferă cea mai sigură sursă de autoritate. A creat dușmanii democraţiei încă înainte ca ea, sărăcuţa, să vină pe lume. Regele și partidele istorice, străinii, intelectualii sau studenţii

au devenit primele ţinte ale echipei lui Ion Iliescu. A avut popularitate și putere legală, dar mereu i-a lipsit ceva: legitimitatea democratică, legitimitatea tehnocratică (vă amintiţi vreo mare decizie?) și chiar ideologică, în măsura în care nu a adus nicio viziune privind ordinea viitorului și nu a propus niciun proiect de societate. A domnit, dar nu a luptat pentru nimic. Asemeni unui demiurg de birou a pronunţat emfatic cuvinte, așteptând ca realitatea să-i urmeze vorbele, iar vorbele să se întrupeze. A vorbit despre corupţie doar cât să-l înfunde pe Năstase, despre cauza românilor din teritoriile pierdute – doar la evenimente oficiale, a vorbit despre muncitori, dar nu a căutat să facă niciun program de reconversie a industriei sau a agriculturii la noua realitate economică și politică. În schimb, a fost atent ca fiecare lider care putea să apară să rămână sub autoritatea lui. L-a trădat pe Năstase atunci când era în vârf și a reușit, cu răbdare, să-l scoată din circuit și, culmea, să-l păstreze nerevoltat în aria lui de prozeliţi, într-o perfectă simbioză victimă-agresor.

Adrian Năstase devenise foarte periculos, reușise o guvernare de succes și deci trebuia anihilat. Când l-a graţiat pe Miron Cosma și i-a distrus coaliţia politică ce era câștigătoarea alegerilor, Adrian Năstase era deja scos de pe șină.

Un Iliescu puternic pentru un PSD slab

De fapt, când am ajuns în PSD, mi-am dat seama că nu Iliescu este puternic, ci că partidul era foarte slab. Era slab pentru că avea oameni cuminţi, disciplinaţi, care se închinau camarilei lui Iliescu. Mulţi erau speriaţi de lustraţie și de alte lucruri,

{ 150 }


{ 151 }


alţii erau nostalgici, dar cei mai mulţi erau oameni cuminţi, unii specialiști buni din fostul regim, alţii funcţionari între două vârste care aveau o veritabilă sensibilitate de stânga. I-am văzut cum se bucurau când Iliescu a pierdut puterea și pleca agale de la Sala Palatului: nu le venea să creadă, se uitau la cer, se uitau în stânga și în dreapta să vadă dacă nu sunt pe aproape supraveghetorii lui Nea Nelu.

Iliescu s-a pus de-a curmezișul tuturor deciziilor pe care partidul le lua, doar pentru a-și arăta puterea și a știrbi autoritatea celor care le propuneau, dar folosind mereu o tehnică perversă: îi lăsa pe ei să anunţe public decizia lor, le susţinea propunerile chiar prin vot, în schimb, a doua zi era împotrivă și, de multe ori, lașitatea celor din jurul lui îi făcea jocul. Partidul a pierdut multe trenuri pe baza mofturilor lui Ion Iliescu. A reușit să păstreze partidul slab, pentru ca el să rămână puternic.

Partidul este de șapte ani în opoziţie, dar Ion Iliescu nu are de ce să fie trist: niciun lider care i-a urmat nu a mai fost capabil să câștige funcţia cea mai înaltă în stat și El a rămas unic, singurul învingător, restul pot să vină să-i pupe papucul.

Managementul prin frică: vigilenţa faţă de trădători și deviaţioniști

Iliescu a condus mereu înfricoșând partidul cu pericole imaginare și folosind tehnica bolșevică a vigilenţei faţă de trădare: cine spune adevărul este trădător, dacă vrea alegeri libere în partid este CDR-ist, dacă vrea ca vicepreședinţii să fie aleși, nu numiţi, sigur este infiltrat de dușmanii politici. O

altă metodă de control a fost acuza de deviaţionism, etichetă care mi-a făcut onoarea să mi-o atribuie.

Partidul era mereu timorat, chiar și atunci când era puternic din punct de vedere electoral. Era mereu dependent de lumina care venea de la Tătucu. Guerrila lui Traian Băsescu a putut avea succes numai datorită faptului că PSD se mișca greu, oamenii nu puteau acţiona independent.

Marea problemă a PSD a fost faptul că era mereu captiv al unui lider care a delegitimat orice formă de autoritate, rupând prin aceasta constant coloana vertebrală a unui partid de stânga care, altfel, ar fi putut face istorie mai mult decât a făcut. Doar trei ani, în perioada 2001-2003, partidul a fost liber de influenţa lui Iliescu (intrând sub autoritatea unui Adrian Năstase cuprins de entuziasmul schimbării), iar rezultatele pentru ţară s-au văzut.

Mircea Geoană – primul care s-a speriat de libertatea de a decide

Mircea Geoană a fost primul care a acceptat să conducă un proiect de revoltă și, după ce a câștigat, nu a avut curajul să preia puterea cu autoritate ţinând cont că legitimitate avea. S-a speriat, a făcut un târg cu baronii locali, iar aceștia i l-au adus pe Iliescu din nou la conducere. În momentul în care el a crezut că Ion Iliescu l-ar putea ierta pentru că a adus un dram de democraţie în partid și, mai ales, pentru că i-a contestat autoritatea, Mircea Geoană a pierdut totul, restul era doar o problemă de timp. Și-a trădat apoi prietenii, dar și pe cei care l-au transformat în lider.

A avut noroc să piardă în faţa unui lider tânăr și nu să fie înjunghiat pe la spate de vreo manevră a

{ 152 }


{ 153 }


vechii nomenclaturi, ţinută de Iliescu în viaţă. În mod normal, după pierderea alegerilor, Mircea Geoană ar fi trebuit, oricum, să renunţe la președinţia partidului și la orice altă funcţie.

Victor Ponta – ultimul dintr-o serie veche sau primul dintr-o serie nouă?

Sunt solidar cu Victor Ponta nu pentru că, în toată această bătălie, și-a ales rolul de luptător și nu de negociator, ci pentru că am încredere în visul lui de schimbare. Uneori, poate l-am pritocit împreună, dar asta nu are mare importanţă, el este prea mândru ca să ceară ajutorul. Nu a fost întotdeauna erou în lupta pe care a dus-o alături de noi, cu nomenclatura iliesciană, dar are timp să se achite de datoriile faţă de prieteni.

După ce l-a învins pe Geoană într-o luptă inegală, Ponta avea mare parte din gașca baronilor locali împotrivă, a ezitat și i-a făcut unele concesii lui Iliescu, dar câteva și lui Năstase, iar cei doi ajung să transmită că tânărul lider este imatur și că, de fapt, ei sunt cei care conduc partidul. Strategia le-a reușit într-o anumită măsură, cu toate că Ponta nu este naiv. Chiar dacă mă uimește cu cunoștinţele sale despre istorie, o pasiune despre care spune că-l ajută și în politică, Victor nu a preluat însă tot limbajul și nici practicile decizionale ale celor mai vechi. Nu a scăpat nici el de ideologia victimizatoare conform căreia orice pesedist care nu îl înjură pe Băsescu de mamă, cu voce tare, este trădător pedelist, dar cred că el are timp să înţeleagă că cei care strigă cel mai tare s-ar putea să o facă pentru că este cea mai bună acoperire.

Însă cel mai important lucru este că noul Președinte PSD nu a uitat nimic din ce a promis la Congresul în care a fost ales, ba mai mult, din când în când își verifică lista de promisiuni, iar eu pot depune mărturie sub jurământ că așa este. A bifat deja câteva promisiuni importante aflate pe lista sa, fără mare scandal, dar cu încăpăţânare, și are determinarea de a nu renunţa la niciuna. Partidul nu poate decât să aibă încredere în el, căci Victor Ponta este captiv, datorită vârstei. La vârsta lui nu are unde să se retragă, nu poate ieși la pensie, mai are vreo 30 de ani buni de politică. Cât privește retragerea, poate da chiar un exemplu bun, pe care partidul nu l-a avut din partea lui Ion Iliescu, adică se poate retrage la timp pentru a deschide calea tineretului și reformei necesare la acel moment când se va produce.

Organizarea capcanei pentru Ponta

În ultimele, zile nucleul celulei vechi de partid a întrevăzut o ocazie să-i dea lovitura de graţie lui Victor Ponta. Au simţit că ordinea impusă în ultimii 7 ani de către Băsescu se delegitimează rapid, sub presiunea unor scandaluri de corupţie. Imediat au întrevăzut posibilitatea revenirii la putere. O iluzorie ocazie pentru a reveni „minunata lume veche”. Cea mai simplă luptă, fără adversari, doar cu niște mici capcane pentru necopţii și imaturii de la conducerea PSD.

La început, toţi am crezut că este vorba doar de insubordonarea lui Geoană, competiţia cu Ponta și o luptă de rutină în care Vodă va tăia capul unui boier infidel. Am gândit pragmatic și aritmetic și am crezut că ar trebui să terminăm cu excluderile

{ 154 }


{ 155 }


și luptele interne. Dar am înţeles repede că miza nu este aici, iar Geoană este doar un pretext sau poate deveni o pierdere colaterală dintr-un război mult mai mare. Bătălia este pentru ca autoritatea lui Ponta să primească o ultimă lovitură, iar lumea veche să pozeze în loc de lume nouă.

Ultima bătălie a stângii, așa cum o știm acum

Poate fi ultima șansă pentru PSD de a se redresa și de a reîncepe drumul reformei și modernizării. Este o ultimă șansă pentru un partid ca să-și apere liderul împotriva unui reflex cultural de a-l trăda mereu pe cel care este în fruntea partidului pentru unul care promite privilegii mai mari și parte mai mare din pradă.

Alegând lupta directă, fără compromisuri, sper că și Victor Ponta înţelege că este șansa lui de a rupe tradiţia nefericită a alegerii compromisurilor și umilinţei, în locul luptei. O șansă pe care, în 2005, a avut-o Adrian Năstase, dar i-a dat cu piciorul. În acel moment, când forţa motrice a schimbării l-a dorit pe Năstase drept contracandidat la Iliescu, iar Năstase a refuzat, acesta din urmă a pierdut cel mai bun prilej de a deveni liderul providenţial, iar partidul a pierdut o șansă importantă.

Capcana pentru Ponta ar fi să se bucure cu o victorie facilă împotriva lui Mircea Geoană. Asta se va obţine ușor, dar nu asta este miza. Marea capcană ar fi să se facă frate de cruce cu umbrele trecutului și cu cei care dezonorează partidul sau să amâne bătălia cu cei care au încercat acum să-l arate ca lider imatur, slab, șovăielnic, numai bun de trădat.

Bătălia pentru a da jos tablourile de pe pereţi

Este o mare bătălie pentru Ponta, dar nu este doar războiul lui. Sigur, în bătălia internă îl pot ajuta doar cei care sunt în funcţii de conducere la PSD, dar războiul are o altă miză. Este războiul pesediștilor care au sperat mereu că va ieși ceva măreţ din marile decizii ale unui sistem politic rămas în picioare de două decenii.

Nu știu dacă războiul lui Ponta este lupta pentru modernizarea instituţiilor, cum a scris cineva, dar este o luptă în care pesediștii își pot recâștiga demnitatea. Pot da dovadă că s-au eliberat de frică și pot duce viitoarele lupte politice cu capul sus. Ar putea chiar reveni într-un spaţiu politic de unde au fost excluși din cauza greșelilor majore ale liderilor, a lipsei de gândire strategică sau pe fondul orgoliilor unei oligarhii care a început schimbarea prin împușcarea lui Ceaușescu în ziua de Crăciun. Și Năstase, dar și Geoană au câștigat bătălii, dar nu au avut curajul să dea jos tabloul de pe perete. Această luptă a fost mai grea decât luptele cu Băsescu sau cu Alianţa „DA”.

Nu știu ce poate face Ponta după ce va câștiga acest război, ar putea avea și el o Pasada a lui, dar cred că acum merită să fie sprijinit de către cei care nu vor mai suporta umilinţa de a vedea aceleași tablouri ale trecutului pe pereţi. Pesediștii pragmatici trebuie să facă un pic de istorie recentă și să înţeleagă că alternanţa automată la putere nu mai este regula; a fost până în 2005. De acolo-încolo, ceva s-a rupt și nu doar Traian Băsescu e cel care a blocat PSD. Traian Băsescu s-a bazat, chiar și atunci când a călcat peste reguli și cutume, pe o anumită ilegitimitate a

{ 156 }


{ 157 }


PSD care nu se putea desprinde de trecut, care purta un balast istoric, o vină pe care deja majoritatea pesediștilor nu au de ce s-o împărtășească cu Iliescu & co. Erau prea tineri, erau în altă parte sau nu au decis ei când s-a tras la Revoluţie, când a fost călcată în picioare Piaţa Universităţii, când au venit minerii „să planteze trandafiri”.

Aceasta nu este o capcană pentru Ponta, el are două căi de ieșire din această luptă

Cei care spun că Ponta este învins, în ideea în care nu are altă șansă decât să își dea demisia pentru că pierde parlamentari și este belit apoi de sfinţii partidului, nu au dreptate. Dacă Ponta este destul de hotărât să meargă până la capăt, el are două variante câștigătoare. Aș putea spune chiar că are un win-win perfect. Îl elimină pe Geoană, apoi merge mai departe cu schimbarea conducerii și reformează partidul. Dacă pierde în luptă, dar le lasă corabia coșcovită vechilor figuri, aceasta se va scufunda în șase luni. Pe noua lui corabie se vor duce toţi care visează la un partid modern al stângii, fără toate tarele celor douăzeci de ani de democraţie împleticită. Iliescu sau Năstase au tot ameninţat cu plecarea, și-au făcut chiar bagajele de câteva ori, dar Ponta este obligat să lupte până la capăt și asta înseamnă chiar această variantă extremă. Varianta win-win se realizează cu o singură condiţie: să uite tot ce a învăţat în acești 10 ani de pesedism, să fie egal cu sine și să meargă înainte.

Semnele timpului. O lume care se prăbușește și dărâmarea idolilor

Pe Victor Ponta îl ajută conjunctura politică generală, semnele timpului care ne spun că sistemul

politic românesc se prăbușește. În aceste zile, o lume se dărâmă, un sistem de autoritate se face ţăndări și România are șanse să iasă din acest model al politicii oligarhice, al partidelor-stat care s-au succedat la putere. Cei care vor rămâne agăţaţi de corabia partidelor se vor scufunda odată cu lumea veche. Din această bulversare totală se poate naște o nouă clasă politică pe scheletul celor care astăzi vor avea curaj și nu se vor mai lega cu lanţuri de scaune. Oamenii așteaptă – și dinspre stânga, dar și dinspre dreapta – o schimbare, așteaptă oameni care să se gândească la un proiect colectiv. Ura lui Năstase faţă de Băsescu, a lui Iliescu faţă de Geoană, a lui Băsescu faţă de Tăriceanu ș.a.m.d. nu mai pot reprezenta combustibilul necesar pentru ca motorul politic al României să poată duce ţara înainte. Trebuie un proiect de societate, o nouă atitudine, un alt tip de dedicare pentru interesul public. Nici premierul, nici miniștrii, nici primarii nu vor mai fi proprietarii bugetelor pe care le administrează, iar busola interesului colectiv va trebui să ghideze acţiunea politică. Acum, în furtună, nu mai este timp pentru adaptare. Am avut douăzeci de ani, dar am tras de timp contemplându-ne liderii narcisiști și, sperând la victorii facile sau la alternanţa automată la putere, partidele au călărit bugetele comunităţilor și bugetul statului așa cum au vrut. Cred că în mare măsură aceste lucruri nu vor mai fi posibile.

Pentru a păși învingători în noua lume, pesediștii ar trebui să treacă la dărâmarea idolilor. Dacă Ponta nu va fi sprijinit de o majoritate consistentă, el poate oricum duce lupta mai departe. Dacă va fi o majoritate conservatoare, ea va pierde oricum, va fi îngropată sub dărâmături.

{ 158 }


{ 159 }


Victor Ponta trebuie așadar să nu rateze ocazia de a fi primul dintr-o nouă serie, nu ultimul dintr-o serie veche. El știe că în Marșul cel Lung au pornit 90.000, au ajuns 7.000, dar au învins.

Bibliografie

Psalmul 135: 15-18: „Idolii neamurilor sunt din argint şi aur, sunt lucrarea mâinilor omeneşti. Au gură, dar nu pot grăi, au ochi, dar nu pot vedea, au urechi, dar nu aud, au nas, dar nu au suflare în nările lor. Asemenea lor sunt şi cei care i-au întocmit, toţi cei ce se încred în ei.”

2011, 11 noiembrie

deranj în Olimp?Un răspuns glumeţ din tribună

Am scris un comentariu pe blog despre o situaţie din PSD fără să am bănuiala că va produce așa

un deranj în Olimpul nostru de stânga. Deși mi-a venit ideea, nu i-am mai răspuns nici lui Adrian Năstase, pentru că nu am chef de nicio polemică.

În plus, când văd apetenţa pentru a alimenta această discuţie a celor care sunt simpatizanţii puterii sunt sigur că politicienilor de la guvernare le convine de minune să acopere scandalurile de corupţie recente cu scandalurile inutile din PSD. Nu polemizez cu Domnul Ion Iliescu pentru că este prea mare distanţa de la simplu membru la Președinte

Executiv de Onoare, însă nu pot să nu mă întreb și să nu mă mir.

Chiar nu înţeleg de ce niște oameni cu experienţa domnilor Iliescu și Năstase comentează ceea ce spune un biet „spectator din tribună”, unul care nu e legitim să vorbească, unul care nu se pricepe. În tribună există un spaţiu al libertăţii pe care oamenii îl folosesc așa cum doresc și, de regulă, arbitrii te sancţionează dacă, în calitate de jucător, intri în dialog cu tribuna.

Eu nu am spus că trebuie daţi afară din partid nici bătrânii, nici Iliescu sau Năstase, nici măcar Geoană. Lui Ion Iliescu îi sunt dator pentru ca s-a opus să fiu eu dat afară de partid de vreo două ori, în urma unor chimburi de replici cu Domnia Sa, iar unii pupincuriști au sărit repede să mă sancţioneze, deci cum era să propun a fi dat afară? Eu am analizat o situaţie și am sugerat ca echipa de la conducere să-și facă programul fără a se lăsa condusă din spate. Este asta rău, nu este normal ca Președintele ales să conducă și apoi să răspundă pentru rezultate?

Mă rog, nu am spus niciodată că un partid serios este unul de 15%, nici alte lucruri care mi se pun în cârcă, dar ar fi culmea să cer dovezi! Nu i s-au dat nici coanei Leana dovezi, la Târgoviște, de Crăciun, când le-a cerut, sunt sigur că Domnul Iliescu nu o să-mi dea mie, un deviaţionist veninos.

Nu înţeleg nici măcar cum se face că, dacă tot mi se citează un text, comentatorii nu se referă decât la o presupusă intenţie a mea, nu îmi sunt criticate argumentele. Nu cred că deţin adevărul absolut, pot greși ca orice om, dar chestiunea

{ 160 }


{ 161 }


fundamentală a textului meu era următoarea: De ce câștigăm alegerile și rămânem totuși în opoziţie, iar managementul partidului, cu toate generaţiile la cârmă, cu unitatea monolitică în jurul părinţilor fondatori, nu reușește decât să se tot pregătească de momentul în care îl vom da jos pe Băsescu? Ca Borcea, pentru Liga Campionilor. De ce este mereu subminată autoritatea liderului și a echipei de conducere de către Președintele de Onoare care duce o luptă de gherilă împotriva Președintelui în exerciţiu (Năstase, „arogant” și „capitalist de cumetrie”, Geoană, „prostănac”, Ponta, „cârlan” și „imatur”)? Asta este oare traducerea îndemnului din textul Domnului Iliescu: „Forţa unui partid constă tocmai în unitatea militanţilor săi, în capacitatea de a îmbina experienţa şi pregătirea celor cu vechime în partid cu elanul şi dorinţa de afirmare a celor tineri”?

Dar am promis că nu mă ţin de polemici, deci renunţ să mă întreb.

De un singur lucru mă mai mir: de ce Domnul Președinte Ion Iliescu îmi dedică, pentru prima dată în viaţa mea politică, un text. Olimpian, Domnia Sa se rezuma înainte să mă expedieze cu două-trei fraze în care se întreba în numele cui vorbesc. Acum însă, Președintele de Onoare îmi răspunde și nu cred că asta s-a întâmplat pentru ca am devenit Cineva. Un motiv este poate faptul că am vorbit despre relaţia Domniei sale cu Istoria, dar aici mai bine nu încerca să se justifice. Istoria nu o voi scrie nici eu, dar nici Domnia sa.

Să fie deranjul acesta în Olimp doar pentru pricini ideologice sau poate chiar și Președintelui de Onoare a început să-i fie frică de faptul că Domnul procuror

Victor Ponta ar fi în stare să facă nemerniciile propuse de Dâncu? Nici vorbă! ar spune unii.

Dar dacă totuși sunt semne că vine vremea Republicii Procurorilor: unii taie acum capete prin primării PDL, iar Procurorul de la vârful PSD ar putea să nu mai fie la fel de respectuos cu istoria partidului și o să-și aducă aminte că a luat bătaie în Piaţa Universităţii?

Cred că sunt insinuări veninoase, dar parcă poţi să știi?

Mă gândesc totuși să nu lungim polemica, pentru că Procurorul ar putea să se prevaleze de situaţia de conflict și să ne dea roșu la amândoi beligeranţii, adică și mie, și Dumneavoastră, Domnule Președinte de Onoare, ca să păstrez metafora fotbalistică cu care m-a gratulat Domnul Adrian Năstase.

***

În fine, în semn de detensionare să vă povestesc, Domnule Președinte Ion Iliescu, o întâmplare văzută de mine în calitate de „spectator din tribună”, a cărei morală, nu sunt sigur, ar putea fi următoarea: nu luaţi de bun tot ce spun spectatorii, o să creadă lumea că sunteţi nesigur, că vă este frică, de istorie sau de Comandantul suprem. Întâmplarea este autentică, ba chiar și reală și se petrece este la Cluj, pe vechiul „Ion Moina”.

La un meci al „Universităţii” Cluj, dinainte de 1989, un spectator din tribună, aflat aproape de banca de rezerve, striga disperat: „Bagă-l, mă, pe Boeru! Bagă-l, mă, pe Boeru!” În repriza a doua,

{ 162 }


{ 163 }


rezultatul fiind prost, spectatorul continua să strige din nou, la fiecare fază, cât îl ţineau bojocii: „bagă-l, mă, pe Boeru!” Spre final, lucrul acesta se întâmplă, Boeru intră și la prima fază face un luft groaznic. Se aude vocea cunoscută din tribună: „De ce l-ai băgat pe Boeru, mă, imbecilule?”

2011, 20 noiembrie

omul căruia i se cuvine totul

Unii au început să-i spună acestui lucru „mi-se-cuvinism”, dar parcă ușoara ironie șterge ceva

din esenţa fenomenului. În plus, omul căruia i se cuvine totul nu vrea să fie introdus în nicio formulă, el ar avea nevoie de un cuvânt unic, strălucitor, poate aurit. Unul care, cu siguranţă, i se cuvine. Omul despre care încerc să scriu acum câteva rânduri reprezintă o tipologie socială destul de rară, deoarece majoritatea oamenilor au instincte sociale, iar unul dintre acestea este instinctul reciprocităţii. Dacă viaţa socială este o înlănţuire de activităţi în care avem nevoie unii de alţii, atunci este firesc să căutăm a echilibra contribuţia cu ceea ce primim, chiar dacă nu facem contabilitate exactă. Poate doar iubirea este o relaţie în care, cum spune Romain Gary, trebuie să dai fără a cere nimic în schimb, dar și aici există forme de răspuns.

Omul căruia i se cuvine totul nu are aceste instincte, pentru el venirea lui pe lume a fost probabil o ocazie cosmică pentru ca lucrurile să primească

sens. De aceea, vom localiza această specie în politică, acolo se poate desăvârși, ca aspiraţie și lipsă de scrupule. Omul acela, dacă ajunge într-o funcţie publică, devine un colecţionar de orice, un mare depozit, adună în colecţiile sale toate jucăriile pe care nu le-a avut când era mic: mașini, tablouri, ceasuri, bijuterii sau orice lucru care poate avea valoare. În același timp însă adună în jur și un lucru fără valoare în ochii lui, dar necesar: oamenii.

Omul „mi-se-cuvinist” este un mare colecţionar de oameni. Îi colecţionează așa cum ar colecţiona tablouri, adică are nevoie de ei pentru panoplie. Oamenii aceia sunt jucăriile lui, trebuie să lupte cu toţii pentru slava lui, să-i fie servitori, adulatori, să-i cânte ode, ori să fie gladiatorii lui în spaţiu. Oamenii din colecţia lui trebuie să nu fie excepţionali, dar mai ales să nu strălucească în vecinătatea lui, să nu aibă pretenţia de a li se respecta individualitatea sau chiar umanitatea. Pentru cel căruia i se cuvine totul, oamenii sunt doar niște uriașe păpuși pe care le poţi muta cu telecomanda oriunde dorești. Și nu este doar atât! Oamenii cu care se înconjoară Omul (evident, cu O mare) trebuie să fie niște oglinzi în care el se privește și se vede frumos. Când marele Om se duce la televizor, ei sunt cei care se înghesuie să sune pentru a spune ce fenomenal a fost Șeful, ce bine le-ai zis-o, șefu’, geniale fraze, extraordinară glumă, fantastică audienţa etc. În general, el este providenţial și cere zilnic solidaritate cu el, fraternitate care să-l cuprindă din toate părţile, sacrificiul tuturor pionilor pentru supravieţuirea lui.

De regulă, Omul căruia i se cuvine totul are și o soţie căreia, aţi ghicit, i se cuvine cel puţin la fel de mult, dar poate și mai mult, căci este Doamna sau

{ 164 }


{ 165 }


Dânsa, femeia de fier din spatele bărbatului puternic. Ea dispune de fapt de tot și pentru ea toţi oamenii subordonaţi soţului sunt o liotă de servitori, niște dobitoace care nu sunt destul de recunoscătoare. Ea se uită la soţiile celor din gașca soţului și le tratează ca pe niște găini. Le va accepta doar pe cele care sunt obediente și care ţin ochii în podea sau pe cele care se îmbracă modest în preajma Marii Doamne. Uneori, seara, Doamna se uită la televiziuni și, nemulţumită de filmele triste, sună la TVR să schimbe programul cretin care demoralizează masele.

Când intră singur, din lăcomie sau lipsă de caracter, în bucluc, Omul căruia i se cuvine totul este atât de nefericit, încât crede că pentru cauza lui ar trebui să se dărâme lumea. Toţi ar trebui să se arunce în faţa tăvălugului Justiţiei, ar trebui să se oprească trenurile și o grevă generală să paralizeze întreaga ţară. El este sigur în mijlocul unui complot, pentru că el știe că nu greșește niciodată. Mereu dușmanii îl urmăresc sau adversarii politici îl hărţuiesc pe nedrept ca să nu ajungă să conducă spre paradis ţara asta care, fie vorba-ntre noi, nici măcar nu-l merită. Cei care nu deschid războaie în numele lui sunt niște trădători și niște nemernici. Cei care i-au fost soldaţi, dar s-au lăsat la vatră, au greșit, ar fi trebuit să-i rămână grăjdari până la sfârșitul vieţii lor.

Dar nimic nu egalează în fast aniversările Omului căruia i se cuvine totul. Durează de regulă mai multe zile, iar șirurile lungi de oameni se pot vedea de departe cărând flori și cadouri. Judeţele trimit dubiţe, concurenţii celor din funcţii gonesc pe drumuri lăturalnice cu peșcheșuri și plocoane mult mai mari pentru a fi numiţi de marele Guru în

locul dregătorilor. Unii vor reuși să aducă daruri și promisiuni spectaculoase și atunci o să vedeţi cum, dintr-odată, omul nostru devine mare reformator. Schimbă dregători, taie capetele unora deja prea vechi în jilţuri. Observaţi cu atenţie, daţi istoria înapoi, cele mai mari acte de bravură făcute de Marele Om se întâmplă după fastuoasele sărbători ale aniversării sale.

Omul căruia i se cuvine totul nu poate da nicio luptă, pentru că nici nu-și poate închipui un adversar real. Chiar și această idee îl sperie, niciun adversar nu este demn să-i devină challenger. De aceea, el este fricos și laș. Transpiră mult în zilele confruntărilor mari sau mici. Confruntările lui sunt doar mici, căci refuză orice luptă. Când vine vreo slugă să-i spună că îl atacă cineva, primul lucru pe care el îl spune este: hai să ne predăm. Când își pune armura de carton pentru emisiunile de televiziune, omul nostru are chilotul umed, chiar dacă știe că este vorba doar de o simulare pentru acei gură-cască ce vor să înţeleagă politica de la televizor. Deși nu a dat niciodată vreo bătălie decât prin intermediul altora, Omul „mi-se-cuvinist” se consideră un mare învingător.

Te uiţi la el și ţi se face milă, nici măcar nu ai ce să-i spui. Îl vezi cum se târăște prin noroiul fiecărei zile și nu te mai înduri nici măcar să-l calci peste mâinile grăsuţe cu care te pălmuia odată. Căci Omul căruia i se cuvine totul trebuie să se mulţumească doar cu un singur lucru adevărat, nefalsificat, venind din viaţa cea adevărată și care i se cuvine cu adevărat: dispreţul. Atât, dar și asta este prea mult.

2011, 22 noiembrie

{ 166 }


{ 167 }


ce cred românii despre anul politic 2012

Prognozele experţilor sau predicţiile opiniei publice?

Expertologia a devenit una dintre cele mai noi religii. În toate domeniile, experţii fac analize,

predicţii și dau sfaturi. De la modă la cosmetică, de la viaţa economică la viaţa de cuplu. Marile agenţii de rating economic sau politic și laureaţii premiului Nobel nu au prevăzut criza mondială, dar pentru asta nu au renunţat să apară peste tot și să dea sfaturi.

Fondul Monetar Internaţional a explicat printr-un raport de evaluare extern că economiștii săi nu și-au dat seama de riscurile care au condus la criza financiară globală din cauza admiraţiei naive pentru reglementarea limitată a pieţelor financiare din SUA și Marea Britanie și din cauza mentalităţii de turmă.

După ce, undeva la sfârșitul anului 2008, FMI declara că „SUA a evitat aterizarea dură” și că „veștile proaste au trecut”, iar peste doar un an ne-a explicat în mod penibil că, din păcate, FMI a pus accent, în mod eronat, pe urgenţa rezolvării dezechilibrelor de cont curent la nivel mondial, dar nu a investigat modul în care aceste dezechilibre erau legate de riscurile sistematice din cadrul sistemelor financiare. Cu toate acestea, nu și-a pierdut deloc rolul de mare planificator și strateg mondial împotriva unei crize pe care nu a prevăzut-o și probabil nici nu o înţelege.

În urma unor prognoze optimiste ale agenţiilor de rating sau chiar ale Consiliului Europei din primăvara lui 2008, tot mai mulţi specialiști au început să conteste capacitatea economiei ca știinţă, dar mai ales a economiștilor ca experţi în previziunea crizelor și chiar a managementului economic eficient.

În general, majoritatea celor care fac predicţii în spaţiul public, experţi sau simpli comentatori, nu se bazează pe vreo formă de validare a cunoștinţelor lor sau pe vreo metodă de cercetare sau observaţie sistematică. Cu expertiza din politică este și mai complicat. Aici, de regulă, foarte rar sunt întrebaţi experţi din exterior, iar cel mai adesea prognozele le fac actorii politici. Ei spun ce se va întâmpla cu dorinţa ca acest lucru să se întâmple ca și profeţie care se autorealizează. Ideea că un sondaj de opinie sau o proiecţie poate produce efectul respectiv pentru că oamenii caută să se alinieze tendinţei dominante este mistic acceptată, dar asta nu se produce decât într-o mică măsură, nesemnificativă am putea spune.

Dacă cineva produce o proiecţie defavorabilă pentru un candidat sau partid, atunci propagandiștii și liderii acelei grupări se mobilizează imediat și caută să deschidă o polemică ce va desfiinţa și decredibiliza respectivul studiu, dar fără să se bazeze pe argumentele de cercetare.

Comentatorii politici sunt, în multe situaţii, afectaţi de diferite forme de partizanate politice. De aceea, cercetătorii sau cadrele didactice de la facultăţile de sociologie sau politologie sunt arareori prezenţi acolo unde se comentează politica. Iar atunci când sunt invitaţi, sunt prea conceptuali, nu se adaptează stilului de televiziune sau nu acceptă

{ 168 }


{ 169 }


să comenteze chestiuni de o factualitate revoltătoare. Dar „expertiza” omului de pe stradă are vreo

valoare? Una dintre condiţiile ideale de funcţionare pentru democraţie ar fi să existe un nivel mediu de informare și cunoaștere, iar potenţialii electori să fie un public informat şi atent. Dar cum acest lucru este tot mai greu de susţinut, chiar și ca utopie, putem constata că procesul electoral nu este viciat total de către cei care nu sunt chiar experţi, ba chiar din contră. Sociologii observă că suma deciziilor de vot exprimate poate reprezenta, pentru ansamblul procesului electoral, un rezultat mai stabil şi aparent mai „raţional” decât deciziile de vot individuale luate separat, atât timp cât se presupune că erorile conţinute de acestea sunt aleatorii. Dacă în teorie este adevărat, apar însă erori majore dacă judecăţile oamenilor sunt afectate de un nivel mare de ignoranţă, dacă media se poziţionează propagandistic pe anumite teme și dacă apare un mare dezechilibru în sprijinirea candidaţilor sau partidelor.

Așa-numitele euristici sunt tipare de gândire și decizie pe care indivizii le folosesc pentru a simplifica realitatea, sunt scheme și mecanisme cognitive activate aproape în mod automat, fără intenţii conştiente şi se aplică atât proceselor de evaluare a informaţiilor analizate, cât şi celor de decizie.

Opinia publică nu este un expert, dar am observat că agregarea unor opinii individuale poate să producă un efect de prospectivă mai consistent decât opiniile unor experţi, chiar dacă nu putem face nici din asta o regulă.

2012, 4 ianuarie

despre bogaţi şi săraci în Săptămâna Mare

Când cercetăm sociologic atitudinea faţă de bogăţie şi sărăcie, nu putem uita că suntem o

cultură creştină, unde vorbele lui Iisus sunt amintite în fiecare duminică în biserici: mai ușor este a trece cămila prin urechile acului decât a intra bogatul în Împărăţia Cerului. Acest comandament biblic pare astăzi poate cel mai respectat, altfel nu ne puteam explica atitudinea faţă de antreprenori şi oamenii cu bani, rămasă la fel cu cea pe care o măsuram şi acum vreo 15 ani, când făceam primele sondaje cu întrebări pe această temă. Majoritatea covârşitoare a românilor era atunci de părere că aceia care fac avere reuşesc prin corupţie, relaţii, noroc, nicidecum prin talent, muncă şi efort personal. Probabil că, plecaţi dintr-o poziţie de relativă egalitate, oamenii nu puteau să-şi explice altfel acumularea rapidă de capital, decât prin faptul că majoritatea celor care s-au îmbogăţit au „furat” startul. Poate că din această cauză am fost descurajaţi să repetăm mai des aceste întrebări, considerând noi atunci că este o problemă de termen lung, de consolidare a unei societăţi a competiţiei şi de înţelegere a meritocraţiei şi a interesului personal.

Astăzi, când repetăm aceste întrebări, ne mirăm totuşi că societatea noastră nu a evoluat prea mult, ba poate că şi-a consolidat unele imagini care, la începutul noii etape sociale, păreau doar semnele unui sindrom de adaptare la economia de piaţă şi la capitalism.

{ 170 }


{ 171 }


E adevărat că Biblia poate fi considerată o sursă de învăţătură şi un stereotip negativ faţă de bogăţie și de iubirea de lucruri materiale, dar nu este un factor decisiv, în opinia noastră. Iacov, într-un pasaj celebru, se adresează cu aceste cuvinte bogatului nemilostiv: Ascultaţi acum voi, bogaţilor! Plângeţi şi tânguiţi-vă, din pricina nenorocirilor care au să vină peste voi. Bogăţiile voastre au putrezit, şi hainele voastre sunt roase de molii. Aurul şi argintul vostru au ruginit; şi rugina lor va fi o dovadă împotriva voastră: ca focul are să vă mănânce carnea! V-aţi strâns comori în zilele din urmă! Iată că plata lucrătorilor care v-au secerat câmpiile, şi pe care le-aţi oprit-o prin înşelăciune, strigă! Şi strigătele secerătorilor au ajuns la urechile Domnului oştirilor. Aţi trăit pe pământ în plăceri şi în desfătări. V-aţi săturat inimile chiar într-o zi de măcel. Aţi osândit, aţi omorât pe cel neprihănit care nu vi se împotrivea! (Iacov 5:1-6)

Adresarea faţă de săraci nu este, simetric, apologetică, totuşi este destul de evident că săracii sunt obiectul unei simpatii nedisimulate, ei fiind sfătuiţi să aștepte cu răbdare şi speranţă viitorul unei veşnicii care le va fi favorabilă: Fiţi, dar, îndelung răbdători, fraţilor, până la venirea Domnului. Iată că plugarul aşteaptă roada scumpă al pământului, şi îl aşteaptă cu răbdare, până primeşte ploaie timpurie şi târzie. Fiţi şi voi îndelung răbdători, întăriţi-vă inimile, căci venirea Domnului este aproape. (Iacov 5:7-8) Dincolo de posibile rădăcini în învăţătura creştină, studiile sociologice arată că percepţia negativă este legată de autopercepţia unui statut social inferior, chiar dacă fiecare individ caută să se includă pe sine într-o categorie de mijloc, dar

percepând pentru majoritatea celorlalţi o situaţie de maximă deprivare, absolută sau relativă. Românii percept societatea noastră ca profund inegalitară, iar pe cea mai mare parte a cetăţenilor, ca fiind foarte săraci. Explicaţiile oamenilor pentru această stare de lucruri pun accentul pe destin, corupţia generalizată, mai puţin pe motivele imputabile personal.

Percepţii și atitudini ale populaţiei privind sărăcia și excluderea socială. În studiul IRES, 27% dintre persoanele care au fost incluse în eșantion declară că sunt mulţumite sau foarte mulţumite de felul în care trăiesc, în timp ce 71% sunt mai degrabă nemulţumite de acest aspect. 27% este și proporţia acelor indivizi care se așteaptă ca peste un an să trăiască mult mai bine sau ceva mai bine, în timp ce 34% dintre ei se așteaptă să trăiască la fel, iar 32%, să trăiască ceva mai prost sau mult mai prost. Cei mai mulţi români tind să se considere săraci, întrucât atunci când sunt rugaţi să se poziţioneze pe o scală de la 1 la 10, unde 1 înseamnă „sărac”, iar 10 înseamnă „bogat”, media obţinută este 4,73. Mai mult, o proporţie covârșitoare a respondenţilor declară că sunt de părere că, în România, cei mai mulţi oameni sunt săraci – 90%; 5% dintre persoanele intervievate sunt de părere că majoritatea românilor sunt bogaţi, iar 3%, că nu sunt nici bogaţi, nici săraci, deci au un statut intermediar.

Cota unică. Trei sferturi dintre persoanele incluse în eșantion consideră că, în România, impozitul unic pe venit nu este corect, în timp ce 15% consideră că este corect, iar 10% nu știu ce să creadă. Respondenţii din Transilvania și Banat sunt cei care consideră în cea mai mare măsură cum că impozitul unic pe

{ 172 }


{ 173 }


venit este corect – 17,7%, în timp ce respondenţii din Moldova sunt cei care dau acest răspuns în cea mai scăzută proporţie – 11,2%. Cu toate că o proporţie semnificativă a intervievaţilor consideră că impozitul pe venit de 16% este prea mare (66%), există și cei care consideră că este potrivit (27%) sau chiar prea mic (4%). Întrebaţi dacă o persoană care deţine o mașină și o locuinţă în proprietate poate fi considerată bogată sau săracă, cei mai mulţi dintre respondenţi declară că aceasta nu ar fi nici bogată, nici săracă, anume 55%, în timp ce 26% dintre ei consideră că ar fi săracă, iar 15%, că ar fi bogată.

61% dintre români au o părere proastă despre cei bogaţi. Cum să îi taxăm pe cei bogaţi? 84% dintre persoanele care au participat la acest sondaj de opinie consideră că persoanele bogate ar trebui să contribuie suplimentar la bugetul ţării, în vederea ieșirii mai rapide din criză, în timp ce 15% consideră că acest lucru nu ar trebui să se întâmple. Întrebaţi care este părerea lor despre cei mai mulţi dintre bogaţii României, 33% dintre respondenţi au o părere mai degrabă bună, 3% nici bună, nici proastă, în timp ce 61% spun că au o părere mai degrabă proastă. Respondenţii din Sud, București și Dobrogea sunt cei care au o părere mai degrabă bună despre cei mai mulţi dintre bogaţii României, în timp ce moldovenii tind să aibă o părere bună despre aceștia în cea mai scăzută proporţie.

Când vine vorba de experienţa personală, lucrurile se schimbă destul de mult: 4 din 10 români declară că au o cunoștinţă pe care să o considere foarte bogată, în timp ce restul răspund negativ la această întrebare. 53% dintre persoanele care cunosc un om pe care îl

consideră foarte bogat declară că au o părere bună sau foarte bună despre acesta, în timp ce 42% dintre ei au o părere mai degrabă proastă. Întrebaţi care este omul bogat din ţară despre care au cea mai bună părere, cele mai multe nominalizări sunt întrunite de Ion Ţiriac (21%) şi George Becali (20%).

România inegalităţilor. Cât de iubiţi sunt cei bogaţi? Mai mult de trei sferturi dintre intervievaţi văd inegalitatea dintre oameni, în România, drept mare sau foarte mare. Proporţii similare din rândul respondenţilor (46,8%, respectiv 46,7%) sunt de părere că majoritatea românilor îi urăsc pe cei bogaţi, respectiv că aceștia le sunt indiferenţi. O proporţie redusă a intervievaţilor, 1,3%, consideră că românii îi iubesc pe cei bogaţi. Femeile tind să considere în măsură semnificativ mai ridicată că majorităţii românilor le sunt indiferenţi cei bogaţi (49,4% vs. 43,7%). De asemenea, cu cât sunt mai în vârstă, precum și mai slab educaţi, cu atât respondenţii consideră în măsură mai redusă cum că celor mai mulţi români le sunt indiferenţi cei bogaţi, în timp ce aceia sub 35 de ani apreciază în măsură semnificativ mai redusă cum că românii îi urăsc pe cei mai mulţi dintre bogaţi.

Cei mai mulţi dintre participanţii la studiu, 59%, consideră că odată cu bogăţia vine și obligaţia de a face opere de caritate, în timp ce 66% consideră că aceasta se asociază și cu obligaţia de a-i ajuta pe săraci. O proporţie semnificativ mai ridicată a acestora, 73%, consideră că odată cu bogăţia vine obligaţia de a plăti impozite mai mari. Cu cât sunt mai tineri, cu atât respondenţii consideră în proporţie mai redusă cum că oamenii bogaţi au

{ 174 }


{ 175 }


obligaţia de a face opere de caritate (36% în cazul celor între 18 și 35 de ani, ajungând la 80% în cazul celor trecuţi de 65 de ani). Același lucru este valabil și în cazul asocierii bogăţiei cu necesitatea de a plăti impozite mai mari (de la 52% la 94%) sau cu aceea de a-i ajuta pe cei săraci (de la 49% la 87%). Persoanele cu studii superioare sunt cele care consideră în cea mai redusă proporţie cum că persoanele bogate ar trebui să plătească impozite mai mari (64%), în timp ce acelea cu studii medii și elementare dau același răspuns în proporţie de 75%.

Cum se autoapreciază românii: o dureroasă iluzie, 73% cred că fac parte din clasa de mijloc. Majoritatea românilor trăieşte iluzia că se află în clasa de mijloc şi dacă asta ar fi adevărat, am avea o societate cu adevărat echilibrată şi armonioasă. Comparativ cu anul 2007, datele obţinute în luna martie a anului 2012 relevă faptul că scade proporţia respondenţilor care se autopoziţionează în clasa de jos (de la 30% la 24%), crescând proporţia celor care se văd ca făcând parte din clasa de mijloc (de la 64% la 73%). Cu cât sunt mai în vârstă, cu atât respondenţii tind să se plaseze în proporţie mai ridicată în clasa de jos – 33% în cazul persoanelor trecute de 65 de ani vs. 13% în cazul celor sub 35 de ani. Intervievaţii cu studii superioare sunt cei care declară în cele mai scăzute proporţii că fac parte din clasele de jos sau de sus, în timp ce respondenţii cu studii elementare declară în cele mai ridicate proporţii acest lucru. Atunci când se poziţionează în una dintre cele trei clase, respondenţii ţin cont de următoarele criterii: venitul lunar al familiei – 50% (creștere cu 11% faţă de 2007), bunurile materiale deţinute în gospodărie

– 18% (scădere de 5% faţă de 2007), averea de care dispun – 8% (scădere de 8% comparativ cu 2007), ocupaţia pe care o au – 7%, școala pe care au făcut-o – 8%, funcţia pe care o au – 3%, relaţiile pe care le au – 3%, alte criterii – 3%.

Cu cât se poziţionează mai sus pe această scală, cu atât respondenţii declară că sunt mai mulţumiţi de modul în care trăiesc; așadar, de la 24% dintre cei care se poziţionează la 5, care sunt mai degrabă mulţumiţi, se ajunge la 100% care sunt mulţumiţi dintre cei care se poziţionează la 10. Femeile sunt mai puţin drastice atunci când se poziţionează pe această scală, tinzând să se plaseze mai sus decât bărbaţii. De asemenea, respondenţii din mediul urban tind să se autopoziţioneze la un nivel superior în măsură mai mare decât cei din mediul rural. Respondenţii din Transilvania și Banat sunt cei care se consideră cei mai săraci dintre români, în timp ce intervievaţii din Moldova sunt cei care se văd drept mai bogaţi. Analizând distribuirea rezultatelor în funcţie de vârstă, reiese că aceia care se autopoziţionează cel mai favorabil pe această scală sunt tinerii cu vârsta cuprinsă între 18 și 35 de ani, în timp ce persoanele trecute de această vârstă tind să se poziţioneze semnificativ mai jos. Studiile sunt un alt factor care determină o distribuire diferenţiată a autopoziţionării pe această scală, în sensul în care, cu cât respondenţii sunt mai educaţi, cu atât se plasează mai sus pe aceasta.

Cum au reuşit cei bogaţi şi cauzele sărăciei. Gândindu-se la cum au reușit unii oameni să facă averi în România, cei mai mulţi intervievaţi consideră că prin încălcarea legii (62%), în timp

{ 176 }


{ 177 }


ce 15% consideră că au realizat acest lucru având relaţii, 8% datorită norocului, iar doar 10% dintre aceștia sunt de părere că averile au fost dobândite prin muncă și merit personal. Principalele cauze ale sărăciei din România sunt considerate a fi existenţa nedreptăţii în această societate (41%), lenea sau lipsa de voinţă (32%), precum și faptul că este o parte inevitabilă a progresului modern (10%). Rugaţi să își exprime acordul privind unele măsuri ipotetice de protecţie socială, respondenţii declară următoarele: „Statul ar trebui să dea mai mulţi bani pentru ajutarea săracilor” suscită acordul total sau parţial a 66% dintre respondenţi și dezacordul a 31%, în timp ce cu „Statul ar trebui să limiteze veniturile celor bogaţi” sunt de acord 71% dintre cei intervievaţi și în dezacord 26%.

În cadrul sondajului de opinie, respondenţii au fost rugaţi să evalueze importanţa unor aspecte a căror rezolvare este urmărită prin Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului. Cele mai importante aspecte, în viziunea respondenţilor, cumulând datele pentru cele două menţiuni, sunt: sărăcia (61%), lipsa de educaţie școlară (48%), poluarea mediului (36%), discriminarea împotriva fetelor și a femeilor (28%), precum și mizeria și bolile infecţioase (24%). Gândindu-se la importanţa acestor aspecte în România, ierarhia lor este aceeași, cu toate că proporţiile în care sunt menţionate diferă ușor.

Soluţii şi propuneri. O nişă pentru UNPR. Întrebaţi dacă sunt de părere că bogaţii ar trebui taxaţi suplimentar sau după același sistem ca alţi cetăţeni, 66% dintre respondenţi consideră că ar trebui taxaţi suplimentar, în timp ce 31% sunt de

părere că ar trebui să fie taxaţi la fel. 75% dintre persoanele intervievate declară că au auzit de proiectul de lege al UNPR privind taxarea temporară a averilor de peste 500.000 EUR cu un impozit de 1% în 2011. 77% dintre români au o părere bună sau foarte bună despre acest proiect, în timp ce 15% au o părere mai degrabă proastă, iar 7%, nici bună, nici proastă. 85% din totalul persoanelor incluse în eșantion sunt de părere că proiectul UNPR privind impozitarea averilor mai mari de 500.000 EUR ar trebui aprobat. Partidul condus de Gabriel Oprea și Cristian Diaconescu are în perspectiva anului electoral o nişă importantă care încă nu este valorificată eficient, o parte foarte importantă a electoratului care este de acord cu această propunere încă nu identifică corect partidul care a propus-o.

Percepţia actorilor politici. Atunci când sunt rugaţi să nominalizeze partidul din România care reprezintă cel mai bine interesele celor săraci sau foarte săraci, cele mai multe menţiuni sunt întrunite de PSD – 18%, urmat de PP-DD – 9%, UNPR – 7%, USL – 7%, PNL – 6% și PRM – 4%, PDL – 3%. Traian Băsescu este, în viziunea a 26% dintre respondenţi, cea mai importantă personalitate politică ce îi apără pe cei bogaţi; alte personalităţi menţionate au fost Dinu Patriciu (2%), George Becali (2%), în timp ce 55% dintre persoanele intervievate declară că nu știu ce personalitate politică să nominalizeze. Personalitatea politică ce îi apără pe cei săraci, în viziunea celor mai mulţi dintre respondenţi, este Victor Ponta (11%); acesta este urmat de Dan Diaconescu (9%), George Becali (8%), Gabriel Oprea (5%), Crin Antonescu (4%), Traian Băsescu (4%), Corneliu Vadim Tudor (4%).

{ 178 }


{ 179 }


***

Volumul eșantionului: 1.073 de indivizi, de 18 ani și peste. Tipul eșantionului: multi-stratificat, probabilistic. Eroare maximă tolerată: ± 3%. Metoda de culegere a datelor: CATI (Computer Assisted Telephone Interviewing). Perioada de culegere a datelor: 29-30 martie 2012. Beneficiar: Asociaţia Română pentru Evaluare și Strategie – ARES.

2012, 10 aprilie

Dan Diaconescu și lumea lui

Dan Diaconescu a fost privit la început ca și un șmecheraș de Caracal. Un băiat evadat

din imperiul lui Voiculescu care face bani cu o televiziune de garsonieră. Inventase un fel de Hyde Park dâmboviţean unde veneau tot felul de personaje ciudate care vorbeau toată noaptea în faţa unui prezentator care le lăsa discursul lor natural, cu micile sau marile lor drame sau forme lor de protest. A intuit că oamenii simpli se pot identifica mai greu cu personajele din telenovelele sud-americane, acolo era un univers cu mii de bariere vizibile care despărţea cele două lumi. Și-a dat seama că, pentru unii, chiar și creaţiile gen „La bloc” reprezintă o lume artificială pentru săracii cartierelor. A descoperit personaje care nu se deosebesc cu nimic de lumea săracă a mahalalelor: Magda și Tolea Ciumac, Nichita, Ogică și alţii. I-a pus să-și joace propriile

roluri, să se încaiere, să se bată, să se certe sau să-și spună poveștile. Din acest joc a câștigat o grămadă de bani, ca orice oltean isteţ care vede o adunătură de fraieri. A creat un personaj semi-imaginar (care apare în poveste doar după ce a dispărut), un fel de Godot de Dâmboviţa, mai cunoscut acum decât personajele literare sau chiar decât 90% dintre politicienii noștri: Elodia. A acceptat politicieni și refuzaţi din politică, și pe cei care se luptau cu sistemul, iar televiziunea i-a fost închisă de Adrian Năstase. Apoi l-a avut și pe Președintele Băsescu în studiourile lui, atunci când acesta părea înconjurat și izolat de televiziunile centrale în campania din 2009. Este în pericol să-l închidă CNA și în regimul Băsescu, cu motivaţia justificată că nu respectă regulile. Face spectacol ieftin și vulgar pentru cei care nu au educaţie să meargă la operă sau la bibliotecă și nici bani destui ca să meargă la restaurantele de pe bulevard.

Legitimaţie de politician primită cadou

Încolţit de justiţie, s-a gândit că poate folosi apărarea imunităţii politice și, la prima arestare, procurorii i-au emis legitimaţia de politician. Dacă până atunci ataca haotic, pe toată lumea, în momentul arestării a devenit la fel de credibil ca și telenovelele lui cu personaje adevărate.

A reușit să arate oamenilor că sistemul ciocoiesc există, este violent și acţionează. Le-a spus oamenilor ce voiau să audă: că ar putea trăi fericiţi dacă nu ar fura politicienii. Este primul care le-a spus asta? Nu, se spune în fiecare campanie, nimeni nu-i îndeamnă pe oameni să se educe, să muncească mai mult, să facă economii când se poate. Toţi politicienii

{ 180 }


{ 181 }


promit că ei vor aduce paradisul pentru că toate nenorocirile se trag de la nemernicii care fură la guvernare. Și-a legalizat, cu multe piedici, partidul, apoi s-a pus pe vorbit la televizor și pe turnee prin ţară. Sigur, discursul lui Dan Diaconescu este o culme a demagogiei, dar multe discursuri ale politicienilor noștri consacraţi, europeni și spălaţi sunt pline de o demagogie la fel de mare. Vorbește despre poporul care va deveni stăpân, proprietar din nou și despre faptul că ziua judecăţii se apropie. În numele poporului vorbesc deja toţi politicienii români, poporul este cel mai frecvent cuvânt în orice campanie electorală.

A promis douăzeci de mii de euro și alte bazaconii, dar parcă asta au făcut-o și politicieni cu carieră strălucită la Washington.

Lumea lui Dan Diaconescu

„Există – scrie Andrei Pleșu, referindu-se la România lui Dan Diaconescu –, în fiecare din noi o zonă inavuabilă de cruzime, curiozitate vicioasă, perversiune morală. A valorifica însă tocmai această zonă, a întărâta ce e mai rău în om, a face spectacol din mizerie, a convoca «publicul larg» la o extatică bălăcire în lături e cinic, e iresponsabil, e ucigător”. Este adevărat, televiziunile lui Dan Diaconescu sunt vulgare, poluează bunul gust și stimulează poate „prost-gust, trivialitate, sub-nutriţie intelectuală, hârjoană calomnioasă, jegul”, cum spune inte lectua-lul Pleșu, dar lumea lui Dan Diaconescu există, se manifestă.

Lumea lui Dan Diaconescu nu este doar o lume virtuală pe care o naștem prin stimularea unor

instincte ignobile. Lumea lui Dan Diaconescu este dureros de reală și nu avem dreptul s-o ignorăm, să ne ferim de ea, mai ales dacă suntem politicieni sau intelectuali.

Este lumea pe care comunismul a lăsat-o moștenire unei perioade de capitalism sălbatic care s-a preocupat doar de reciclarea moștenirii materiale a comunismului. Cartierele sărace, mahalalele și comunele uitate de Dumnezeu și de Guvern există și fără Dan Diaconescu și televiziunea lui. Datorită lui Dan Diaconescu vedem mai bine această lume, ce invadează lumea noastră, ne-o poluează. Când Dan Diaconescu a spus odată profetic, ca un fel de ameninţare pentru esteţi, „voi oteviza toată ţara”, a făcut un gest comparabil cu al unor copii de romi pe care i-am văzut prin cafenelele londoneze. Scuipau pe prăjiturile unor localnici, pe care aceștia le abandonau, apoi ei se așezau liniștiţi și le mâncau, era saliva lor și de ea nu le era greaţă.

Dan Diaconescu nu trebuia să otevizeze ţara, ea a fost otevizată de politicienii celor două decenii de democraţie haotică și cleptocraţie. Dacă vrem să scăpăm de lumea lui Dan Diaconescu, otevizată sau nu, ar trebui să schimbăm România și să arătăm o altă politică și o altă formă de responsabilitate faţă de societate și faţă de ţară. Lumea lui Dan Diaconescu nu ne deranja prea tare cât timp era încolonată și dusă la vot din patru în patru ani, pe zahăr, bere sau ulei, și pusă să voteze politicienii cu ștaif. Marile partide ale celor două decenii se băteau pentru această lume în demagogie și retorică joasă. Acum însă ne deranjează că lumea lui Dan Diaconescu începe să aibă reprezentare politică.

{ 182 }


{ 183 }


Cât de periculos este votul pentru oamenii lui Dan Diaconescu?

Cele aproape zece procente obţinute de PP-DD la aceste alegeri nu ar trebui să reprezinte o surpriză pentru nimeni. În timpul crizei politice din ianuarie, anul acesta, Dan Diaconescu și partidul său se apropiau de o încredere și intenţie de vot de aproape 20%. Am putea spune, pentru cei care se tem de Dan Diaconescu, că am scăpat destul de ușor, cel puţin deocamdată. Dacă nu existau niște supape de refulare pentru populaţie după revoltele din ianuarie, cum a fost demisia lui Boc, căderea Guvernului Ungureanu și învestirea lui Victor Ponta, evenimente care au redus tensiunea politică, astăzi cele 20 de procente obţinute la Turda ( judeţul Cluj) de PP-DD nu ar fi fost un caz izolat, ci o medie naţională. Această criză a adus în Europa procentul de vot extremist la valori de peste treizeci la sută, partide extremiste au ajuns chiar la putere. La noi nu s-a întâmplat nimic din toate acestea, partidul lui Corneliu Vadim Tudor este ca și dispărut, locuiește doar între paginile ziarului Tricolorul, partidul lui George Becali nu dă semne de revigorare. S-a plimbat în campanie prin Transilvania un iredentist ungur să facă scandal și nimeni nu l-a băgat în seamă, politicienii nu s-au inflamat, partidele nu au sărit la gâtul vecinilor unguri. Nici măcar ungurii nu l-au băgat în seamă prea tare. Partidul lui Dan Diaconescu este un partid populist, dar nu extremist. Merită să ne îngrijorăm pentru că are consilieri locali, judeţeni și câţiva primari? Eu cred că nu este cazul, pentru o serie de argumente care ţin de funcţionalitate politică, dar și de pragmatism.

Dincolo de indicatorii de calitate a electoratului

Cei care au ajuns în administraţie nu sunt chiar nebuni, extremiști sau interlopi. Au fost pe listele lui Dan Diaconescu profesori, medici, avocaţi. Am căutat mai multe CV-uri în campanie și în majoritatea lor candidaţii erau cu studii superioare. E adevărat că electoratul lor nu este cel mai educat, dar este un electorat care are dreptul la reprezentare democratică. Dacă nu ne place, haideţi să suspendăm democraţia! Ca partid deja important, PP-DD se va integra în sistem, este singura lui soluţie. Nu sunt mari revoltaţi, majoritatea dintre ei nu au fost votaţi pentru mari discursuri anarhiste, ci pentru că îl reprezentau pe „domnul Dan”. În Transilvania vor participa la crearea unor majorităţi românești, acolo unde, altădată, UDMR era de neînlocuit. Este adevărat, înlocuirea UDMR ca și partid-balama nu poate fi un scop politic, dar poate că e bine și pentru UDMR să aibă competiţie, poate devine mai maleabil, poate își amintește că ar trebui să reprezinte și populaţia românească din unele teritorii, nu doar pe maghiari. Ar putea, în unele locuri, să facă parte din blocul opoziţiei, să-i întărească rândurile și așa șubrezite de căderea politică a PDL.

Să-i acceptăm sau să-i respingem din start?

De ce să nu le dăm dreptul la evoluţie acestor oameni? Încă nici nu-i cunoaștem pe majoritatea dintre ei. Poate că unii s-au folosit de această oportunitate, de un val care venea, doar pentru a ajunge în administraţie și atunci nu se deosebesc cu nimic de majoritatea politicienilor. Sunt acești

{ 184 }


{ 185 }


oameni orbiţi sau infectaţi de o ideologie? Să fim serioși! Nici vorbă! Poate sunt doar creduli sau șmecheri, dar acestea nu sunt lucruri noi în politica românească. Sunt printre acești noi politicieni și mulţi naivi care poate că nu au aflat că România nu poate fi schimbată doar așa, pentru că vrei și ai o dragoste neţărmurită pentru ţară și popor. Ar trebui să așteptăm să-i cunoaștem pe acești noi intraţi în sistemul politic. Să nu-i judecăm prea aspru înainte și nici să-i respingem. Poate că ei nu vor aduce o contribuţie decisivă la strategia de dezvoltare a României. Poate că nu se pricep la fineţurile micii reforme din justiţie, dar ei aduc un semnal. Mai mult, cred, ei sunt un fel de semnal de alarmă, iar prezenţa lor acolo ar trebui privită ca un memento pentru politicienii marilor forţe democratice. De câte ori o să-i vedem, de câte ori o să se ridice și o să critice sau o să huiduie, să ne amintim că cei douăzeci de ani de democraţie au adus doar subdezvoltare, sărăcie și suferinţă. Că oamenii au pierdut continuu și s-au îndepărtat de lumea care mergea înainte, au pierdut toate trenurile. Sunt disperaţi și s-au însingurat, își vând votul pe nimic și nu mai cred în nimeni. Nu știu dacă are dreptate scriitorul Cristian Tudor Popescu când vorbește despre votanţii Partidului Poporului ca și despre niște alienaţi mintal. Ar putea fi așa, dar alienarea mintală este atunci doar o consecinţă a unei alienări mai tragice, alienarea socială. Acești oameni s-au înstrăinat de lume și de ei înșiși și vina nu este în totalitate a lor. Deocamdată putem răsufla ușuraţi că lumea lui Dan Diaconescu încă nu are reprezentare. Nu cred că Dan Diaconescu înţelege foarte bine ce este cu această lume. O simte, dar încă

este și el doar un bun comerciant de media. Nici Dan Diaconescu încă nu știe că stă pe un butoi care poate exploda oricând. Deocamdată am scăpat cu acest procent minor la alegerile locale. Dar dacă vom sta pasivi, dacă nu ne va interesa viaţa a milioane de oameni care trăiesc sub nivelul de trai decent, într-o zi, lumea lui Dan Diaconescu va veni să-și ceară drepturile. Și această lume, care este tot mai disperată, tot mai flămândă, alienată și fără viitor, nu se va mai mulţumi cu discursurile de la televizor despre ciocoii vechi și noi. Va ieși în stradă, îl va lăsa pe Dan Diaconescu la discursurile lui oteviste, va trece peste el ca o turmă de tauri înfometaţi și va vota nebuni adevăraţi, cinici sau criminali.

2012, 14 iunie

consultanţii politici pot fi învinși

Îmi spun prietenii de prin București că acest război politic românesc a adus din nou consultanţi cu

duiumul în jurul lui Ponta, Antonescu sau Băsescu. Nu știu ce i-au învăţat pe Ponta și pe Crin, dar efectele comunicării se văd cu ochiul liber, fără analize foarte serioase. Am făcut, în ultimii ani, cercetare pentru mulţi consultanţi străini, i-am văzut mișunând pe la partide, trecând de la un partid sau candidat la altul, în funcţie de poziţia în piramida puterii. Pentru politicienii noștri, consultanţii au un fel de știinţă secretă pe care nu o pot numi exact, dar care sigur

{ 186 }


{ 187 }


are ceva de genul flăcării violete lansate de Viorel Hrebenciuc la noi. Ceva magic, un fel de știinţă a paranormalului care te face un superlider, dacă ai destui bani. Am avut ocazia să-i cunosc pe doi mari consultanţi americani, cu adevărat profesioniști, Dick Morris și Dick Dresner. Știau multe lucruri de spre politică, dar mai ales erau buni profesioniști și conducători de echipe. Cea mai mare virtute a lor era însă interpretarea datelor de cercetare, dar mai ales proiectarea cercetării sociologice. Acolo aveau imaginaţie și nu mergeau pe drumuri bătute, erau creativi și cunoșteau ascunzișurile minţii alegătorilor. Cu toate acestea, știau puţine despre România, iar după ce am proiectat împreună niște cercetări sociologice și au văzut rezultatele, le-au spus celor care i-au invitat să-i consilieze că nu pot să-i ajute. Dar puţini fac așa, cei mai mulţi sunt artiști în a ascunde realitatea, a ascunde clientului sondaje și date defavorabile. Mulţi politicieni români au pierdut alegeri la mustaţă din cauza strategiilor sau tacticilor falimentare, după ce au plătit milioane de dolari consultanţilor străini și după ce porneau în campanii electorale cu avantaj foarte mare. În anii trecuţi, erau puţine studii de impact și consultanţii nu puteau fi controlaţi, verificaţi sau întrebaţi despre eficienţa sfaturilor lor. Însă acum lucrurile s-au schimbat destul de mult. Un cenzor necruţător este adversarul politic care întotdeauna are un departament de „cercetare a opoziţiei” unde analizează comunicarea, strategiile, tacticile și face propuneri imediate de contracarare. Echipele de reacţie rapidă ale oponentului se ocupă de cercetare de impact și de studii calitative pentru neutralizarea mesajelor.

Dar nu acesta este cel mai tare cenzor al consultanţilor politici, ci publicul. În urmă cu câţiva ani, publicul nu avea posibilitatea unui feed-back eficient, dar acum internetul și reţelele de socializare fac cel mai necruţător brainstorming pentru a specula, deturna sau distruge mesajele persuasive. Tineri creativi sau reţele de prieteni preiau comunicarea politică și o supun celei mai necruţătoare analize sau reacţii. Recent, o situaţie de comunicare din campania de referendum a Președintelui Traian Băsescu putem crede că ilustrează cel mai bine înfrângerea unui consultant politic care lucrează cu stereotipuri și improvizaţii. Fără a avea dovezi, putem presupune că niște consultanţi politici au dus copilul pe care Președintele l-a luat în braţe la prima sa conferinţă de presă. Nu era obligatoriu ca Președintele să știe de acest aranjament, consultanţii străini spun mereu că actorul politic trebuie pus în faţa unei situaţii neașteptate pentru a fi spontan, firesc și credibil. Forţa emoţională a unei imagini cu copii, mai ales într-o bătălie necruţătoare cum este suspendarea, a fost îndelung testată în publicitate, existând chiar legislaţii unde folosirea copiilor în reclame pentru anumite produse este interzisă. Dar cei care au gândit respectiva situaţie de comunicare nu au ţinut cont poate de experienţa din 2009, cu scandalul prin care Traian Băsescu a fost acuzat că a lovit un copil. Dacă au știut, atunci au încercat, amatoricește, să neutralizeze acea situaţie, dar în cazul acesta, nu au făcut decât să reamintească un episod nefericit din campaniile Președintelui României, deci să obţină un efect de bumerang. Folosirea destul de străvezie a unui mecanism de manipulare a fost taxată de staff-

{ 188 }


{ 189 }


urile partidelor prin declaraţii directe care îl acuzau pe Președinte de manipulare și mai ales printr-un colaj în care Traian Băsescu apărea cu copilul în braţe alături de Stalin sau Ceaușescu în ipostaze similare.

Dar atunci când consultanţii se bat între ei, se pot anihila reciproc, dar nu pot emoţiona prea tare mulţimile deja obosite și având destule mecanisme de apărare.

Publicul și freelancerii sunt mai tari, ei au o creativitate și o prospeţime pe care nu le au cei care lucrează în serie sau după reţete. Imaginea de răspuns a blogosferei la procedeul de comunicare persuasivă este excepţional. Ca la aikido, afișul duce mai departe mesajul și dă cu el de pământ într-o construcţie năucitoare. Folosind agresivitatea persuasivă a imaginii cu copil, se folosește energia emitentului pentru a face o deconstrucţie a intenţiei de manipulare prin sugerarea consecinţelor și absurdităţii violenţei ce produce violenţă.

Priviţi-l pur și simplu, fără teorie, fără hermeneutici savante și veţi înţelege de ce internetul este un mediu care are forţa de a se opune manipulatorilor, spin doctorilor sau specialiștilor în management of perceptions. Vom mai putea înţelege că ACTA a fost numai prima încercare de a bloca inteligenţa colectivă și că vor veni și alte încercări. Următoarele tentative s-ar putea să reușească.

2012, 13 iulie

dincolo de 29

29 nu este ce pare, ci un semn grafic în care o cifră a întors spatele celeilalte, un fel de

metaforă a lipsei de comunicare. Ar fi trebuit să fie scris 29 iulie 2012. Eventual adăugată și locaţia: România. Dar nu are rost să o mai lungim cu atâtea detalii, ajunge și o amărâtă de cifră, pentru că ziua de 29 iulie nu înseamnă nimic. Dar absolut nimic. Va fi o duminică tristă, poate caniculară, sigur anostă, ca și alte milioane de duminici ale unei Românii căzute în balcanism și derivă istorică permanentă.

Nu vreau să cădem în capcana afirmaţiilor unor demagogi de ocazie după care duminica ce vine este un reper sau o bornă a istoriei. Am văzut un politician toxic al acestor două decenii de politică explicându-ne, cu emoţie simulată în glas, că 29 este o zi comparabilă cu ziua eliberării de comunism, atunci când sute de tineri au murit sub gloanţe mânaţi de inconștienţa și atracţia unei libertăţi pe care nu o cunoșteau, că peste ani unii vor putea spune „și eu am fost acolo”. Firma lui tocmai primise vreo câteva zeci de milioane de euro de la puterea cea rea condusă de Băsescu, iar el propovăduia sfârșitul acestei ere triste cu o ipocrizie care te face să încremenești.

{ 190 }


{ 191 }


I-am văzut și pe cei din tabăra adversă vorbind despre ziua de 29 ca și o încercare decisivă pentru democraţie, stat de drept, civilizaţie, traseul nostru european etc. Profesori de democraţie până ieri, azi propovăduiau blocarea singurului instrument al democraţiei, adică votul. Mă înfioară deja ce se întâmplă și îmi aduce aminte de o expresie pe care i-am spus-o de la tribuna Senatului unui Prim-Ministru: patrie de unică folosinţă.

Fără prea multe argumente, dragi prieteni, 29 nu înseamnă nimic, nu este o zi epocală, nu este o bornă istorică. Este doar un semn abstract al neputinţei noastre de a face ceva pentru România. Încă o bornă istorică de carton, așa cum avem miliardari de carton, revoluţionari falși, generali inventaţi peste noapte, diplome false, simulanţi de toate felurile, securiști transformaţi în luptători pentru dreptate, bolșevici cu faţă de burghezi sau aristocraţi.

Unii se vor duce la vot pentru că așa este normal, să-și exercite un drept sau pentru a-l pedepsi pe Traian Băsescu. Alţii nu o să meargă pentru că e concediu sau pentru că nu vor să fie suspendat Președintele României. Dincolo de modul în care își vor consuma libertatea, nici unii și nici alţii nu vor putea spune că au câștigat, deoarece situaţia este una de tip lose-lose. Oamenii sunt din nou împărţiţi în două Românii, se certă prietenii între ei, în birouri femeile se uită chiorâș unele la altele. Cu toţii se lasă pe mâna politicienilor și nu întreabă nimic, au fost minţiţi de mai multe ori, dar fiecare, pentru motive diferite, crede că după 29 iulie va fi mai bine. Un singur lucru nu știu, faptul că politicienii nu știu ce va fi după data asta, că fiecare crede doar că plecarea

celuilalt va aduce fericirea peste ţară. De aceea, spun că trebuie să vorbim despre 29

simplu, fără alte determinări (ca și cum vorbim, vulgar, despre 69), pentru că acea duminică nu va aduce nimic nou. Și știţi de ce? Simplu, pentru că nimeni nu știe ce va fi după ziua de 29 iulie. Președintele suspendat nu știe, Președintele interimar știe doar că trebuie să plece dacă se întoarce Băsescu (dar dacă pierde, va găsi o scuză, cu siguranţă), iar Premierul nu are de unde să știe ce va fi după, știe doar că va fi atacat tot timpul pentru plagiat. El și Președintele Băsescu știu doar un singur lucru: nu pot comunica, colabora, coabita, și fiecare a spus-o cu oarecare băţoșenie, ca un semn de forţă și bărbăţie.

Bătălia este una între oameni și mizele nu sunt instituţionale. Este o luptă umană, orgolioasă, pe viaţă și pe moarte. Este o încăierare politică, nicidecum vreun mare război strategic pentru România. Va trece ziua, combatanţii se vor spăla de sânge și de fecalele primite în faţă, se vor îmbăta în crâșme separate, iar luni o vor lua de la capăt. Luni dimineaţa, oamenii vor înjura și vor uita, vor spera degeaba sau se vor uita nelămuriţi în zare. Da, privitul în zare este singura noastră operaţiune prospectivă. Practic, în ultimele zile, câteva zeci de oameni m-au întrebat ce va fi după 29 iulie, dar nici eu nu știu ce să le spun, chiar dacă ar trebui să putem face măcar niște scenarii. Ar fi trebuit ca acţiunile actorilor politici să fie precedate de niște strategii clare pentru evoluţia României. Ar trebui să ne gândim și la viitor, nu numai la emoţiile și umorile prezentului.

Însă mai sunt doar trei zile și nimeni nu știe ce se va întâmpla după votul de duminică. Nimeni nu-și

{ 192 }


{ 193 }


poate face un plan, pentru că totul arată doar voinţe de putere care se opun, nici măcar un semn al unor voinţe care caută consensul. România și oamenii ei nu se află deloc în această ecuaţie. Indiferent cine pleacă luni, nicio posibilitate nu se deschide pentru că, dacă ar exista vreun viitor, ar trebui măcar să ni-l putem închipui. România este marea absenţă din viaţa noastră politică.

Aseară, când ieșeam de la o televiziune, am primit un mesaj trist de la un fost politician (fost, ca și mine) din tabăra adversarilor, un intelectual pe care mereu l-am simţit diferit decât ceilalţi. „Domnule Profesor, sunteţi unii (suntem unii) care, nu numai că am citit ceva cărţi, dar am fost și în politică. Dacă nu ne implicăm să determinăm un nou pact cu naţiunea, adică o nouă Constituţie, vom scrie cărţi, vom vorbi frumos la televizor, iar copiii noștri vor fi nevoiţi să o ia din nou de la capăt.”

Împovărat de tristeţea din vorbele prietenului meu, am ajuns acasă, iar în biroul meu am dat peste o agendă care era deschisă la ziua de 29 iulie 2012. Pagina era goală, intenţionam să fac o programare pentru comentariile mele la televiziunile de la București. Am lăsat-o așa, goală ca o imagine a deșertului, ca un semn al vidului absolut, al tăcerii asurzitoare. Sper să rezist și invitaţiilor de a apărea prea des la televiziuni duminică pentru a comenta un non-eveniment. Un non-eveniment cu toate că unii oameni îl consideră poate un eveniment istoric. Îi scriu prietenului meu de departe un sms cu speranţa mea, încă vie, ca într-o zi să obţinem cea mai importantă victorie faţă de noi înșine: puterea de a fi, în sfârșit, vrednici să construim pacea.

Deocamdată, pentru duminică am o speranţă mică, sper măcar că, în acea zi, românii își vor urma singuri emoţiile sau instinctele, că vor face exact ceea ce le trece prin cap. Adică nu vor fi opriţi de la vot ca vitele la adăpătoare și nici mânaţi spre vot ca oile în strungă. Măcar această minimă senzaţie de libertate să o poată deconta la judecata propriei lor conștiinţe. Pentru că dincolo de 29 nu putem întrevedea deocamdată decât o repetabilă tristeţe.

2012, 26 iulie

moartea votului politic

Cea mai simplificată concluzie după aceste alegeri a fost un rezultat comentat ca la fotbal:

1-1. Adică egal sau fifty-fifty, sau rezultat nedecis, cum se mai spune în alte sporturi. Dincolo de faptul că acest scor de maximă sinteză nu ne spune nimic, acest rezultat îi face pe combatanţi să comenteze mai mult pe lângă subiect.

Menţionez că nu sunt chiar atât de naiv, încât să cred că ceea ce se spune este și analiza celor doi combatanţi, fiecare spune ceea ce crede că trebuie să audă presa și militanţii lor, dar tot experienţa mea de politician mă face să cred că o mare parte dintre reacţii sunt veritabile, sincere, reprezentând nivelul de analiză din staff-urile celor două forţe ale politicii românești.

{ 194 }


{ 195 }


Cât de reprezentativ a fost acest test?

Toată lumea s-a raportat la aceste alegeri parţiale ca și la un moment crucial care va da semnalul sau va decide trendul. Greșit! Cele două colegii nu sunt reprezentative pentru România, sunt mai degrabă două studii de caz care nici măcar nu au o mare legătură între ele. În primul rând, pentru că niciunul dintre colegiile PSD (partea principală a USL) nu a fost prea bine reprezentat. Lupta a fost mai mult o chestiune de bătălie dintre PDL și PNL, un război între cele două forţe la care s-a adăugat și PSD. Mai mult, Baia Mare a devenit o zonă tipică pentru migraţie politică, modelul turistic al primarului fiind o parte a modelului băimărean de politică, loc unde liberalii s-au strecurat printre PSD și PDL și conduc de multă vreme, cel puţin prin zona urbană a capitalei de judeţ. Pe de altă parte, Neamţul a devenit prin migraţia lui Pinalti și a altor lideri o zonă mai puţin ciudată, iar colegiul în care au avut loc alegerile nu a fost zona PSD în ultimii ani chiar dacă Victor Surdu a câștigat aici la ultimele alegeri. Zonele în care baronii locali și-au schimbat partidele sunt zone fluide, nisipuri mișcătoare unde mercantilismul electoral se poate manifesta perfect. Aici tranzacţia cu voturi este la ea acasă.

Chiar dacă partidele au dat o importanţă foarte mare comunicării virtualului rezultat, chiar dacă unul dintre ele ar fi câștigat cu 2-0, victoria nu ar fi avut cine știe ce ecou, decât poate pentru televiziunile prietene ale fiecăruia, oamenii în schimb rămân destul de reticenţi. În plus, aceste alegeri nu au schimbat nimic, decât poate ceva în psihismul militanţilor, dar acela este oricum mai ales

locul emoţiilor, și nu al raţiunii. Militanţii trebuie să știe că vor mai avea șocuri de toate felurile până la alegerile adevărate. Vor mai fi scandaluri, trădări, regrupări care vor pune la încercare inimile sincere – sau nu – ale bieţilor militanţi useliști și pedeliști. Și mai este un motiv pentru care nu sunt reprezentative aceste alegeri pentru ceea ce va fi: PDL nu va avea, în fiecare colegiu, atât de multe resurse pentru a le mobiliza, evident că nici PSD nu va putea să-i ducă pe Iliescu și Năstase în toate colegiile din ţară pe parcursul campaniei.

Rezultatele au arătat ceva nou?

Nu au arătat nimic din ceea ce nu știam și nici nu cred că vor declanșa ample mișcări de susţinere pentru useliști sau vreo resurecţie a dreptei care să scoată din biblioteci și birouri mase mari de oameni pentru a-i susţine masiv pe Boc&co. Totul va rămâne așa cum a fost, probabil, chiar și în sondajele de opinie făcute pe eșantioane naţionale sau judeţene. Am văzut la Neamţ cum Pinalti a ajutat, dar fără să iasă din casă, greul organizării căzând pe alţi simpatizanţi. Am văzut că un candidat care intră de pe primul loc în sondaje poate pierde cu brio chiar dacă în colegiul respectiv USL avea din start peste 50%. Culmea este că, pe parcursul zilei de vot, în timp ce PDL anunţa că va îngheţa salariile și pensiile, candidatul lui, secretarul de stat Rădulescu, refăcea handicapul, chiar dacă partidul susţinător își deteriora scorul. Dar nu este ceva nou, știam că omul este mai important decât partidul și mai știam că organizarea este cel mai tare atu: degeaba ai voturi agăţate ca fructele prin pomii democraţiei, cineva

{ 196 }


{ 197 }


trebuie să meargă să le și culeagă. Harbuz a pornit cu un net avantaj, dar nu a avut puterea financiară, administrativă și organizatorică să reziste asaltului final. Despre discursul și proiectul lui nu prea știu mare lucru, dar, după cum îl cunosc, este un candidat bun, tânăr, inteligent, ani de zile producător și realizator de emisiuni la radio și televiziune, deci nu cred că aici a fost defectul.

Mai știam că bătălia se mută în ultima vreme în afara retoricii politice, a discursivităţii sau a valorilor, spre o tehnologie a adunării de voturi în adevărate campanii de recoltare, unde se dau cadouri, oamenii sunt aduși la vot cu autocarul sau primesc cadouri și ajutoare trimestriale de la primării pentru a se întreţine simpatia politică. Puterea, oricare ar fi ea, are aici mereu punctul ei forte. La Baia Mare a intervenit Guvernul, nu la Neamţ, iar unde a intervenit Guvernul cu oameni reprezentativi și promisiuni, acolo PDL a pierdut. La Neamţ, Guvernul și PDL s-au camuflat, și-au schimbat culoarea, iar discursul lui Rădulescu cu siguranţă nu a sunat a discurs politic, ci mai mult a discurs de șef de CUASC (Consiliul Unic Agroindustrial de Stat și Cooperatist – n.a.), fiind un agricultor haios care uneori spune lucruri chiar trăsnite pe la televizoare.

Nu îmi pare nouă nici informaţia că electoratul nostru (mai ales cel din Moldova sau zonele sărace) este ușor de cumpărat cu sticle de zahăr, ulei și cizme de gumă. Vorba unui alegător din Maramureș: Da, mi-au dat o pereche, dar noi suntem trei în familie. Nu este plăcut să constatăm că avem un popor care își vinde libertatea de a alege pe o bere sau un kilogram de zahăr, dar nu putem să fim nici prea exigenţi

pentru că, în cele din urmă, tranzacţionalismul este un motor al dezvoltării politicului și la alte niveluri. Din moment ce oamenii nu percep că votul lor le-ar putea face viaţa mai bună, de vreme ce nu identifică un politician care să le câștige încrederea, este normal să aplice teoria intereselor, fiind o alegere, în fond, raţională. Nu sunt de vină alegătorii pentru lipsa de cultură politică sau pentru lipsa de încredere la care au ajuns toate instituţiile politice și actorii care le populează.

Unde au greșit politicienii și partidele?

Am văzut articole despre greșelile lui Ponta sau ale lui Antonescu, cum au greșit ei prin infatuare sau aroganţă. Nu cred că sunt vinovaţi de ceva fundamental, poate doar de faptul sunt în opoziţie și nu la putere. Nici pentru alegerea candidaţilor, căci au câștigat cu cel mai slab și au pierdut cu cel mai tare. Au făcut ce puteau face ei, au fost pe teren, l-au adus chiar și pe Ion Iliescu, salvatore della patria în viziunea unora. Vina lor este că au în sondaje un procent de peste cincizeci la sută, iar acesta este un bagaj destul de greu de dus când alegerile sunt atât de departe. A fost principala mea raţiune când am spus că este foarte devreme crearea USL, că va fi o povară și o posibilitate de a induce blocaje în activitatea militantă. În logica acţiunii colective, când apare imaginea câștigului, se fragilizează participarea colectivă, foarte mulţi gândindu-se că rezultatele câștigului se repercutează oricum asupra tuturor, deci lasă costurile directe pe seama altora. PDL a câștigat unde a avut șiretenia să nu facă nimic politic, ascunzându-se după un independent, și a pierdut acolo unde s-a implicat mai tare.

{ 198 }


{ 199 }


Să nu ne închipuim cumva că victoria PDL are vreo mare legătură cu politica înţeleaptă a Guvernului Boc sau că este vreo iluminare a poporului care a înţeles marele curaj al micului Boc de a tăia salarii, pensii, indemnizaţii și alte lucruri. Nici pe departe. Dacă nu mă credeţi pe mine, vă recomand să vorbiţi cu militanţii care au umblat pe teren și care s-au uitat cu atenţie dimineaţa în oglindă ca nu cumva să le scape ceva portocaliu, pentru că mulţi ar fi dezlegat câinii la ei.

Moartea votului politic și nașterea politicii de tip cameleon

Ceva putem învăţa totuși din aceste alegeri? Noi, comentatorii, analiștii, nu prea acceptăm că am avea ce să învăţăm, deoarece viaţa politică în sine nu aduce nimic nou, aceleași metode, personaje similare, singura schimbare pare degradarea continuă. Ar trebui să fim însă mai atenţi, deoarece văd semnele unei schimbări majore. Schimbare pe care nu știu dacă au observat-o nici chiar cei care sunt beneficiari principali și chiar autori prezumtivi.

În primul rând, că votul politic începe să-și dea duhul. PDL a redus la minim amprenta politică în mesajul și desfășurarea campaniei. O siglă mică, aproape ilizibilă, la Maramureș, verde în loc de portocaliu, și absenţa liderilor de la Centru la Neamţ. Începe o nouă eră – cea a politicii cameleon, partidele își vor schimba culorile, siglele.

Reușita PDL are legătură și cu cadourile electorale, dar nu trebuie redusă la atât, dacă vrem să înţelegem vremurile care vor veni. Nu știu dacă partidele înţeleg asta, nu se vede din comentariile liderilor.

Când Sever Voinescu spune că Moldova s-a eliberat de socialismul sărăciei, dovedește că el, purtătorul de cuvânt, nu s-a eliberat de politicianism sau că nici PDL nu a înţeles bine mecanismul propriei victorii. Ca să folosesc termenii politici din analiza lui Sever Voinescu, întreb: a trecut cumva Moldova la creștin-democraţia sărăciei? Și PSD l-a plimbat pe Iliescu la peste 80 de ani prin cele două judeţe și a mizat din nou pe votul politic. Cred că și colegii mei s-au înșelat. Votul politic devine un indicator slab pentru predicţia de vot. Nici nu ar avea cum să conteze prea mult dacă ne uităm la încrederea oamenilor în politică, partide, instituţii.

Dacă ideologiile nu au produs încă un model de societate care să aducă speranţă, să emoţioneze, să adune oameni în jur, atunci oamenii acceptă trocuri minore, lideri gestionari. Mitul Marelui conducător nu mai rezistă, poate va trebui să ne mulţumim cu mituri decăzute de politicieni sau baronași locali care nu promit fericirea și nici dreptate socială sau bunăstare, ci își creează reţele de susţinători pe bază de stat de plată sau sponsorizare. Încrederea în politicieni se duce pe râpă în fiecare zi, așa că va trebui ca partidele să improvizeze transformându-și politicienii care mai pot face asta în tehnocraţi sau în circari.

Politica de tip cameleon va pulveriza culorile, teoriile, siglele sau moștenirile politice. Caruselul a început să se rotească și, dacă simţiţi o ușoară ameţeală, nu vă speriaţi.

Bine aţi venit în lumea lui Dan Diaconescu! Deschideţi ochii, nici nu știţi ce pierdeţi!

2012, 3 august

{ 200 }


{ 201 }


cei 7, 4 milioane Splendoarea și mizeria condiţiei de alegător

Nu s-a scris destul despre splendoarea și mizeria condiţiei de alegător. Când vin

perioade electorale, cetăţeanul este rege, cel puţin pentru această perioadă. I se dedică ode și devine fluviu pentru băile de mulţime în care se purifică politicienii, un fel de Iordan care se revarsă din patru în patru ani pe câmpiile arse ale politichiei. I se dedică discursuri pasionale, se plânge de dragul lui și se depun jurăminte de credinţă. Chiar și cei mai cinici candidaţi uită că la o bere le spun electorilor „bizoni care înghit orice” și își aduc aminte brusc că „electoratul nu este un prost, el este mama ta și soţia”. Cetăţenii se transformă dintr-odată în altceva, devin un fel de sfinţi, răbdători și atenţi la splendorile ascunse ale sufletului de politician mioritic. Verticalitatea și bunătatea electoratului sau înţelepciunea lui devin marile atuuri ale unei întregi naţiuni căreia i se spune, ca la ultimul referendum: „Votaţi fără ură, România vrea dragoste, bunătate, omenie. Votaţi cu sufletul deschis, votaţi de mână cu Dumnezeu şi cu soarta acestei ţări. Nu am nicio îndoială, duminică veţi vedea toţi chipul luminat al României. Aşa să ne ajute Dumnezeu, români!” Nu

era vorba de alegerea mitropolitului la această votare, ci despre mazilirea Președintelui României. Uneori, alegătorilor li se promit multe, dar cu precădere în ultimii ani, electoratul primește direct bani și bunuri pentru votul pe care, uneori, îl scoate la un fel de licitaţie restrânsă.

Parcă și el, electorul, se schimbă la alegeri. Are mai multă încredere în viaţă și speră. La ce, nici el nu prea știe. Dar vede că i se asfaltează strada cu material slab, de parcare, primarul îi trimite scrisori de ziua lui, aude lucruri pe care aștepta de mult să le audă, și atunci nu rezistă, devine optimist de conjunctură. Și, în fond, de ce să nu creadă, cândva lumea asta a noastră trebuie să se schimbe, să semene cu lumea civilizată. Candidaţii îi spun că toate lucrurile vor merge mai bine, că fericirea generală se află atât de aproape, la distanţă de o ștampilă. S-a obișnuit cu faptul că după alegeri nu prea se întâmplă mare lucru, dar el, amărâtul de elector, nu poate să nu spere, totul vine reflex, ca o aripă care ţi-a crescut peste noapte, dar cum cu o singură aripă nu se poate zbura, el este obligat să aștepte, în fiecare noapte, să-i crească și cealaltă aripă. Pe cea crescută nu o poţi folosi, dar nici nu poţi s-o tai, dacă într-o noapte crește cealaltă...

După alegeri, câștigătorul le mulţumește scurt și auster, trebuie trecut imediat la treabă, nu-i așa, iar învinsul îi înjură în gând și se plânge, de regulă, că a fost furat.

Odată cu referendumurile care trebuie validate prin cvorum, a apărut o problemă nouă. Nu votul în sine, ci prezenţa lui, cu orice preţ, sau lipsa lui de la vot ca și atitudine zisă civică, de refuz suveran, de detașare olimpiană de o altă atitudine cretină și

{ 202 }


{ 203 }


antidemocratică a adversarilor, contează mai mult. Unii vin să-i spună cât de eliberator este dacă nu votează, ceilalţi, ce mare erou este dacă se duce la vot. Majoritatea electorilor nu prea înţeleg ce este cu asta: cum dracu’ se face că aceiași oameni ieri îi chemau la vot și azi le spun că este mai bine să stea acasă, în numele acelorași idealuri?

La ultimul referendum au fost 7,4 milioane de alegători care au votat suspendarea Președintelui Băsescu, din cei aproape opt milioane și jumătate care s-au prezentat la vot. Ce 7,4 milioane au fost sub cvorumul de 50% plus 1 pentru ca referendumul să poată fi validat, dar asta nu i-a transformat în învinși. De fapt, au fost un fel de „reușiţi fără loc”, cum erau mulţi absolvenţi de liceu care dădeau la facultate pe vremea împușcatului, care picau cu note de peste cinci. Dar, fiind totuși atât de mulţi, au devenit cel mai important subiect colectiv din istoria recentă a României. Pentru USL, cei 7,4 sunt un potenţial fantastic pentru toamna electorală și au devenit o ţintă perfectă de comunicare. Despre ei toată lumea vorbește în fiecare minut la radio și TV, cum au fost învinși ei de către invadatorii europeni și de slugile lui Băsescu de la CCR. Au venit politicienii să le ceară să se revolte în masă, alţii, să îi fugărească pe procurorii care au invadat satele ca lăcustele, unii le explică zilnic cât de frustraţi trebuie să fie pentru această falsificare a democraţiei. Jurnaliștii îi sperie că vor fi călcaţi de DNA, mai rămâne să vină cineva cu sloganul vechi al lui Traian Băsescu, de pe vremea când și Domnia Sa invoca Poporul la greu: Nu pot ei ancheta cât putem noi vota! În spatele meu sunt 7,4 milioane, spune un politician scoţând pieptul, iar

un altul, din tabăra cealaltă, îmi scrie pe e-mail că, în viziunea sa, au votat doar tembelii, hoţii și fraierii pentru a da jos un președinte (neprihănit, se gândea poate omul).

Pentru jurnaliștii lui Felix și pentru cei mai apropiaţi guvernului actual, cei 7,4 milioane sunt, cum recunoștea Badea, un potenţial de audienţă care aduc venituri și salariu. Clar că trebuie cocoloșiţi în fiecare seară și ţinuţi la cald până la alegerile care sunt aproape.

Evident că pentru tabăra lui Traian Băsescu acești iluminaţi nu sunt nici pe departe niște eroi sau niște revoluţionari. Poate niște needucaţi, cum a spus cineva, niște victime, au fost duși ca vitele, am auzit de la alţii, ba chiar se caută dovezi pentru a se concluziona că mulţi nici nu au existat, fiind de fapt rezultatul unei fraude masive. S-ar putea să fie mai multe sau mai puţine fraude, însă voinţa electoratului a fost destul de clară la acest referendum. Lor, celor 7,4 milioane, un propagandist de dreapta le contrapune o forţă și mai mare: Mulţi politicieni, ziariști și analiști politici îi căinează și îi plâng pe cei 7,4 milioane care au votat împotriva lui Băsescu. Dar noi, cei 11 milioane, pe noi de ce nu ne băgaţi în seamă? După acest mare deștept contemporan, absenţa devine o virtute mai mare decât prezenţa și exprimarea votului.

Indirect, cei 7,4 milioane de magnifici sunt luaţi în șuturi și de mulţi jurnaliști care îi acuză că nu ies în stradă să dea jos, să se revolte, să-și mai exprime voinţa încă o dată în Piaţa Universităţii...

Va mai dura ceva timp până ce vor fi lăsaţi în

{ 204 }


{ 205 }


pace cei 7,4 milioane de votanţi cu DA, dar și cei aproximativ 900.000 care au mers să-l susţină pe Băsescu. La alegerile din toamnă, cei 7,4 milioane de români vor fi subiect principal și ţintă de comunicare privilegiată și, dacă mâine vom întreba dacă au votat DA, într-un sondaj cu întrebări retrospective, nu ar trebui să ne mire dacă acești 7,4 milioane vor deveni 10 milioane, pe principiul vechi, ilegalist: puţini am fost, mulţi am rămas.

Ceea ce descriam până aici este, până la urmă, normal să se întâmple în democraţii, originale sau nu, cu exagerări sau fără, polemica este preferabilă bâtei miliţiei și libertatea de a înjura pe oricine la televizor este totuși mai bună decât cele două ore de televiziune cenzurată pe zi. Nu este normal însă faptul că nimeni nu a încercat măcar să se întrebe cine sunt cei 7,4 milioane de români înainte de a-i lua în braţe sau de a-i înjura ca inculţi manipulaţi. Deși s-au făcut sondaje continuu, niciun sociolog nu a fost întrebat cine sunt aceștia și ce fac ei, parcă pe nimeni nu a interesat altceva decât votul și faptul că s-au dus la vot.

Conștient că este important să răspunzi mai ales la întrebări pe care nu ţi le pune nimeni, cu riscul de a mă înjura cei care voiau să nu știm nimic despre ei, încerc să schiţez câteva linii, pe baza unor cercetări făcute în această perioadă și mai ales pe baza unui studiu realizat în ziua votului pe un eșantion de peste 6000 de subiecţi reprezentativ la nivel naţional.

Ne vom întreba dacă acest electorat, unul obișnuit sau unul special, a apărut peste noapte sau el a mai existat în spaţiul public, dar nu a fost băgat în seamă.

Prima surpriză: cei 7,4 milioane sunt alegătorii cei mai conștiincioși

La o întrebare legată de participarea la celelalte referendumuri și alegeri din ultimii 5 ani, peste 65% dintre ce 7,4 milioane declară că au fost la vot la celelalte alegeri, deci sunt oameni care votează frecvent. Dacă nu ar fi fost boicotul PDL, acest procent era mai mare, cu siguranţă.

Dacă majoritatea celor 7,4 milioane este nucleul de votanţi frecvenţi, deci disciplinaţi, atunci haideţi să vedem ce s-a întâmplat la celelalte referendumuri din ultimii cinci ani, majoritatea politicienilor fiind interesaţi mai mult să uite de aceste două evenimente electorale, decât să ne uităm la evenimente similare din trecut.

În 2007 am avut un referendum cu același subiect, demiterea lui Traian Băsescu. Au fost pe liste 18.301.309 de români și s-au prezentat la vot 8.135.272 de alegători (44,45%), aproape ca și acum. Atunci, 6.059.315 au votat NU (74,48%), deci l-au reîncărcat cu energie politică pe Traian Băsescu. E drept, și Traian Băsescu a încercat atunci să-i facă pe parlamentari să-și dea demisia pentru că au avut peste 6 milioane de voturi împotriva propunerii, dar nimeni nu a reacţionat, nimeni nu a schiţat vreun gest de asumare a responsabilităţii. Nici Traian Băsescu nu își va da demisia, probabil, deși adversarii lui invocă argumentul voturilor împotrivă. Atunci, Parlamentul a adunat 2.013.099 de voturi pentru DA (24,75%), voturi pe care le-ar fi obţinut și Traian Băsescu dacă nu ar fi boicotat prezenţa. În 2007, sondajele de opinie arătau sprijin de peste 70% pentru Președintele României,

{ 206 }


{ 207 }


și echipa lui nu era interesată să boicoteze, mobiliza lumea la vot pentru a spune NU. Lumea s-a dus la vot și l-a apărat pe Traian Băsescu. Să nu-mi spuneţi că era alt popor, cei mai mulţi dintre cei care azi sunt eroii demiterii simbolice, nevalidate, a Președintelui sunt cei care atunci au ascultat chemarea revoltatului împotriva sistemului ticăloșit.

În 2007 a mai fost un referendum pentru sistemul electoral uninominal în două tururi, dar a fost invalidat, fiindcă s-au prezentat doar 4.851.470 de români cu drept de vot, adică 26,51%. Cei 7,4 milioane au lipsit în majoritatea lor, deși referendumul era făcut concomitent cu alegerile europene și Traian Băsescu chema la vot spunând chiar că, dacă eșuează acest referendum, va mai încerca încă o dată. Ce nu ne mai aducem aminte este faptul că, la referendumul convocat de Președinte pentru introducerea scrutinului majoritar uninominal cu două tururi, Călin Popescu Tăriceanu, Premier și lider al Partidului Naţional Liberal, a boicotat referendumul. A declarat boicot atunci și Președintele de Onoare al Partidului Social Democrat (PSD), Ion Iliescu, cu motivaţia că Traian Băsescu ar fi „uzurpat” prerogativele Parlamentului prin convocarea unui referendum care modifică sistemul electoral. Poporul nu l-a mai ascultat pe Traian Băsescu și a funcţionat boicotul viitorilor aliaţi din USL.

Ultimul referendum a fost declanșat tot de Traian Băsescu, în cadrul războiului de o sută de ani cu Parlamentul, fiind pus în același timp cu alegerile generale, pentru a se atinge cvorumul. Pe liste au fost înscriși 18.293.277 de români, dar nimeni nu a comentat și nici nu s-a grăbit cineva să actualizeze

listele permanente. Atunci au votat DA, pentru reducerea numărului de parlamentari la 300, un număr de 7.765.573 (88,84%), iar vreo 900 000 de români au spus NU. O situaţie asemănătoare cu cea de azi. Deși au fost 7,7 milioane care au votat pentru reducerea numărului de parlamentari, nimeni nu a mai vorbit de ei după acest eveniment. Evident, nici pedeliștii nu aveau niciun interes pentru votul celor 7,7 milioane de români. Deși era cel mai mare număr de voturi pentru o idee politică, votul românilor a fost batjocorit, dar nimeni nu mai vorbește despre asta, deși nu au trecut decât doi ani și ceva. Cred că vă daţi seama că grosul celor care au votat atunci pentru parlamentari mai puţini a fost majoritar format din cohorta de votanţi tradiţionali, adică a celor 7,4 milioane de români de azi.

Rezultatele de la referendumul de acum o lună sunt prea cunoscute ca să le mai aducem aminte, dar ceea ce rămâne după analiza a cinci ani de referendumuri, constanta pe care o putem pune în lumină, sunt cinismul politicienilor și demagogia. Observăm doar nesocotirea voinţei oamenilor și folosirea voinţei lor, testată iniţial prin sondaje, în scopul unor proiecte politice care nu au prea mare atingere cu interesul colectiv.

Este clar că în ultimii 10 ani un corpus compus din 8-10 milioane de alegători se duce conștiincios la fiecare dintre alegeri și votează ceea ce le cer politicienii momentului. Nu avem două sau trei Românii care se duc la vot în anumite momente, ci un nucleu de votanţi care merg la vot chiar și când li se cere să nu meargă și votează așa cum li se pare mai corect în acel moment.

{ 208 }


{ 209 }


Fotografie de grup a celor 7,4 milioane

Mai precis, cine sunt cei 7,4 milioane de alegători care au votat pentru demiterea lui Traian Băsescu, ce alte comportamente politice au, ce declară ei despre sine în ziua în care s-au dus la vot.

Ipoteza mea iniţială, că votanţii sunt un grup electoral activ politic, se susţine deoarece 89,2% dintre cei care au votat DA, adică 6.600.908 alegători, declară că au votat și la alegerile locale din iunie 2012. E adevărat că 787.908 cetăţeni (10,6% din cei cu DA) nu au fost la locale, dar au mers acum să voteze pentru demitere, mulţi dintre ei fiind români enervaţi de boicotul echipei lui Traian Băsescu. Dintre cei care au spus NU, adică 827.486 de electori, 87,7% au fost să voteze la locale și 115.889 (12,3% dintre apărătorii lui Traian Băsescu) au venit la vot deși nu votaseră în iunie anul acesta.

Care sunt tipurile de localităţi, după apartenenţa primarilor, care i-au dat pe cei 7,4 milioane?

Aproape 5 milioane de votanţi DA au fost furnizaţi de localităţi cu primar USL, PNL sau PSD, dar peste 1 milion vin din localităţi în care primarul e PDL. Primarii PDL au „furnizat” și un număr 325.302 de alegători (34,5% dintre cei care au spus NU la referendum).

Dacă vorbim despre cei care au votat cu DA și au votat și la alegerile locale, vom observa că majoritatea adversarilor lui Traian Băsescu au votat la locale USL sau partidele componente.

Așa cum se vede din graficul nostru, cei care au venit să spună DA nu provin doar dintre simpatizanţii partidelor politice importante, ci și din cetăţeni cu diverse alte comportamente electorale, iar un număr important dintre cei prezenţi nu doresc să spună cu cine au votat.

PDL 14,8% 1.098.069

USL 39,4 2.581.337

PSD 18,8 1.388.219PNL 12,7 940.487UDMR 1,4 102.553UNPR 1,1 80.041Independent 2,1 155.080Alt partid 2,6 195.101Nu ştiu 10,1 750.389Nu răspund 1,5 112.558

Sursa: IRES

Sursa: IRES

{ 210 }


{ 211 }


Cu cine ar vota cei care au spus DA la referendum?

Când scriu acest text, parlamentarii USL ies din sală în timp ce un judecător de la CCR citește decizia de invalidare a referendumului, cu explicaţia că a fost nesocotită opţiunea electorală a celor 7,4 milioane. Este un război politic ce va continua, fiecare parte va căuta să extragă cât se poate extrage din votul celor prezenţi la urne care au spus DA suspendării lui Traian Băsescu. Nimic nou sub soare, competiţia politică este normală, chiar și atunci când trece peste reguli și proceduri.

Dar, dincolo de modul în care se vorbește în numele celor 7,4 milioane, dincolo de purtătorii de cuvânt, iată ce declară ei duminică, 29 iulie, după ce și-au exprimat votul.

După cum se vede ușor, opţiunea pentru USL este covârșitoare, dintre cei 7,4 milioane, peste 5 milioane vor să voteze USL la toamnă, în condiţiile

în care nimic nu se schimbă fundamental. Nu știu în ce măsură criza care a urmat votului din 29 iulie a influenţat intenţiile de vot, este posibil să se fi întâmplat și asta, dar duminică, 29 iulie, USL avea cel mai mare scor pe care l-a avut vreodată, pe vreun segment electoral. Sigur, procentul era determinat și de boicotul PDL, al UDMR și de pasivitatea neutrală arătată de Dan Diaconescu.

Dacă analizăm voturile virtuale pentru un om pe care-l consideră potrivit pentru funcţia cea mai înaltă în statul român, atunci vedem o situaţie oarecum neașteptată, dar previzibilă pentru sociologi.

Este adevărat, peste 40% dintre cei care au votat împotriva lui Traian Băsescu l-ar vota pe Crin Antonescu, politicianul PNL fiind în acest moment candidatul oficial al USL. La acest nivel, Victor Ponta mai adaugă vreo 300 de mii de voturi useliste pe care

Sursa: IRES

Sursa: IRES

Sursa: IRES

{ 212 }


{ 213 }


nu le poate culege Antonescu, Ponta fiind creditat pentru postul de premier. Dar se vede că mai mult de jumătate dintre acești oameni nu sunt votanţi de partid. Peste un milion și jumătate dintre electori nu știu un om potrivit, peste 700.000 spun că nimeni nu îndeplinește această condiţie, nu răspund peste o jumătate de milion de români, iar șefii de partide obţin foarte puţine voturi în cazul unei întrebări deschise. Este clar că nu le-am cerut votanţilor să ne spună o alegere de genul „răul cel mai mic”, ci, din contră, să spună un om potrivit pentru această funcţie.

Dar să nu se bucure prematur cealaltă parte a politicii, să nu credeţi că aceia care au votat NU sunt mai fericiţi. Credeţi cumva că sunt iluminaţi, că au soluţie? Nu este cazul. Priviţi tabelul de mai jos și o să observaţi că lipsește și aici soluţia, omul.

Cei care au mers la vot și au spus NU nu pot fi trecuţi în categoria „băsiști incurabili”, cum o fac jurnaliștii adesea. Vreo 40.000 ar vota Antonescu, vreo 50.000, Diaconescu, 42.000 au diferiţi candidaţi minori și doar 31% (aproape 300.000) sunt fani ai Președintelui suspendat. Ciudat este că doar 6% dintre ei îl consideră Președinte ideal pe Mihai Răzvan Ungureanu, speranţa dreptei civice. În mod evident, eșantionul celor care spun NU a fost viciat de boicot, el nu este reprezentativ pentru votanţii de dreapta, dar chiar și acest eșantion autoselecţionat arată lipsa de soluţii a electoratului din România când este vorba să caute politicieni.

Aceste sumare analize bazate pe o cercetare realizată în ziua referendumului ne arată cât de schematice sunt analizele asupra electoratului și cât de puţine lucruri știm despre așteptările, speranţele sau poziţionările lui.

În general, vorbim schematic și maniheist despre electorat, fără măcar să avem curiozitatea de a afla ce gândesc oamenii aceștia, înainte sau după vot. Spunem că 7,4 milioane este cea mai solidă majoritate din 1990 până acum, dar nici măcar nu ne mai aducem aminte de cei 7,7 milioane de români care au vrut să se reducă numărul de parlamentari acum mai puţin de trei ani. Ne folosim de electorat ca și cum ar fi un popor de păpuși de cârpă care se lasă mutat de colo până colo și nu vrem să investim nimic în educarea lui. Îl minţim la alegeri, vom spune apoi că am avut intenţii bune și nu am știut ce vom găsi, dar măcar să nu-i falsificăm imaginea, să nu-l amăgim, amăgindu-ne pe noi înșine. Încă electoratul nostru nu a obosit, merge atunci când îl

Crin Antonescu 4,3% 40.663

Traian Băsescu 31,0% 292.772

Victor Ponta ,4% 4.066

Vadim Tudor 2,6% 24.398

Dan Diaconescu 5,6% 52.862

Mihai Răzvan Ungureanu 6,0% 56.928

Sorin Oprescu ,4% 4.066

Nimeni 13,1% 124.021

Altcineva 4,5% 42.696

Indecis 0

Nu știu 23,3% 219.579

Nu răspund 8,6% 81.325

Sursa: IRES

{ 214 }


{ 215 }


chemăm la vot, nu mai are încredere în politicieni, dar și-a păstrat speranţa magică în faptul că se va întâmpla o minune și totul se va rezolva. Chiar dacă nu o spune, în această ecuaţie magică, politicienii și intelectualii sunt acolo, elita României este subiect inclus. Credem că îl păcălim ușor, dar nu este chiar așa. Singur, fără a avea o mare elită civică, electoratul nostru activ, un corp de vreo 10 milioane de români, merge la vot și schimbă macazul când nimeni nu se așteaptă, produce schimbări care-i surprind pe falșii sau adevăraţii profeţi, pe strategii onești sau pe cei care doar simulează competenţa. Deocamdată nu a rămas captiv în niciun ţarc descris de politicienii de diferite culori, este încă viu și mai poate oferi suport unei schimbări în bine a României. Avem o singură problemă, cineva trebuie să vină cu acest proiect și oamenii să simtă că este un om veritabil, că are o echipă cinstită și o intenţie onestă. Nu a fost cazul până acum și nu electoratul este vinovat.

2012, 27 august

după Referendum Efectele crizei politice asupra încrederii

în instituţii, profesii și partenerii României

M-au întrebat mulţi oameni în ultimele două luni despre efectele bătăliei politice şi mediatice de

la referendum asupra opiniei publice. Putem spune ceva deocamdată doar despre efectele pe termen scurt, ușor de observat prin interogarea opiniei publice. Din nefericire, polarizarea emoţională extremă, tehnicile de persuasiune și presiune publice folosite, dezbaterea politică dură și tensiunea politică generată de soluţia de tipul „Totul sau nimic”, bâlbâielile și ezitările instituţionale ar putea avea efecte pe termen mediu şi lung pe care poate că încă nu le putem intui sau măsura. Un efect l-am arătat în cercetările anterioare: polarizarea politică și recoagularea unui pol de dreapta, în jurul lui Traian Băsescu, alături de rezistenţa unui curent de opinie puternic în jurul USL, curent care a antrenat şi prezenţa foarte bună la referendum.

Împreună cu echipa Institutului pentru Evaluare și Strategie – IRES, am testat încrederea în anumite profesii care au fost antrenate într-un fel sau altul în polemica de campanie sau în dezbaterea postreferendum, bănuind că profesii cum sunt cea de politician, judecător, procuror sau altele vor avea de

{ 216 }


{ 217 }


suferit în ceea ce privește încrederea publică, lucru care s-a dovedit a se verifica în urma cercetărilor de opinie. Profesii care pierduseră în ultimii ani, ca, de exemplu, cea de jurnalist, au realizat un salt în ceea ce privește încrederea publică în această perioadă de criză.

Încrederea în ocupaţii și profesii, instituţii și autorităţi publice

Jurnaliștii câştigă din criză. Întrebaţi dacă tind să aibă sau nu încredere în presa scrisă, 51% dintre respondenţi dau un răspuns pozitiv; bărbaţii declară în proporţie mai ridicată că tind să aibă încredere în presă decât femeile, în timp ce proporţia celor care dau un răspuns pozitiv este cu atât mai ridicată, cu cât respondenţii sunt mai în vârstă (de la 34% în cazul categoriei 18-35 de ani la 62% în cazul celei peste 65 de ani). Persoanele cu studii superioare tind să aibă încredere în presă în proporţie mai redusă decât cele cu un nivel de educaţie mai scăzut, iar persoanele din Sudul ţării sunt cele care au încredere în presă în cea mai ridicată proporţie (55%), în timp ce rezidenţii regiunii geografice Moldova sunt cei care au încredere în cea mai redusă proporţie (42%).

În radio spun că au încredere 66% dintre cei intervievaţi. Persoanele trecute de vârsta de 50 de ani declară în proporţii mai ridicate cum că tind să aibă încredere în acest mijloc de comunicare în masă, în timp ce proporţia celor care dau un răspuns pozitiv crește odată cu scăderea nivelului de educaţie.

În televiziune tind să aibă încredere mai puţini respondenţi decât au în radio: 61%. Cu cât aceștia sunt mai în vârstă, cu atât declară în proporţie mai

ridicată cum că au încredere în televiziune; același lucru se întâmplă cu cât sunt mai puţin educaţi. Mediul de rezidenţă este un alt factor relevant din acest punct de vedere: în timp ce dintre respondenţii din mediul urban au încredere în televiziune 56%, în mediul rural, proporţia acestora este cu 10% mai ridicată. Încrederea în internet este prezentă în rândul a 58% dintre participanţii la acest studiu; se remarcă în măsură mai ridicată în rândul bărbaţilor și a persoanelor sub 50 de ani, precum și în rândul locuitorilor din Sudul ţării, comparativ cu cei din celelalte regiuni istorice.

Justiţia pierde. O proporţie mai redusă dintre respondenţi răspunde afirmativ atunci când întrebarea este „Tindeţi să aveţi încredere sau nu în justiţie/ sistemul juridic românesc?”, anume 30%. Cu cât sunt mai educaţi, cu atât respondenţii declară în proporţie mai redusă cum că ar avea încredere în justiţia din România; de asemenea, locuitorii din Sud sunt cei care au încredere în această instituţie în proporţie semnificativ mai ridicată decât locuitorii din alte zone ale ţării.

O proporţie redusă a persoanelor intervievate declară că tind să aibă încredere în partidele politice – 12%. Această proporţie este mai ridicată în rândul persoanelor trecute de 65 de ani și al celor fără studii sau cu studii elementare și mai redusă în rândul celor sub 50 de ani și al celor cu studii superioare.

Aproape jumătate dintre cei intervievaţi – 48% – declară că au încredere în autorităţile publice regionale sau locale. Încrederea în aceste instituţii este mai răspândită în rândul persoanelor peste 50 de ani, precum și în rândul celor fără studii sau cu

{ 218 }


{ 219 }


studii elementare, al persoanelor din mediul rural și al celor care locuiesc în Moldova.

În Parlament au multă sau foarte multă încredere 40% dintre cei chestionaţi; persoanele trecute de 50 de ani tind să aibă încredere în Parlament în măsură mai mare decât cele mai tinere.

În Curtea Constituţională a României spun că au multă sau foarte multă încredere 41% dintre persoanele chestionate, proporţia acestora fiind ușor mai ridicată în rândul femeilor, al persoanelor sub 50 de ani, al persoanelor cu studii superioare, al rezidenţilor din mediul urban și al celor din Moldova.

5 din 10 respondenţi spun că au multă sau foarte multă încredere în Poliţia Română. Bărbaţii declară acest lucru în proporţie mai ridicată decât femeile.

În DNA au încredere multă sau foarte multă, cumulat, 40% dintre persoanele intervievate. Persoanele sub 35 de ani tind să aibă mai multă încredere în această instituţie, la fel persoanele din mediul rural.

În Parchetul General au multă sau foarte multă încredere 45% dintre persoanele intervievate; încrederea este mai răspândită în rândul persoanele de gen masculin, al persoanelor sub 50 de ani, precum și în rândul persoanelor fără studii sau cu studii elementare, al celor din mediul rural și al rezidenţilor din Moldova.

Profesia de politician – pe ultimul loc al încrederii publice. 16% dintre intervievaţi spun că au încredere multă sau foarte multă în profesia de politician; persoanele trecute de vârsta de 65 de ani declară că au multă încredere în această profesie în

proporţie semnificativ mai ridicată decât cele mai tinere, la fel cele cu studii elementare sau fără studii și cele care locuiesc în mediul rural.

În profesia de poliţist declară că au încredere 41% dintre respondenţi. Încrederea în această profesie crește odată cu nivelul de educaţie al persoanelor intervievate. În profesia de procuror spun că au multă sau foarte multă încredere 39% dintre respondenţi; cu cât sunt mai tineri și mai educaţi, cu atât intervievaţii dau acest răspuns în proporţie mai ridicată. Persoanele din mediul rural, de asemenea, declară că au multă sau foarte multă încredere în această profesie în proporţie mai ridicată decât cele din mediul urban.

În profesia de funcţionar public spun că au încredere multă sau foarte multă 37% dintre cei intervievaţi; cu cât sunt mai în vârstă, cu atât respondenţii dau acest răspuns în proporţie mai redusă. Respondenţii din mediul rural tind să aibă mai multă încredere în această profesie.

În profesia de ziarist au încredere multă sau foarte multă 53% dintre respondenţi, bărbaţii în proporţie ușor mai ridicată decât femeile, la fel persoanele trecute de 35 de ani comparativ cu cele mai tinere. Nivelul de educaţie este un alt factor relevant în acest sens, odată cu creșterea acestuia crescând și nivelul de încredere de care se bucură profesia de ziarist în rândul respondenţilor. Persoanele din Transilvania și Banat tind să aibă ușor mai puţină încredere în această profesie decât cele din restul regiunilor ţării.

Profesorii se bucură de un nivel ridicat de încredere în rândul populaţiei: 69% declară că au

{ 220 }


{ 221 }


multă sau foarte multă încredere în această profesie. Respondenţii cu studii superioare dau aceste răspunsuri în proporţie ușor mai ridicată decât cei cu studii elementare sau medii, la fel și moldovenii comparativ cu locuitorii din celelalte regiuni ale ţării.

Profesia de medic se bucură de un nivel similar de încredere: 69%. Persoanele fără studii sau cu studii elementare tind să declare că au multă sau foarte multă încredere în această profesie într-o proporţie ușor mai redusă decât cele care au un nivel mai ridicat de educaţie.

Majoritatea românilor au încredere atât în profesia de muncitor (80%), cât și în cea de agricultor (82%). Cea mai multă încredere (86,7%) o au persoanele cu vârste între 51 și 65 de ani. În ceea ce privește profesia de judecător sau avocat, se remarcă un nivel de încredere mai scăzut. Astfel, în profesia de judecător, 39% din participanţii la sondaj afirmă că au foarte multă (12%) sau multă (27%) încredere, iar în ceea ce privește profesia de avocat, 41% declară că au încredere. Atât pentru profesia de judecător, cât și pentru cea de avocat, cel mai scăzut nivel de încredere îl au respondenţii cu vârsta de peste 65 de ani. În profesia de judecător, 22,3% dintre persoanele cu vârsta peste 65 de ani declară că au foarte multă sau multă încredere, iar în cazul profesiei de avocat, 22,8% dintre respondenţii de peste 65 de ani afirmă că au încredere. De asemenea, raportat la nivelul de școlaritate al intervievaţilor, persoanele cu studii superioare au cea mai puţină încredere în judecători, 33% declarând că au foarte multă sau multă încrede în profesia de judecător. În ceea ce privește mediul de rezidenţă, nu apar diferenţe semnificative legate

de încrederea în profesie, dar persoanele din mediul rural tind să aibă mai multă încredere atât în judecători (42,6%), cât și în avocaţi (49,6%).

Majoritatea persoanelor intervievate afirmă că au încredere în profesia de militar (81%). Persoanele de sex masculin tind în mai mare măsură (85,9%), decât persoanele de sex feminin (77,9%), să susţină acest fapt. Se poate observa o diferenţă a nivelului de încredere și în funcţie de mediul de rezidenţă. Astfel, persoanele din mediul rural tind să aibă mai multă încredere în militari (85,1%) decât cele din mediul urban (78,9%).

Noi și ceilalţi, străini și vecini. Amorsarea unei atitudini antioccidentale

În timpul acestei crize au apărut pentru prima dată în ultimii ani elemente ale unui discurs autarhic, de neamestec al Europei sau SUA în treburile interne ale României. Acest discurs era performat în trecut, în general, de partide mici, marginale, cu puţine şanse de prozelitism. Pentru prima dată însă, discursul unor lideri importanţi români, din cadrul unei polemici cu ţări occidentale şi responsabili europeni, a fost performat în spaţiul public. Mai mulţi analiști au avertizat că există pericolul naşterii unor tendinţe antioccidentale și a unor atitudini extremiste sau naţionaliste, mai ales că este vorba despre accente autarhice ale discursurilor unor lideri politici cu popularitate mare, reprezentanţi pentru partidele care astăzi se află pe primele locuri în sondaje.

De aceea am căutat să măsurăm efectele acestor dezbateri asupra opiniei publice, pentru a descoperi eventuale efecte negative privind percepţia UE,

{ 222 }


{ 223 }


NATO sau a unor ţări vecine, ţări care au apărut în aceste dezbateri ca fiind actori mai mult sau mai puţin importanţi: Ungaria și Rusia.

Nu putem spune că polemica politică, de multe ori extrem de pasională, nu a avut efect asupra opiniei publice. Există un efect, dar nu unul major. Avem mai degrabă doar amorsarea unei atitudini antioccidentale, deocamdată slabă, dar măsurabilă. Nu este exclus ca viitoarea campanie electorală să devină o cutie de rezonanţă mai importantă pentru discursuri naţionaliste, soluţie facilă din punct de vedere politic, şi atunci tendinţele acestea se pot accentua. Deocamdată, la nivelul de generalitate la care s-a desfășurat cercetarea noastră, nu se văd schimbări prea mari de tendinţă, chiar dacă o serie de cifre pot avea semnificaţia unui semnal de alarmă.

Presiunile occidentale

Respondenţii consideră mai degrabă rău faptul că statele occidentale fac presiuni asupra Guvernului României pentru respectarea procedurilor demo-cratice. 46% dintre respondenţi consideră benefice presiunile ţărilor occidentale, 50% consideră aceste acţiuni negative, iar 52% dintre intervievaţi consideră că România nu ar trebui să accepte aceste presiuni. În ceea ce privește percepţia relaţiei dintre Ungaria și România, părerile sunt împărţite, 43% dintre intervievaţi considerând Ungaria mai degrabă o prietenă României, iar 38%, mai degrabă o ţară dușmană. Tinerii (18-35 de ani) tind mai degrabă să considere Ungaria o ţară prietenă (51,2%), iar persoanele în vârstă (peste 65 de ani) consideră Ungaria mai degrabă un dușman (52,2%). Se observă

deci scăderea încrederii în ţara vecină odată cu înaintarea în vârstă a respondenţilor. Diferenţe de percepţie a Ungariei apar și în funcţie de regiunea geografică a respondenţilor. Intervievaţii din regiunea Transilvania + Banat consideră în cea mai mare măsură Ungaria o ţară prietenă (47,6%). La pol opus se află regiunea Moldova unde, în cea mai mare măsură (45,0%), Ungaria este considerată mai degrabă o ţară dușmană României.

Se remarcă diferenţe de percepţie a Ungariei și în funcţie de partidul preferat al respondentului pentru alegerile parlamentare. Persoanele care ar vota cu PDL (59%), UDMR (84,9%) și PNG (40%) consideră în cea mai mare măsură că Ungaria este mai degrabă prietenă României. Întrebaţi cum consideră că este Rusia pentru România, 39% dintre respondenţi consideră că această ţară este prietenă României, iar 27% consideră că este un dușman, în timp ce 17% consideră că nu este nici prieten, nici dușman, iar 13% nu știu ce să creadă. Bărbaţii consideră că Rusia este o ţară prietenă României în proporţie mai ridicată decât femeile, în timp ce acestea declară în proporţie foarte ridicată că nu știu cum sunt relaţiile dintre cele două ţări (19% vs. 6%). Persoanele din mediul rural tind să vadă Rusia drept o ţară prietenă în proporţie mai ridicată decât cele din mediul urban, la fel cele din Transilvania, Banat și Sudul ţării comparativ cu cele din Moldova.

Legat de politica externă a României, majoritatea respondenţilor au o părere proastă sau foarte proastă (55%). Persoanele de sex masculin tind în mai mare măsură (44,6%) să consideră politica externă pozitivă decât persoanele de sex feminin (37,9%). Se remarcă

{ 224 }


{ 225 }


o diferenţă de percepţie și în funcţie de gradul de școlaritate. Astfel, persoanele cu studii superioare consideră în mai mare măsură (49,8%) politica externă a României bună decât persoanele fără sau cu un nivel scăzut de educaţie (32,5%).

În general, românii (51%) se declară nemulţumiţi de politica externă a ţării, cele mai nemulţumite fiind persoanele din mediul urban (64,5%) și susţinătorii partidului UNPR, care se declară în proporţie de 80% destul sau foarte nemulţumiţi de politica externă.

Pericolul extern

62% dintre români consideră că în prezent România nu se află în pericol de a pierde teritorii. Persoanele cu studii superioare susţin în cea mai mare măsură (76,0%) că România nu se află într-un astfel de pericol. Femeile tind în mai mare măsură să considere că ţara ar putea pierde teritorii (37,6%) decât bărbaţii (31,9%). De asemenea, se poate observa că persoanele tinere (18-35%) consideră în mai mare măsură (44,6%) decât vârstnicii (38,7%) că ar putea fi pierdute teritorii.

Majoritatea persoanelor intervievate (59%) afirmă că nu au auzit declaraţia lui Crin Antonescu cu privire la rolul României și poziţia acesteia în cadrul Uniunii Europene. Dintre cei care cunosc declaraţia, 60% declară că sunt de acord cu spusele lui Crin Antonescu și aproape în totalitate votanţii USL.

Relaţiile cu minorităţile etnice

În general, românii consideră relaţiile cu alte etnii de pe teritoriul ţării ca fiind bune (66%). Persoanele cu studii superioare susţin în cea mai

mare măsură (68,2%) acest fapt. În ceea ce privește relaţiile dintre români și maghiari, situaţia este similară. 65% dintre intervievaţi consideră relaţiile dintre români și maghiari bune, iar persoanele cu studii superioare tind în mai mare măsură să susţină acest fapt (71,8%). În ceea ce privește regiunile, majoritatea persoanelor mulţumite de relaţia dintre români și maghiari (72,1%) provin din regiunea Transilvania + Banat. În cazul relaţiei dintre români și romi, se observă o ușoară diferenţă faţă de cea cu maghiarii. 49% consideră relaţiile dintre romi și români bune. Persoanele vârstnice (peste 65%) sunt cele mai mulţumite (58,2%) de aceste relaţii. Românii consideră, în general (82%), relaţiile dintre români și germani bune sau foarte bune. Persoanele cu studii superioare susţin în cea mai mare măsură (96,1%) acest fapt.

Diaspora și votul

Majoritatea intervievaţilor (67%) consideră că românii plecaţi în străinătate nu ar trebui scoși de pe listele electorale permanente. Majoritatea celor care susţin scoaterea de pe liste a românilor plecaţi sunt respondenţii cu vârsta de peste 65 de ani (50%) și persoanele cu studii superioare (41,1%). De asemenea, susţinătorii USL (46,3%) consideră în cea mai mare măsură că românii plecaţi în străinătate ar trebui scoși de pe listele electorale permanente. La polul opus se află susţinătorii PDL, care consideră în proporţie de 10.7% acest fapt.

Deocamdată, doar un semnal de alarmă.

2012, 5 septembrie

{ 226 }


{ 227 }


Dan Diaconescu, un Păcală în satul cu miniștri

Îi dedic acest text lui Octăvel cel blond pentru a-l citi când va fi mare și se va întreba ce s-a întâmplat

cu ţara și unde sunt bărbaţii din satul cu miniștri.

Îl urmăresc de vreo 6 sau 7 ani pe Dan Diaconescu, cu o curiozitate bolnavă. Nopţile când scriu și

citesc, iar Adrian Sebastian butonează la Playstation sau la laptopul lui de jocuri lângă mine, dăm drumul, de comun acord, la Dan Diaconescu „ca să ne râdem”, în timp ce se ocupă fiecare cu treaba lui. E convenţia noastră de câţiva ani și e bucuria mea secretă că fiul meu, deși are doar 11 ani, înţelege că realitatea care curge la OTV este un fenomen al absurdităţii existenţei din lumea celor mari. De fapt, las adesea să curgă ore întregi lumea lui Dan Diaconescu cu televizorul dat pe mute, ca un memento că viaţa poate fi și altfel și această parte din penumbra societăţii își cere drepturile când votează sau când consumă, chiar dacă nouă ne place să credem că am scăpat de vulgaritate, sărăcie spirituală și prostie. Paradigma discursivă a ciocoilor și șmecheriile retorice ale caracaleanului mă fac să fiu un telespectator care, din când în când, notează unele lucruri într-un caiet pe care scrie deja „Domnu’ Dan și partidul lui”. În ultimul timp, Domnul Dan s-a întrecut pe sine, poate din momentul în care a simţit răcoarea cătușelor pe la încheieturi. A transformat niște acuzaţii de șantaj în motiv de revoltă, a transmis asta poporului și,

în consecinţă, și-a făcut partid. Și nu orice partid, ci un partid bine orientat, care va deveni partid parlamentar aproape sigur în această toamnă.

Referendumul de suspendare a Președintelui i-a dat măsura importanţei sale, el, care se proclamă în fiecare seară Președinte de operetă, a avut ocazia să fie curtat de Președintele suspendat și de Președintele interimar, care i-au fost oaspeţi în studioul lui cel nou, unde cu vicleșuguri și șmecherie oltenească i-a ciufulit, a mai șters cu ei pe jos, i-a pus în situaţia de a accepta (în glumă, dar nu cred că telespectatorii lui Diaconescu au înţeles asta) să-l proclame viitor Președinte al României. Le-a promis că nu o să-i aresteze cum a făcut unul dintre ei și și-a suflat nasul discret pe costumele lor prezidenţiale. Cred că atunci și-a dat seama că nu mai este un tip de liga a doua și că poate să joace în piese mai serioase și să se urce pe marea scenă a festivalului naţional „Prostirea României”, acolo unde evoluează doar adevăraţii rechini. A devenit astfel marele salvator al Oltchim, poate și al TAROM sau CFR, într-o comedie care mi-a adus aminte că dadaismul, cu teatrul lui absurd, își are rădăcinile puternice în România. Numai la noi absurdul și iraţionalul se pot împleti atât de bine cu existenţa.

Domnul Dan a devenit marele investitor strategic și m-a lovit o undă de perplexitate. Dacă nu erau câţiva jurnaliști și comentatori (Cătălin Tolontan exprimând cel mai sugestiv deruta raţiunii în faţa absurdului) care să exprime și ei șocul la anunţul de pe toate ecranele – „Dan Diaconescu câștigă Oltchim!” –, aș fi crezut că eu am luat-o razna și că nu mai înţeleg nimic, atât de firesc percepeau

{ 228 }


{ 229 }


autorităţile această formă a libertăţii investiţionale și a marilor strategii (girate de maestrul FMI) pentru transformarea proprietăţii colective supravieţuitoare în praf și pulbere.

Am scris câteva lucruri fără sens în caietul meu dedicat lui D.D., mai mult cuvinte, expresii ale mirării. Aș fi scris ceva pe blog, dar îmi părea că este inutil să exprim evidenţe pe care cei care păstoresc statul și bugetul este imposibil să nu le vadă, indiferent cât de proști i-am crede. Salvarea mi-a venit de la un prieten care, într-o duminică, a citit pentru puștiul meu o poveste pe care, noi ceilalţi, am uitat-o deja. Mi-a sugerat să văd similitudinile dintre poveste și privatizarea Oltchim, el fiind un om care se pricepe bine la economie. Această istorioară explică cel mai bine, face mai transparent procesul, dar și anticipează într-o anumită măsură ceea ce se va întâmpla în viitor, îmi spune prietenul meu. Povestea este un fel de final al seriilor cu Păcală și este scrisă de Ioan Slavici, Păcală în satul lui.

E adevărat, poveștile au fost repuse în ultimii ani în drepturile lor. Ele nu sunt inutile naraţiuni pentru copii, nu sunt înșiruiri năroade pentru infantilii de 7 ani, ci sunt adevărate depozite sapienţiale. Spun foarte multe lucruri despre vremea în care s-au creat, despre oameni, năravuri sau morala lor. Au devenit discipline jurnalistice sau domenii de comunicare (storytelling este deja un domeniu și o disciplină care se învaţă la multe facultăţi). Dar pentru că Dvs., cititorii mei, sunteţi oameni mari și poate aţi uitat povestea (o găsiţi pe YouTube), haideţi să luăm principalele momente ale poveștii lui Slavici și să vedem dacă se poate citi realitatea după acest tipar!

Scena I

Păcală se întoarce după ce mult timp a umblat vagabond din sat în sat. Vine acasă și își cumpără o viţică, pe care o hrănește din ce au mai bun holdele și pășunile celorlalţi și o face cea mai frumoasă și cea mai grasă vacă din sat. Sătenii se prind cu greu, dar când se prind de hoţia lui, nu îl pedepsesc pentru fapta în sine, ci îi taie vaca, lăsându-i doar pielea, pe care i-o aruncă peste gard.

Domnul Dan își face o televiziune de garsonieră cu care, prin toate mijloacele, reușește să-și tragă o avere de multe milioane de euro. Statul (nu satul) nu vede impozite din partea lui, deși ceilalţi cetăţeni sunt spoliaţi lunar. Adrian Năstase face o încercare să-i taie vaca lui Diaconescu, dar nu pentru asta, ci pentru atacurile lui Vadim de la OTV în momentul în care nu-și primea tainul. Diaconescu își revine, începe să vândă pielea rămasă. Face din ea un studio nou și mare, devine arbitru al luptei politice în momente importante.

Scena a II-a

În poveste, Păcală pleacă cu pielea la târg, dar se oprește la o casă unde reușește să vândă pielea pe multe pungi de galbeni. El exploatează ticăloșia unei femei care își înșela bărbatul cu judele și prostia sau ticăloșia soţului, care crede că pielea este un prooroc care te ajută să câștigi tot felul de avantaje, inclusiv să îţi monitorizezi familia. Păcală se întoarce cu o grămadă de bani escrocaţi de la cei înstăriţi, un fel de ciocoi (cum i-ar numi azi Domnu’ Dan), își cumpără cirezi de vite, își face o casă mare, spre ciuda sătenilor, cărora le vinde explicaţia: a vândut pielea de vacă

{ 230 }


{ 231 }


pentru că era de prăsilă și putea face cohorte multe de vaci care se vor înmulţi la nesfârșit. În prostia lor, oamenii își taie vitele toate, se duc la târg, dar nu-și explică ce s-a întâmplat. Se tem doar de influenţa lui nefastă, nu de prostia lor. Aici este un fragment genial, în care sătenii cei proști fac analiza influenţei nefericite a lui Păcală asupra lor: „O să-și deie foc la casă, ca să ne dăm și noi la ale noastre, grăi unul dintre cei mai prevăzători. O să-și frângă vreun picior, ca să ne frângem și noi pe ale noastre, grăi altul. O să sară în fântână, ca să sărim cu toţii după el! strigară cu toţii.”

Acest fragment îmi aduce aminte de statul care se teme de propria lui prostie și acceptă să pună manageri privaţi care să privatizeze, la alţi privaţi, economia, ca și cum el nu este în stare să organizeze singur competiţia și să caute să obţină cât mai mulţi bani pentru interesul colectiv. În fine povestea spune că îl leagă să-l înece, caută prăjina și locul, dar Păcală îl găsește pe un paznic de cireadă de vite care să intre în locul lui, pentru că sătenii vor să-l facă vornic, dar el nu vrea. În timp ce sătenii îl bagă la fund pe cel fraierit, Păcală se întoarce acasă, iar sătenii îl găsesc cu o cireadă mare de vite. Le explică din nou că a găsit cireada pe fundul Dunării, iar toţi bărbaţii din sat, împinși de lăcomie, merg și se îneacă.

Acum să vedem ce se întâmplă cu personajul nostru cu adevărat, cu fascinantul, senzaţionalul Dan Diaconescu! După ce vede că se întoarce cu succes electoral de la locale și după luna de pușcărie, își schimbă cravatele și costumul și se gândește să devină investitor. Într-un fel de haiducie modernă, le

spune tuturor că vine din partea poporului și că asta e cheia de boltă. Toţi politicienii iau o demagogică și instinctuală poziţie de drepţi când aud cuvântul magic: popor. De pe urma lui, toţi au băut apă și chiar șampanie. A văzut că mai marii ţării au câștigat atunci când au făcut apel la popor și s-a gândit că, dacă se înfrăţește cu poporul, este mai greu de arestat. Cum să-l arestăm pe Președintele Poporului? În satul cu miniștri, Dan Diaconescu are deja experienţă solidă, a făcute multe târguri cu politicienii, simte că băieţii vor să facă ceva șmecherie și atunci se bagă și el în vorbă, pentru că e convins că cineva urmează să ia Oltchimul, tot pe nimic, așa că ar putea câștiga și el ceva din asta. Măcar ceva capital electoral, dacă nu ceva bani. Poate că nici nu se gândește să ajungă prea departe, deci întârzie la licitaţie zece minute ca să fie descalificat și să poată să se vaite toată campania electorală că ciocoii nu l-au lăsat să facă un bine poporului. Face spectacol, dar satul cu miniștri are mulţi oameni proști; îi acceptă circul și nu-l descalifică. Cum spectacolul este naţional, proștii intră în spectacolul lui pentru că important este să te vezi la televizor; mâine poţi face poate o mare carieră politică, precum Teo, Socaciu sau chiar Firea. Exponenţii acestui stat, care pare prostul perfect, sunt doi băieţi care vor mai apărea pe la finalul poveștii: Chiţoiu și Vulpescu. Cea spusă de mine sau una pe care o s-o auzim mai târziu, spusă de alţii, despre niște șmecheri care au azi niște cătușe XXL pe la încheieturi.

Probabil că și cei din satul cu miniștri se gândesc la o șmecherie, văzându-l pe Dan Diaconescu că își bagă nasul în ciorba lor. Nu este ușor de subtilizat

{ 232 }


{ 233 }


Oltchimul, fiind vorba de mii de locuri de muncă, ce înseamnă voturi multe și dominaţia într-o întreagă regiune. Trebuie găsit unul care să fie vinovat pentru asta, care să poată plăti electoral. Așa că le convine Dan Diaconescu, care va câștiga ceva la alegeri, puţin, speră ei, dar după aia, mamutul poate fi lichidat, iar prada, împărţită între grupurile de interese.

Astfel că nimeni nu verifică bonitatea lui Dan Diaconescu, ajunge o scrisoare de confort, care nu garantează nimic. Se trece cu vederea că Diaconescu are firma principală în insolvenţă, datorii la stat de 2,3 milioane de euro, zice ziarul Gândul, și este urmărit penal; Vernescu repetă aberaţia lui Diaconescu și îl încurajează: banii care vor veni de pe acţiuni vor ajunge iar la Oltchim. Este clar că ar fi un ajutor de stat nepermis de UE și anormal chiar și pentru noi, dar totul rămâne așa. Statul nu se interesează despre modul în care s-a ajuns în scurt timp la datorii de o jumătate de miliard de lei.

Explicaţia lui Dan Diaconescu, cu banii pe care ba îi are, ba nu-i are, ba o să-i adune de la oamenii care se uită la OTV, este similară celei spuse sătenilor, cu pielea de vacă de prăsilă care va produce în viitor cirezi nesfârșite. Cum să convingi o administraţie cu asemenea prostii, administraţie care este, zice ea, foarte îngrijorată de soarta oamenilor, dacă nu are ea un interes să facă pe imbecila? Dan Diaconescu a licitat o sumă care nu are legătură cu vreo evaluare a acţiunilor, mult mai mare decât ceilalţi, pentru că oricum știe că nu are de unde s-o dea și contează efectul de scenă. Și, ca orice cacealmist, dacă tot nu are cele 46 de milioane de euro, vorbește despre 2

miliarde pe care o să-i aducă, va lua TAROM, CFR și orice altceva, bani mulţi pentru a ajunge pentru imaginaţia tuturor fraierilor.

Contractul nu cred că se va semna vreodată, Dan Diaconescu va demonstra că i s-au pus beţe în roate și va face un scandal lung cât campania electorală de toamnă. Va pune condiţii la contract, va ţipa ca din gură de șarpe că investitorii români sunt umiliţi și respinși (cel puţin aici ar avea dreptate). Carnavalul va continua, iar statul a scăpat de FMI pentru moment, inventând un câștigător, deși putea să prelungească procedura dacă nu îi convenea oferta. Dacă șeful privatizării din România este de meserie lichidator, liberalii care l-au pus acolo vor continua privatizarea prin metoda la care este specialist Vulpescu, adică lichidarea.

Probabil statul, dacă nu este chiar prost, a mizat pe acoperirea mediatică cu sute de analiști care vor vorbi la televizor fără să caute a înţelege și fără ca măcar să fi citit legea 137, cea care stipulează condiţiile de privatizare și, în acest cor al televiziunilor, nu se va vedea escrocheria. Nimic din toate astea nu ar fi fost posibile fără imensa prostie generală din satul cu miniștri, fără mass-media care și-au pierdut orice facultate critică și fără căutarea unei audienţe cu orice preţ – comparabile cu o sinucidere colectivă din satul lui Păcală.

Șmecherii de la stat au încercat, poate, să facă o perdea de fum, folosindu-se de Dan Diaconescu pentru a distrage atenţia de la adevăratul mecanism de lichidare al Oltchim. Dar îmi pare tot mai mult că ar putea cădea în propria capcană.

{ 234 }


{ 235 }


Dacă lui Diaconescu îi reușește foarte bine scandalul, pe fondul dezamăgirii faţă de privatizările falimentare din ultimii 20 de ani, iar oamenii chiar încep să creadă că el ar fi fost o soluţie? Dacă procentul lui de la alegerile din toamnă trece de 20 la sută? S-a întâmplat cu PRM în 2000 și nu a fost un asemenea carnaval. Voturile acestea ar putea să lipsească tocmai celor care au acceptat această cacealma și ar putea chiar pierde puterea sau, în cel mai bun caz, ar putea să devină dependenţi de un tip imprevizibil, care va avea pachetul de control în mandatele parlamentare.

Nu-i așa că pare că în satul cu miniștri sunt o grămadă care au pornit deja spre Dunăre și s-ar putea să nu se mai întoarcă? Sigur, deocamdată este doar faptul că sunt cele mai multe șanse ca oamenii aceia din Vâlcea să își piardă locurile de muncă și să trebuiască să-și reorganizeze vieţile, indiferent ce le spun politicienii. Celelalte consecinţe s-ar putea să le vedem în scurtă vreme.

Epilog

În povestea originală, Slavici nici nu a mai știut ce să facă cu finalul. Cred că s-a speriat și el de prostia propriului popor, așa că ne spune că minciuna învinge într-un happy-end tipic românesc (nu era inventat happy-end-ul american). Finalul nu are nici pildă și nici un sfârșit cert. „Așa a rămas Păcală cel mai harnic, cel mai de treabă, cel mai vrednic om în satul lui, fiindcă, de!, era numai el singur cu nevestele. Cine o știe mai departe, mai departe are so spună.” Ironia amară a lui Slavici nu salvează nimic, era cel mai vrednic pentru că era singur.

Autorul lasă finalul și morala în grija cuiva imprecis care poate o să vină, dar nu e sigur, și nici speranţe de îndreptare a lucrurilor nu sunt, dacă autorul se ferește măcar să le sugereze. Nu știu care este morala acestei povești din programa școlară. Va trebui să întreb un educator sau vreo învăţătoare. Poate că Păcală este considerat simpatic pentru că taxează prostia extremă. Nu doar prostia omenească, la fel ca în alte povești, ci prostia colectivă. Nu ar fi exclus ca morala să vrea să ne spună că există escroci și mincinoși peste tot și asta dăunează grav societăţii.

Dar cum vor înţelege copiii morala dacă Păcală totuși nu este pedepsit în niciun fel pentru minciunile, manipulările și hoţiile lui? Povestea are un happy-end pentru eroul principal, dar este o tragedie colectivă. Cred că suntem în prezenţa unei dileme morale în cazul acestui final, pe care sensibilitatea extremă a lui Slavici îl lasă deschis; autorul nu se încarcă cu misiunea de a crea speranţe false.

Rămâne să ne întrebăm și noi despre finalul carnavalesc al privatizării Oltchim. Încă nu-l știm, dar parcă aș fi de acord cu Slavici și cu Mircea Badea: Păcală și Domnu’ Dan nu sunt vinovaţi și, în consecinţă, nu vor plăti. Nici povestea lui Slavici, nici acest remake cu Dan Diaconescu nu sunt chiar povești pentru copii, sunt povești pentru oameni mari, care parcă nu mai înţeleg nimic în România noastră. Imbecilizarea colectivă și amestecul ei cu șmecheria, hoţia și manipularea dau fiecărei situaţii un final deschis. În satul cu miniștri, cei mulţi pierd tot timpul, dar de fiecare dată pe mâna lor.

2012, 24 septembrie

{ 236 }


{ 237 }


campania electorală – așteptări, îngrijorări, speranţe

Campania electorală ar trebui să fie, în zonele de normalitate democratică ale lumii, un moment

de vârf al comunicării și mobilizării politice. La noi, din nefericire, nu ne putem aștepta la acest lucru, din mai multe motive. În primul rând, politica la noi este electoralistă pe tot parcursul unui mandat.

Puterea și opoziţia se preocupă mai mult de imagine și de comunicare decât de administraţie și proiectare de politici publice sau de implementarea lor. Când ajung în campanie, nu mai rămâne nimic de spus, cu atâtea televiziuni de știri, și puterea, dar și opoziţia apar în formaţie completă la posturile de televiziune, mult prea numeroase.

Sigur, anul electoral este bogat în forme de redistribuire aberante de bani publici (cazurile Tăriceanu sau chiar MRU, în scurta perioada de premier, sunt relevante). În al doilea rând, politica noastră nu face din campanie un ritual al democraţiei, fiind mai mult un iceberg cu partea cea mai mare ascunsă sub ape. Aici, în subteranele politicii, în campanie se cumpără alimente și se distribuie tigăi sau cizme de cauciuc. Bisericile și preoţii participă la o campanie de influenţă și condiţionare a votului pentru mare parte din populaţia săracă. Primarii și alţi

șefi din administraţie se aruncă asupra adversarilor sau neutrilor cu toată forţa legii și conving pe toată lumea să voteze. Din această perspectivă, nu va fi un festival al comunicării și dezbaterilor de proiecte publice, ci mai mult o perioadă de gherilă și înfruntare în termeni de putere și dominare.

Din experienţa altor campanii și încercând să anticipăm pe baza datelor pe care le avem deja, putem desprinde câteva tendinţe pe care le vom putea descoperi în viitoarea campanie.

Din punctul de vedere al tensiunii electorale, vom avea o campanie cum n-a mai fost. Ne aflăm la un nivel de tensiune și emoţie politică pe care nu l-am simţit din 1990 până acum. Anul 2000 a fost unul mult mai liniștit decât a fost acest an. De la revoltele din decembrie, trecând prin schimbarea lui Emil Boc și prin moţiunea de cenzură care l-a adus pe Ponta la putere și terminând cu uriașul scandal (internaţional) al suspendării, anul 2012 nu se poate termina decât tot cu scandal. Electoratul a fost împărţit în două grupuri antagonice, dar după scandalul privatizării Oltchim, a mai apărut o fracţiune importantă, un electorat antisistem energizat de Dan Diaconescu.

Tensiunea va fi crescută de Dan Diaconescu, dar și de noii corifei, mai tineri, ai dreptei. Infuzia teologică din dreapta va multiplica partea de ritual exorcizant (usturoiul lui Neamţu va face, poate, minuni), dar va și îmbogăţi tematica cu accente apocaliptice sau naţionaliste, cu ușor parfum legionar.

Criza politică majoră din acest an și alegerile din primăvară au arătat că electoratul a început să nu mai fie sensibil la sloganurile legate de corupţie, legătura directă sau imaginară cu un politician fiind

{ 238 }


{ 239 }


mai puternică decât scandalurile lui cu privire la corupţie. Electoratul procedează simplu, folosindu-se de o scurtătură logică: dacă toţi sunt corupţi, eu îi prefer pe corupţii care sunt apropiaţi de lumea mea, pe cei care ar putea să-mi aducă ceva, mie sau colectivităţii mele. Nici partidele nu vor mai face prea mari selecţii după acest criteriu, deoarece acest sistem de vot uninominal îi privilegiază pe cei care aduc resurse pentru campanie sau pentru șefii din conducerea partidului respectiv. Poate că useliștii vor fi deranjaţi puţin de interimarul de la Parchetul General, dar nici acest lucru nu cred că va fi pregnant.

O caracteristică importantă care va reveni ca în anii ’90 va fi parașutarea politicienilor de la centru spre teritoriu. Vor fi două direcţii contrare spre care vor migra cocorii politici, în căutare de bălţi bogate în pește. ARD va fugi de capitală și de orașele mari, urmând să se înghesuie în puţinele zone cu mulţi primari PDL: Arad, Alba, Cluj, Brașov sau chiar unele zone din Moldova, în colegii preponderent rurale. Din nefericire, politica se va centraliza din nou excesiv, politicienii din București consolidându-și dominaţia asupra celor din provincie. Electoratul USL va fi mai puţin afectat de parașutarea bucureștenilor, deoarece majoritatea celor care migraseră în legislaturile trecute acum se pot reîntoarce acasă, Bucureștiul fiind acum zona de dominaţie opresco-uselistă.

Teme și povești. Este pentru prima dată când electoratul constată masiv că politicianul din colegiul lui nu și-a ţinut promisiunile, dar electoratul este captiv, din păcate, partidelor, nu are ce face, nu poate vota independenţi. Va accepta ceea ce îi bagă partidul simpatizat pe gât. În sondaje, primele patru

teme ale îngrijorării publice nu s-au schimbat foarte mult în octombrie faţă de aceeași lună a anului trecut, dar există totuși o deosebire. Anul trecut, ierarhia era: lipsa locurilor de muncă, starea deficitară a economiei, conducerea defectuoasă și corupţia. Acum, primele trei au rămas neschimbate, dar pe locul patru apare instabilitatea politică, corupţia coborând pe locul cinci. Frica de instabilitate politică va putea probabil să potenţeze mai mult votul util și mai puţin experimentele. S-ar putea ca Dan Diaconescu să nu fie foarte avantajat de această tendinţă.

Dacă privim comparativ situaţia din toamna lui 2011 și cea din toamna lui 2012, vom vedea că starea naţiunii de anul acesta (2012) este mult mai structurată și mai bogată tematic. Se adaugă

Sursa: IRES

{ 240 }


{ 241 }


îngrijorări legate de viitor, învăţământ, justiţie socială. Se vede că anul acesta a fost mult mai bogat în controverse politice.

În plus, situaţia economică este considerată mai proastă, cu o medie de cinci procente, iar 44% dintre români cred că situaţia economică a ţării este mult mai proastă decât cea de dinainte de 1989, în creștere cu 5% faţă de 2011. Tot cu 5% este mai mare procentul celor care în 2011 credeau că situaţia economică se va agrava în următorii cinci ani.

Există și o tendinţă pozitivă, scade cu 5% procentul celor care cred că România nu mai are nicio șansă și lucrurile vor merge din rău în mai rău. Este o tendinţă normală, în campanie și mai ales după alegeri, crește optimismul social.

Diversitatea temelor posibile și tensiunea amorsată anul acesta vor face să nu avem o campanie – noncombat. Asta nu va aduce în mod automat o campanie dialogică, nu ar fi exclus să nu existe niciun dialog politic. Am mai avut situaţii trecute când fiecare partid s-a mulţumit să-și exprime propriile teme; puţină polemică politică a fost generată doar de situaţii de agendă politică cu caracter cotidian.

Partidele vor fi obligate la activism, chiar dacă în ultima vreme doar USL, încurajată de sondaje, a ieșit în sfera publică pentru a comunica. Dar miniștrii lui Ponta au susţinut doar teme executive, prin faptul că doar foarte rar au apărut la dezbatere „greii” PDL, nu am avut un dialog politic, ci mai degrabă monoloage. Enclavizarea televizuală a făcut ca dreapta să comunice doar la B1TV, iar USL, în

special la Antena 3. Presupunem că această tendinţă va continua, decisive fiind Realitatea TV și România TV, posturi care au un comportament politic atipic, dar din motive diferite, deocamdată.

ARD trebuie să-și alinieze trupele cu generalii în faţa, nu în spatele frontului, pentru că în acest moment este o armată structurată greșit. Pe lângă alianţa cu niște forţe minuscule, lucru care va fi mai degrabă un handicap electoral, acest partid a pierdut și ocazia să se implice în bătălia politică generată de afacerea privatizării Oltchim. A pierdut câteva procente, comparabile cu cele pierdute de USL. În plus, ARD are nevoie de mesaj structurat, de program, pentru a nu rămâne drept singur mesaj declaraţiile lui MRU, Neamţu sau Papahagi, declaraţii care vor motiva destul de greu electoratul PDL. Tabăra dreptei politice trebuie să furnizeze explicaţii la un decont pentru 4 ani de guvernare, este premisa pentru a putea spune că sunt consecvenţi sau că s-au schimbat sau, pur și simplu, pentru a crea o cale de iertare pentru electoratul de dreapta sau pentru cei nehotărâţi. Acum, de peste un an, practică o tehnică a camuflării sau a tăcerii vinovate, iar plata electorală va fi mult mai mare.

În politică, penitenţa se face comunicând, nu prin ascundere în culise sau prin schimbarea numelor și culorilor. Cred că USL va începe să-și comunice mai bine programul și îi va acorda un spaţiu mai mic lui Traian Băsescu. Sigur, campania se va desfășura pe fundalul ideii că Băsescu și-a pierdut legitimitatea cu 7,4 milioane de români împotrivă, dar este nevoie de mai mult, adică de a comunica simplu programul pe care Ponta l-a anunţat acum câteva luni. Va fi mai

{ 242 }


{ 243 }


greu să se poziţioneze puternic pe stânga, datorită componentei liberale, dar oricum liberalii sunt mai puţin activi. Această disjuncţie care se va întâmpla între un mesaj de stânga și un mesaj liberal, poate ostentativ de dreapta, nu cred că va afecta prea mult performanţa electorală. Din păcate pentru USL, care putea să aibă o toamnă mai liniștită dacă gestiona mai bine suspendarea lui Băsescu și privatizarea Oltchim, va trebui să răspundă pentru cum a guvernat în ultimele șase luni. Dan Diaconescu va încolţi continuu USL cu această temă și, probabil, și ARD va prinde curaj să se asocieze atacului. Este pentru prima dată într-o campanie când și USL, și ARD vor avea de răspuns cu un bilanţ de guvernare, „imaculat” rămânând doar Dan Diaconescu cu poveștile lui cu șapte saci de galbeni și redarea fabricilor poporului.

Factorul DD. Este factorul disturbator, cel care poate influenţa decisiv rezultatul final, chiar dacă Diaconescu și partidul lui nu vor reuși o performanţă grozavă. Există posibilitatea ca Dan Diaconescu să nu reușească să mai obţină atenţia televiziunilor și să nu ajungă spre 20%, pentru că televiziunile de știri care l-au folosit pentru rating vor fi ocupate cu cele două blocuri electorale, USL și ARD, deja plătitoare pentru spaţiu publicitar. Dacă Diaconescu va reuși să lanseze evenimente politice majore, a se citi scandaluri, atunci ar avea și șansa de a conserva un anumit trend ascendent. Contează însă foarte mult acţiunea celorlalţi actori politici. Dacă vor face o campanie letargică, fragmentată, fără un mesaj puternic transmis de la centru, fără simboluri unificatoare, lăsându-se totul pe seama

competiţiilor locale, atunci scena va rămâne pentru Dan Diaconescu, care va evolua cu graţie. Probabil că el va fi sabotat în ceea ce privește mediatizarea de către partidele importante și atunci îi va fi redusă influenţa. O idee proastă ar fi să-l promoveze ceilalţi în speranţa unei viitoare alianţe, atunci ne putem trezi cu un PP-DD de peste 20%, cu toate problemele ce derivă din asta, mai ales pentru USL.

Dacă ne uitam în graficul de mai sus, realizat în urma a trei sondaje IRES, între 27 septembrie și 3 octombrie 2012, vom observa că, pe parcursul scandalului, Dan Diaconescu a câștigat câte ceva, consolidându-și poziţia de investitor în percepţia publică. Chiar dacă la finalul și eșecul constatat al privatizării 60% dintre români credeau că Dan Diaconescu nu avea suma de bani avansată, totuși

Sursa: IRES

{ 244 }


{ 245 }


52% credeau că ar fi bine ca Diaconescu să fi primit combinatul Oltchim. Ne putem explica această opţiune nefondată doar pe seama greșelilor de comunicare ale actorilor guvernamentali, care au fost consideraţi nesinceri și ineficienţi, ba chiar iresponsabili. Chiar și fără bani, Dan Diaconescu este convingător, fapt generat și de slaba cultură politică de care dă dovadă publicul românesc.

În același context, 55% dintre români au exprimat o părere proastă și foarte proastă faţă de modul în care Ministerul Economiei a gestionat privatizarea Oltchim, dar nu se refereau la eliminarea lui Dan Diaconescu, aproape 70% spunând că nu era bine ca Diaconescu să fie împiedicat să participe. Cu siguranţă, emoţia publică se va risipi odată cu

dezlănţuirea altor pasiuni politice, dar ceva din asta tot va rămâne.

Factorul DD, cum l-am numit simplificând, poate fi un catalizator pentru mișcări politice neașteptate. Una dintre ele poate fi plafonarea creșterii lui Mihai Răzvan Ungureanu spre postura de prezidenţiabil, iar o alta ar putea fi afectarea dură a poziţiei de candidat la prezidenţiale a lui Crin Antonescu. Un alt efect poate fi potenţarea gustului public pentru candidaţi cu mesaj popular (chiar populist), unde am putea să ne trezim, după alegeri, cu o competiţie directă între Sorin Oprescu și Dan Diaconescu. Un alt efect poate fi trimiterea la morga istoriei a PRM, dar și a altor partide care nu se aliniază celor două blocuri politice. Cred că acesta spaimă de DD explică și mișcările lui Gigi Becali spre PNL sau ale ecologiștilor spre USL.

Cred că se va miza pe lideri, nu pe mesaj. De la alcătuirea listelor și continuând cu programarea la dezbateri de televiziune, se va încerca o personalizare excesivă a campaniei, deși lungile liste de partid contrazic această tactică și arată necesitatea de a asocia oamenii cu mesaje. Monopolizarea atenţiei de către liderii centrali este un impediment în receptarea mesajelor, dar acest defect nu a fost corectat până acum din cauza lipsei democraţiei interne din partide. În plus, orgoliul liderilor și o nefericită teorie a locomotivelor electorale dau campaniilor noastre o nefirească respectare a ierarhiei în schemele de programare a apariţiilor publice.

În fine, cred că organizarea campaniei va suferi unele modificări în zona Moldovei sau în Sud, dar nu numai. Anchetele procurorilor din vara asta, incriminate de USL, vor reduce rolul mobilizării

Sursa: IRES

{ 246 }


{ 247 }


forţate sau condiţionate de bani sau bunuri. Primarii de la toate partidele, căci nu există diferenţe mari de metodă, vor fi mai atenţi, pentru că și supravegherea va fi mai bună. Singurul câștig cert pentru democraţie pe care-l aștept de la această campanie electorală.

2012, 8 octombrie

spectacolele puterii

Ziua de 17 octombrie a fost una în care cele două tabere electorale și-au arătat mușchii și forţa,

înaintea începerii unei crunte bătălii pentru putere. A fost încă o etapă dintr-un război politic total ce se desfășoară în ţara noastră de câţiva ani. A fost încă o dovadă că la toţi politicienii români există un exhibiţionism și o irepresibilă dorinţă de a se expune în media, o obsesie pentru imagine. Nu mesajul sau tonul sunt căutate în mod obsesiv, ci simpla expunere și atragerea atenţiei. Nu am putea spune că aceasta este ceva nou, peste tot în lume politica a trecut de mult dincolo de doctrine și ideologii, diluându-se destul de mult sub presiunile media, ale publicităţii și ale metodelor de marketing politic. Însă ceea ce îmi pare original sau poate mai specific pentru plaiurile noastre mioritice este căutarea cu orice preţ a exhibării unei forţe politice care are menirea de a-i strivi pe ceilalţi, de a-l complexa pe adversar și de a-i șoca pe indecișii care vor vedea așa că nu există altă cale decât conformismul și supunerea.

Ca la maneliști, valoarea individului se expune, se ritualizează, după principiul „să moară dușmanii”. Liderii noștri nu acceptă decât sondajele care îi arată în vârf, nu acceptă scăderile și caută mereu să prezinte sondaje mincinoase făcute de firmele lor. Deși suntem destul de orientali, nimeni nu-l acceptă pe bătrânul Sun Tzu, care spunea că, în război, trebuie să pari puternic când eşti slab şi să faci tot ce poţi ca să pari slab când eşti puternic, pentru că aceasta este o bună măsură de persuadare a adversarilor.

Altfel, ziua despre care scriu ar fi arătat o Românie normală, cu un Congres European ca simbol al birocraţiei politice europene și un eveniment electoral de mobilizare de tip american, e adevărat, fără precedent în România. Ar fi putut fi o zi specială pentru majoritatea alegătorilor, fiecare având ocazia să fie mândru de politicienii lui și să-i critice scârbit sau ironic pe ceilalţi. Cele două evenimente au arătat bine, modern, spectaculos. Ar fi arătat și mai bine dacă nu aveau o nefericită poziţionare exact în data în care era Ziua Internaţională a Luptei împotriva Sărăciei, iar România se află pe primul loc în Europa în ceea ce priveşte incidenţa acestui fenomen. La aceste mari manifestări politice, săracii Europei și ai ţării au fost absenţi până și din discursuri. Nu putea distruge săracul, cu problemele lui, solemnitatea momentelor, nici ștaiful european de la PDL și nici empatia efectelor de mulţime a USL.

Eu cred că toate partidele din România greşesc încercând să arate o forţă mai mare, aducându-şi prietenii din străinătate sau arătându-şi forţa militanţilor pe care poţi să-i aduci la un spectacol.

Cred că eşti puternic, de fapt, atunci când reuşeşti

{ 248 }


{ 249 }


să mobilizezi oamenii pentru a schimba viaţa lor în bine. Forţa politică este cea care construiește un viitor de multe ori greu de întrevăzut de către marea masă.

Ești puternic atunci când ai o viziune care-i ajută pe oameni să-și depășească propria condiţie și să spere, să facă eforturi, să muncească mai mult, să riște pentru a câștiga un viitor mai bun pentru ei și copiii lor; a-i ajuta pe oameni să înţeleagă și să pună umărul la construcţia socială este o altă manifestare concretă a forţei politice; când reușești să creezi condiţii pentru ca oamenii să se organizeze singuri ca să-şi facă o viaţă mai bună, nu atunci când îi faci să aştepte cu mâna întinsă la stat, ca pe nişte cerşetori, chiar dacă numim asta protecţie socială, atunci doar demonstrezi că ești un lider sau un partid puternic.

Eşti puternic atunci când reuşeşti să învingi instinctele rapace ale partidului tău, ale propriilor militanţi, ale celor care sunt în familia politică din care faci parte, ca să reduci corupţia, pentru a elimina scurgerile din bugetul statului. Când reușești să te opui hoardelor flămânde care au câștigat alegerile și girezi o guvernare corectă, abia atunci reușești să demonstrezi că ești un lider de forţă.

Nu există o mai tare manifestare a forţei politice decât să reușești să educi oamenii, nu să te folosești de defectele lor pentru a fi ales sau reales. Convingerea că o populaţie care nu este inspirată de o elită este manipulabilă și nu va sprijini deloc la modernizare este o formă de luciditate pe care poţi s-o accepţi doar dacă ești un actor politic puternic.

De asemenea, cred că eşti foarte puternic când

reuşeşti să aduci alături de tine ceea ce are mai bun o societate, intelectualitatea, oamenii creativi, pentru că pornești să faci un proiect de dezvoltare a societăţii respective şi să-l conduci ca lumea, nu atunci când eşti doar politruc, şi rămâi în familia ta politică, şi ceri mereu toată puterea, și nu faci nimic altceva decât să-i stigmatizezi pe adversarii politici.

Prin aceste mega-evenimente, cred că cele două blocuri electorale nu au dat dovadă de o veritabilă forţă politică, a fost doar încă un episod dintr-o bătălie de imagine. O bătălie decentă, spectaculoasă, dar nimic mai mult. Am sperat ca, în fiecare din cele două locuri unde s-a făcut azi politică spectaculară – într-o parte, de stânga, în cealaltă, de dreapta – să se ţină un moment de reculegere şi un moment de comemorare a celor care mor din cauza sărăciei, a celor care mor săraci şi bolnavi. Politicienii ar putea să ţină un moment de reculegere în care să-şi ceară scuze pentru că n-au reuşit să creeze o societate mai bună pentru toţi membrii săi, pentru condiţia umană. Nu s-a întâmplat asta nici în saloanele elegante ale Casei Poporului și nici sub reflectoarele Arenei Naţionale.

Am văzut încă o dată că politicienii români sunt obsedaţi să arate o forţă pe care putem înţelege că nu o au. Le e frică unora de alţii, le e frică de trădări interne, de lipsa de solidaritate și mai ales de faptul că ar putea să piardă alegerile și, odată cu asta, marile privilegii. Le e frică de faptul că într-o zi oamenii se pot trezi din narcoza spectacolului și să-i întrebe ce au făcut în două decenii pentru România.

Politicienii încă nu au înţeles că puterea adevărată și forţa politică nu s-au arătat niciodată sub cupolele

{ 250 }


{ 251 }


circului. Forţa politicii trebuie căutată nu în talentele de oratorie sau în abilităţile coregrafice, ci în caracterele puternice ale unor lideri pe care românii au obosit și (poate) chiar au uitat să-i mai aștepte, să-i caute, să-i încurajeze. Spectacolele politice din palate sau din aer liber sunt bune pentru a celebra victoria, dar despre ce victorie vorbim aici? Dacă azi am fi învins sărăcia din România, nu ar fi fost nevoie de mari spectacole, oamenii i-ar fi privit pe politicienii de azi ca pe niște învingători. Spectacolul puterii îi schimbă poate pe spectatori pentru câteva ore, câteva zile. Puterea adevărată mișcă lumea și face istorie.

2012, 18 octombrie

partea lor de adevăr Un studiu de caz cu Gigi Becali,

Dan Diaconescu și Corneliu Vadim Tudor

Presa noastră se află într-o cursă de câștigare a audienţei și vânează oameni-rating. Bătălia

pentru rating în timpul unei crize economice care a omorât publicitatea este totală. Un personaj care s-a certat ca la ușa cortului cu o zi înainte și a făcut rating a doua zi este invitat la concurenţă și pus să repete sau să continue. Dacă nu vrea, atunci este plătit. De concurenţă sau de cei care l-au dus acolo. Sunt personaje care stau și o săptămână întreagă în prime time, cu același subiect minor pentru noi, dar

destul cât să păstreze un anumit rating. Oamenii-rating sunt cei care se ceartă sau care coboară mult nivelul discursului, al limbajului sau al atitudinii generale.

Vadim Tudor a fost creat de politicieni, nu de presă. Petre Roman i-a oferit România Mare, un cotidian cu care să poată să se lupte cu partidele istorice. Pentru ca brandul lui Iliescu să rămână curat, Vadim făcea partea murdară. Mulţi îl considerau încă de atunci un rău necesar, un fel de nebun al regelui, și era deja exersat cu munca de la revista Săptămâna. L-au scăpat de sub control, a ajuns să-și bălăcărească și stăpânii, dar i-a prins frica și a primit drept de ședere în cetatea politicii. A ajuns chiar la performanţa de a ajunge într-o finală de prezidenţiale și acesta nu este puţin lucru. „Eu am un dublu comportament, sunt din Rahova” spunea Vadim chiar în această seară. Își permite orice și a fost obișnuit să nu aibă nicio limită. Spune despre el însuși că este Mister Rating și că jurnaliștii își iau salariile de pe urma lui.

Gigi Becali a fost creat de presă, de televiziunile lui Adrian Sârbu, un fel de partener și contrapondere pentru Mitică de la Ligă. Adrian Sârbu are simţul spectacolului și înţelege cel mai bine gusturile Balcanilor, a exersat cu Becali și apoi a trecut direct la ficţiune: telenovele sau filme cu ţigani. Becali pare autentic și frust, dar este destul de șmecher, simte unde e folositor și face spectacolul care se așteaptă de la el. A cumpărat Steaua, apoi a cumpărat și un partid de la Viorel Lis. Multă lume a uitat asta. După ce i s-au pus cătușele, s-a gândit totuși că imunitatea parlamentară este bună și, sfătuit de Vadim, care avea nevoie să-l mai tracteze cineva, a ajuns parlamentar

{ 252 }


{ 253 }


european. Acum este o adevărată emblemă pentru omul–rating, unde ajunge el, se întâmplă ceva și iese audienţă. Acum este proprietarul echipei Steaua București, un adevărat mit pentru români, și nimeni nu-l mai ignoră, chiar „domnii liberali” s-au grăbit să-l achiziţioneze și să-i dea derogare de la pedigree-ul liberal.

Dan Diaconescu s-a creat singur în timpul procesului de otevizare a ţării. Inteligent și abil, a creat reality-show pe gustul cel mai de jos, știind că pe acolo, prin mahalale, trec și politicienii, și bogătanii, și hoţii, și vardiștii. A fost arestat și și-a descoperit potenţialul politic cu ajutorul colegilor de la televiziunile de știri care l-au transformat în erou, deoarece ratingul lui era de noapte, nu concurau cu el în prime time. Toţi conducătorii de mari partide au încercat să-l folosească atunci când competiţia era dură, dar s-a folosit el de ei și acum are și el legitimaţie de politician de Liga I.

Vadim era deja expirat când a început să urce steaua lui Gigi, dar a reușit să se asocieze cu acesta și să meargă în Parlamentul European, prinzând ultimul tren.

Privindu-i pe cei trei, mulţi analiști și o parte din opinia publică se simt oripilaţi, strâmbă din nas, ridică mâinile spre cer cu deznădejde. Sunt politicieni naţionaliști pe faţă, extremiști prin unele propuneri și mai ales slobozi la gură. Știu că limbajul colorat și scandalul îi ţin în viaţă. Dacă nu apar cu un scandal într-o săptămână, pierd foarte multă audienţă și intenţie de vot. Dar au fost creaţi de mediul politic și social românesc și au deja audienţă publică. Toţi trei sunt politicieni antisistem și se hrănesc din criza

socială, politică și morală prin care trecem. Se mai hrănesc din nerealizările politicienilor din ultimii 20 de ani, din eșecurile majore ale politicii, din defectele și bubele acestui sistem de la noi. Politicienii din marile partide ar trebui să știe că ei sunt părinţii acestor personaje, unii le-au produs cu intenţie (oneroasă) – cazul Roman –, alţii, ca un rezultat. Nu este adevărat că oricum era un public pentru acești oameni și ei se inventau oricum. Nu, publicul acestor oameni nu este unul chiar așa de slab precum lasă politicienii să se înţeleagă, nici nu este un public special. E adevărat că acești trei politicieni antisistem îi fac pe ceilalţi să piardă voturi și au un mesaj pentru români. Criticat de unii ca demagogic sau populist, naţionalist sau plin de fantasmagorii, mesajul lor este mai rezonant decât multe dintre mesajele partidelor importante, partide eșuate ideologic, diluate în tot felul de combinaţii și colaborări electoraliste din ultimele bătălii pentru alegeri.

Despre ei putem spune, ne place sau nu, dar au partea lor de adevăr, ca să folosesc o expresie consacrată de istoricul Lavinia Betea. Sunt parte a mesajului politic general, parte a sensibilităţii colective și a așteptărilor publicurilor. Ei nu spun lucruri care nu s-au mai spus, doar că ei le spun mai cu talent. Teoria „România a românilor” este crezută de majoritatea românilor, doar că Vadim a spus-o mai clar și mai răspicat, pentru că nu avea nevoie să joace rolul politicianului european și modern. Acum, a început să exagereze invers, cere anchetarea României și alte bazaconii, doar își ia banii de la foștii nemernici europeniști, azi apostolii progresului. Nici cei 20.000 de euro daţi fiecărui alegător nu este ideea

{ 254 }


{ 255 }


lui Dan Diaconescu, i-au pus-o în program consilierii lui Mircea Geoană. Nici statul condus de biserică nu este o idee nouă, introdusă de Becali. Cei trei sunt expresivi, fără inhibiţii și uneori disperaţi, așa că interpretează bine și consecvent aceste partituri.

Partea lor din plăcinta de adevăr politic depășește acum 25%. Destul de mare această felie și ea poate crește pe măsură ce politica noastră nu reușește să corespundă așteptărilor. Putem să-i criticăm, să strâmbăm din nas, dar ei sunt politicieni importanţi pentru România. Au public și drept de ședere în politică, fac parte din clasa politică. Între acești trei politicieni există competiţie și alianţe pe termen scurt, ei se înjură de multe ori pe la televiziuni, dar niciodată nu rup toate relaţiile, pentru că știu că baza lor electorală are un ethos comun. Ei știu că sunt în competiţie, dar nu vor să accepte să se bată în mod deschis.

La capitolul intenţii de vot pentru partidele lor, cei trei cumulează 21% din voturi (14% – PP-DD, 5% – PRM și 2% – PNG). Scorul PRM este mai mare decât în ultimele sondaje din cauză că întrebările multiple despre Vadim Tudor au amorsat pasiuni mai vechi, reamintindu-le oamenilor de acest partid; în mod normal, partidul gravita undeva în jur de 3%.

La capitolul încredere, Gigi Becali este mai bun decât cei doi, care nu depășesc 15%. După afacerea Oltchim, când Dan Diaconescu înflăcăra imaginaţia audienţei cum făcuse odată cu Elodia, a pierdut aproape tot ce câștigase în timpul crizei, întorcându-se la procentul partidului. După afacerea Oltchim, deocamdată, cel puţin, Diaconescu este pe minus, a avut costuri mai mari decât câștigurile. Dacă ar mai

fi reușit să ţină scandalul viu, ar fi păstrat o încredere între 25 și 30%, dar în situaţia în care nu a demonstrat că are bani, a pierdut. Efectul magiei sacilor cu euro a ţinut doar câteva zile, iar el nu a mai găsit o continuare televizată.

Știrea că Becali a intrat în USL a câștigat în câteva zile o notorietate de peste 80%, în paralel chiar cu o oarecare simpatie, 45% declarând că au o părere bună sau foarte bună despre acest lucru. Printre cei care aprobă acest lucru sunt și mulţi care invocă dreptul și libertatea fiecăruia de a se înscrie în ce partid dorește, dar este evident că știrea nu a produs chiar o furtună în rândul electoratului din România.

Dar cum se împarte lumea lor?

În studiul nostru am făcut un pseudo-experiment (experimentul în sociologie are o altă schemă logică și procedurală) în care am întrebat publicul într-o secţiune doar despre cei trei politicieni. Oamenii au fost puși să-i compare și să aleagă dintre ei trei. Ne-am așteptat că mulţi nu vor răspunde, vor refuza să comenteze sau se vor folosi de variantele de refugiu pe care le ofeream: nu știu, nu răspund, nu aș vota pe niciunul dintre cei trei etc. Dar nu a fost așa; aproape două treimi, în funcţie și de întrebare, au participat la acest joc al evaluării. Interpretez asta ca fiind o dovadă că cei trei fac parte din peisajul politic, oamenii s-au obișnuit cu ei și nu îi consideră ciudăţenii, mutanţi sau altceva, ci personaje politice „acreditate”.

La o evaluare generală a capacităţii politice pentru o funcţie neprecizată, popularitatea lui Gigi Becali are forţă mai mare decât calităţile celorlalţi. Vedem

{ 256 }


{ 257 }


aici că aprecierea medie este undeva în jur de 25%, unde credem că se află potenţialul maxim al acestui tip de personaj sau discurs. Surprinzător este faptul că doar 20% dintre românii cu drept de vot îi resping, în bloc, pe cei trei. Dacă se merge spre o mai clară specificare a locului în viaţa politică, atunci vom avea diferenţe mai mari în funcţie de calităţile percepute. Aici este aproape singura tresărire a electoratului, aproape jumătate considerând că niciunul dintre ei nu se califică pentru o asemenea competiţie. Dintre cei 48% care acceptă ipoteza că sunt potriviţi pentru candidatură, cei mai mulţi merg pe mâna lui Vadim Tudor și Dan Diaconescu, unul fost finalist – deci validat în trecut –, celălalt aspirant, care se declară deja viitor Președinte.

Din perspectiva candidaturii la un post de parlamentar, se vede că toţi trei se află undeva în plaja de 20–30 de procente. Spre deosebire de alte întrebări, aici am întrebat electorii dacă l-ar vota în colegiul lor pe unul dintre aceștia. Practic, putem spune că dacă îi exceptăm pe 20% dintre români, care nu se pronunţă din diferite motive sau resping perspectiva aceasta, până la 30% dintre electorii unui colegiu ar accepta un asemenea tip de candidatură. Bineînţeles că acest tip de elector are și o opţiune mai volatilă decât media electoratului, este afectat mai mult de absenteism decât alte categorii, dar asta este o realitate.

De altfel, electoratul lui Dan Diaconescu, cel pe care îl studiez de vreo doi ani mai atent, nu se deosebește decisiv de electoratul român în general. Am crezut că teoria lui despre ciocoi va face ca electoratul să respingă proprietatea privată, dar

se află undeva la media românilor. Caracteristicile speciale asociate votului pentru Dan Diaconescu sunt un sentiment de nesiguranţă mai accentuat, lipsa unei perspective asupra viitorului, o lipsă a unor bunuri de strictă necesitate mai accentuată, percepţia acută a unei lipse de civilizaţie în România, percepţia deprivării de drepturi cetăţenești, percepţia că România nu mai are nicio șansă de redresare. Jumătate dintre votanţii lui Dan Diaconescu sunt de acord cu afirmaţia „Nu mai am nicio speranţă pentru viitorul ţării”, în comparaţie cu votanţii lui Crin Antonescu, dintre care 76% spun contrariul.

Imaginea celor trei candidaţi

Percepţia publică are o oarecare diferenţiere în ceea ce îi privește pe cei trei. Gigi Becali câștigă locul I la simpatie, la apropiere faţă de cetăţeni, la percepţia de politician cinstit, la calitatea de lider deschis la dialog. Vadim Tudor este, dintre cei trei, cel mai potrivit pentru funcţia de Președinte, cel mai serios și cel perceput ca fiind competent. Dan Diaconescu, după episodul Oltchim, se află pe prima poziţie doar la „mincinos”, dar se mai află pe poziţia a doua la eligibil pentru funcţia de Președinte al României, serios, apropiat de oameni, deschis și competent.

Dar cum se raportează electoratul celorlalţi la cei trei candidaţi ai penumbrei politice?

Dacă partidele politice și-au diluat din ce în ce mai mult discursul, dezideologizându-l sau adăugându-i elemente de populism, se pare că nici electoratul nu mai respectă graniţele, valorile sau doctrinele. În schimb, electoratul pare disciplinat, filtrând atitudinea faţă de lideri prin imaginea

{ 258 }


{ 259 }


publică transmisă de mass-media sau de purtătorii autorizaţi de cuvânt; chiar dacă Dan Diaconescu și Vadim Tudor atacă nediferenţiat toată clasa politică, vom vedea că votanţii partidelor respectă oarecum linia partidelor pe care le aleg.

Cei care votează Alianţa România Dreaptă (ARD) au o părere proastă și foarte proastă, pe când în cazul votanţilor USL, cei care au o părere proastă se află în minoritate (35%), de unde și concluzia că Crin Antonescu a luat o măsură cu care electoratul lui este de acord. O situaţie diferită aveam în cazul lui Dan Diaconescu, care este preferat într-o funcţie viitoare de pedeliști și de aliaţii lor din ARD, inclusiv de foștii parteneri, UDMR. Gigi Becali este preferat de votanţii USL, Vadim Tudor fiind a doua opţiune atât pentru ARD, cât și pentru USL.

Epilog

Cei trei politicieni contra-sistem sunt blamaţi sau ademeniţi de politicieni, dar, după cum vedem, ei reușesc să inspire sau să motiveze o parte din electoratul românesc. Focalizarea unor studii mai aprofundate pe imaginea lor și pe așteptările faţă de ei ne poate conduce la concluzia că ei fac parte dintr-o zonă a politicii asemănătoare, dar, priviţi cu atenţie, ei corespund unor așteptări diferite, inclusiv din partea partenerilor politici de competiţie. Dincolo de efectele perverse pe care le aduc, ei aduc și două avantaje: fac presiune asupra mainstream-ului politic și îl obligă să se schimbe. Cum se schimbă acesta și cum răspunde, este deja o altă poveste.

În fine, un câștig este că activează o parte din electorat care altfel nu s-ar duce la vot și nici nu ar

participa la viaţa politică. Cinicii ar spune că este rău, dar optimiștii culturii democratice cred că participarea mare la vot aduce legitimitate, chiar dacă nu și calitatea opţiunii. Dezbaterea va merge mai departe și partea de adevăr a celor trei candidaţi va fi testată prin alegeri în 9 decembrie anul acesta.

2012, 22 octombrie

Parlamentul – o Românie în miniatură

Când un jurnalist te întreabă, direct și simplu, cine este de vină pentru acest Parlament

ciudat, ce poţi să răspunzi? Mai adaugă jurnalistul: Dumneavoastră sunteţi sociolog și sigur aveţi o explicaţie. Prima tentaţie este să spui că electoratul este vinovatul de serviciu. În fond, toată lumea știe că fiecare popor își are conducătorii pe care îi merită. La fel de rapid unii vor spune că sunt de vină responsabilii din politică, doar ei au pus oamenii pe listă și electoratul a lucrat cu materialul clientului. Am putea da vina și pe moștenirea comunistă, ea ne-a contorsionat vieţile, valorile și spiritul, dar nu cred că asta ar fi prea cinstit după peste două decenii de libertate și experienţă pluralistă. Atunci cum să abordăm această chestiune, fără aceste explicaţii directe și facile? E bună întrebarea sau este greșit pusă? Întrebarea e bună, dar este prea complexă ca să poţi găsi un răspuns simplu și un ţap ispășitor

{ 260 }


{ 261 }


perfect. Sociologic vorbind, trebuie să deviem un pic discuţia într-o altă direcţie explicativă. Nu voi căuta un vinovat, ci vom căuta să explicăm cum s-a ajuns aici, să găsim alte fapte sociale care ar putea explica această realitate.

Iată câteva direcţii în care putem porni spre un răspuns.

Niciodată nu a fost altfel! Nu vă enervaţi, dragi cititori, dar poveștile despre democraţia interbelică sunt absolut false, sunt mituri sinistre. Sper că minunaţii mei prieteni de la Antena 3, păzitori ai moralităţii absolute, nu vor sări pe mine cu bâtele, nu am spus că e bine așa, nici că trebuie să rămână așa. Pur și simplu, așa a fost dintotdeauna în România. După elaborarea Constituţiei din 1863, alegerile au fost tot timpul terenul unor nereguli strigătoare la cer. Încă de atunci, democraţia noastră era originală, regele numea un premier care organiza alegeri pe care le câștiga cu toate mijloacele pe care le avea la dispoziţie: bani, bătăi și altele. Linșajul de televiziune încă nu era, dar se foloseau metode la fel de eficiente.

Nu avem o cultură a respectului regulilor sau a legalităţii. De un secol și jumătate aproape, alegerile sunt o luptă surdă între câteva găști politice care se organizează pentru a căpușa fondurile publice. Nu există nici acum vreo urmă de respect pentru libera opţiune sau pentru democraţie, infractorii anunţă la ieșirea din arestul poliţiei sau de la DNA că intră în politică și majoritatea chiar reușesc să-și cumpere diferite forme de imunitate. Ai senzaţia că românii nu înţeleg sensul expresiei interes colectiv. Alegerea răului cel mai mic sau votul negativ, de frondă, fără o reflecţie legată de alternative, este o metodă sigură

de a alege prost. Cum poţi să-ţi explici faptul că peste jumătate dintr-o comunitate crede că un politician este corupt și o declară în sondaje de opinie, dar majoritatea acestor oameni îl aleg totuși pe acel candidat, pe principiul că alţii nu se bagă, deci „pe ăștia îi avem, cu ăștia defilăm”?

Cultura noastră civică este într-un stadiu premodern, tradiţional, la nivel cultural suntem într-un stadiu de „rurbanitate”, concept prin care profesorul meu de sociologie, regretatul Ioan Aluaș, numea metisajul de ţărani și orășeni care au invadat orașele prin urbanizare forţată. O societate premodernă nu înţelege rolul și făgăduinţele politicii, cum ar spune Hannah Arendt. Încă sunt peste 50% dintre români cred că un singur partid și un lider puternic ar face o politică mult mai eficientă pentru români. E adevărat că politica noastră a produs subdezvoltare timp de două decenii, dar dacă nu știm cu ce se ocupă politica și nu le cerem politicienilor mai mult, atunci ei vor scădea nivelul continuu.

Politica este cel mai bun mod de producţie în ţara noastră. Politica este pentru activiștii ei un mod de a găsi o slujbă mai bună decât ar fi reușit pe criterii profesionale, dar și o modalitatea de a face economie. Peste 90% dintre politicieni devin oameni de afaceri sau își consolidează afacerile prin influenţă politică. Unii fac salturi uriașe, un fost ministru fără portofoliu și-a dublat averea în doar șase luni, deși avea și înainte o declaraţie de avere cu câteva zeci de milioane de euro. Nu avem instinctul interesului colectiv, suntem o populaţie de individualiști căreia comunismul i-a accentuat lipsa de respect pentru interesul colectiv și proprietatea comună. De aici

{ 262 }


{ 263 }


lipsa conștiinţei că trebuie să facem ceva împreună pentru bunăstarea colectivă, iar votul și alegerea demnitarilor este un gest de responsabilitate.

Din această cauză, selecţia pe care partidele o fac la intrarea indivizilor în politică este foarte dură. Nu se acceptă decât noii veniţi pe principiul loialităţii, nu cel al competenţei. Trăim într-o societate în care dominaţia comunistă a fost înlocuită de o alta formă de dominaţie a unei elite moștenitoare: foști securiști, nomenclaturiști și noii baroni locali. Înlocuită, nu eliminată. Societatea noastră nu a trecut printr-un proces de diferenţiere. Într-o societate nediferenţiată, politica devine principalul instrument de competiţie. O societate a rudeniilor și a promovării membrilor clanurilor influenţează și politica. În România încă nu s-a terminat lupta pentru împărţirea moștenirii comunismului. Da, mai este destul de furat, chiar din ceea ce a lăsat comunismul: întreprinderi, foste IAS-uri, resurse din domeniul public. Ultima tendinţă este relevantă și depășește nepotismul străvechi: politicienii își trimit copiii, nevestele și secretarele în Parlament. Să mai privim un aspect relevant: politicienii sunt într-o fază primitivă a acumulării de capital, adună case, imobile.

Dacă vom căuta în CV-urile parlamentarilor sau miniștrilor, vom vedea că „politicianul patru case” este deja un ins slab, învins de istorie. Ieșiţi din blocurile comuniste, politicienii au rămas la nivelul de investiţie în case din lipsa unei culturi capitaliste veritabile, de tezaurizare a altui tip de capital. În bătălia pentru diferenţiere pe scara socială, casele sunt un capital vizibil, cuantificabil, un capital

simbolic care face diferenţa faţă de amărăștenii care stau într-un apartament de bloc.

Toate acestea creează o cultură și un mediu social și politic care conduc la acest rezultat, ceea ce sociologii numesc o cultură politică parohială. Gândirea parohială afectează orice formă de exprimare sau de construcţie instituţională. Aici relaţiile politice nu sunt instituţionalizate, iar cetăţenii sunt cetăţeni doar cu numele. Ei nu pot influenţa deciziile și nici măcar nu știu că acest lucru este necesar și că este esenţial pentru democraţie. Oamenii simt o distanţă mare faţă de putere și nu înţeleg politica. Românii suportă politica, o sabotează cum pot, se folosesc de ea, dar nu o înţeleg. Importanţa votului nu este percepută ca fundamentală pentru bunul mers al comunităţii sau societăţii. De aceea votul este vândut sau oamenii nu merg la vot. Acolo unde votul se vinde pe zahăr și ulei, bere sau cizme de cauciuc și tigăi, acolo avem încă societate tradiţională, o societate care mimează modernitatea. La noi, relaţiile sociale încă sunt puţin instituţionalizate, informalul domină totul. Recentul acord dintre Traian Băsescu și Victor Ponta arată că legile sau Constituţia nu au nicio valoare, dacă este nevoie de înţelegeri suplimentare pentru a se convieţui civilizat.

Chiar dacă nu ne place, Parlamentul României este o Românie în miniatură. Arată „foarte bine” nivelul la care am ajuns ca și cultură și civilizaţie. Atâta putem în acest moment și trebuie să fim conștienţi că este nevoie de un proiect de societate care să includă și strategii pentru dezvoltarea democraţiei și a culturii politice. Alegerile libere și votul dau doar aparenţa de democraţie dacă sunt suprapuse peste

{ 264 }


{ 265 }


o cultură parohială, o modernitate neterminată și un stat slab, aproape eșuat. Dacă am accepta să ne uităm în oglindă mai des ca societate, am vedea că avem exact Parlamentul pe care-l merităm.

2012, 25 decembrie

era corciturilor ideologice. o analiză a campaniei electorale

Nu toate alegerile contează

Campania electorală din această toamnă ne-a arătat un lucru destul de clar, lucru care va fi

valabil de acum încolo pentru români, alegerile locale și cele prezidenţiale sunt singurele care mai contează. Adică, mai simplu, oamenii sunt interesaţi de primarul lor și de Președinte, dar ceea ce există între acești doi poli ai existenţei lor cetăţenești devine irelevant.

Alegerile pentru Parlamentul României și cele pentru Parlamentul European nu mai sunt interesante, nu se investește mare lucru în ele (nici măcar mita electorală) și nici nu se face politică cu ocazia lor. Parlamentarii devin un fel de toleraţi ai sistemului politic, fără resurse și cu puţină influenţă. Rămân importanţi doar baronii locali (președinţi de Consilii Judeţene sau primarii) și Președintele, plus cei care reușesc să ajungă în Guvernul României.

Lipsit de încredere, dar și de eficienţă, Parla-

mentul României a fost aproape ucis în ultimii ani și nici nu e greu de explicat de ce: este instituţia definitorie pentru democraţie, dar despre ce fel de democraţie putem să mai vorbim într-o ţară fost comunistă, unde toată lumea așteaptă un tătuc și unde regula majorităţii funcţionează doar pentru a umili partenerul care a pierdut, iar politica este o activitate mai degrabă economică? Oamenii de afaceri investesc în politică așa cum se investește în altă parte în diferite sectoare de activitate cu viteză mare de rotaţie a banului, adică arme sau droguri.

O politică depolitizată

Paradoxul a fost legat de faptul că această campanie a arătat un alt trend îngrijorător: politica se depolitizează încet, dar în campanie se pulverizează. Cauzele sunt mai multe, dar este și o dovadă că la noi cea mai slabă cultură politică o au politicienii. Mi-ar plăcea să văd un concurs de genul tâmpeniilor de la Antena 1, „Te pui cu blondele”, în care politicienii să se dueleze pe probleme ideologice și de cultură politică cu publicul. Ar fi dezastru pentru politicienii de vârf, sunt absolut sigur că alegatorii cu un minim de cultură politică i-ar bate de le-ar sări fulgii. Din punct de vedere formal, această campanie a fost una normală, fără nerv, nespectaculoasă, dar dacă ne uităm cu atenţie, vedem că ea este mult diferită de tot ceea ce a fost până acum.

Fără adversar, USL a defilatPentru prima dată, a fost un singur actor politic

pe scenă, iar fosta putere nu a avut nicio reacţie. A fost șocant să vezi pe la televiziunile de știri doar reprezentanţii unui partid, nici nu știu cum s-a

{ 266 }


{ 267 }


realizat echilibrul statistic cerut de CNA. Dar nu prezenţa ARD a fost problema, ci prezenţa politică sau ideologică. PDL a candidat la trei runde de alegeri cu trei nume diferite și sub trei culori diferite. O politică a camuflării, o ascundere cu vinovăţie sau mai degrabă o șmecherie nemaivăzută într-o campanie electorală. Toţi liderii ARD au fugit din București să candideze în colegii din ţară. A rămas în București doar Președintele Traian Băsescu, care a ieșit de câteva ori ca să facă imposibilul, adică să activeze electoratul de dreapta al ARD. Grea misiune, dar mai șocant este că a fost apoi considerat vinovat pentru eșecul de proporţii de către unii dintre pedeliști. Dar niciunul dintre partide nu a ridicat vreo baricadă politică cu însemne clare.

Nimeni nu a spus noi suntem de stânga sau noi suntem de dreapta. Niciun politician nu a ieșit serios să spună: noi apărăm următoarele principii, noi dorim ca pe viitor România s-o ia pe următorul drum. Evident, USL a făcut economie de efort, dar ARD nu avea nicio șansă să facă peste douăzeci la sută fără a comunica.

Fuga actorilor politici de identitate. Epoca corciturilor ideologice și a metisajelor

Paradoxul este că s-a depolitizat cea mai politică dintre campaniile electorale. A fost o fugă generală de identitate din mai multe motive. PSD avea un program lansat încă din 2011 și relansat cu modernizări la 8 noiembrie 2012, destul de cuprinzător, cu diagnoză, soluţii, riscuri, măsuri, variante de strategie, dar a rămas pe site. Era scris în numele USL, nu prea cred ca liberalii au participat

prea tare la el, dar asta nici nu are importanţă dacă și l-au asumat formal, cel puţin.

PSD nu putea comunica programul cu toată energia, acesta fiind în mod normal program de stânga, pentru că partenerii lor, liberalii, voiau să se poziţioneze pe dreapta, sau să ocupe și dreapta. Chiar dacă acceptaseră o anulare a mesajului lor, când s-au unit cu stânga pesedistă, liberalii nu puteau comunica ideile lor pentru că ar fi jenat partenerul mai mare, elefantul de stânga pe spinarea căruia puteau lua mai multe voturi și poziţii în guvern. Deci, pentru ei, tăcerea era de aur.

ARD a trecut prea rapid la o dreaptă declarată, de manual, și, pur și simplu, s-a speriat de reacţia oamenilor din 2012, începând de la manifestaţiile din ianuarie. Împinși de niște consultanţi străini care le-au împuiat capul liderilor PDL că dreapta are „favorabilitate” mare în România, pedeliștii au descoperit că oamenilor le pasă mai mult de traiul lor zilnic decât de stânga sau dreapta, așa că au încercat să se camufleze după inimi și inimioare. Adevărul este că lucrul care a enervat mai tare populaţia decât tăierile salariale sau alte forme de austeritate a fost credinţa fanatică a lui Boc și a colegilor săi că dreptatea este de partea lor dincolo de consecinţele asupra nivelului de trai și foarte repede se va vedea că România va scăpa de criză și că ei au avut dreptate. Ce nu a înţeles primarul Clujului este faptul că starea de criză va fi de acum încolo starea normală a descrierii economiilor, iar a ţine sub tensiune ţările lumii prin comunicarea de criză este un instrument de hegemonie a marilor puteri, dar și că România nu va mai ieși, în mod real, din criză mult timp de acum

{ 268 }


{ 269 }


încolo, deoarece rămânem, an de an, fără resursele cele mai importante de dezvoltare.

Asumarea fanatică a identităţii politice, chiar dacă pare că este o întreprindere cinstită, nu mai emoţionează pe nimeni. Azi sunt la modă corciturile, metisajele ideologice, politice sau de orice fel. Cine nu înţelege asta poate dispărea cum a dispărut PNŢCD și cred că nici pedeliștii nu vor mai face această greșeală după ce vor debarca ardelenii de prin conducere. Unde mai punem la socoteală că, în afară de PNL, partid luat în gazdă de PSD, nu a mai rămas nimic pe scena politică dintre cele vechi, în afara celor din FSN-ul iliescian. Excepţie este Dan Diaconescu, dar el este ca și poporul de la Revoluţia din 1989, acceptat pentru că este figurantul în care se trage.

O pseudo-temă: Ponta va fi sau nu Premier?

Combinată cu tăcerea arediștilor, care voiau să ia culoarea mediului, să uite lumea de tăierea salariilor sau pensiilor, campania a devenit o vânare a lui Băsescu și o discuţie pe o temă falsă, dar care a prins perfect: o să-l numească Băsescu pe Ponta premier sau nu? S-a tocat ceas de ceas doar această temă de procedură și o eventuală suspendare a lui Traian Băsescu. Deși Ponta era de aproape o jumătate de an la guvernare, nu a fost nici măcar o campanie negativă faţă de pedeliștii corupţi din fostul Guvern, care să arate ce și cât au furat oamenii lui Băsescu, campanie pe care publicul o aștepta. Mr. Unguent a fost calul de bătaie alături de Traian Băsescu și, din perspectivă comunicaţională, Mihai Răzvan Ungureanu venea din afara politicii și era o bună

ţintă pentru toţi, inclusiv pentru pediștii cărora le luase prăjitura guvernării.

USL a procedat pragmatic și eficient, a scăpat de promisiuni populiste, așa că își poate face proiectul de guvernare fără nicio dependenţă de campania electorală. Din perspectiva lipsei resurselor, cred că este o bună oportunitate pentru România. Politicienii de prim rang au stat doar la televizor și au dialogat cu un Traian Băsescu aflat în centrul sistemului politic, dar absent o bună parte din campanie, un Traian Băsescu care ieșea din când în când pentru a reporni corul celor care profeţeau a treia suspendare și ultima.

Dacă Ponta va fi sau nu premier nu era o temă validă de dezbatere publică din mai multe motive. În primul rând, deoarece era o prerogativă prezidenţială, dar mai ales pentru raţiuni de realism politic. Era clar pentru orice cititor de sondaje că USL va câștiga cu un scor undeva pe la 60%, iar Traian Băsescu nu va avea o prea mare marjă de manevră. De unde să importe Băsescu un premier care să facă o majoritate manufacturată, când unitatea de monolit în jurul câștigătorului nu poate fi clintită, căci nimeni nu riscă să piardă osul de ros, niciun politician nu dă vrabia din mână pentru cioara de pe gard?

Sigur, Traian Băsescu declara din când în când că o să pună pe altcineva, dar era, probabil, doar pentru a mai da o speranţă electoratului de dreapta. Cred că Președintele deja știa că o să-l numească pe Ponta încă de la referendumul din vară, când era cât pe ce să-l dărâme valul de contestare ridicat în ianuarie 2012 și care nu își epuizase toată energia la alegerile locale din iunie.

{ 270 }


{ 271 }


O tensiune artificială care a mascat lipsa temelor de campanie

Războiul pentru nominalizarea lui Ponta a primit aspectul ultimei bătălii dintr-o luptă decisivă pentru România. În iureșul luptei, lumea a uitat să-l întrebe chiar pe Ponta dacă își dorește chiar atât de mult, după ce a văzut în șase luni ce resurse sunt la dispoziţie și ce se va întâmpla în următorii doi ani. Psihoza colectivă provenea însă din faptul că oamenii asociau simplist victoria lui Ponta cu eliminarea lui Băsescu. Nimeni nu se gândea totuși că promovarea lui Ponta ca premier nu însemna în mod obligatoriu și eliminarea lui Traian Băsescu. Scandalul care va începe în scurt timp va fi tocmai descoperirea acestei realităţi: Ponta ca premier va fi obligat să coabiteze cu Băsescu, ceea ce va lua forma unei adevărate trădări și reacţiile vor fi ceva de genul vrem votul înapoi, noi nu am votat cu USL pentru ca Băsescu să rămână viu. Ce spune Mircea Badea în fiecare seară va fi sloganul viitor: vrem sânge, vrem victime, vrem să-i vedem pe vechii guvernanţi suferind, noi urâm cu sinceritate!

O problemă viitoare va fi tocmai această tensiune exagerată amorsată în campanie și care va face ca orice gest de conciliere și coabitare din partea lui Ponta și Antonescu să devină gest sinucigaș, fiind taxat de opinia publică ca și trădare. E adevărat, temele de conflict sunt perfecte pentru o bătălie electorală, dar miza trebuie împinsă cât se poate de mult spre valori și scopuri. Aici nu a existat o altă miză mai interesantă, iar cea a desemnării lui Ponta nu era una de program. Întâlnirea secretă dintre Crin Antonescu, Băsescu și Ponta, o întâlnire normală, de deblocare a crizei, a început deja să creeze un scandal

care s-ar putea să facă o primă breșă în armonia care pare că s-a instalat peste tot locul politic.

Tema haosului care va veni. Să fie o premoniţie, indiferent de circumstanţe?

Tema haosului care va veni dacă nu va fi numit Ponta premier a dominat comunicarea politică. Nimeni nu știa ce se va întâmpla cu adevărat, dar se putea presupune că va fi ceva rău. A fost bună această temă pentru mobilizare, dar ar putea să fie o altă temă cu mari efecte perverse (ca perversa de pe Târgu Ocna). Coabitarea pare foarte complicată după alegeri, chiar dacă Ponta și Antonescu și-ar dori-o. După ce Traian Băsescu o să cedeze și o să-l numească pe Ponta, responsabili pentru cedarea de a coabita sunt cei doi lideri USL (să mă scuze Daniel Constantin, dar el este doar paznicul intereselor lui Felix acolo), care spuneau că niciodată nu vor putea să stea la masă cu Băsescu..

Evident, Antonescu nu o să-și asume cu voioșie înţelegerea cu Băsescu și Ponta va rămâne drept ţap ispășitor, cel care trădează. De fapt, Ponta este condamnat să „trădeze” căci este cel care și-a asumat guvernarea și nu poate continua criza la nesfârșit, chiar dacă postura de luptător cu Traian Băsescu este cea mai avantajoasă postură politică în care a fost vreodată. Sigur că i-ar conveni s-o prelungească cât mai mult, dar nu are cum, trebuie să fie numit și să înceapă să exercite puterea. Războiul cu Traian Băsescu îl va duce mai departe, dar cu alte mijloace și nu cu tot poporul după el. Supralicitarea conflictului și a incompatibilităţii dintre Băsescu și

{ 272 }


{ 273 }


USL a creat o mare dificultate pentru toţi. Băsescu a făcut același lucru, dar el nu avea nevoie de voturi, este un actor politic aflat la sfârșit de traseu politic. Ar putea și el sfârși suspendat, dar cred că se va feri, așa cum și USL va trebui să ocolească crizele cu atenţie, deoarece deja se află la guvernare și va începe să deconteze. Sper că USL va putea ieși din această capcană a conflictului circular, spre binele României, dar hărţuirea de la Antena 3 a început deja, locomotiva urii va fi greu de oprit. Conflictul va merge mai departe, nu știm dacă opinia publică va frâna așa de scurt.

Ce nu au înţeles, dar sper să înţeleagă, liderii politicii din toate taberele este un adevăr pe care îl știe orice om cu experienţă: după ce s-au închis urnele, avem o altă realitate. Nu mai sunt dependenţi prea mult de trecut, contează mai puţin ce ai spus înainte, contează prezentul și mai ales viitorul.

Trecerea de la logica de război la logica de construcţie și de pace nu va fi ușoară. În spaţiul politic au rămas mai mult războinicii, iar ei se adaptează mai greu la societatea civilă.

Campanie fără target

Campania nu a avut niciun target deoarece niciuna dintre tabere nu și-a pus în piaţă programul politic. Nu era nevoie pentru USL, dar mai este adevărat faptul cunoscut că politicienii români și strategii lor de partid cred că, dacă nu stabilești mesaje dedicate unor secţiuni de electorat, atunci comunici, de fapt, cu tot poporul și nu nedreptăţești pe nimeni. Este o iluzie, nu ai target, nu comunici cu nimeni!

S-a mizat pe efectul de contaminare, USL încercând să valorifice frustrarea celor 7,4 milioane de votanţi din vară. Era mai simplu de spus pentru candidaţii USL că „Suntem 7,4 milioane!” Publicitar, este o idee bună, dar poate ar fi fost mai interesant ca această comunitate să fi primit câteva elemente de definiţie identitară, dincolo de cea pe care o dădea mobilizarea anti-Băsescu. Poate că ar fi mobilizat mult mai mulţi dacă ar fi spus ceva despre valorile cu care se identifică, câteva elemente prin care cei 7,4 milioane să se poată proiecta ca o elită care înţelege schimbarea, care luptă pentru niște idealuri, care vrea să elibereze România de ceva ș.a.m.d.

ARD nici măcar nu a făcut vreo referire la selecţia de public pe care o face. Nici măcar în programul lansat la 6 noiembrie, „Repornește România”, nu avem o definire clară a beneficiarilor, România fiind singurul subiect colectiv, expresiile căutând mai degrabă să ascundă, decât să transmită. Exemplul de exprimare a ţintelor guvernării: „preponderenţa utilizării măsurilor cu impact neutral sau cvasi-neutral pe deficitul bugetar” este, cred, foarte sugestiv. Dan Diaconescu i-a invocat retoric pe toţi românii „amărâţi”, dar asta nu este o targetare prea subtilă.

Storytellingul electoral a fost o poveste roz

Nimeni nu a dat oamenilor vreo veste proastă, nici vreun avertisment cu privire la ceea ce se va întâmpla în viitor, cu excepţia lui Traian Băsescu, care a căutat doar o tăietură geostrategică, greu de înghiţit de către electorat, dilema Est sau Vest. Ceilalţi au vorbit vag doar despre faptul că Băsescu trebuie să-l nominalizeze rapid pe Victor Ponta

{ 274 }


{ 275 }


pentru că ne trebuie un Guvern foarte repede, pentru că ne așteaptă un an greu... Este adevărat, poate că este nevoie de o majoritate solidă pentru a face faţă crizei, dar storytellingul de campanie a ocolit tematica economică cu desăvârșire. De fapt, tăcerile au fost mai importante în această campanie decât discuţia despre rezolvarea unor probleme economice și sociale. Electoratul era deja stresat, așa că nimeni nu i-a dat vești proaste, ca la noi, îl lăsăm să le descopere singur.

Nici chiar anunţurile deblocării unor programe europene după audit nu au adus vreo emoţie în plus.

Impactul campaniei? Redus, o campanie slabă

Campania a fost un fel de obligaţie legală bifată pentru partide, importantă doar pentru fiecare candidat în parte. Individualismul românesc, mai ales cel din politică, a acţionat perfect, fiecare candidat a fost lăsat să se descurce sau să moară. Era deja problema lui după ce îl nominalizase partidul și îi asigurase, este adevărat, undeva la vreo 40% intenţie de vot din pornire.

Interesul a fost slab și informaţia aproape a lipsit, pe parcursul acestei campanii electorale, chiar dacă 94% dintre respondenţi au văzut afișe electorale, 74% au primit pliante sau broșuri ale candidaţilor, 53% dintre români au urmărit sondaje de opinie făcute publice de către candidaţi sau de către partidele acestora; 52% au vizionat clipuri electorale ale candidaţilor, iar 51% au vizionat dezbateri electorale. 16% dintre aceștia au participat la întâlniri cu candidaţii, iar câte 13% au fost sunaţi de o persoană care le-a prezentat un candidat sau partidul acestuia, au participat la o

întâlnire sau demonstraţie electorală, au participat la evenimente organizate de candidaţi sau au urmărit campania electorală pe internet. Când vine vorba însă de urmărirea campaniei electorale pe internet, nici măcar tinerii nu dau un răspuns afirmativ în proporţie mai ridicată; la fel persoanele cu studii superioare, locuitorii din Transilvania, Banat și Moldova și bărbaţii. Impactul campaniei a rămas minor: întrebaţi dacă informaţiile pe care le-au aflat în campanie, de la televizor, radio, ziare, internet, afișe/panouri sau diferite persoane, le-au modificat intenţia de a merge sau nu la vot, 59% spun că acestea nu le-au schimbat intenţia iniţială, în timp ce 19% spun că acestea i-au determinat să meargă la vot, iar 9%, că nu au aflat nimic nou în campanie, 8% spun că nu au urmărit campania suficient pentru a fi influenţaţi. Informaţiile aflate din mass-media sau afișajul electoral au schimbat intenţia de vot pentru deputat sau senator a doar 15% dintre respondenţi.

Fără valori și fără discursuri mobilizatoare, această campanie a arătat din nou misoginismul electoral românesc. Cu toate că 90% dintre respondenţi consideră că o femeie este capabilă să îi reprezinte la fel de bine ca un bărbat în Parlament, 73% dintre români consideră că femeile ar trebui să aibă grijă de familie, în primul rând, iar mai apoi să se ocupe de carieră. Cu toate că, mai mult, 72% dintre persoanele intervievate sunt de acord cu afirmaţia „Femeile în funcţii publice ar fi mai receptive la nevoile cetăţenilor decât bărbaţii”, întrebaţi cine ar fi mai potrivit pentru anumite funcţii din administraţia publică, un bărbat sau o femeie, respondenţii spun următoarele: pentru funcţia de deputat: 18% – o femeie, 25% – un bărbat,

{ 276 }


{ 277 }


55% – nu contează genul; pentru funcţia de senator: 17% – o femeie, 30% – un bărbat, 52% – nu contează genul; pentru funcţia de Președinte al României: 9% – o femeie, 62% – un bărbat, iar 28% cred că nu contează genul; Premier: 12% – o femeie, 50% – un bărbat, 36% – nu contează genul; pentru funcţia de primar: 14% – o femeie, 46% – un bărbat, 39% – nu contează genul.

Întrebaţi dacă ar vota o femeie pentru funcţia de Președinte al României, 37% spun că sigur ar face acest lucru, 26% probabil ar face acest lucru, 9% probabil nu ar face acest lucru, iar 26% cu siguranţă nu ar vota o femeie pentru această funcţie. În mod paradoxal, bărbaţii declară în proporţie mai ridicată că ar vota o femeie pentru funcţia de Președinte al României, la fel tinerii, persoanele cu studii superioare și respondenţii din Moldova.

Întrebaţi când s-au hotărât cu cine vor vota la alegerile parlamentare, 63% dintre respondenţi spun că știau acest lucru înainte să înceapă campania electorală, în timp ce 17% au luat această decizie pe parcursul campaniei, iar 7% decid cu două-trei zile înaintea votului, iar 10% plănuiesc să se decidă în ziua votului. Deși a avut un impact minor, această campanie ne-a ajutat să înţelegem că politica noastră s-a schimbat mult în ultimii ani. Anchetele realizate cu echipa IRES ne-au arătat că aproape jumătate dintre cetăţenii dintr-un colegiu nu știu cum arată senatorul lor. Mai puţini sunt cei care își amintesc promisiunile senatorului decât ale deputatului, cu 9% mai puţini (21%). Și am mai învăţat un lucru, electoratul deja s-a adaptat perfect la ipocrizia și minciuna politică de campanie. Electoratul ne răspunde ca la carte ce criterii minunate folosește

pentru a alege candidatul, dar votează cu ochii închiși corupţii, condamnaţii penal și pe oricine i se pune pe listă, fără prea mult discernământ. Alegătorii intervievaţi de noi consideră în următoarele proporţii cum că persoana cu care vor vota la alegerile parlamentare din acest an trebuie să întrunească anumite caracteristici în mare sau foarte măsură: 96% – candidatul trebuie să fie sincer, comunicativ și serios; 95% – trebuie să fie un bun profesionist; 93% – să fie un bun gospodar; peste 85% – diplomat, cu experienţă, convingător sau popular. Principalele aspecte declarate de către alegători ca importante, de care ţin cont cel mai mult atunci când își formulează o decizie privind candidatul pe care îl vor vota pentru funcţia de deputat sau senator, sunt: corectitudinea/cinstea sa (19%), partidul din care acesta face parte (10%), activitatea anterioară (8%) și promisiunile pe care acesta le face (7%).

O imagine idilică, numai bună pentru a încheia acest articol despre minunile care se pot întâmpla în cabinele de vot, într-o duminică de decembrie cu ninsori abundente. Campania electorală a fost doar o vânătoare de voturi după care va urma belirea vânatului și un chef pe cinste, iar pe urmă o mare mahmureală de patru ani. Campania electorală a fost o campanie cu efect minor, dar nu a fost inutilă, pentru că ne-a mai dat o ocazie să înţelegem ce se întâmplă cu România și cu noi. Dar de oglindă fugim destul de sănătos, iar despre România am uitat să ne mai îngrijorăm. Preferăm emigraţia, tăcerea vinovată sau căutarea de ţapi ispășitori.

2012, 16 decembrie

{ 278 }


{ 279 }


imposibila întoarcere la ideologie

Ce s-a ales de ideologiile politice, mai pot ele inspira guvernanţele de astăzi, în ţara noastră?

Este întrebarea pe care mi-o pune un prieten și așteaptă un răspuns sau o confirmare a unui răspuns pe care deja l-a găsit singur. La prima vedere, am senzaţia că se poate răspunde simplu, dar nu este chiar așa. Ideologiile par abandonate, aruncate la marele coș de gunoi al istoriei noastre, dar nu cred că ele ne abandonează pe noi așa de repede. Fac parte din cultura noastră și poate din identitatea noastră socială, mai mult sau mai puţin conturată.

Politica fără ideologii este un mutant

Ideologiile nu sunt inutile, sunt semnele de circulaţie ale politicului. Sunt etichete privind compoziţia programelor sau proiectelor și ajută consumatorul de politică să înţeleagă ce trebuie să îngurgiteze. Dar nu numai atât. Ideologiile ajută un partid să nu se rătăcească de alegătorii săi, să respecte anumite angajamente pe care le face mai ales în campanie. Prin ideologii se constituie o tradiţie de părinţi fondatori. Ideologiile sunt preluate de familiile alegătorilor care păstrează stânga sau dreapta din tată în fiu. Dincolo de asta, ideologiile dau politicii o anumită coerenţă și credibilitate, îi

fac pe politicieni mai previzibili. Alegătorul va ști că, indiferent de om, un candidat de stânga nu poate să facă peste noapte un salt de 180 de grade pentru a se opri la o dreapta care nu are nicio legătură cu interesele lui, cu solidaritatea și echitatea socială.

Este clar că și ideologiile avansează, se adaptează, se modifică sau se combină, dar există niște constante care fac o hartă a politicii să cuprindă anumite teritorii ideologice. Practic, guvernările caută echilibru, fac un mix între ideologia lor și adaptarea la situaţia din sistemul social. Tony Blair a fost atacat adeseori dinspre stânga laburistă că ar fi un demn urmaș al lui Margaret Thatcher. Calea a treia imaginată de el a încercat să facă o sinteză și să păstreze lucruri de eficienţă socială aduse de dreapta înaintea sa.

Este adevărat că unii semnalizează la stânga și o iau la dreapta sau invers. De multe ori, argumentul purităţii ideologice este folosit pentru a-i sancţiona în partid pe cei care nu se supun conducerii. Comunismul, de altfel, a născut și o definiţie glumeaţă a deviaţionistului. Deviaţionistul, spune un banc rusesc, este acela care merge tot înainte, în timp ce partidul o ia la dreapta sau la stânga.

Tradiţia noastră este mimetică

Tradiţia noastră politică este slab ideologică și mimetică. Am mimat comunismul, socialismul, liberalismul, poporanismul sau chiar naţionalismul. Știm să mimăm și ecologismul, feminismul, umanismul și orice apare la modă. Și ideologiile politice au intrat în categoria formelor fără fond, de multe ori. După Revoluţie, Iliescu a încercat să ţină

{ 280 }


{ 281 }


steagul sus pentru ideologia de stânga, chiar dacă înţelegea și stânga acestor vremi puţin diferit faţă de stânga timpului european. Distrugi industria și mai visezi apoi că ai proletariat care să vină la marșuri și vot, la 1 mai sau în ziua alegerilor. Evident, nemaiavând salopete albastre și fabrici sau uzine, vor veni la 1 mai cei aduși de Vanghelie pentru mici și bere. Opriţi grătarele, vorbește Domnul Președinte! este strigătul anti-ideologic al acestor vremi de restriște pentru ideologiile clasice.

Contestarea ideologiilor și valorizarea migraţiei politice

La noi, am ajuns acum la relativizarea stângii sau a dreptei, la eliminarea lor aproape în totalitate în ultimii ani. Pentru o guvernare care trebuie dată jos, se spunea că nu mai contează aceste fineţuri, trebuie o coaliţie indiferent cine se aliază cu cine, trebuie să fie aduşi trădători, racolaţi, mercenari. Nici migraţia politică nu mai este imorală. Imperativul pragmatic al momentului conţinea o moralitate intrinsecă. Chiar dacă guvernul Boc devenise nepopular și neperformant, maniera de a respinge orice coerenţă ideologică a fost una brutală și periculoasă. Politica este lăsată fără repere şi fără urmă de valori sau moralitate când refuzi orice criterii și realismul pragmatic devine singurul criteriu.

Chiar dacă s-a vorbit într-o manieră perfect ideologică despre sfârșitul ideologiilor, Paul Ricoeur are dreptate când demonstrează că ideologiile nu pot să dispară pentru că grupurile sociale au nevoie „de a-și da o imagine de sine, de a se reprezenta, în sensul teatral al cuvântului, de a juca și a se pune în scenă”,

ele fiind variate forme ale motivaţiei sociale, ce fac posibile teorii și reprezentări globale ale istoriei şi integrarea unor grupuri în istoria totalizatoare.

Într-o lume a crizelor și a schimbărilor rapide, într-o perioadă de bombardament informaţional, oamenii au nevoie de interpretări coerente şi mai ales de sisteme articulate de informaţii, valori, imagini. Ideologiile oferă repere simple, au făcut parte din educaţia de la nivelul şcolii şi familiei, le avem în subconștientul cultural identitar, chiar dacă nu ne dăm seama. Ideologiile concentrează un conţinut mitologic, aspiraţii şi idealuri, bazate pe nevoi, oferă interpretări şi orientează spre anumite tipuri de acţiuni.

Paradoxal, la noi chiar liderii pot fi dușmanii geloși ai ideologiilor

Mulţi politicieni români cred că ei sunt cauza primă pentru care oamenii votează un partid, că nu contează nimic altceva. Evident, cei mai mulţi se înşală. Ei sunt consideraţi de către oameni exponenţi-tipici pentru anumite valori, chiar dacă ei nici măcar nu s-au gândit la ele. Uneori, liderii resping ideologiile din gelozie, vor să fie doar ei cei iubiţi. Ideologiile sunt adevărate proiecte în sine, iar interesele liderilor se pot ciocni, câteodată, de interesele pe care le conţin acestea. Uciderea ideii de puritate ideologică sau a nevoii de proiect ideologic se poate face uneori exclusiv în beneficiul momentan al unor lideri politici. Unii lideri, conștienţi că au o slabă legitimitate internă sau externă, încep să se auto-proclame singuri stăpânitori peste partide, dincolo de valori, considerându-se aspiratoare de voturi.

{ 282 }


{ 283 }


Alianţele stânga-dreapta afectează acurateţea ideologică

Pragmatismul politic al unor momente obligă stânga și dreapta la alianţe electorale. Bunăoară, Uniunea Social Liberală a reușit o performanţă electorală fără precedent datorită renunţării la identităţi ideologice stricte și mai ales la o rivalitate care avea aproape două decenii între moștenitorii fostului partid comunist și dreapta liberală încropită după Revoluţie. În aceste condiţii, Ponta și Antonescu au hotărât să construiască un proiect de guvernare în care se feresc de definiţii ideologice clare, chiar dacă toată lumea etichetează, pe bună dreptate, programul lor de guvernare ca fiind de stânga. Nu aveau o altă soluţie dacă voiau să câștige. Oricum era o perioadă de criză în care au avut loc o serie de constrângeri externe: Pactul de guvernare fiscală la care România a aderat fără să fie întrebat Parlamentul, acordurile cu FMI și datoriile externe.

În locul ideologiilor, demagogia sau populismul

În ultimele decenii de democraţie, România a experimentat toate formele de guvernare. Dar o constantă a fost populismul, indiferent de ideologia de la care se revendica partidul conducător. Cheltuirea bugetelor pe podeţe sau drumuri electorale sau demagogia unor discursuri de flatare a maselor au fost constante ale vieţii publice de la noi. Puţinii politicieni care au încercat să respecte o reţetă ideologică, de dreapta, de exemplu, au sfârșit aruncaţi foarte repede în praf de către electoratul obișnuit „să i se dea”.

FMI, Banca Mondială sau Consiliul Europei – cianurile libertăţii ideologice

Pentru o ţară săracă, deja dezechilibrată economic, libertatea unei guvernanţe ideologic coerente cred că este un vis. Niciun guvern al României nu mai are șansa unei absolute libertăţi ideologice, în actualele condiţii de neperformanţă economică a României. Plătim salarii și pensii din împrumuturi, iar supraveghetorii de la FMI vin regulat și ne indică cea mai bună cale. Evident, calea cea mai bună este mereu privatizarea a tot ce a mai rămas și eliminarea pârghiilor pe care guvernul le-ar avea pentru a mai interveni pe ici, pe colo prin economie. În plus, privatizarea a fost o vorbă doar, pentru că s-au trecut obiective din proprietatea statului român la companii de stat proprietate a altor state. Deci vorbim despre transfer de proprietate de la statul român la alte state. Austeritatea este o altă constantă a guvernanţei de tip FMI, guvernul propune bugetul, dar FMI dispune. Nu știu dacă avem noi mari deștepţi în construcţii bugetare, dacă și pentru stânga, și pentru dreapta tot Gherghina este arhitectul șef al construcţiei bugetare, dar chiar dacă ar fi, nu prea cred că ar avea mare libertate de mișcare.

Guvernare fără ideologie sau ideologie mascată?

Da, se poate, în anumite momente politice, guvernarea nu mai justifică ideologic măsurile. Dacă luăm cazul Guvernului Ponta 2, nu avem discurs ideologic, dar pentru cunoscători, substanţa discursului tânărului Prim-ministru este clar ideologică. Același lucru este valabil și pentru

{ 284 }


orientarea generală a guvernării. De altfel, adversarii de dreapta ai liberalilor caută să-i discrediteze pe aceștia spunând că s-au predat stângii, că are loc o disoluţie a lor în socialism. Evident, aceste lucruri sunt respinse puternic de Crin Antonescu și de ceilalţi liberali, dar influenţa socialistă este foarte mare pe întreg parcursul planului de guvernare.

Și totuși …

Ideologiile par moarte în România și pare imposibilă reîntoarcerea lor, chiar și în discursul public. Și totuși, în politică, ideologiile niciodată nu mor de tot. Bântuie subteranele politicii ca niște stafii și uneori revin la suprafaţă. De exemplu, când se rupe o coaliţie aflată la putere (nu vreau să cobesc, vorbesc la modul abstract!), atunci justificarea este întotdeauna una de factură ideologică. Oamenii politici nu vor spune că nu s-au înţeles pe funcţii sau că scandalul a început de la împărţirea prăzii, ci se va invoca, precum în cazul căsniciilor rupte, nepotrivirea de caracter ideologic. Atunci partidele revin la biserica ideologiei și la dogme, iar oamenii politici jură că nu se vor mai rătăci niciodată de la cărarea luminată de idee și nu vor mai uita de sfinţii fondatori. Sigur, este un jurământ care ar putea fi uitat repede, dacă se mai ivește vreo ocazie de a trăda ideologia pentru ciolan, dar ideologia rămâne o iubită din copilărie la care orice partid se întoarce din când în când.

2013, 10 februarie 2013

Toate acestea sunt doar

trepte ale Golgotei, părea a-mi spune taximetrista; răul vine din

faptul că nu se vede orizontul. Nici măcar o linie, o umbră. Doar ceaţă, o beznă, un sen-

timent de gol. Strigi ca să cauţi un răspuns, dar nici măcar ecoul nu se mai întoarce. Acesta este un mod prin care poate muri fiinţa socială din

noi, este, poate, începutul unei mari căderi, poate calea cea mai scurtă prin care un popor devine, încet, încet, o populaţie.

Un mers prin pustiul fără orizont.

Toate Toate Toate Toate Toate Toate Toate acestea sunt doar acestea sunt doar acestea sunt doar acestea sunt doar acestea sunt doar acestea sunt doar acestea sunt doar

trepte ale Golgotei, părea a-mi trepte ale Golgotei, părea a-mi trepte ale Golgotei, părea a-mi trepte ale Golgotei, părea a-mi trepte ale Golgotei, părea a-mi trepte ale Golgotei, părea a-mi trepte ale Golgotei, părea a-mi spune taximetrista; răul vine din spune taximetrista; răul vine din spune taximetrista; răul vine din spune taximetrista; răul vine din spune taximetrista; răul vine din spune taximetrista; răul vine din spune taximetrista; răul vine din

faptul că nu se vede orizontul. Nici măcar faptul că nu se vede orizontul. Nici măcar faptul că nu se vede orizontul. Nici măcar faptul că nu se vede orizontul. Nici măcar faptul că nu se vede orizontul. Nici măcar faptul că nu se vede orizontul. Nici măcar faptul că nu se vede orizontul. Nici măcar o linie, o umbră. Doar ceaţă, o beznă, un sen-o linie, o umbră. Doar ceaţă, o beznă, un sen-o linie, o umbră. Doar ceaţă, o beznă, un sen-o linie, o umbră. Doar ceaţă, o beznă, un sen-o linie, o umbră. Doar ceaţă, o beznă, un sen-o linie, o umbră. Doar ceaţă, o beznă, un sen-o linie, o umbră. Doar ceaţă, o beznă, un sen-

timent de gol. Strigi ca să cauţi un răspuns, dar timent de gol. Strigi ca să cauţi un răspuns, dar timent de gol. Strigi ca să cauţi un răspuns, dar timent de gol. Strigi ca să cauţi un răspuns, dar timent de gol. Strigi ca să cauţi un răspuns, dar timent de gol. Strigi ca să cauţi un răspuns, dar timent de gol. Strigi ca să cauţi un răspuns, dar nici măcar ecoul nu se mai întoarce. Acesta este nici măcar ecoul nu se mai întoarce. Acesta este nici măcar ecoul nu se mai întoarce. Acesta este nici măcar ecoul nu se mai întoarce. Acesta este nici măcar ecoul nu se mai întoarce. Acesta este nici măcar ecoul nu se mai întoarce. Acesta este nici măcar ecoul nu se mai întoarce. Acesta este un mod prin care poate muri fiinţa socială din un mod prin care poate muri fiinţa socială din un mod prin care poate muri fiinţa socială din un mod prin care poate muri fiinţa socială din un mod prin care poate muri fiinţa socială din un mod prin care poate muri fiinţa socială din un mod prin care poate muri fiinţa socială din

noi, este, poate, începutul unei mari căderi, noi, este, poate, începutul unei mari căderi, noi, este, poate, începutul unei mari căderi, noi, este, poate, începutul unei mari căderi, noi, este, poate, începutul unei mari căderi, noi, este, poate, începutul unei mari căderi, noi, este, poate, începutul unei mari căderi, poate calea cea mai scurtă prin care un poate calea cea mai scurtă prin care un poate calea cea mai scurtă prin care un poate calea cea mai scurtă prin care un poate calea cea mai scurtă prin care un poate calea cea mai scurtă prin care un poate calea cea mai scurtă prin care un popor devine, încet, încet, o populaţie. popor devine, încet, încet, o populaţie. popor devine, încet, încet, o populaţie. popor devine, încet, încet, o populaţie. popor devine, încet, încet, o populaţie. popor devine, încet, încet, o populaţie. popor devine, încet, încet, o populaţie.

Un mers prin pustiul fără Un mers prin pustiul fără Un mers prin pustiul fără Un mers prin pustiul fără Un mers prin pustiul fără Un mers prin pustiul fără Un mers prin pustiul fără orizont.orizontorizont.orizontorizont.orizontorizont.

a înţelege sau a schimba România

{ 288 }


{ 289 }

{ a înţelege sau a schimba România }

un loc în mintea lumii

Prima și cea mai importantă condiţie pentru construirea unui brand de ţară este să găsești un

loc gol în mintea lumii, un loc liber pe care poţi să-l ocupi. Este ca un scaun gol, unde este așteptat un invitat. Sau un loc unde să mai poţi pune un scaun pliant pe care l-ai adus de acasă. Nu este simplu, pentru că alţii s-au grăbit, au fost mai intuitivi, mai independenţi, mai moderni sau mai catolici. Au beneficiat de mai mult noroc, de o poziţie geografică mai bună sau de lipsa unui imperiu care să-i folosească sistematic pe post de sac de box. În fine, poate că unii au avut un vecin imperial pe care l-au folosit ca model sau ca exemplu de civilizaţie.

Este mai greu să fii campion într-un domeniu, să faci ceva excepţional cu adevărat, să faci ceva unic, important și memorabil.

Branduri de turism au multe ţări, degeaba spunem, cu mândrie, că suntem ca Elveţia, Elveţia seamănă totuși, cel mai bine, cu ea însăși, oamenii nu sunt interesaţi de cópii. Deci, avem o cale barată chiar dacă noi vrem să fim ca și ei. Informaticienii cei mai buni sunt alţii, industriașii lumii sunt greu de ajuns. Ţările marilor culturi sunt cele mari și vechi, cu o istorie pe care noi nu o avem. Excepţionalii sportului sau cei ai fenomenelor naturale unice sunt

alţii. Turismul pentru vestigiile istorice din Ierusalim, China, Grecia, Mexic, Thailanda sau India a intrat deja în mintea oamenilor graţie locurilor exemplare. Sălbăticie naturală, mare și munţi, vânătoare sau pescuit se găsesc în multe locuri, mai interesante poate decât cele din România.

Dar în căutarea excepţionalităţii nu este nevoie doar de insistenţa pe căi deja bătătorite. Nu suntem obligaţi să căutăm branduri ce atrag turiști care caută ciudăţenii sau vacanţe exotice. Nu avem infrastructură pregătită pentru turism de mare anvergură și nici alte condiţii. Suntem încă departe de a putea avea condiţii pentru un brand turistic, în afară poate de turismul geriatric, pe care l-am putea reface pornind de la staţiunile balneo sau de la ceea ce a mai rămas din brandul Gerovitalului nostru legendar.

Mai există o cale pentru a câștiga un loc în mintea oamenilor: să fii prezent la momente importante, să participi intens la civilizaţia și istoria contemporană, cu toate frământările lor. Strategii spun că nu contează mărimea ţării, ci este important să fii acolo unde se iau deciziile la momentul respectiv și nu poţi fi acolo decât dacă ești alături de contemporani.

Cu toate necazurile noastre interne și lipsurile unor generaţii politice nereușite, România este un actor al lumii contemporane. Apare pe harta evenimentelor și asta nu doar prin delincvenţii sau cerșetorii din parcările Europei. Din nefericire, prezenţa noastră este tragică prin tot mai desele anunţuri despre soldaţii care mor în Afganistan sau în alte teatre de operaţiuni militare internaţionale. Este regretabil, dar acești oameni se sacrifică în numele contribuţiei

{ 290 }


{ 291 }


noastre la o structură internaţională de securitate. Nu sunt niște mercenari care nu ar trebui respectaţi și cinstiţi ca eroi, doar pentru că sunt profesioniști și știau ce-i așteaptă. Este nedrept să gândim așa. În al Doilea Război Mondial au murit o jumătate de milion de români și tot am fost puși să plătim despăgubiri de război din poziţia de învingători, iar apoi am fost cotropiţi de un sistem politic străin care ne-a mutilat ţara și sufletele timp de peste 50 de ani. Soldaţii noștri din Afganistan mor la datorie, apără acolo securitatea României.

Nici prezenţa noastră la masa europenilor, chiar dacă mai avem multe de făcut, nu este un lucru de neglijat. Suntem printre ultimii, dar suntem acolo, între cei care reprezintă lumea civilizată. Odată cu execuţia lui Osama Bin Laden, România a apărut din nou pe agenţiile de știri, într-un moment de maximă receptivitate publică. Postul de televiziune CBS a anunţat că informaţiile obţinute cu ajutorul României au folosit decisiv la localizarea lui Bin Laden. Lumea a rezonat la această informaţie, dar noi ne-am făcut că plouă. Oficialii nu aveau, desigur, posibilitatea să se bată cu pumnii în piept, pentru că europenii ne tot hărţuiesc cu deţinuţii din timpul războiului din Golf care ar fi adăpostiţi în închisorile ilegale din România, dar noi, ceilalţi, nu era cazul să ne culpabilizăm sau să ne ascundem. Interesele statelor nu sunt urmărite cu metodele cele mai creștinești. În momentul în care România a ales o metodă de a asigura securitatea cetăţenilor, am înţeles că trebuie să mergem până la capăt, că nu mai putem întoarce armele așa cum am făcut-o de mai multe ori în istorie. Nu putem merge mereu cu jumătăţi de măsură. Acum însă noi am

tăcut chitic, timoraţi, la un moment în care despre România se vorbea pozitiv în lume. Un moment în care eram în centrul atenţiei, dar nu am avut curajul să valorificăm această oportunitate.

Dincolo însă de tăcerile sau inabilităţile noastre de gestionare a unor situaţii de comunicare, un lucru rămâne: avem vocaţia de a rata momentele importante. Nu sunt un adept al realpolitik și nici al cinismului strategic, dar nu suport să văd că suntem inadecvaţi la situaţii și ocazii majore pentru România. Căutarea unui brand adevărat, nu doar un logo de pus pe pliantele turistice, trebuie făcută de politicieni inteligenţi, curajoși și ne-mioritici. Avem nevoie de universitari care se gândesc și la România, nu doar la publicaţiile ISI, de jurnaliști care au nas pentru a simţi marile tendinţe, de cercetători care să vadă dincolo de fragmentar și de cotidian. Dacă nu ai un brand care să te ajute să aștepţi liniștit turiștii plătitori în pensiunile tale, atunci trebuie să te miști foarte repede pentru a nu lipsi de la marile evenimente ale lumii.

Căutarea unui loc în mintea întortocheată și tot mai aglomerată a lumii se face cu mintea, nu cu inima.

2011, 12 mai

{ 292 }


{ 293 }


România între „a treia cale” şi mersul pe trei cărări

Am aşteptat câteva zile să aud ecourile la programul economic propus de Victor Ponta

şi USL. Ştiam din experienţa mea că România este un teritoriu perfect pentru a omorî idei sau proiecte. Indiferent cât ar fi de spectaculoase, chiar dacă au bulversat în alte locuri societăţi întregi, la noi ideile sunt ucise instantaneu. Suntem un spaţiu social fără rezonanţă, antifonat, unde orice discurs moare imediat. Pe-aici se aud doar ţipetele şi răcnetele, doar miştocăreala rezistă, iar clovneriile lui Vadim de două decenii sunt privite cu simpatie. În rest, ideile şi ideologiile sunt lovite în cap cu toporul într-o societate care se teme de posibilitatea de a fi gândită şi poate transformată după un plan, oricare ar fi el sau nebunul care visează la asta.

Nu mă aşteptam ca ideologii dreptei să-l laude pe Ponta sau proiectul USL, dar credeam că această criză endemică în care ne aflăm va aduce măcar un pic de dezbatere critică privind România şi situaţia ei economică şi socială, pentru că Ponta nu a venit cu sloganuri, ci cu o analiză, iar propunerile sunt în spiritul unui curent deja clasic: a treia cale. Sigur, cel mai ușor este să spui că Tony Blair este istorie, iar „a treia cale” şi-a trăit deja deceniul de aur, iar acum este deja amintire. Nu sunt de acord cu asta, şi-a trăit perioada de glorie în Marea Britanie, Germania sau Spania, unde a împins aceste ţări înainte. Noi încă suntem departe de aceste ţări, la noi istoria ar putea face să vină o perioadă în care elemente ale

proiectului Blair-Schroeder să fie foarte actuale, ba chiar revoluţionare.

Pentru sociologi şi experţii în politici publice, aşa-numita „cale a treia” este deja indubitabil o perioadă de maximă creativitate sub raportul acţiunii politice, al strategiilor şi proiectelor, poate mai puţin interesantă din perspectivă ideologică. Acest ultim aspect sunt de acord că poate fi respins cu diferite seturi de argumente, mai ales de către cei care caută purităţi de cristal ideologic. Și eu cred că a spune că este o altă cale, în afara dilemei capitalism-socialism, stânga-dreapta, nu este chiar mare invenţie doctrinară. Dar dacă studiem dinamica acţiunii politice şi rezultatele sociale, ne-ar putea părea interesantă această perspectivă şi poate chiar actuală pentru România noastră.

Dacă tot nu suntem deloc emoţionaţi de dezbateri teoretice, ar trebui să analizăm, cred eu, măcar practici administrative de succes şi să vedem dacă nu ar merge şi la noi. Este adevărat, proiectul lui Tony Blair a evoluat mult chiar în cei zece ani, dar au rămas în societatea britanică reforme esenţiale pentru stat şi societate. Despre aceste schimbări societale și rezultate pragmatice aș vrea să fac câteva notaţii. Și aş vrea să aduc un argument în plus pentru ideea că politicienii români ar trebui să se uite mai cu atenţie la perioada lui Blair. Măcar cei de stânga, dacă nu toţi!

Am studiat ani de zile reformele britanice din acea perioadă şi aș putea spune că sunt interesante şi originale pentru noi, unde Agenţia pentru Strategii Guvernamentale, făcută după acest model, a fost desfiinţată pentru că avea birouri râvnite de alţii în

{ 294 }


{ 295 }


sediul Guvernului de la Palatul Victoria. Deceniul lui Blair a însemnat şi prelungirea, dar cu modificări şi modernizări, a reformei statului pe care conservatorii au făcut-o asupra administraţiei britanice aproape două decenii. În 18 ani de reforme conservatore, Marea Britanie a suferit transformări importante de adaptare a statului la piaţă, iar guvernarea laburistă de peste un deceniu a fost numită de unii chiar „schimbare prin continuitate”. Nu o întoarcere la filosofiile laburiste din anii ’70 a fost principala ţintă a lui Blair, ci sprijinirea populaţiei pentru a se adapta la cele mai importante schimbări ale timpului: globalizarea, transformarea vieţii personale şi emergenţa individualismului, dar şi nevoia unor raporturi schimbate cu serviciile oferite de stat. Chiar dacă a fost o guvernare de stânga, „a treia cale” nu a păstrat decât o singură cerinţă politică de stânga din campanie: salariul minim pe economie, dar şi acela nu era stabilit de sindicate sau prin negocieri cu sindicatele, ci mai degrabă de o comisie de experţi cu foarte mulţi sociologi şi specialişti în economie, politici sociale sau asistenţă socială.

Niciodată Blair sau Gordon Brown nu au negat total moştenirea conservatoare din reforme, dar au afirmat o solidă voinţă de transformare a societăţii britanice, un activism nemaiîntâlnit pentru structurile statului, stat care nu trebuie ucis, ci modernizat, mobilizat în sensul unei adevărate revoluţii birocratice raţionale. „A treia cale” a introdus reforme justificate prin eficienţă şi nu prin sloganul tradiţional de la noi: nu sunt bani, deci trebuie să reformăm, să tăiem costurile. A realizat o stabilizare macroeconomică fără inflaţie şi cu un nivel de impozitare păstrat foarte

jos, dar s-a reuşit asta prin politici microeconomice de tipul incitare-sancţiune. Au fost 10 ani de creştere economică neîntreruptă în Marea Britanie, cu unii dintre cei mai buni indicatori din UE, păstrând un cadru financiar stabil şi previzibil. Incitând mereu cetăţenii să se organizeze şi să participe la acţiunea socială, echipa lui Tony Blair a reuşit să lanseze conceptul de guvernare activă, unde statul nu este doar furnizor, ci este un partener care monitorizează strict cum se cheltuiesc bani.

A reformat gestiunea publică şi a impus regula de aur a gestiunii investiţiilor publice: nu facem împrumuturi pentru cheltuieli curente. A iniţiat cel mai eficient sistem de parteneriat real dintre public şi privat, PFI (Private Finance Initiative), facilitând participarea privată la domeniile sănătăţii şi educaţiei, mutând astfel o parte din povara dezvoltării de pe bugetul public pe resursele private de dezvoltare. A folosit statul pentru a întări mecanismele de piaţă şi nu a cedat tendinţei de a readuce sindicatele în zona deciziilor de management public, sindicatele fiind una dintre forţele cele mai conservatoare ale societăţii şi în viziunea lui Blair.

Un lucru de care am avea nevoie şi noi astăzi este marea autonomie dată unităţii de bază a gestiunii publice (şcoala, spitalul etc.), dar nu ca un drept, ci condiţionând totul de respectarea unor baterii de obiective, indicatori de performanţă şi criterii de eficienţă. Modernizarea statului nu a făcut-o cu lozinci, ci printr-un sistem de reporting, adică de colectare a informaţiilor precise privind procedurile, rezultatele şi mijloacelor utilizate în sisteme de informare preformatate care permit un control foarte

{ 296 }


{ 297 }


exact al proceselor sociale. A realizat un sistem de sute de obiective de performanţă şi mii de indicatori pentru toate ministerele şi agenţiile.

„A treia cale” a introdus o cultură a auditului care a făcut ca întreaga societate să se schimbe, chiar şi biserica trecând la aceste proceduri de evaluare externă a eficienţei, chiar dacă era obişnuită înainte să dea seamă doar lui Dumnezeu. Blair s-a opus unor servicii publice universale şi gratuite, în schimbul unei combinaţii originale între autonomie şi control prin indicatori.

A reformat şcoala şi spitalele cu ajutorul unor sisteme de participare public-privat care şi astăzi, în criză globală, reuşesc să fie eficiente. A stimulat autoorganizarea grupurilor şi autonomiile locale (chiar şi devoluţia scoţiană), punând mereu accent pe responsabilitatea individuală a celor din managementul public şi pe controlul strict prin indicatori şi obiective de performanţă. Poate că uneori „a treia cale” a exagerat în credinţa în mitul raţionalizării vieţii sociale, dar a descentralizat lucid şi a acceptat doar autonomia celor responsabili din sistemul public, a celor care respectă regulile (earned autonomy).

Programul lui Ponta şi intenţiile lui pornesc de la această experienţă valoroasă care ar merita măcar dialog şi abordare critică. Aşa cum Blair a valorificat ce era bun din moştenirea „Doamnei de Fier”, sunt sigur că nici programul USL nu va respinge elementele de reformă a statului sau de reformă a administraţiei care sunt valoroase şi s-au făcut de toate guvernele de după 2005, anul în care social-democraţia românească a ieşit de la putere. Și Tony

Blair şi-a ostilizat partidul prin faptul că nu a acceptat să se întoarcă la practici de guvernare laburiste de redistribuire şi asistenţă socială pasivă. Ponta a avut un mare curaj când s-a asociat cu Crin Antonescu şi a acceptat hibridul de program politic social-liberal.

Unii se încăpăţânează să-l vadă pe Victor Ponta cu tricoul lui Che Guevara, dar asta era deja demult, când era şeful organizaţiei de tineret. Acum a crescut şi poate că ar fi interesant măcar să ne referim la ceea ce spune, chiar dacă nu suntem de acord cu unele lucruri. Sunt sigur că asta l-ar ajuta să-şi rafineze unele proiecte (şi Blair a „uitat” de unele propuneri electorale), dar ar stimula şi naşterea unei reflecţii responsabile privind proiectele şi metodele de gestiune publică, pentru a nu justifica toate acţiunile doar prin faptul că nu avem bani sau că poporul nu produce destul. Acest tip de justificare românească a reformei îndepărtează oamenii de politică şi de instituţii şi astfel nicio reformă nu va reuşi consistent fără participarea cetăţenilor. Exemplul lui Blair de a forţa participarea politică şi civică prin comunicare continuă, prin justificare publică, prin construcţia de indicatori care arată schimbarea sau direcţia de mers ar fi soluţii şi pentru noi.

Dincolo de dreapta sau de stânga, stilul şi filosofia de acţiune ale exemplului laburist ar putea să dezmorţească o societate încremenită în război politic şi dialog demagogic sau populist. Curajul lui Ponta de a veni cu principiile de guvernare de tip progresist cred că ar trebui răsplătit măcar cu puţină atenţie din partea dreptei, dacă nu şi cu mai multă solidaritate din partea echipei lui de vicepreşedinţi sau ideologi cu funcţii la partid.

{ 298 }


{ 299 }


Dincolo de ideologie, chiar girată de marele sociolog Anthony Giddens, fără prea mare valoare de inovare, practica socială şi guvernanţa de tip „calea a treia” merită atenţia noastră cel puţin pentru duritatea respingerii cheltuielilor nejustificate, ţinerea inflaţiei sub control sau justificarea oportunităţii investiţiilor publice. Dacă am vedea un dosar model privind justificarea unei investiţii publice din acea perioadă din Marea Britanie, ne-am da seama că noi vieţuim poetic în spaţiul politic al administraţie publice, iar lumea merge invers, spre raţionalizare maximă.

Știu că sunt posibile şi alte modele, dar, deocamdată, planificarea socială şi politică la noi este primitivă. Construim zone verzi în mijlocul pădurii şi parcuri în sate unde peste 80% din gospodării deţin toaleta în fundul curţii. Cu toate acestea, noi ne prefacem că nu ne interesează o „a treia cale”, în timp ce vedem bine cât este de costisitor să acceptăm ca România să meargă pe trei cărări, într-un traseu împleticit spre o ţintă care nu ne este chiar clară. În locul unei „Welcome to the target world!”, ne mulţumim cu „Las-o, bă, că merge aşa/ Ne-am obişnuit cu ea.”

2011, 5 iunie

puterea – figurile absenţei

Cred că diferenţa între democraţii și dictaturi, concepte definite de altfel destul de neglijent,

este dată totuși de locul unde se află puterea. În dictaturi, Puterea este scoasă în afara cercului, în democraţie, Puterea este ca un ciolan fluturat pe deasupra capetelor. Destul de jos încât mulţi să aibă speranţa că îl pot atinge, dar nici chiar atât de jos încât să poată ajunge la el oricine, fără organizare sau scule suplimentare. De fapt, învălmășeala și înghesuiala fără reguli de a accede la ciolanul fluturat peste lume constituie competiţia electorală ridicată în slăvi de politologi sau de ideologii de ocazie. Doar că acest ritual al sfâșierii reciproce nu are nimic sublim și nici măcar spectaculos. Nu este de mirare că la competiţie nu participă decât rareori cei buni, nici nu trebuie să ne mirăm de ce în multe cazuri cei care câștigă sunt lichele, hoţi sau criminali. Este aproape firesc să se întâmple așa, pentru că este vorba de o selecţie naturală într-o ambuscadă în care oamenii se calcă în picioare, se lovesc nemilos pe la spate sau se urcă pe cadavre pentru a ajunge cât mai sus.

În România, lupta pentru putere este dominanta vieţii publice. Ea nu se termină niciodată și nici nu se oprește nici măcar pentru ca să se adune morţii

{ 300 }


{ 301 }


sau răniţii de pe câmpul de bătălie. Ea consumă toate resursele noastre și în mare măsură România bate pasul pe loc sau se învârte în cerc pentru că toţi gândesc doar în termenii bătăliei imediate pentru putere. Într-o ţară în care centralismul și politizarea excesivă duc la controlul tuturor resurselor de către politicieni, bătălia politică este mult mai acerbă, vom constata așadar un adevărat omor pentru ciolan.

Există multe strategii prin care oamenii se luptă pentru a ajunge la resursele de putere.

Una dintre ele este asocierea în haită pentru a distruge concurenţa. Găștile politice sau nepolitice se creează în jurul unor resurse și a unor interese. Indivizii se leagă între ei prin tot felul de scheme de înrudire pentru a se păstra încrederea reciprocă și siguranţa că niciunul nu trădează și respectă înţelegerile algoritmului de împărţire a prăzii. Dacă am inventaria finii și cumătrii din politică, am vedea cât de tare este această reţea de înrudire în scopul păstrării sau ajungerii la putere.

Disimularea este o altă metodă eficientă. Cei mai mulţi indivizi dintre cei porniţi spre cucerirea unui ciolan sau ciolănaș spun că nu sunt interesaţi de putere. Toată lupta și toată strădania lor este pentru ceilalţi, eventual pentru cei mulţi, o altă expresie la modă. Am cunoscut politicieni care interpretează atât de bine această partitură pentru că și ei au uitat că mint. Intră în transă, coboară ochii smeriţi sau ridică braţele spre cer invocând ajutorul ceresc cu expresivitate hollywoodiană.

Unii folosesc mituirea, cumpără pe toată lumea și merg spre vârf din treaptă în treaptă, urcaţi pe

portofel. După ce am organizat o revoltă politică ce reușise momentan – schimbarea lui Ion Iliescu –, câţiva șefi de organizaţii politice de provincie, cărora le-am spus că sunt liberi să-și facă propriile programe și echipe, m-au aplaudat furtunos, dar la ieșirea din sală, au venit să mă întrebe discret: Bine, suntem liberi, excelent, dar acum cui dăm banii? Peste câţiva ani, unul dintre ei, la un pahar de vin, mi-a explicat ce insecuritate grozavă a simţit atunci. În acel moment a presimţit că va pierde organizaţia, căci nu mai știa cui de la centru să dea banii ca să-l susţină. Presimţirea lui a fost corectă, a căzut între scaune, căci după 6 luni, viitorul șef, un prieten bun al lui, a dat bani unui lider nou de la București, adus de valul schimbării, iar cunoștinţa mea a fost schimbată democratic, prin votul majorităţii organizaţiei sale.

Unii fac pactul cu Diavolul, devin din convingere, din spaimă sau din ticăloșie dependenţi de securitate, apoi de servicii secrete sau grupuri economice. Aceștia vor avea toată viaţa destin de cârtiţe și preţul plătit este că nu vor putea niciodată ieși la lumină. Nu-i va deranja foarte tare, vor uita repede cum arată lumea cea reală.

În general, lupta pentru putere se dă pe echipe (partide, alianţe, coaliţii), dar cea mai tare bătălie pentru putere se dă în interiorul acestor echipe. Marea luptă este apropierea de scaun pentru a fi prin preajmă atunci când se va da lupta finală. Nu e mare diferenţă faţă de ceea ce se întâmpla în Imperiul Otoman. Fraţii celui care era ales sultan erau uciși, iar saloanele sultanului erau pline de oglinzi pentru a vedea tot timpul dacă nu apare cineva cu iataganul pe la spate.

{ 302 }


{ 303 }


Semnalul pentru luptă se dă atunci când sondajele aduc miros de ciolan, iar combatanţii încep o cursă fanatică pentru el. Când se dă semnalul luptei pentru putere, începe o cursă de tauri care calcă totul în picioare. Nu contează prieteniile și nici măcar relaţiile de rudenie. Dacă nu se pot rezolva posturi pentru mai mulţi din familie, atunci tatăl caută să-l elimine pe fiu (Tu mai ai timp!) sau fiul complotează împotriva tatălui (Ţi-a ajuns, mai lasă și pe alţii!). Cuscrii sau cumetrii nu se mai cunosc, iar nașii și finii își dau la gioale. Prietenul cel mai bun se îndepărtează de tine, puterea fiind un drog mai puternic decât plăcerea de a împărtăși bucurii sau necazuri sau a partaja amintiri din armată. Puterea nu ţi-o face nimeni cadou, chiar tu ai spus-o, își amintește cinic amicul tău, în timp ce îi spune șefului de partid că ai câteva defecte pe care le-a observat doar acum.

Pentru cei care încep drumul obsesiv spre putere, toţi cei din jur devin instrumente. Niște instrumente care nu au voie să aibă pasiunile lor, emoţiile sau visele lor. Toţi cei din jur sunt buni doar pentru a servi marelui scop de accedere cât mai sus, de a acumula capital cât mai serios pentru faza finală, cea în care se împart funcţiile de la Guvern sau din teritoriu. Adicţia de putere îi face pe cei mai mulţi să nu mai asculte argumente, tot ce vine din partea celorlalţi pare mic și ne-esenţial, nimic nu merită în afara scopului lor, scop pentru care ar trebui să conspire tot universul. Dacă ești un politician care ai făcut ceva pentru comunitatea ta, nu ai nicio șansă să devii erou decât atunci când ai murit și nu mai participi la împărţeală. Apariţia ciolanului redimensionează echipele politice, descoperă trădători și inventează

parteneriate ciudate. Se naște un deșert unde se aud zgomote doar de la tocilăria în care se ascut cuţitele. Puterea este ca o ciumă, umple un gol interior, o lipsă de consistenţă a sinelui. Pentru cei mai mulţi dintre cei care au deţinut-o cel puţin o dată, care au gustat din cupa ei otrăvitoare, are semnificaţia unei imposibile întoarceri spre sine și rătăcirea continuă ca umplere a unui gol imens cu emoţia dominării. Când Puterea pare că se îndepărtează un pic, călătorul înspre ea intră într-un sevraj mortal. Imposibil de recuperat, imposibil de întors din drum, greu de lecuit, bolnavul de putere nu se mai poate uita în oglinda sufletului său.

Pentru noi, ceilalţi, există o singură salvare: o formă a înţelepciunii mulţimilor despre care se spune că face ca oamenii să nu dea puterea celor care șio doresc prea mult. Adică celor care nu ar ști să trăiască fără de ea. O firavă speranţă însă, deoarece înţelepciunea mulţimilor funcţionează statistic, prin legea numerelor mari, deci nu în fiecare caz în parte. Vin alegeri, pregătiţivă pentru tristeţea de a vota și pentru a popula astfel sanatoriul puterii! Cei mai mulţi dintre învingători vor fi niște figuri ale absenţei. Ne vor zâmbi electoral, dar ei sunt de mult plecaţi departe pentru a umple un gol imens, o prăpastie care sa crăpat undeva înlăuntrul lor. Încet, pe nesimţite, așa cum deșertul înaintează fără a putea fi oprit.

2011, 4 septembrie

{ 304 }


{ 305 }


nu mai trageţi în dascăl, priviţi familia prima dată!

Într-o hoinăreală pe YouTube, am întâlnit mai multe filmări care m-au scos de pe șine, cu precădere

pentru că am încercat, în ultima vreme, să măsor impactul unor evenimente generate de politicile publice legate de școală și m-am gândit mult la modernizarea posibilă în domeniul educaţiei. Am publicat mai multe sondaje care evaluau percepţia despre școală și politicile educaţionale sau căutau să prospecteze orizontul de așteptare a societăţii faţă de politic, școală sau profesori. Am găsit un impuls aproape firesc de a se da vina spontan pe școală sau politicieni pentru insuccesele educaţionale, dar, din păcate, acest reproș este fondat doar în mică măsură pe o evaluare realistă a condiţiilor concrete în care se desfășoară actul de educare a tinerilor noștri. De regulă, ne ferim să dăm vina pe familie și pe părinţii care sunt vinovaţi semnificativ nu doar pentru că lasă totul în grija școlii, dar mai ales pentru că mulţi îi cresc pe copii în dispreţul educaţiei sau civilizaţiei. Și asta nu este totul, educaţia din multe familii este o educaţie vulgară, contracivilizată, poate chiar delicventă în multe dintre situaţii. Din păcate, filmuleţele de pe internet cu copii care înjură, dirijaţi de părinţi, nu sunt cele ale unor părinţi analfabeţi, primitivi. Pentru a filma și a posta un filmuleţ de o asemenea natură, trebuie să fi trecut de un anumit nivel de școlaritate sau de venit.

Filmuleţele pe care le-am văzut nu sunt făcute de niște oameni bolnavi psihic, chiar dacă protagoniștii adulţi ar putea primi un sprijin din partea statului printr-o încarcerare sau internare, deoarece arată un lucru deosebit de grav: educaţia din familie pentru mulţi dintre copiii noștri formează un background incompatibil cu civilizaţia. Poate unii dintre acești copii vor reuși să se salveze cumva, să descopere o altă lume și adevăratele valori, dar cei mai mulţi nu cred că au vreo șansă. Nu cred că vor putea să înţeleagă mai apoi prea bine rigorile educaţiei și nici nevoia de respect pentru ceilalţi. Acești copii imită în acest moment, nu sunt responsabili și nici vinovaţi cu nimic, dar părinţii lor ar trebui duși la reeducare. De altfel, mi-am amintit o mostră de vedetă care desăvârșește sau prefigurează într-un fel evoluţia viitoare a acestor copii. Oana Zăvoranu discută cu mama ei în faţa unui public naţional care nu este puţin cantitativ și ne putem închipui destul de simplu că, probabil, mama își merită soarta, dincolo de absurditatea gestului unei fiice care s-a pierdut prin jungla căutării de rating TV.

Tristeţea de a vedea cum sunt maltrataţi acești copii se transformă în revoltă și nu mă mai mir de rezultatele de la Bacalaureat. Prea simplificăm reprezentarea educaţiei, dragii mei prieteni! Când copilul scapă din mâinile profesoarei urâte de matematică sau chimie sau de la orele fraierului și candidului profesor de română sau filosofie, ajunge acasă unde este preluat de părinţi inconștienţi, uneori de brute imbecile sau oligofreni la care s-au maturizat doar organele de reproducere biologice. Organele de reproducere socială și culturală au

{ 306 }


{ 307 }


rămas în ne-dezvoltare. Acești copii nu vor avea nicio șansă, ei nu au cum să se rupă de un mediu infect și vulgar!

La începuturile mele de dascăl, undeva în Valea Jiului, vedeam cum niște elevi nu se grăbeau să plece după ultima oră, în timp ce alţii rupeau ușile când auzeau clopoţelul. Odată, am întrebat-o pe o fetiţă, mai pe ocolite, despre această senzaţie a mea și dacă așteaptă pe cineva, vreun frate sau o soră, să iasă de la alte ore. S-a așezat înapoi în bancă și mi-a spus fără să roșească (cred că am roșit eu în schimb!) că tatăl lor vine beat acasă și își bate familia în fiecare seară. Mi-a mai spus că îi place mirosul de cretă din sala noastră de clasă pentru că aici e cald și nu o lovește nimeni. Fiindcă era clasa unde eram diriginte, l-am chemat pe părinte la școală și cu greu m-am putut stăpâni să nu-i trag niște pumni. Am făcut atunci un lucru total nepedagogic, pentru care probabil astăzi aș putea fi drastic sancţionat: l-am oprit pe acel om în clasă la finalul ședinţei și i-am spus că îl bat măr dacă își mai bate vreodată copiii. Nu cred că a folosit la ceva, dar m-am uitat la sclipirea sălbatică din ochii lui preţ de câteva secunde, până a evaluat că eram mult mai înalt și mai puternic decât el. A lăsat capul în jos, dar mi-am dat seama că numai frica îl putea opri de la violenţă. Astăzi, probabil că fosta mea elevă este bătută de soţ, iar copiii ei s-ar putea să caute, la fel, să amâne momentul în care sunt obligaţi să dea „bună ziua” monstrului care le este tată.

Nu este plăcut peisajul pe care îl vedem, dar trebuie să ne uităm cu realism la noi înșine și la lumea noastră. Prea ne-am obișnuit să ne minţim și să găsim vinovaţi mereu în altă parte. Putem da vina

pe bieţii profesori, putem să-i alungăm cu pietre pe miniștrii care se ocupă de educaţie, însă problema se află în mijlocul nostru. O abrutizare și o lipsă a controlului social ne împing spre gesturi care arată disoluţia tuturor normelor. În aceste condiţii, actul de educaţie nu poate avea loc, devine o insulă ușor inundabilă de aluviunile sălbăticiei și barbariei vulgare.

Să ne cutremurăm, cine știe, poate ne trezim! Și nu mai trageţi în dascăli, priviţi mai întâi în familii!

2011, 18 septembrie

bye, bye, Nokia! O lecţie pentru România

Ce se spune? Când a venit Nokia în România, politicienii locali, dar și cei centrali, cam toată

lumea, de altfel, au scos pieptul înainte ca și cum am fi trecut la alt nivel în jocul cu progresul: nu e doar o investiţie economică, e o chestiune de brand pentru noi, spuneau liderii locali ai puterii din acea vreme. Un politician local și-a făcut campanie cu bannere în care copia brandul Nokia pentru a aduce aminte că el este acela care a adus paradisul în România.

După această plecare – bruscă, oarecum –, puterea, care știa de mult despre retragere, spune că este pregătită să aducă alte firme, că nicio altă companie nu mai pleacă. Nu cred că actuala administraţie are

{ 308 }


{ 309 }


vreo mare vină directă, chiar dacă este adevărat că nu are idei economice prea avansate, deși Președintele României a trimis vinovăţia spre birocraţia și lipsa de curaj a Guvernului în promovarea unor măsuri. Administraţia judeţului a răspuns cu greu întrebărilor jurnaliștilor pe tema plecării Nokia. Cei de la AJOFM Cluj au spus că gestionarea a 2000 de șomeri este floare la ureche, ei ar putea face faţă și la 5000 de șomeri. Pentru Emil Boc este o problemă de imagine, dar Guvernul s-a mobilizat să transmită că nu e nicio problemă, vin alţii care vor umple rapid halele respective. Opoziţia liberală acuză administraţia pedelistă pentru plecarea investitorilor străini. Șefii de la Nokia promit că vor face plăţi pe termen mai lung și că au un plan de responsabilitate socială impecabil. Probabil că vor da ceva bani, apoi vor fugi ca niște lași, niciun plan de reconversie sau orice altceva nu se va face. Sigura speranţă ar fi ca aceia care s-au bătut în piept cu performanţa aducerii concernului finlandez să fi făcut un contract solid în care să avem despăgubiri dacă pleacă mai repede, lucru de care sincer mă îndoiesc. Nemţii le-au luat celor de la Nokia peste 200 de milioane de euro drept despăgubiri, dar nu cred că noi am putea fi atât de inteligenţi și de verticali. În fine, am recitit presa din 2008 care ridica niște osanale șefilor din administraţia de atunci de credeai că aceștia au inventat telefonul mobil. Acum, aceștia anunţă deja cu titluri mari că, în locul finlandezilor, vin cei de la IBM, Bosch sau alte fantome ale capitalismului pribeag. Chiar dacă dezbaterea legată de responsabilitatea autorităţilor pentru plecarea unor investitori are sens, ea se va face sigur în spaţiul public, eu voi aborda problema dintr-o altă perspectivă.

Sunt sigur însă că nu vom învăţa nimic din asta, deoarece dezbaterea publică va fi doar o hărmălaie fără de sens sau doar în scopul câștigării unei brume de capital politic de pe urma nefericirii a 2000 de familii ajunse în impas. Este adevărat că s-ar putea ca acest moment să oprească marșul triumfal al culorii portocalii la Cluj și că va fi o mică depresie politică, dar nu cred că actualul Guvern va învăţa ceva din acest eveniment.

Lecţia: poate observăm că există investitorul român! Nu câștigăm mare lucru dacă facem demagogie politică sau polemici și nici dacă înjurăm patriotic capitalismul străin fără de inimă și scrupule. Altceva ar trebui să învăţăm de aici, dar sunt sceptic că vom putea face asta pentru că, până acum, nimeni nu a suflat o vorbă despre acest lucru.

Ar trebui să înţelegem cât de important este investitorul român. Fie că este mic, mare sau mijlociu, investitorul român este o adevărată cenușăreasă. Este hulit de opinia publică: 90% dintr-un eșantion de români cred, în sondaje recente, că aceia care astăzi sunt patroni au avut succes doar prin noroc, hoţie sau corupţie. Administraţia își bate joc de investitorul român, îl plimbă după hârtii inutile, îi cere șpăgi, îl pune să se înscrie în partidele aflate la putere. Nimeni nu-l ridică în slăvi, deși el este captiv în comunitatea respectivă. Investitorul român nu are unde să plece și nici nu are ambasadori care să facă lobby când se schimbă legislaţia peste noapte. Dacă face vreo greșeală politică, este ţinut în șah cu controale interminabile, iar dacă este unul mai proeminent, poate fi cărat în cătușe pe drumul de costișe ce duce la DNA. Evident, cu televiziuni de

{ 310 }


{ 311 }


faţă, imagine numai bună pentru motivarea copiilor lui. Investitorul român nu are șansa de a ajunge la Premier sau la Președinte, nu primește medalii și așteaptă cuminte chiar dacă statul nu-i dă banii cu lunile sau cu anii.

Experienţa mea personală. Am avut eu însumi o experienţă recentă cu politica de stimulare a investiţiilor despre care vorbește seara la televizor Doamna de Fier de la Palatul Victoria. Am angajat câţiva tineri ieșiţi din facultate și am mizat pe sprijinul unei legi date de Guvernul Boc care promitea o sumă pentru salariile tinerilor absolvenţi cu condiţia să-i păstrezi o perioadă mai lungă de timp. Nu mă gândeam să câștig ceva din asta, dar aș fi vrut ca banii de la stat să-i adaug salariului pe care oricum li-l dădeam. Mi-am făcut dosare, cei de la resurse umane au pierdut zeci de zile umblând pe drumuri, am făcut contractele cu statul și, în totală legalitate, am așteptat ca, măcar după un an, statul să-și onoreze obligaţiile faţă de firma mea. Dar nici vorbă, în numele Guvernului, AJOFM Cluj mi-a comunicat că statul nu mai are bani să-și respecte propria lege, nu-mi poate deconta nimic, dar că am dreptul de a da statul în judecată. Mulţumesc! le-am spus și mi-am văzut de treabă, după ce le-am tras niște înjurături ca orice ardelean care s-a născut la ţară. Nu aveam timp de pierdut prin tribunale pentru că trebuia să muncesc. În schimb, mi-am pierdut definitiv încrederea în stat, în legile propagandistice ale Guvernului și în cei care le promovează. Am mai angajat de atunci o grămadă de oameni, dar mă feresc să mai cred că merită să cauţi măcar vreo facilitate pentru investitorul român. Investitorul român este

un paria pentru guvernele propriei ţări. Guvernanţii români visează doar la dolarii sau euroii străinilor, iar dintre afacerile autohtone, le pot accepta doar pe cele de partid. Restul afacerilor sunt privite ca adevărate agresiuni la adresa puterii politice, putere care are drept de viaţă și de moarte asupra a tot ceea ce mișcă sub soarele patriei.

Să credem că iubim prea mult străinii, să fie o dovadă de xenofilie? Nici vorbă; îi primim cu pâine și sare, dar suntem foarte atenţi la buzunarul lor. În timp ce investitorul român este captiv în defileul panterei, cum zice un prieten al meu, el nu are unde pleca, investitorul străin primește privilegii, scutiri de taxe locale, pentru el se fac investiţii publice. Dacă un consiliu judeţean ar cheltui câteva milioane de euro ca să viabilizeze o zonă pentru un investitor român, ar fi un caz grav de corupţie, dar dacă vine un străin, acest lucru se întâmplă firesc și nimeni nu se gândește la discriminare sau la faptul că străinii sunt avantajaţi, iar concurenţa cu noi, autohtonii, este una neloială.

Să ne bazăm pe investitorul român! Nu cred că ajută la ceva să spun că ne merităm soarta, nu este corect să spunem asta, prea des o facem. Trebuie doar să facem o schimbare de atitudine: să ne bazăm pe investitorii români! Nu spun că trebuie să neglijăm investitorii străini, ei aduc de multe ori un potenţial investiţional pe care nu-l avem. Trebuie să-i tratăm corect, să nu-i blocăm cu anii pe la ministere în așteptarea unor șpăgi sau de frica de a nu fi incriminaţi pe urmă. Dar nu cred că ar trebui să-i defavorizăm pe cei autohtoni, deoarece ei sunt cei mai importanţi și reprezintă cel mai sigur contributor la bugetul

{ 312 }


{ 313 }


statului. Pentru investitorii străini am modificat tot felul de legi, Codul Muncii, de exemplu, am renunţat la ordonanţa guvernului care obliga băncile (majoritatea străine) să returneze comisioanele ilegale luate clienţilor la presiunea Europei și a FMI. Dar cine face lobby pentru investitorul român în ţara lui? Deocamdată, nu face nimeni. Poate ne aducem aminte de el după ce se usucă lacrimile amare vărsate după plecarea finlandezilor de la Nokia și chiar dacă nu facem nimic special, măcar să recunoaștem că el este unul de-al nostru, vrea același lucru pentru ţară, vrea să-și vadă copiii mari în ţara noastră și este mereu în centrul curbelor de sacrificiu. În timp ce capitalismul nu are sentimente, el, bietul investitor autohton, este om.

Reprezintă asta vreun avantaj? Nu cred!

2011, 29 septembrie

regele și golanii

Discursul Regelui în Parlamentul României a fost încă o ocazie de a revedea o societate

aflată într-o derivă grozavă. Am văzut o Românie a simulacrului și a ipocriziei maxime și un popor care nu a avut niciodată elită, dar a avut niște indivizi care de câteva secole se înghesuie să intre în fotografii de grup cu oameni excepţionali pe care-i întâlnesc ocazional, inclusiv regi. Am constatat că una din vorbele Academicianului David Prodan,

spusă înainte de a muri, este valabilă și azi: a trecut prea puţin timp, încă nu avem o naţiune, trebuie să avem grijă. Sărbătorirea Regelui a fost o ocazie să vedem că avem o republică fără spirit republican și o fostă monarhie unde aristocraţia nu a reușit să construiască instituţii mai tari decât timpul.

Monarhia a adus pentru România o rază de speranţă și un început de modernitate. În spiritul modestiei Regelui, aș putea spune că a adus normalitatea. Politicienii au încercat să facă totul praf, chiar în perioada interbelică, inclusiv prin modul cum s-au folosit de regalitate. Discursul Regelui în Parlament a fost un eveniment inventat de Traian Băsescu, care a verbalizat un lucru care a jignit regalitatea, și fiindcă opinia publică a fost de partea celui mai slab, adică de cea a Regelui, liberalii au căutat o breșă pentru un atac la Băsescu. Cei 90 de ani ai Regelui nu ar fi creat o mare emulaţie dacă Băsescu ar fi fost, cum era firesc, organizatorul ceremoniei. Dar dincolo de motivaţii, Regele merita un asemenea eveniment, cu toate comentariile și analizele istorice pe care le putem face. Merita o sărbătoare pentru că ne-a arătat o imagine pe care unele generaţii nu au văzut-o și nici nu o vor mai vedea vreodată. Imaginea unei lumi apuse unde valorile nu sunt cuvinte și unde oamenii sunt cu adevărat purtători ai unor valori. Fiinţa unui rege este eterică, ea nu se vede, se intuiește. Regele a trecut prin Parlament și foarte puţini l-au văzut cu adevărat. O ţară ca România, deșteptată cu forţa din sălbăticie în secolul al XIX-lea, nu a ajuns încă să priceapă că regalitatea este o ordine suprapusă celei constituţionale, că regalitatea nu guvernează, ci reprezintă ceea ce nu se vede: statul, naţiunea și

{ 314 }


{ 315 }


cele mai importante valori. Acestea sunt păstrate în lumea aproape metafizică a aristocraţiei, iar regii sunt slujitorii acestor valori.

O demonstraţie ne-a făcut Regele în ziua în care a împlinit 90 de ani. Nu a vrut să o facă, dar un Rege arată mereu nordul moralităţii uitate, nu știe altceva, aceasta este misiunea lui. Înainte de discurs, toţi politrucii și analiștii s-au întrebat pe cine va distruge mesajul Regelui, pe cine va ataca? Unii își frecau mâinile gândindu-se la procentele pe care le vor pierde dușmanii lor politici. Dar ceea ce nu au înţeles ei este faptul că Regele nu este politician și nu va putea fi niciodată transformat în asta. Regele nu confundă statul cu partidul și nici chiar România cu regalitatea. El nu a vorbit despre instaurarea monarhiei și nici nu a revendicat ceva. El nu are aroganţa baronilor locali care se cred stăpâni peste oameni; Regele și monarhia servesc poporul român. A fost educat să fie întruparea unor valori și nu știe să fie altfel, chiar dacă noi vrem să-l târâm în mocirla istoriei noastre. Poate că nu a fost destul de abil să negocieze cu politicienii într-un moment în care ne trădase toată lumea, iar marile puteri ne făcuseră cadou Rusiei, dar este o mare nemernicie să-l facem pe Rege ţap ispășitor.

Discursul Regelui a fost un discurs normal pentru un rege. Un discurs care a spus ceea ce trebuia să spună. A transmis mesajul fără a mulţumi cuiva, fără a ataca pe nimeni. Ocupându-mă de discursuri, pot să mărturisesc că nu discursul a fost cel care m-a impresionat, ci Omul. A fost un discurs corect, rotund ca o perlă, dar nu strălucitor. A strălucit doar pentru că era ca un diamant aruncat în noroi, ca un

diamant aruncat la porci, cum scrie în Biblie. A vorbit despre demnitate, despre morală, despre credinţă și despre suferinţă. De câte ori nu au mai auzit pereţii Parlamentului cuvintele astea meșteșugite, spuse chiar cu dicţie mai bună, dar fără să se înrădăcineze în suflet și voinţă? De data asta, cel care le-a spus, într-o incantaţie parcă venită din alte timpuri, era cel care era avizat să le spună. De aceea, pe mine m-a impresionat Omul, nu discursul. L-am văzut pe Rege singur, aproape absent, înconjurat de baroni locali și ciocoi de rit nou care se înghesuiau să-și facă poze cu telefonul în preajma Regelui. Avea mâinile sale lungi căzute firesc ca două aripi ale unui pescăruș obosit de pribegii lungi. Se uita peste acea lume pestriţă care-l înconjura și nu se amesteca cu ei. Știa deja multe despre noi în cei 90 de ani de viaţă, poate mai multe decât noi înșine. Palmele sale mari erau parcă asemenea celor pe care le au ţăranii români, chiar dacă Regele nu a lucrat niciodată pământul. Văzând naturaleţea cu care acceptă această întoarcere acasă, mi-am adus aminte despre niște albume cu fotografii ale Regelui din tinereţea sa, în care apărea în salopetă și plin de uleiuri lucrând sub un Rolls-Royce moștenit de la bunicul lui. Nu a fost niciodată un rege războinic, a fost mai degrabă un rege inginer care, cred eu, a încercat să repare România, în timp ce unii furau pe partea cealaltă piese.

După discursul Regelui, politicienii au ieșit să spună presei ce emoţii au simţit și ce proști sunt adversarii lor politici. Cred că deja uitaseră discursul. Înconjurat de golani, Regele a părut mai strălucitor ca oricând. Politica noastră a încercat să-și pună la rever o bijuterie, însă nu i-a ieșit. În fotografia

{ 316 }


{ 317 }


de grup, s-a văzut doar coroana, nimic din ceea ce era în jur. Văzându-l cum se îndepărtează, am avut sentimentul că regii au destinul popoarelor lor. În cazul Regelui Mihai cred că se prefigurează destinul nostru european. Regele Mihai a pribegit prin lume peste 6 decenii, poporul său și-a început de câţiva ani pribegia prin Europa și nu știm dacă va mai găsi cărarea întoarcerii acasă.

2011, 6 octombrie

motorul politic gripat al României

Una dintre întrebările cele mai importante pe care analiștii și le pun în timpuri de criză este

dacă criza economică facilitează reformele sau nu. Sunt multe studii care au analizat dinamica unor economii în ultimele decenii, dar cele mai multe dintre ele arată că nu există o legătură destul de solidă între reforme și crizele economice. Mai degrabă crizele politice sunt cele care modifică structural, prin decizii mai curajoase, anumite stări de lucruri. Dar crizele politice sunt cauzate de cele mai multe ori de dinamica sistemului politic și nu de evoluţii sociale sau economice la care politicienii nu găsesc răspunsuri sau au răspunsuri diferite. Sistemul politic românesc este de multă vreme blocat. Există un echilibru fragil în Parlament, menţinut de universalul UDMR, un echilibru care este mai degrabă un blocaj care trimite deciziile

majore doar la asumări de răspundere și ordonanţe guvernamentale, adică la o gravă amputare a democraţiei. Un sistem politic blocat este unul care nu evoluează și care folosește toate resursele doar pentru propria funcţionare. Lipsa de evoluţie face imposibilă dezbaterea problemelor noi care apar, temele politicii devin mereu aceleași. Lupta politică este una de uzură și uneori competiţia internă din partide determină în mai mare măsura temele de dezbatere decât probleme de urgenţă socială sau agendă publică.

Desensibilizarea la temele majore ale îngrijorării publice

Un sistem blocat nu reușește să asigure o dinamică socială și nici imaginea evoluţiei sistemului de care se pot lega diferite speranţe ale populaţiei. Nu mai invoc aici încrederea în instituţii, ajunsă la niște cote incredibil de scăzute. Voi aborda un alt aspect: al neliniștilor sociale, la care politica noastră nici măcar nu se gândește să caute răspunsuri.

Am realizat recent cu echipa IRES un studiu privind îngrijorările românilor, dar, deși presa a fost plină de dezbateri și analize, nici măcar o reacţie politică nu am auzit și nici nu am observat măcar vreo remarcă de la cineva cu o funcţie publică. Nici măcar opoziţia politică nu a căutat să valorifice, măcar în discurs propagandistic, acest lucru, semnul cel mai bun al unei desensibilizări totale la problemele opiniei publice. Printre cele mai mari îngrijorări ale românilor, în momentul de faţă, sunt nivelul corupţiei, salariile, sistemul de sănătate și prăpastia dintre oamenii bogaţi și cei săraci, în

{ 318 }


{ 319 }


legătură cu care sunt îngrijoraţi peste 80% dintre respondenţi. Aceste îngrijorări sunt urmate de cele privind sistemul de pensii, șomajul, poluarea sau starea mediului înconjurător. Raportându-se la situaţia economică a ţării de dinainte de 1989, 27% dintre respondenţi consideră că situaţia actuală este mai bună, 4% că aceasta este la fel, în timp ce 58% o văd pe cea prezentă drept ceva mai proastă sau mult mai proastă. Politica nu-i ajută deloc pe oameni, nici măcar să-și creeze mici rezerve de optimism. Puţine dintre aceste teme le găsim în zona discursurilor sau în cadrul iniţiativelor legislative. Deși 83% dintre români își exprimă acordul cu afirmaţia „Cea mai mare problemă a ţării o constituie clasa politică”, la fel, 48% cu afirmaţia „Nu mai există nicio șansă pentru România, lucrurile vor merge din ce în ce mai rău”, optimismul este păstrat cu preţul evadării din realitate: 85% dintre românii care cred în Dumnezeu, adică peste 90%, se bazează în mare sau foarte mare măsură pe ajutorul divin atunci când au greutăţi, iar 45% sunt de părere că lucrurile ar merge mai bine în România dacă liderii religioși s-ar implica în politică. Sigur, rolul valorilor creștine poate fi important, dar vedem o populaţie care este abandonată de un sistem politic blocat care parcă funcţionează într-o altă realitate.

Recursul la imaginar

Ce face atunci politica, ce sens dă luptei pentru putere și competiţiei? În primul rând, politica se justifică prin lupta pentru anihilarea adversarului. Venirea la putere a echipei noastre este chezășia viitorului, ca să folosim o expresie a trecutului nu prea îndepărtat, acesta este raţionamentul esenţial.

Dar cel mai simplu este ca bătălia totală să se dea pe teritoriul simbolicului, al imaginarului. Un sistem politic blocat îi obligă pe cei din politică să caute mai degrabă să penetreze sistemul prin șmecherii, metafore mirobolante și retorică. O tentativă recentă de a depăși starea de lucruri și de a moderniza politica de dreapta ne dovedește acest lucru. Sebastian Lăzăroiu, sociolog cu experienţă în cercetare empirică, nu în naratologie sau structuralism semiologic, a simţit că nu poate lansa o idee de schimbare decât prevestind, după tipul oracolului, ce o să se întâmple. A inventat-o pe Alba ca Zăpada ca metaforă, dar și ca pe una dintre modalităţile prin care PDL a căutat să ocupe cât mai multe spaţii politice, la început din teritoriul dreptei neoliberale care s-a unit cu stânga. Metafora a fost bine găsită, doar că este una feminină, iar românii nu se dau în vânt după femei conducători. Bineînţeles, nici cei care urmau să fie piticii (adică greii din PDL) nu au fost întrebaţi când li s-a distribuit acest rol, deci era normal să înceapă un conflict intern. Fiind un proiect al unor intelectuali, destul de utopiști, a început să intre în teritoriul politic al PDL și asta o să-i fie fatal proiectului. Chiar Boc a respins violent acest mod de a face politică pe spatele partidului condus de el.

Era clar de la început: noua mișcare trebuia să prindă cheag pe teritoriul PDL și abia apoi să poată aduce oameni din afară. Proiectul, rebotezat Noua Republică, nu va ajunge, cred eu, la alegeri, din cauza bătăliei interne, dar și din cauza unor inconsecvenţe ideologice. Vor fi obligaţi să fie o falangă intelectuală a dreptei conservatoare și aici nu au șanse să motiveze, să aducă voturi, să aibă o mare influenţă.

{ 320 }


{ 321 }


Mișcarea are oameni valoroși, dar niciunul dintre ei nu este hârșit prin politică. Nu se pricep la gherilă politică și nici nu au abilitatea de a face coaliţii. Sunt contestaţi de baronii PSD chiar și atunci când îl atacă pe Ponta și pe USL, acestea fiind subiecte mai simple de discurs, deci constituie un monopol al partidului.

Ca om de stânga, cred că dreapta are nevoie de o revigorare pentru binele României și pentru sănătatea dialogului politic, dar nu prea văd cum se poate produce acest lucru, pentru că partidele aflate la guvernare nu se pot reforma. Dar diagnosticul este evident, niște intelectuali de dreapta au încercat să rezolve o problemă, dar le-a rămas doar teritoriul imaginarului ca disponibil.

Ritual și liturghie politică

Ritualul politic este foarte important ca spectacol al puterii. Inaugurările și tăierile de panglici sunt evenimente pozitive, singurele care nu conţin, decât implicit, rituri de confruntare. Orice proiect public este inaugurat pe bucăţi, ca să poată conţine cât mai multe rituri subsecvente. Aeroportul din Cluj este inaugurat și reinaugurat în fiecare campanie, de câte ori se mai adaugă o parcare sau un depozit. Drumurile și centurile de ocolire sunt însă evenimentele preferate, aici teatralizarea politicii edificatoare este cel mai ușor de pus în scenă. Am asistat în zilele trecute la un eveniment epocal, reinaugurarea pentru a nu-știu-câta oară a centurii de ocolire a Clujului (inaugurată cu toate că ea se va termina, totuși, în 2012). Ea a mai fost inaugurată în 4 decembrie 2009 (cu două zile înainte de alegerile prezidenţiale), pentru a fi închisă trei zile mai târziu,

a doua zi după vot. După cum scriu jurnaliștii locali – de fapt, unul singur, majoritatea nu au curajul –, au urmat alte inaugurări în 2010 și în vara acestui an. La acest eveniment, am asistat la o liturghie politică, un mod în care ministrul transporturilor îi dă lui Boc, în premieră (ce tare breaking news!), o veste bună (discuţie pe care o reproduc de pe site-ul Guvernului României).

Atenţie, în transcrierea discuţiei apare și un reporter, un fel de participare a maselor la ritual: „Anca Boagiu: Şi aici vreau să vă dau şi o veste bună, pe care nu o ştie nici măcar domnul prim-ministru. Emil Boc: O aştept. Anca Boagiu: O veţi auzi în direct, domnule prim-ministru. Ca urmare a negocierilor pe care le-am purtat cu colegii din Comisia Europeană, pe reţeaua TNT, tronsoanele de pe autostrada Transilvania au fost acceptate spre a fi finanţate din fonduri europene. Reporter: Care tronson? Anca Boagiu: Toate. Tot ce înseamnă Transilvania a intrat atât pe /.../, sunt două termene noi introduse de Comisie în negocierile cu noi. Deci astăzi putem discuta, ca membru cu drepturi depline în UE, cu fruntea sus, despre tronsoanele noastre de drumuri naţionale şi autostrăzi, fără a ni se mai spune «aveţi o autostradă cu care vă faceţi de râs». Sper că am reuşit să vă aduc şi o veste bună, adică cea mai bună pentru bugetul statului. Emil Boc: Cea mai bună veste pentru România şi pentru Ardeal”

Criza și sistemul politic blocat rafinează mijloacele de expresie ritualică, dar politica de mare subtilitate semiologică nu mai are puterea de a reveni la pragmatism. Politica temelor, nu politica proiectelor. Ornamentul politic al regalităţii.

{ 322 }


{ 323 }


Politica noastră nu produce proiecte, ea caută doar teme de discuţie. Fiecare temă de discuţie creează o mică zonă de conflict unde se dau bătălii inutile de notorietate sau de câștigare de capital politic. Recent, mă întreba un jurnalist cu seriozitate despre apariţia temei regalităţii, despre motivaţia revigorării ei și despre sondajele privind șansa de revenire. Tema a fost adusă în discuţie ca o modalitate de enervare a lui Traian Băsescu, despre care se vede de la distanţă că nu este monarhist. O remarcă negativă a Președintelui Băsescu la adresa regelui Mihai a devenit temă de dezbatere pentru vreo câteva luni. În mare măsură, opinia publică a fost de partea celui slab, adică a regelui Mihai, iar opoziţia a căutat să valorifice această temă de atac. Dar opţiunea pentru monarhie este slabă, undeva în jur de 12%, chiar dacă lumea respectă regalitatea, în tentativa de a recupera istoria și trecutul. Monarhia nu are nici un viitor politic, dar mai ales un ornament politic. Din păcate, românii nu își respectă prea mult această parte a istoriei. Regele și regalitatea sunt teme care au fost mereu folosite în discursul politic și în războiul orb de la noi. Sunt valoroase și acum doar pentru că aduc o temă de vulnerabilitate a puterii, care s-a aliniat în spatele Preşedintelui. Am realizat un sondaj şi am văzut cum, peste noapte, au apărut regaliști de conjunctură. Culmea, cei mai tari regaliști sunt acum pesediștii, liberalii și peremiștii! A doua zi după sărbătorirea din Parlament, toţi vor uita de Majestatea Sa. Cât timp motorul politicii va fi blocat, România nu va putea merge înainte.

2011, 24 octombrie

un pustiu fără orizont Rânduri despre un sondaj

și despre o șoferiţă de taxi

În două decenii de lucru cu subiecţii (vreau să spun cu oamenii, îmi cer scuze!), am auzit multe

lucruri și am învăţat ceva esenţial: oamenii nu pot fi transformaţi în cifre, oricât de tari am fi la statistică sau la metode cantitative. Deși facem zilnic asta, prelucrând opinii, păreri, viaţa este mult mai complicată decât schema de realitate pe care o putem pune la dispoziţia opiniei publice. Nu toate lucrurile umane se pot măsura, chiar dacă folosim cele mai sofisticate metode. Despre suferinţa incomensurabilă a vorbit marele Bourdieu, dar putem extinde analiza sa și la alte sentimente. La frică, la frica de viitor a oamenilor.

Am sondat în ultimii ani, sistematic, câteva teme strategice pentru a înţelege societatea noastră și pentru a oferi unor manageri societali, destul de neinteresaţi, date de context, de atmosferă, evaluări ale oamenilor. Sistematic, am oferit date despre neliniștile oamenilor, despre speranţele lor, despre așteptările lor, așa cum le poţi surprinde în chestionare sau în ghiduri de interviu. Uneori standardizând,

{ 324 }


{ 325 }


alteori inhibând subiectivitatea oamenilor, care poate ar fi dorit să ofteze sau să înjure în loc să dea o notă sau să se plaseze pe o scală. Noi, sociologii, avem mereu justificarea că trebuie să reducem la legea numerelor mari manifestările oamenilor, că trebuie să găsim lucrurile care ne apropie, mai mult decât cele care ne individualizează. Dacă scriitorii pot crea tipuri ideale, personaje simbol (mă rog, asta cu tipurile ideale a spus Max Weber că putem face și noi), sociologii trebuie să reducă gândul la probele pe care le putem constitui în realitate, iar pe aceste probe să le reducă la concept. Conceptele trebuie construite cu migală, din dimensiuni, caracteristici și indicatori… O bucătărie tehnică, ce nu are nicio relevanţă aici. Revenind la ceea ce voiam să povestesc: în seara asta reveneam de la o televiziune și mă gândeam să publicăm mâine ultimul episod dintr-o serie de sondaje despre bilanţul anului 2011 și despre predicţiile pentru 2012. Un sondaj mai conceptual, despre percepţia riscurilor în România. Sună un pic pretenţios și nu-mi venea să mă apuc să scriu câteva rânduri, pentru că este o temă care nu se lasă ușor îmblânzită pentru un discurs jurnalistic. M-am uitat un pic peste grafice, dar automatismele de a căuta relaţii sociologice distrug repede gândul de a scrie ceva uman. Am văzut că se continuă ceea ce găseam și în ultimii doi ani, peste jumătate dintre români cred că totul va merge rău, că vor face economii și că nu vor merge în vacanţe. Niște lucruri care nu mai impresionează pe nimeni, nici presa nu le mai prea publică, deși acum vreo câţiva ani ar fi făcut prima pagină în câteva zile. Găsisem un lucru interesant, dar nici pe acesta nu-mi venea

să-l comentez. Am întrebat oamenii ce ar face dacă ar putea lua viaţa de la început. Nu puneţi întrebări de anticipaţie, îmi aduc aminte că îmi spunea dragul meu profesor de MTCS, ele nu aduc nicio cunoaștere despre viaţa socială, dar răspunsurile mi-au părut interesante: 41% dintre români spuneau că ar schimba TOTUL, 23%, multe, deci un total de 64% de viteji care cred că dacă am avea o nouă șansă am schimba destinul. Dialogam în gând cu acei oameni în timp ce o pornisem spre casă. Ce să schimbaţi, fraţilor, nu vedeţi cât de fataliști suntem la toate lucrurile? Nu putem să ieșim în stradă să ne apărăm drepturile, așteptăm să lupte alţii în locul nostru! Ce să mai spunem de determinările personale? Voi, prieteni, nu vedeţi că mereu facem aceleași greșeli, la altă scară sau la altă vârstă? Nu vedeţi că mulţi dintre îmbogăţiţii noștri de după Revoluţie își iau amante mai tinere, dar care seamănă leit cu nevestele? Schimbarea este mai mult o grozăveală, noi, de fapt, tindem mai mult spre stabilitate, adică am vrea mereu schimbarea sau reforma, dar pe noi să nu ne atingă cu nimic. Adică noi să stăm în mijloc, ca un fel de buric al pământului, iar în jurul nostru schimbările să vină ca niște chelneri cu fripturi pe tavă, iar noi, belferii, să ne alegem acele schimbări care ne convin, mai prăjite, mai în sânge, poate… medii.

În timp ce polemizam cu eșantionul meu de români, am ajuns în staţia de taxi, unde am intrat în prima mașină – obicei de la Bruxelles, unde nu poţi lua decât acel taxi care este primul la coadă –, nu într-un Mercedes care se afla pe la mijloc. La volan era o femeie, care se ascundea sub o șapcă de adolescent, cred că era una din șepcile suporterilor „U” Cluj. A

{ 326 }


{ 327 }


pornit băieţește și apoi a încercat să-mi arate că este bărbată și îi vine să se dea jos. Să-l ia pe un bou la palme. Nu aveam de mers mult, doar timp de vreo patru minute, dar mi-a povestit viaţa ei în acest interval și a tratat și o temă de sociologie morală. Mi-a spus că are doi copii, pe care îi crește singură, și nici măcar nu cere ceva statului. „Nu vreau alocaţie”, mi-a spus, „statul ăsta are destule pe cap și, mai grav, este și un stat hoţ și corupt!” Am vorbit despre egoism și individualism și mi-a povestit tot felul de păţanii din viaţa și din traseele ei. La un moment dat s-a oprit, a frânat pur și simplu, a tras pe dreapta și mi-a spus, uitându-se la mine: „Domnule, acum să vă spun serios de unde vine tot răul asta, tot egoismul acesta care crește pentru că escaladează ca un război. Vă spun foarte serios, știu sigur, nu e niciun secret: este vorba de frica de viitor, de faptul că oamenii nu mai sunt siguri de nimic. Acţionează acum ca animalele, ca vitele bezmetice, nu sunt siguri că undeva în viitor poate să-i aștepte ceva bun.” A pornit din nou și peste 30 de secunde eram în faţa casei. I-am mulţumit pentru drum și am plecat direct în biblioteca mea, am deschis computerul și am văzut datele încă o dată. Mă gândisem să nu mai public acest ultim episod, nu mai interesează pe nimeni, credeam eu, până ce am cunoscut-o pe doamna cu voce tabagică din taxi.

E adevărat, teama pentru viitorul copiilor avea cea mai mare valoare a emoţiei negative. Cum să trăiești cu o asemenea imagine despre un viitor care vine ca un nor negru, ca un hău care te absoarbe? Da, dacă reducem oamenii la cifre, orice devine o judecată cantitativă. Câteva mii de morţi pe șosele, pentru că

nu am fost în stare să facem niște autostrăzi care să ne protejeze, pot fi pierderi colaterale. Când vorbești de 40% dintre oameni care spun că sunt disperaţi, politicianul poate să înţeleagă că a realizat ceva măreţ, deoarece sunt 60% care nu sunt disperaţi, deci am putea spune că sunt fericiţi și nici măcar să nu-i mai menţionăm pe cei 40%, deoarece sunt minoritari. Dar întâlnirea cu drama oamenilor este o experienţă mai tare decât absintul, nu se exprimă doar în cifre, ea poate fi trăită empatic. Descoperi oameni reali care pot fi introduși în statistici, cifre sau procente doar sărăcind viaţa, mutilând-o chiar.

Taximetrista pirpirie care m-a dus acasă în această seară trăia fără să se plângă, își pierduse speranţa, dar, pentru că bărbatul ei o fi lăsat-o pentru una mai tânără, se camuflează în bărbat și se aruncă în infernul urban pentru a supravieţui. A învăţat unde să se uite, adică în viitor. Nu-i place ce vede, dar nu se lasă, își explică corect. Mi-a explicat și mie ceea ce este important în acel sondaj de care ea nu avea habar. Nu sărăcia, nu lipsa de venituri, nu marile economii pe care trebuie să le facă oamenii, nu acestea sunt marile drame. Toate acestea sunt doar trepte ale Golgotei, părea a-mi spune taximetrista; răul vine din faptul că nu se vede orizontul. Nici măcar o linie, o umbră. Doar ceaţă, o beznă, un sentiment de gol. Strigi ca să cauţi un răspuns, dar nici măcar ecoul nu se mai întoarce. Acesta este un mod prin care poate muri fiinţa socială din noi, este, poate, începutul unei mari căderi, poate calea cea mai scurtă prin care un popor devine, încet, încet, o populaţie. Un mers prin pustiul fără orizont.

2012, 12 ianuarie

{ 328 }


{ 329 }


revoluţia neterminată și lecţia zilelor din urmă

Dacă te uitai la televizor tot week-end-ul acesta, înţelegeai mai puţin ce se întâmplă, decât dacă

ai fi încercat să analizezi situaţia fără să ai aceste elemente de desfășurare. Presa a interpretat fiecare cadru televizat sau declaraţie după tot felul de interese de sprijin politic, iar analiștii au căutat să vină cu explicaţii fantasmagorice: de vină a fost doar telefonul lui Băsescu de la Realitatea TV (ca și cum viaţa oamenilor curgea liniștită), ba că galeriile de la fotbal sunt de vină, ba că în stradă se află o gloată de lombrozieni care nu are revendicări sau limbaj, ba că sunt oameni dezinformaţi și manipulaţi care nu știau de ce se află acolo. Gogoriţa cu suporterii echipelor de fotbal a fost mai naivă decât cea cu golanii de la Piaţa Universităţii. Nici împărţirea manifestanţilor în buni și răi nu este decât o prostie generată de încercarea de a aduce explicaţii și vinovăţii false. În fine, încercarea de a arăta că serviciile secrete au instigat la violenţă pentru a murdări revoluţia curată este la fel de tâmpită ca și celelalte.

Politicienii nu și-au asumat în niciun fel ceea ce se întâmpla în stradă. Opoziţia era presată de presă să nu se politizeze mișcarea, complexată de discursurile unor fideli ai puterii care o acuzau de asta încă înainte

de a deschide gura. Dar ce politizare mai mare se poate închipui decât situaţia în sine, decât situaţia în care oamenii ies în stradă împotriva politicienilor. Ieșirea în stradă este politică, nu e romantism și nici flower-power, iar politicienii ar trebui să-și asume într-un fel canalizarea acestor atitudini spre dialog și negociere.

Politicienii puterii s-au ascuns de mulţime, ba chiar am văzut că unii analişti căutau să dea vina exclusiv pe Traian Băsescu, să spună că nimeni nu amintește de PDL în lozinci, iar cei din opoziţie au fost destul de timoraţi și s-au limitat la o cerere de alegeri anticipate sau pact politic pentru sănătate.

Cum a pornit. Delict de autoritate?

Guvernul şi-a pierdut, ori poate nici măcar nu a avut vreodată, abilitatea de dialog social, de consultare sau de negociere. Două lucruri au dus la această pasivitate: activismul Președintelui generat probabil tot de lipsurile asumării reformei de către miniștri şi poate obișnuinţa cu asumările de răspundere care au pus Parlamentul în paranteză. Indiferent dacă este valabilă una, alta sau ambele cauzalităţi, astăzi guvernul sau miniștrii nu participă decât foarte rar la promovarea unei iniţiative guvernamentale mai dure pentru populaţie, decât poate atunci când răspund câte unei moţiuni de cenzură.

La prima vedere ar părea că este vorba despre un delict de autoritate din partea lui Traian Băsescu, dar nu cred că este doar asta, dacă vorbim de cauza protestelor. Traian Băsescu a fost acceptat în multe situaţii să se comporte ca un Premier. Premierul s-a estompat în timp, iar sintagma guvernarea Băsescu

{ 330 }


{ 331 }


a câştigat destul de mult teren și consistenţă. Dar asta la nivelul presei şi cel al comentatorilor politici. Uneori confundăm asta cu opinia publică, dar greșim profund. Majoritatea tăcută, acea spirală a tăcerii, acumulează tensiune şi în anumite circumstanţe situaţia poate exploda. Tensiunea era destul de mare dacă ne uităm în sondaje, din păcate ne-am obișnuit cu catastrofa care reiese din acestea şi oamenii nu mai văd nimic deosebit în faptul că 75% din populaţie spune că nu are bani pentru un trai decent. Nu a contat, cred, niciuna din analizele situaţiei dramatice, căci exista credinţa că orice ar face guvernul, nu se mai poate opune nimeni. Neputinţa sindicaliștilor de a da jos guvernul prin mitingurile de anul trecut și din 2010 a creat o senzaţie de omnipotenţă și aroganţă.

Scânteia: Arafat (după Tőkés)

Băsescu a mai promovat destule proiecte atacându-i direct pe cei care se opuneau, dar acum totul era în alte condiţii. Hotărârea prezidenţială se lovea de un bolovan destul de tare, o piatră de cremene care putea produce scânteia. Fără să-l măsurăm prea des în sondaje, Arafat era aproape un mit, cu o notorietate de aproape 90% și o încredere de 70%, mai mare decât a Patriarhului sau a guvernatorului Băncii Naţionale. Smurdul, pompierii sau salvarea erau instituţiile cu cea mai mare încredere, cu zeci de procente peste armată sau chiar biserică. Aflate la hotarul dintre viaţă şi moarte, mereu arătate cum salvează vieţi de către televiziunile care trăiesc de pe urma dramelor, accidentelor şi senzaţionalului, aceste instituţii aveau un statut privilegiat în imaginarul

colectiv. Arafat este un combatant versat în lupta cu autorităţile, mai ales acum, după peste 4 ani în care s-a ocupat de la vârf de urgenţe, iar încercările unor analişti de a-l discredita – el comunicase preventiv asta – au pus doar paie pe foc, ca şi insistenţa lui Traian Băsescu pe această temă.

Istoria se repetă: din nou un ne-român, etnic vorbind, scoate lumea în stradă. Dar cauza nu este Arafat, el este doar scânteia care a ieșit din ciocnirea politicii cu o realitate tragică, într-o atmosferă foarte încărcată. Din nefericire, guvernanţii, dar şi noi, ceilalţi, am uitat că în multe ţări au fost manifestaţii destul de violente legate de măsurile anticriză. La noi, Guvernul a mers mereu pe presupunerea că mămăliga nu explodează și, ideologic, a crezut chiar că ţara este de dreapta şi a înţeles politica justă a guvernului. În plus, știm marele păcat al tuturor guvernelor: confundă opiniile culese de la militanţi apropiaţi cu aprecierile întregii societăţi şi nu bagă în seamă semnalele negative.

Într-un week-end întreg de manifestaţii, doar președintele României face ceea ce se mai putea face, adică a propus să se retragă proiectul de lege, guvernul doar a executat şi s-a ascuns. În loc să dea mesaje şi să nu lase o singură ţintă, să diversifice dezbaterea și să răspundă la întrebările oamenilor, guvernaţii au lăsat acţiunea de protest să escaladeze.

O desensibilizare generală faţă de problemele oamenilor

Obsesia pentru austeritate a creat o adevărată desensibilizare socială și nu doar guvernanţii, dar nici măcar presa ori societatea civilă nu mai

{ 332 }


{ 333 }


reacţionează la datele despre social: sărăcie, polarizare, neliniști. Statul social a fost luat la șuturi de toată lumea. A devenit un concept înjurat chiar și de șoferii guvernanţilor. Am publicat în ultimele două săptămâni vreo patru sondaje IRES cu date care, altădată, ar fi făcut să explodeze toată presa din România. Au fost publicate de puţine medii, selectiv, uneori trunchiat, dar nu au impresionat pe nimeni, ca și cum ar fi normal să vedem disperarea a 80% dintre români pentru că este criză. În plus, mulţi au început să spună că este bine că nu trăim ca în Grecia sau alte ţări europene aflate în criză, dar toţi aceşti comentatori sau politicieni uitau că trăiam mai prost decât toate ţările europene, suntem la coada Europei la toate criteriile de venituri, consum sau economie, cu toate măsurile de austeritate din aceste ţări.

Nici măcar politicienii din opoziţie nu mai citează aceste cifre pentru a legitima acţiunea lor. Poate sunt și ei descurajaţi, poate au obosit, poate nu mai credeau nici ei în posibilitatea de a se face ceva până la alegeri, de a mai mobiliza cu cifrele despre nefericirea celor mulţi. Politicienii ar trebui să se uite mai des în sondaje și la alte pagini decât cele cu imaginea lor și intenţia de vot.

Altă eroare: a nu asculta oamenii, a bagateliza situaţia în sine

Înţelegem că orice partid sau guvern caută să delegitimeze asemenea mișcări de stradă, este o tactică, tehnic vorbind, de așteptat. Dar nu trebuie să confunzi explicaţia pentru alţii cu explicaţia pentru tine. Chiar dacă au fost acolo și galerii de fotbal și oameni cu figuri mai lombroziene, după cum arătau

unii jurnaliști ai puterii, nu putem reduce miile de pensionari sau tinerii la niște bande fără minte, viermi sau nemernici, cum le spuneau unii manifestanţilor la televizor. E adevărat că nu aveau program clar, că nu vorbeau conceptual, că mai înjurau pe ici, pe colo, dar în esenţă vorbeau despre pensii, salarii, educaţia copiilor, viitor, boală, medicamente, tratamente medicale, corupţie.

Dacă Guvernul va continua să nege că oamenii au o raţiune de a ieşi în stradă și nu va încerca să răspundă la aceste cereri, atunci se poate ca aceste proteste să câştige o amploare pe care nici măcar nu o bănuim acum.

Câștigul politic sau pierderile

Sunt întrebat de jurnaliști dacă USL va câștiga procente și dacă cei de la guvernare vor pierde procente. Pot răspunde că ambele tendinţe se vor manifesta în acest moment, dar nu știm cât vor dura aceste efecte, pentru că este vorba de emoţii colective și acestea se resorb după câteva săptămâni. Dincolo de aceste câștiguri sau pierderi momentane, puterea ar putea să tragă o spaimă care să o facă să revină la dimensiunea dialogică a politicii, să renunţe la autism. E prea mare tensiunea și, dacă nu se face ceva, nu vom putea struni oamenii în viitoarea campanie electorală chiar dacă este amânată până în toamnă. Iniţiativa lui Ponta pentru un pact social pentru sănătate era bună și era în avantajul puterii, care avea astfel posibilitatea să iasă din încercuire. Dacă nu se va lăsa, dacă nu va accepta că a pierdut teren, atunci va continua starea de tensiune și putem asista la generalizarea protestelor cu desfășurări

{ 334 }


{ 335 }


imprevizibile. În locul lui Boc, sâmbătă dimineaţa i-aș fi invitat pe Ponta și Antonescu la o discuţie formală sau informală și aș fi dat un semn astfel că începe dialogul cu oamenii, chiar dacă nu politicienii erau cei care au adus oamenii în stradă. Ponta a întins o mână, a aruncat un colac de salvare, dar Guvernul nu s-a prins. Ar fi putut poate să limiteze protestele la problema sănătăţii. Aşa, din aroganţă, le-au lăsat să se extindă la nivelul nemulţumirilor generale şi aici bătălia este pierdută şi nici nu se câştigă cu jandarmii.

După recentele violenţe, probabil că mulţi dintre cei care sunt migratori prin politică vor schimba sensul migraţiei, vor începe să meargă spre cealaltă parte, adică spre opoziţie. Poate fi un câștig pentru Ponta și Antonescu, dar eu unul nu m-aș bucura pentru asta.

Ţară fără conducători, premisă pentru violenţă

În trei zile de proteste cu violenţe, guvernul a fost ascuns, politicienii puterii au tăcut. Nici ministrul de interne, nici Premierul nu au transmis niciun mesaj ca răspuns la cererile manifestanţilor, chiar dacă erau difuz exprimate. Fiindcă nu au răspuns, s-a transmis un mesaj subliminal care a accentuat prezenţa în stradă şi protestele: acest regim se clatină, nu mai poate exercita puterea. Fără însemnele puterii și reprezentanţii puterii pe canalele media, ca o sfidare la adresa celor care pot să rămână în stradă cât vor, protestele nu puteau decât să se accentueze. Într-o ţară fără conducători, conform teoriei ferestrelor sparte din sociologie, toate formele de devianţă se

amplifică pentru că începe să domnească starea de anomie. Nu poţi lăsa jandarmii să fie singura instituţie care iese în faţa oamenilor, prezenţa lor este tot un semn că dezordinea este iminentă.

O nouă revoluţie?

M-au întrebat niște jurnalişti dacă este o nouă revoluţie, aşa cum mai zic unii oameni în stradă, dar nu pot să răspund decât negativ. Nici cea din 1989 nu a depășit cu mult graniţele definirii unei lovituri de stat asezonată cu popor împuşcat de dușmanii imaginari ai revoluţiei. Nu e o revoluţie pentru că revoluţiile se produc astăzi în dinamica socială de profunzime, pe tăcute, fără să ne dăm seama, iar manifestările lor politice sunt doar efecte secundare, controlate. În plus, trăim într-o eră a controlului social aproape absolut al populaţiilor și grupurilor sociale. Societatea contemporană este o societate supravegheată şi controlată destul de bine. Revoluţiile arabe nu au fost decât niște influenţe externe asupra unor societăţi pline de tensiune care timp de decenii nu au fost lăsate să evolueze firesc spre transparenţă și democraţie. Mă uitam la manifestaţiile de la Cairo şi am văzut un fenomen ciudat: manifestanţii ţineau pancartele scrise, majoritatea în limba engleză, spre cer, pentru a putea fi filmate din satelit, nu spre forţele de ordine sau spre cei care erau în faţă, în clădirea guvernului. Am înţeles că ei cereau ajutorul lumii noastre, într-o limbă pe care s-o înţelegem, iar ajutorul pentru revoluţia lor a fost primit.

Cum să facem revoluţie în România când nici măcar nu avem un proiect de societate, darmite un proiect alternativ? În asemenea condiţii putem

{ 336 }


{ 337 }


face doar diferite revolte. Sau ieșim în stradă să ne aducem aminte de o revoluţie neterminată, dar începută în 1989.

Lecţia finală: al treilea element în politică

De douăzeci de ani, lupta politică ce a coalizat emoţii, raţiuni sau sentimente a fost dată de bipolaritatea putere-opoziţie. Oamenii au făcut mereu naveta între acești doi poli. Unii veneau la putere, alţii plecau, speranţa renăştea, apoi totul se lua de la capăt. Partidele se mutau în toate coaliţiile posibile (asistate de un UDMR mereu la putere), politicianismul și demagogia au fost ipocrizii acceptate de toată lumea.

Migraţia între partide a făcut ca intrările şi noutăţile să fie minime. Guvernarea devenea o afacere a unui grup destul de restrâns de oameni care erau siguri că după maximum patru ani revin din opoziţie. Traian Băsescu a reușit să-i scoată pe pesediști din acest ciclu al revenirii după patru ani, dar asta nu schimbă prea mult regulile acestei configuraţii. Încercările de a aduce așa-ziși tehnocraţi nu au avut parte nici de consistenţă, dar nici de voinţă serioasă. Nimeni nu credea în asta, decât poate unele mase naive de votanţi.

Acum însă revendicările au fost clare: nu mai vrem lupte între specialiști și politicieni în timp ce ţara se duce de râpă. Vrem lupte între politicieni, iar specialiștii eventual să se dueleze cu alţi specialişti, ei ar trebui să se ocupe de viaţa noastră, care este tot mai proastă din cauza politicienilor. Răzmeriţa declanşată de polemica Băsescu-Arafat este un indiciu perfect pentru cererea populaţiei de a schimba

logica legitimării acţiunii politice. Nu politicienii deţin știinţa conducerii, este nevoie de specialiști. Specialistul a avut acum numele de Arafat, dar revendicarea oamenilor este mai serioasă și acest instinct i-a scos în stradă în apărare lui Arafat.

Al treilea element, specialistul, devine o necesitate, devine chiar o salvare pentru sistemul politic, dacă sistemul va înţelege acest lucru. Dacă loialitatea va rămâne singurul criteriu de selecţie a cadrelor, dacă familia și nepotismele vor rămâne arealele de selecţie pentru revitalizarea clasei politice, atunci înseamnă că politicienii nu au înţeles nimic și aceste răbufniri ale maselor vor fi tot mai dese și tot mai organizate, iar oamenii vor promova doar politicieni extremiști, politicieni care vor duce România mai jos decât se află acum.

2012, 15 ianuarie

orice revoltă moare într-o ziCe rămâne?

Timp de vreo două săptămâni, pieţele publice au fost cotropite de proteste. Sincere sau organizate,

infiltrate sau nu, reprezentative statistic sau nu, cred că protestele din România se apropie de final. Cel puţin pentru această fază. Ce va fi mai încolo… vom vedea, dar, pentru moment, cred că merită să încercăm analiza a ceea ce rămâne după proteste.

{ 338 }


{ 339 }


A fost o revoltă înfrântă? A obţinut demiterea unui ministru și renunţarea la alegerile comasate, precum și readucerea lui Arafat la Guvern. Unii ar spune că este prea puţin, opoziţia poate că nu este mulţumită, pentru că guvernul a fost aproape la fel de surd la cererea străzii cum a fost la cererile sale și a rămas în picioare. Unii au încercat să spună că este vorba doar de manipulări ale maselor, alţii, că lumea se schimbă și că aceasta este Revoluţia cea izbăvitoare. Nu a mai strigat nimeni „Vom muri și vom fi liberi!” ca în 1989, dar nici „Vom munci și vom fi liberi!”, cum le-ar cere-o unii apologeţi ai dreptei de la noi.

Personal, m-am convins că revoluţiile televizate în direct nu au cum să schimbe România și nici măcar cum să-și atingă scopurile, chiar și pe cele mai înguste. Televiziunile fac să prevaleze partea de spectacol și să conteze doar ce apare în cadru. A venit ninsoarea, iar televiziunile și-au mutat în altă parte atenţia, deci, adio, revoluţie! Unii vor spune că doar televiziunile sunt de vină, alţii că televiziunile nu au fost destul de bărbate și s-au predat puterii (cu o excepţie). E adevărat că trebuie să ne consolăm: nu există decât ceea ce apare la televizor, însă nici măcar televiziunea nu poate suplini pasivitatea generală sau frica ori lașitatea. Să nu cerem televiziunilor mai mult decât pot da!

Ce rămâne, totuși, în urma unor proteste de stradă care au înfricoșat puterea și care au dat speranţe unei opoziţii care aștepta deja cuminte să treacă timpul actualei puteri și să se înscăuneze elegant și democratic prin alegeri libere (evident, dacă puterea nu mai găsea ceva pentru a amâna, comasa, coresponda sau reglementa în materie electorală)?

Chiar dacă orice revoltă este înfrântă, uneori chiar de către cei pe care îi aduce la putere, alteori de către cei cu care se luptă, în urma tuturor ridicărilor sociale a rămas ceva. Uneori se vede mai târziu efectul oricărei contestări, alteori îl putem descifra, cel puţin în parte, chiar atunci când mișcarea se află spre final. Dacă ar fi să sintetizez, aș putea spune că nicio revoltă socială, indiferent cum este etichetată, nu este fără de rost și fără de urmări. Mă gândesc că până și ceaţa ce rămâne în urmă, pe care, de regulă, puterea o răspândește, ne arată că mișcarea a fost aproape să atingă miezul puterii, altfel nu se cheltuia atâta energie.

Când mă gândesc la ceaţă, îmi vine în minte faptul că nu o să aflăm niciodată cine a tras în noi în 1989, așa cum nu o să tranșăm nici la revoltele din ianuarie 2012 răspunsul la întrebarea: „De ce s-au revoltat oamenii?” De foame, de sărăcie, din spirit de revoltă; împotriva sistemului, contra unor oameni ai puterii, manipulaţi de opoziţie, manipulaţi de moguli; din imitaţie pentru alte mișcări, nu știu nici ei de ce, aiurea etc. Marele efort al puterii a fost mai puţin îndreptat înspre a asculta cererile oamenilor sau înspre a dialoga cu opoziţia, ci mai mult înspre a furniza explicaţii care respingeau o cauză socială justificată, legitimă. Deci, putem lăsa așa, să-i zicem „enigma din ianuarie 2012” și s-o trecem lângă „enigma teroriștilor din decembrie 1989”, care, la rândul ei, se află lângă alte enigme ale istoriei noastre pe care nu suntem vrednici să le dezlegăm, deși răspunsul îl știe toată lumea.

Rămâne intactă concluzia că noi nu gândim viitorul decât formal, fără dedicaţie și raţionalitate.

{ 340 }


{ 341 }


Putem face cel mult „profeţii despre trecut”, cum ironic și obraznic ne spunea la ore de maximă audienţă un mag roșu, torţionar devenit apoi mare politolog, venerat de golanii, șmecherii și fraierii postrevoluţionari. Spun asta pentru că nimeni nu s-a gândit că va mai exploda mămăliga, deși erau semne cu duiumul. Sondajele arătau o stare tensionată fără precedent, o percepţie a corupţiei cum n-a mai fost înregistrată. În februarie 2011, toată presa noastră a preluat un articol din publicaţia Wall Street Journal, care a realizat un clasament privind probabilitatea declanşării unor revolte, fiind analizate 85 de state. Studiul acela analiza trei criterii: gradul de nedreptate socială, tendinţa populaţiei de a se revolta şi ponderea produselor alimentare din totalul cheltuielilor unei gospodării (ca element declanşator).

O primă consecinţă a fost o spaimă grozavă pe care a tras-o puterea, mai ales Guvernul. Nici parlamentarii nu au rămas mai liniștiţi la casele lor, deși, spre norocul lor, erau în vacanţă și nu s-a mai luat cu asalt Palatul Parlamentului. Politicienii de la putere au realizat pentru prima dată că este o situaţie gravă, care poate deveni ireversibilă. Dacă, înainte de revolte, exista speranţa că USL nu va face 51%, acum speranţa a început să fie la fel de subţire ca un fir de pânză de păianjen. Deja foarte mulţi au început să se gândească la opoziţie și mulţi îl socotesc drept ţap ispășitor pe Președintele României. Boc a început să umble nebărbierit și să tragă din nou la lopată. Ninsoarea a dat ocazia unor nesfârșite liturghii politice televizate, cu prefecţi, miniștri și arafaţi cu feţe îngrijorate. Nu este rău, Guvernul și-a adus aminte de populaţie, a realizat că trebuie să ţină

cont nu doar de indicaţiile FMI, ci, măcar din când în când, să fie atent la electori.

Președintele României a înţeles în fine, după ce toţi încercau să-l aburească privind faptul că poporul aflat în criză înţelege pe zi ce trece tot mai bine austeritatea și că se apleacă tot mai tare spre dreapta, că această criză este una de legitimitate. Adică legătura sa cu o parte din popor s-a rupt, iar pentru această parte el trebuie să facă ceva. Cu siguranţă, Traian Băsescu va căuta să iniţieze mișcări spectaculoase, indiferent de consecinţele pentru propria imagine, însă, pentru a reuși, ar trebui să găsească sprijin total în partidul care este încă îngrozit de ce se poate întâmpla la alegeri.

Cred că, după ce FMI ne va fi controlat la batistă și unghiuţe tăiate, se va încerca schimbarea Guvernului. Măcar în parte, dacă nu total. Dar mai este un lucru: nu este ușor de găsit un premier pentru un asemenea dezastru și doar pentru un timp scurt. Sunt, probabil, destui doritori, dar aceștia nu sunt decât aventurieri sau politruci fără talent, iar oameni de sacrificiu este greu să găsești în politica mare.

Spaima de deteriorarea imaginii României în lumea finanţelor a fost doar o manevră de inhibare a opoziţiei sau o alarmă falsă. Vedem acum că, deși am avut proteste în ultimele 2 săptămâni, prima de risc a României a scăzut cu 12,2% de la începutul anului, chiar dacă rămânem pe locul șase în rândul celor mai riscante ţări din Uniunea Europeană, același loc pe care îl ocupam și la începutul lunii decembrie. Deci, în urma protestelor nu a rămas o Românie devastată, necredibilă. Probabil că și docilitatea guvernului faţă de FMI și faţă de investitorii străini ne face încă

{ 342 }


{ 343 }


foarte competitivi. A mai rămas după revolte și o mare miopie la

ce s-ar putea întâmpla bun pentru români în aceste vremuri. Căutăm (și vom căuta) cu lupa revolte și vedem mai greu lucrurile bune. Obligaţiunile emise de Guvernul României s-au vândut ca pâinea caldă în SUA. O fi de la scut, o fi din alt motiv, dar România a atras marţi 1,5 miliarde de dolari din vânzarea de obligaţiuni pe 10 ani, la un randament de 6,875% pe piaţa din SUA. Nu este bine că ne împrumutăm, dar ar fi mai grav să nu ne mai bage nimeni în seamă.

Ne-a rămas și mai acută prezidenţializarea puterii. Revoltele centrându-se pe „Jos Băsescu”, paradoxal, au întărit nevoia de tătuc. Prevăd că va fi destul de greu de promovat o republică parlamentară, chiar după ce Traian Băsescu va fi plecat din funcţie. Oamenii se simţeau trădaţi de Președinte, mulţi dintre ei poate îl votaseră înainte în luptele lui cu sistemul. Acum, prin proteste și înjurături, oamenii au cerut doar un tătuc și mai bun, și mai darnic, nicidecum o republică parlamentară.

Și parlamentarii opoziţiei au tras o mică spaimă, cea generată de faptul că ar trebui să demisioneze dacă se face această strategie de blocare a sistemului politic. Proiectul liberalilor i-a înspăimântat și pe liberali, dar și pe pesediști, mai ales că nimeni nu era sigur de efect. Gândul că s-ar organiza parţiale pentru colegiile lor era un stimulent destul de puternic pentru a se pune pe picioarele din spate. Noroc că nu a mai fost cazul.

UDMR a început dansul. Un lucru pe care, personal, îl urmăresc cu pasiune de câţiva ani; este

un fel de dans al rutului, un ritual al împerecherii și ofertării. Prima dată îi fac pe cei din opoziţie să oferteze, să supraliciteze, să uite tot ce și-au propus, pentru că fiecare partid de opoziţie jură că va trimite UDMR în opoziţie, măcar pentru o jumătate de mandat. Deocamdată nu le prea iese, din cauza modului specific în care se polarizează electoratul în România și pe fondul modalităţilor prin care se constituie guvernul. Acum, UDMR începe dansul pentru a ameţi opoziţia, dar, deocamdată, va plăti doar puterea. Ei vor deschide trezoreria pentru localităţi și proiecte, vor face concesii, vor da funcţii în puncte strategice, uneori mai importante decât cele de ministru. Vor obţine tot ce vor, în plus, o fracţiune desemnată să facă asta se va apropia tot mai mult de opoziţie, dacă opoziţia va avea certitudinea că se îndreaptă spre putere. Însă anul acesta ar putea avea ceva ghinion, iar ghinionul le-ar putea veni nu de la dușmanul lor, Corneliu „Vaccin” Tudor, ci de la OTV.

Dan Diaconescu a devenit deja un pericol pentru toţi. Această criză majoră, pe care a folosit-o cum a știut, i-a dat o legitimitate neașteptată. În timp ce politicienii și analiștii de dreapta căutau să arate că este o revoltă împotriva sistemului politic în general, că opoziţia este la fel de urâtă de popor, toţi făceau propagandă singurului partid care nu a condus, care nu are nimic în comun cu politica (poate doar calitatea umană îndoielnică a unora dintre cei propuși ori autopropuși pentru funcţii). Partidul lui DD câștigă, pe zi ce trece, aproape tot ce cade de la partidele puterii. A făcut în acele zile și un congres violet la Palatul Parlamentului, practic mergând în recunoaștere, deci să nu vă miraţi dacă

{ 344 }


{ 345 }


va reuși la alegerile viitoare un scor neașteptat nici chiar de ghicitorii și vrăjitoarele de pe la emisiunile lui Diaconescu.

Televiziunile ar fi putut învăţa o lecţie impor-tantă. Realitatea este mai tare decât divertismentul vulgar, decât mondenizarea. A face spectacol din realitatea care curge este o artă, nu ușor de mânuit, dar sigură pentru succes. De data asta, strada a făcut spectacolul, iar televiziunea a adus doar ţeava pe care a băgat imaginile.

S-a deschis sezonul la migraţie politică. Cred că unii politicieni de la putere vor căuta prin agende uitatele numere de telefon ale celor de la viitoarea masă a paznicilor ciolanului. Din nou, primarii vor spune că ei o fac pentru binele cetăţenilor, fiind singura modalitate de a aduce bani în localitate.

A rămas în urma revoltelor și speranţa că încep să apară fragmente de memorie socială. Oamenii și-au adus aminte de multe dintre păcatele politicienilor, dar pe care le vor uita, probabil. Este interesant, însă, că au prins curaj în a-i întreba pe politicieni despre decont, un decont târziu și care îi enervează, cu siguranţă. Am văzut asta în mai multe dintre manifestaţiile Pieţei Universităţii, dar mi-au atras atenţia strigătele celor care îl înghionteau pe Orban să iasă din Piaţă: Pleacă, ai fost ministru, unde-i autostrada?

Nu sunt un fan al revoluţiilor sau al revoltelor de stradă. Știu că ele sunt făcute să moară într-o zi și că, poate, în construcţia civilizaţiei sunt mai utile munca de zi cu zi și schimbarea lentă. Nu cred că revolta este starea de normalitate a omenirii și, de aceea,

poate, orice revoluţie este făcută să moară. Vom vedea că unele eșuează lamentabil, altele mor eroic, iar altele sunt asfixiate în tăcere. Cu toate acestea, există un moment al revoltelor și al revoluţiilor, în care milioane de oameni se gândesc cu drag la manifestanţii întotdeauna prea puţini. Chiar dacă stau în faţa televizorului, mulţi dintre semenii celor ieșiţi în stradă – oameni mai pașnici, mai civilizaţi, mai educaţi, cu un self control mai bun, poate chiar și mai frumoși decât acei disperaţi – simt că ar trebui și ei să fie acolo, simt imboldul să lase totul și să plece în stradă, să devină eroi. Bineînţeles că acest imbold este repede ucis de raţiune, de comoditate, de frică sau chiar de ignoranţă, iar cei din stradă rămân izolaţi. Dar acel fior pe care oamenii l-au simţit măcar o secundă este important, este o dovadă că nu le-a murit instinctul libertăţii, că mai au șanse să se elibereze de convenţii, de mecanicisme, de apatie, indiferenţă și egoism... Că nu sunt doar indivizi în stare de libertate și că, într-o zi, ar putea chiar să devină oameni liberi.

2012, 1 februarie

{ 346 }


{ 347 }


orgoliile ierarhilor și misiunea Bisericii noastre

Cu evlavie, despre ultima redută

Scriu aceste rânduri cu strângere de inimă, cu grija de a nu blasfemia, cu sinceritate, dar și cu

sentimentul că am datoria intelectuală și morală să fac asta. Am scris în mai multe rânduri despre Biserica noastră ca despre ultima redută, cea care trebuie mereu apărată atunci când ne paște rătăcirea de turmă, împrăștierea noastră prin lume, înstrăinarea sau însingurarea sub presiunea unei secularizări tot mai violente și a unei societăţi care pune accentul pe false valori și nevoi.

Mitropoliei Clujului i se face o mare nedreptate, prin încurajarea unor episcopii de a participa la o așa-zisă echilibrare teritorială prin a cere dezlipirea și alipirea lor la Mitropolia Ardealului, cu sediul la Sibiu.

Am simţit că Biserica noastră ortodoxă trebuie apărată și de noi, mirenii, în momentul în care s-a stins Patriarhul Teoctist. A început atunci o perioadă fără precedent de atacuri care veneau parcă de peste tot, dar mai ales de la generaţia

tânără. Dosarele preoţilor deveniseră un ţel naţional, mulţi au vorbit despre preoţi fără nicio dovadă şi fără a face distincţia dintre pădure şi uscăturile ei. M-a şocat modalitatea în care analişti improvizaţi pe la televiziuni vorbeau cu nonşalanţă despre păcatul de a viola taina spovedaniei de către preoţii care cică ar fi informat la Securitate.

Am scris atunci încercând să înţeleg – dincolo de sugestiile lui Max Weber și etica protestantă pe care o pune în legătură de cauzalitate sau sincronicitate (nu prea știm nici azi) cu spiritul capitalismului – câteva lucruri în care cred și azi. Biserica noastră s-a adaptat la sărăcia noastră seculară. Noi ne-am construit Biserica după chipul şi asemănarea noastră şi cu gândul la Dumnezeul pe care l-am putut închipui şi iubi. Nu ne-a cerut dări grele aşa cum au făcut alte biserici şi nici nu ne-a biciuit sau băgat la temniţă dacă nu le puteam plăti. Nu ne-a pus să plătim indulgenţe şi nu ne-a obligat să-i facem lui Dumnezeu palate, în timp ce noi locuiam în case de lemn cu pământ pe jos. Biserica noastră nu s-a înălţat singuratică spre cer, a rămas aproape de pământul în care îşi vărsa sudoarea şi sângele ţăranul român. A stat cuminte lângă noi, iar preotul ei a fost şi cosaş, și tăietor de lemne sau nuntaş, participând la bucuria celor care se căsătoreau. Preotul nostru avea doar credinţa în Domnul şi iubirea de oameni, pe când la alte biserici, proprietăţile erau (şi sunt) ale clerului. Preoţii altor biserici deveneau baroni sau grofi, preoţii noştri umblau desculţi. Pur şi simplu, aceasta este Biserica pe noi am construit-o, cu posibilităţile noastre şi cu uşurătatea noastră de a trece prin lume. Biserica noastră ne-a dat hrană pentru suflet, dar nu

{ 348 }


{ 349 }


s-a ocupat de sistematizarea localităţilor. Biserica noastră nu ne-a ars pe rug şi nici nu ne-a schingiuit prin pivniţe atunci când ne-am rătăcit ori am fost păcătoşi şi nevrednici.

Biserica ortodoxă nu excelează în pedepse pentru că am fost destul de pedepsiţi de vremuri. E adevărat, nu avem o Biserică războinică, nu ne-a trimis copiii în cruciade şi nici nu a luptat pentru cucerirea de noi teritorii. Dumnezeul Bisericii noastre se arată bun şi blând, căci pentru români, în multe secole, vremurile au fost potrivnice, iar traiul, amar. Biserică isihastă, ortodoxia nu s-a luat la trântă cu regi şi cu voievozi pentru averi lumeşti, ci a rămas aşteptându-ne să-i batem la poartă, înfricoşaţi, căutând o speranţă. Preoţii ei nu erau baroni sau grofi, noi până şi pe Sfânta Fecioară am îmbrăcat-o în ie pe icoanele de sticlă sau pe cele pictate pe scânduri de brad.

Biserica noastră a fost cuminte, mereu ne-a însoţit, nu ne-a condus, a fost pentru noi un prieten sau un frate, nu o institutoare nemţoaică. În Ardeal, timp de sute de ani, Biserica noastră nu a avut dreptul de a se aşeza în oraşe. Românii au construit bisericile la margine de codru sau departe, în munţi, acolo unde au fost aprinse de trimişii altor religii surori.

Redescoperind statura marelui Bartolomeu

Nu am înţeles măreţia luptătorului Bartolomeu Anania decât cu puţin înainte de a se stinge, când am realizat că lupta părintelui a fost una mai grea decât orice luptă. Cea mai grea parte a bătăliei sale nu a fost cu un regim și cu o ideologie străină de neam, cu un dușman făţiș, brutal, fără Dumnezeu. Pușcăriile sau torturile din regimul comunist nu pot face atâta

rău cât pot face vicleșugul, trădarea, dorinţele de putere și chiar vanităţile mari ale unor oameni mici din regimul care ar fi trebuit să ne redea libertatea, credinţa și valorile arestate. Am avut intuiţia că este „ultimul samurai”, pentru că am văzut că era singurul luptător care respectă regulile, care nu vrea nimic pentru el și care construiește o năzuinţă comună. O năzuinţă care se naște în sufletul și în fiinţa lui, dar pe care o transmite zilnic și, încet, devine un vis al unei întregi comunităţi. Îmi părea un samurai pentru că avea curajul de a nu se teme de nimic, dar fără a dezarma fatalist. Curaj nu însemnă să nu te temi de moarte, ci să ignori moartea pentru un scop înalt, pentru o victorie care merită orice sacrificiu.

După ce „leul Ardealului” a fost chemat la Domnul, unii au început să se lupte cu umbra lui. S-au apropiat cu spaimă de catafalc, au mârâit pe ici, pe colo, iar despre asta Părintele Iustinian, o adevărată legendă a bisericii transilvane, spunea: „Toţi nechemaţii și neîncheiaţii se află în treabă să vorbească, dar care nu au niciun corespondent cu Dumnezeu. Își apără ambiţiile individuale, care nu au nicio importanţă pentru ţară, pentru Dumnezeu, pentru România. Mitropolia Clujului nu-i în pericol, pentru că aici există un popor care își apără patrimoniul. Nu te poţi muta din casă în tindă. Capitala Ardealului este Clujul.”

Nu te poţi muta din casă în tindă, dar poţi fi mutat peste noapte, chiar fără să îţi dai seama. La împlinirea unui an de la trecerea în nefiinţă a primului Mitropolit al Clujului, au început și mișcările pentru dezmembrarea Mitropoliei.

{ 350 }


{ 351 }


Puţină lume știe despre dezmembrarea Mitropoliei Clujului, spune un sondaj de opinie publică

Așa cum am fost avertizaţi cu ocazia funeraliilor părintelui Bartolomeu, destrămarea prin echilibrare teritorială a Mitropoliei Clujului, Albei, Crișanei și Maramureșului a început. Totul cu justificarea că este dorinţa clerului, a mirenilor și a credincioșilor. Alipirea la Sibiu a Arhiepiscopiei Albei și a Episcopiei Oradiei nu găsește nicio justificare serioasă legată de dorinţele oamenilor sau o păstorire optimă a enoriașilor. Ancheta de opinie pe care am realizat-o pe un eșantion reprezentativ de credincioși arată că mulţi dintre ei se declară destul de puţin cunoscători privind organizarea administraţiei religioase, dară-mi te să ceară reechilibrări teritoriale păstorilor lor. Procentul celor care se autoevaluează ca fiind informaţi despre organizarea Bisericii se apropie undeva de 60%, dar și acest procent trebuie luat cu mici rezerve, deoarece este vorba de o autoestimare unde oamenii au tendinţa de a se pune într-o lumină favorabilă.

Despre mutarea Arhiepiscopiei Albei la Mitropolia Sibiu declară că au auzit doar 51% dintre credincioșii din întreaga mitropolie, iar din cele două judeţe vizate, declară că sunt la curent 56% dintre ortodocșii din Alba și doar 45% dintre credincioșii ortodocși din judeţul Mureș. Este adevărat că discuţiile legate de proximitatea geografică a Arhiepiscopiei Albei de Sibiu au reușit să creeze și la nivelul Mitropoliei o oarecare acceptare, nu fără strângere de inimă, a trecerii Arhiepiscopiei Albei și Mureșului la Mitropolia Ardealului, discuţii care avuseseră loc lângă catafalcul părintelui Bartolomeu.

Dar marea surpriză pentru noi a fost anunţul Episcopiei Oradiei, cum că sunt doritori să treacă peste munţi pentru a se uni cu Mitropolia Ardealului. Evident că și aici s-a montat un scenariu cu adunare și voturi, iar explicaţia a fost și în acest caz dorinţa ierarhilor, a clerului și a credincioșilor.

Ancheta noastră de opinie a arătat că datele despre această manufacturare a consensului de scindare sunt și mai puţin cunoscute. Evident că acesta este și un efect al discreţiei și decenţei cu care Mitropolia Clujului a tratat această problemă, ca pe una internă, dar și o urmare a lucrării fără mult zgomot din partea Episcopului Oradiei. 67% dintre enoriașii ortodocși ai Mitropoliei Clujului nu au auzit de această hotărâre a Adunării eparhiale a Oradiei și 57% dintre bihoreni sunt total neștiutori despre lucrarea conducătorilor sau mirenilor care au votat trecerea la Sibiu.

Credincioșii se opun. Dacă ar fi un referendum, ar vota contra

Ancheta noastră de opinie a relevat un fapt mult mai îngrijorător decât lucrarea făcută fără transparenţă: este vorba despre dezacordul majorităţii enoriașilor privind trecerea episcopiilor de care aparţin la o altă mitropolie. Pe ansamblul Mitropoliei Clujului, doar 14% sunt de acord (65% sunt contra și 17% indiferenţi), iar dacă analizăm judeţele afectate de această „echilibrare”, o să vedem că doar 17% ar fi de acord în judeţele Alba și Mureș și 20% în Bihor. Am observat însă că majoritatea dintre cei puţini care-și declară acordul sunt puţin informaţi despre organizarea bisericii sau manifestă un comportament religios mai puţin intens.

{ 352 }


{ 353 }


În fine, 70% dintre credincioșii ortodocși din mitropolia noastră sunt de părere că mutarea ar aduce un impact negativ. Am întrebat dacă ar trebui organizat sau nu un referendum pentru o asemenea decizie și 60% (și chiar 63% în judeţul Bihor) dintre enoriașii mitropoliei au răspuns afirmativ. Chiar dacă referendumul nu face parte, cel puţin la noi, din rânduielile Bisericii Ortodoxe, la un asemenea eveniment ar vota pentru mutarea episcopiilor menţionate la Mitropolia Ardealului doar 19% dintre credincioșii din ansamblul mitropoliei, 23% dintre enoriașii din Alba și 29% dintre cei din Mureș. Dar absurditatea acestei așa-zise echilibrări se vede foarte clar mai ales în judeţul Bihor, episcopie care nu poate fi revendicată pe principiul proximităţii geografice de Sibiu și unde doar 17% dintre credincioșii de peste 18 ani ar vota pentru.

Tradiţie versus legitimitate contemporană. Ar trebui să mutăm Patriarhia la Curtea de Argeș?

Textul comunicatului Patriarhiei se antepronunţă și arată clar că este vorba de o voinţă strategic definită, nicidecum de vreo dorinţă a maselor de credincioși. „Patriarhia Română preţuieşte în acelaşi timp ambele Mitropolii şi îndeamnă ierarhii, preoţii, mirenii şi jurnaliştii din Transilvania să nu agite spiritele în mod alarmist şi nejustificat, acum când societatea românească este destul de tulburată, ci să coopereze practic, în duh de frăţietate şi unitate, la nivel pastoral-misionar, social şi cultural pentru binele comun al credincioşilor ortodocşi români din Transilvania.”

Orice român ortodox din Transilvania respectă tradiţia bisericii noastre și Mitropolia Ardealului cu sediul la Sibiu. Tradiţia are un loc important în altarul identităţii noastre. Dar viaţa socială și istoria nu stau pe loc, au o dinamică; și capitalele își au mărirea și decăderea lor, perioadele de înflorire și perioadele mai puţin faste. Biserica se mută după credincioșii ei, pentru că nu este o instituţie de ziduri. Trebuie să păstrăm tradiţia, așa cum spunea proaspătul Patriarh Daniel, „nu ca pe o realitate înţepenită, ci ca pe o realitate vie”.

Mi-a plăcut mult când am citit un fragment dintr-un articol scris de Patriarhul Daniel. În aceste timpuri există, spunea noul Patriarh, „tendinţa de a reduce Biserica la o simplă instituţie sociologică și de a uita dimensiunea ei divină. Or noi trebuie să arătăm că Biserica este în lume, dar nu e din lume, că ea este și o realitate sociologică, dar în primul rând este o realitate spirituală, dumnezeiască, divino-umană. Prezenţa Harului Preasfintei Treimi în Biserică este temelia Bisericii... Nu putem reduce Biserica la o simplă instituţie de binefacere sau la o simplă instituţie de artă, chiar dacă ar fi artă religioasă. Trebuie mereu să ne luptăm ca să nu secularizăm înţelesul nostru privind Biserica... Altfel vom ajunge ca o simplă instituţie filantropică fără referinţă la Hristos.”

Citind acestea, nu putem înţelege de ce este nevoie acum să echilibrăm teritorial o realitate spirituală, divino-umană; nu avem cum să înţelegem nici noi, cei care, deși suntem mireni, preţuim și respectăm lucrarea și autoritatea Preafericitului Părinte Patriarh.

{ 354 }


{ 355 }


Peste tot în lume, în toată istoria, bisericile au urmat capitalele. Tradiţia a fost mereu ancorată în actualitate. Forţa tradiţiei rezidă tocmai din faptul că nu ţine o realitate pe loc, ci permite o dinamică socială care o revigorează în fiecare moment. Capitala ortodoxiei românești a plecat de la Curtea de Argeș, a trecut prin Târgoviște, a ajuns la București. Ar trebui acum, pe considerente de respect al tradiţiei, să echilibrăm teritorial și să aducem Patriarhia la Curtea de Argeș?

Despre „graba” construcţiei Mitropoliei Clujului, Albei, Crișanei și Maramureșului

Un comunicat al Patriarhiei ne spune că este necesară dezmembrarea Mitropoliei noastre pentru că s-a făcut în „grabă”. Nu înţelegem ce însemnă grabă în concepţia unei instituţii importante cum este Sfântul Sinod, cel care a hotărât acest lucru. Când s-a înfiinţat Mitropolia, s-a legiferat o stare de fapt. Clujul era deja de multe decenii capitala adevărată a Transilvaniei și hotărârea Sfântului Sinod a confirmat faptul că deja Clujul devenise cel mai puternic centru ecleziastic din Transilvania, un loc al dialogului religios, dar și al înfruntării dintre biserici și culte.

Apoi, statura Părintelui Bartolomeu putea să fie temelia unei asemenea instituţii importante, oamenii mari au împins dintotdeauna comunităţile să înfăptuiască instituţii, uneori coborând la temelia lor trupul lor ca pe o ofrandă.

Mulţi au spus că este o puternică luptă de orgo-lii și că îndrăzneala părintelui Bartolomeu nu va

rămâne nepedepsită. Nu am crezut acest lucru, deși de la eveniment a lipsit Mitropolitul Ardealului, IPS Laurenţiu Streza, și nici mitropolitul Moldovei, Daniel, nu a fost prezent la eveniment.

Miza unei Mitropolii a Clujului, puternice, depă-șește cu mult miza unei dezbateri de orgolii din interiorul Bisericii Ortodoxe.

Preafericitul Daniel – o speranţă?

Părintele Daniel era o mare speranţă când a venit la cârma bisericii. L-am cunoscut pe Preafericitul Daniel într-o vară pe când eram membru al Guvernului. M-a impresionat puternic prin modernitatea viziunii, prin vigoarea și prin voinţa de transformare a societăţii noastre, nu doar a Bisericii. Când a fost ales Patriarh, am avut o licărire de speranţă că va reuși să transforme ceea ce atunci numeam „biserica noastră timidă”. Scriam atunci că este momentul ca Biserica noastră să se aşeze în mijlocul cetăţii, nu doar în Ardeal, peste tot în ţară. Să nu mai stea deoparte cuminte, Biserica trebuie să vină să-şi ceară drepturile neglijate de decenii şi secole. A fost de peste un mileniu alături de oamenii acestor meleaguri şi trebuie să fie şi acum când, vrem, nu vrem, intrăm într-o nouă istorie. Trebuie să ne integrăm în Europa cu Biserica noastră cu tot. Să ducem acolo ce avem mai bun şi să păstrăm ceea ce alţii ar putea să dorească să distrugă. Dar cele mai multe trebuie să se facă acasă. Trebuie să se ocupe de protecţie socială, de spitale, de şcoli, de alinarea suferinţelor sufleteşti.

Am crezut atunci că Patriarhul Daniel este omul pregătit să facă asta. A văzut lumea şi a înţeles ce

{ 356 }


{ 357 }


ne lipseşte. S-a întors acasă şi a înţeles ce lipseşte lumii şi ce lumină putem noi duce celorlalţi. Este primul Patriarh ales atât de biserică, cât şi de mireni; el poate să pună capăt destinului de biserică timidă. Este un moment în care vigoarea unui bărbat încă tânăr poate ajuta la tăierea nodului gordian. Se deschide o nouă lume pentru România, mai bună sau mai rea, nu ştim. Biserica nu are aquis comunitar şi nici plan cincinal de pre-aderare. E numai a noastră, a rămas singura noastră merinde pe drumul cuceririi unei vieţi mai bune. Înverşunarea de a compromite Biserica Ortodoxă ne arată că ea este ultima redută. Iar o naţiune, spunea un filosof, poate fi salvată dacă se întâlnesc zece bărbaţi.

Încă nu mi-am pierdut speranţa. Dacă Patriarhul nu va încuraja acest act de orgoliu și răzbunare târzie, nedemn de ierarhia Bisericii noastre, atunci speranţa mea că Biserica noastră a ieșit din timiditate, dar și din războaiele mărunte – semnul instituţiilor nepregătite pentru provocările modernităţii –, va reveni. Sunt sigur că Patriarhul înţelege mai bine decât oricine care sunt misiunile bisericii noastre, și nu doar în Transilvania.

Nu putem să privim nepăsători la o nedreptate care se face Clujului și care slăbește forţa spirituală a Transilvaniei. Transilvania, după secole, și-a găsit o capitală românească de forţă. O capitală în care românii ardeleni au creat după 90 de ani de la reîntregire o comunitate de mare potenţă economică, medicală, culturală. Testamentul părintelui Bartolomeu a fost adoptat de comunitatea transilvană, de ierarhi, clerici și de mireni, și ar fi culmea să nu fie înţeles de către înalţii prelaţi ai

bisericii. Dacă această așa-zisă echilibrare teritorială se va produce împotriva voinţei credincioșilor, o reacţie a societăţii la această nedreptate ar slăbi și mai mult legăturile de solidaritate dintre noi. În duh de frăţietate şi unitate, cum ne îndeamnă comunicatul Patriarhiei, suntem convinși că Sfântul Sinod va respinge unele dintre aceste cereri, fiind astfel consecvent cu o hotărâre curajoasă și dreaptă luată acum vreo 7 ani. Orgoliile unor ierarhi nu pot deturna misiunea Bisericii Ortodoxe, iar Preafericitul Daniel va trebui să aleagă între orgolii și misiune.

2012, 13 februarie

cel mai bun partid din România

Sunt sigur că acest text va avea mulţi mușterii, deoarece trăim într-o societate a clasamentelor.

Publicitatea trăiește tocmai din această dorinţă de clasament, de a fi în clasament, de a citi clasamente. Ne-am îndepărtat atât de mult de viaţă și de experienţele concrete, încât căutăm mereu să ne spună cineva ce este mai bun. Așa au apărut experţii și expertologia, oameni care de multe ori se insinuează în viaţa noastră, mimând tot felul de forme de expertiză. Agentul imobiliar este un fost șomer care în viaţa lui nu a construit o casă, dar nouă ne explică tot ceea ce trebuie să știm despre asta și ce este mai bun în domeniu. Consiliera de matrimoniale nu a reușit să se mărite deși a trecut de patruzeci de

{ 358 }


{ 359 }


ani, dar ne dă sfaturi foarte bune despre căsnicie și despre păstrarea ei. Experţii și consultanţii în politică ne cer mulţi bani să ne spună cum trebuie să facem să fim votaţi mereu, deși mulţi dintre ei nu au reușit să fie votaţi vreodată – nici ca președinţi de asociaţie de locatari –, ne hrănesc cu sfaturi despre un lucru pe care nu-l cunosc. Nu sunt sociologi sau politologi, nici măcar specialiști în marketing, dar au devenit indivizi pe care reporterii îi gratulează cu apelativul „Domn’ Profesor”.

De multe ori am fost întrebat de oameni simpli de pe stradă care este cel mai bun partid politic, partidul care merită votat, cel care are politicienii cei mai serioși și care va face lumea mai bună. Niciodată nu am răspuns la această întrebare, chiar dacă uneori, cu strângere de inimă, îmi venea să spun că, prin comparaţie, deși nu este perfect, partidul la care eram și eu arondat este cel mai bun. Nu am putut răspunde pentru că întrebarea este prost pusă, iar răspunsul nu poate fi decât unul imbecil. De fapt, răspunsul nu contează, contează doar efectul de clasament. Cei care te respectă sau au încredere în tine te vor crede fără argumente, iar ceilalţi te vor înjura copios oricum, tot fără să te asculte, tot fără să se uite ce este dincolo de etichetă.

Un partid care se intitula „cel mai bun partid” a câștigat alegerile în Reykjavik, în 2010, chiar dacă întregul lui program era o parodie după viaţa politică tradiţională și era condus de un comedian. Promitea o schimbare imposibilă, dar nu era cine să raţioneze serios. Poate că mulţi nici nu se uitaseră la ofertă, era un nou partid și este bine să aduci schimbare în viaţa politică. Ce să mai spunem, un partid cu numele ăsta

poate fi cel mai bun, deci haideţi să mergem să-l votăm, sunt oameni noi, iar dacă sunt și tineri după buletin, atunci sunt sigur foarte mari specialiști.

Cel mai bun partid din România poate avea succes garantat și suntem siguri că ne va da multe lucruri de care avem nevoie. Salarii și pensii mari, va face drumuri și poduri, va da zile libere și al treisprezecelea salariu. În plus, este important, nu ne va cere nimic în schimb. Cel mai bun partid ar trebui să aibă un om cinstit la cârmă, cinstit și serios, care să ne trimită pachete de sărbători, să ne organizeze concerte în piaţa publică și să facă băi de mulţime. Evident, este important să-l putem atinge, că doar este unul din popor, și să ne facem poză cu el, să trimitem copiilor în Spania sau în Italia să vadă că se schimbă lucrurile aici.

Partidul cel mai bun din România trebuie să se nască repede, să putem absorbi fonduri europene și să scăpăm de criza care ar putea veni după macrostabilitatea noastră. Criza din Franţa, Italia, Portugalia sau Spania s-ar putea întinde și la noi dacă nu vine acest partid mai repede. Sau, Doamne ferește, ar putea să ne distrugă liniștea stabilităţii și creșterii macroeconomice vreo instabilitate și un trai subdezvoltat ca în Grecia.

Sunt sigur că există și cârcotași care vor spune (poate fiind chiar convinși!) că Cel Mai Bun Partid din România există. Da, sunt mulţi care știu care este partidul cel mai tare de la noi și pe care îl votează mereu cu speranţa că le va aduce traiul cel bun. Dar când partidul se arată la fel ca și cele pe care le-a părăsit înainte, își schimbă repede părerea și se mută la altul, care devine, la rândul lui, cel mai bun și

{ 360 }


{ 361 }


mai serios partid; de fapt, singurul. Dar cel mai bun partid din România este sigur pe undeva prin zonă. Mulţi sunt siguri că trebuie doar găsit, ca o căpșună ascunsă sub frunze în Spania, sau ca o ciupercă dintr-o scorbură de copac.

Din păcate, acest lucru este o iluzie și cei care citesc acest text au tot dreptul să fie dezamăgiţi. Știu multe despre partide, dar nu știu dacă este unul care este cel mai bun. Evident, chiar și eu ţin cu unul din când în când, dar asta nu îmi dă niciun argument să spun că este cel mai bun. Nici măcar eu nu ţin cu el pentru că ar corespunde unor criterii știinţifice de evaluare a partidelor sau a guvernanţei moderne. Nici vorbă, ţin cu el pentru că, în lupta dintre toreador și taur, eu ţin cu taurul, nu cu nesuferitul de toreador care măsluiește lupta și-l ucide pe taurul cel fioros prin șmecherii și ajutoare. Unde mai pui că se și laudă cu asta și câteva zeci de mii de idioţi îl aplaudă frenetic, iar femeile orgasmează când trece el cu hainele aurite și pelerina roșie.

Cel mai bun partid din România ar trebui să conducă guvernul când este votat, nu să aștepte ordine de la niște contabili de la FMI, care știu doar că trebuie să privatizeze tot, până ce ţara va deveni falită și total expusă. Dacă am avea așa ceva, adică cel mai bun partid din România, atunci secretarul lui general nu ar avea curajul să îl critice pe președintele partidului atunci când acesta arată, în discurs, o faţă europeană și demnă, civilizată, în competiţia cu o putere politică ieșită deja de pe șine. Sigur că partidul politic cel mai bun din România, presupunând că ar exista, ar avea niște bărbaţi care nu ar accepta ca băieţii deștepţi să vândă energie

scumpă pensionarilor, care ar curma evaziunea fiscală legată de mâncare, cereale, petrol și multe altele. Cel mai bun partid ar trebui să aibă și niște oameni cu ceva bărbăţie, care nu se sperie de rudele celor care comandă returnări ilegale de TVA pe bandă rulantă.

Dar, prieteni, cel mai bun partid nu este o nălucă, oamenii încă sunt siguri că există, trebuie doar analiști buni care să-i recunoască meritele. Dacă am face un sondaj, cel mai bun partid din România cred că ar obţine foarte multe procente, cu mult mai multe decât obţine un personaj imaginar, Septimiu Comșa, pe care-l măsor din când în când și care stă destul de bine la notorietate sau încredere.

Sunt sigur că fiecare alegător caută ocazia să-l voteze pe cel mai bun și, mai ales, să voteze partidul care are și eticheta de cel mai bun, pentru că, nu-i așa, cetăţeanul merită ce este mai bun. Nici sigla nu ar arăta rău – CBPR (Cel mai Bun Partid din România) – și cred că ar fi bine ca nici măcar să nu spunem programul. O să le spunem alegătorilor că le-am pregătit o surpriză, iar programul îl vom spune după ce câștigăm alegerile. În caz contrar, ne pot critica cei care au făcut politică până acum și care și-au bătut joc mereu de popor. Nici slogan nu ne mai trebuie, deoarece numele partidului spune totul, iar excelenţa nu se justifică, ea se impune ca evidenţă. Am putea, dacă ne grăbim un pic, să aducem parlamentari cu mandate, mai ales acum spre final de legislatură, când mulţi tremură pentru viitorul lor politic. În fine, se deschid multe posibilităţi, am putea să ne înscriem în oricare Internaţională (populară, socialistă sau chiar liberală), am putea

{ 362 }


{ 363 }


să participăm la alegeri europene și să trimitem oameni în Parlamentul European. Dacă luăm puterea și vedem că, peste un an sau doi, unii cârâie că nu suntem cel mai bun partid, putem să facem rapid ceva: anunţăm că toţi membrii de partid au fost daţi afară și în locul lor aducem români din diaspora, cei care cunosc experienţa adevăratei democraţii.

Vedeţi ce simplă este? O idee bună, un nume serios, oameni se găsesc din belșug. De alegători nu mai vorbim, ei stau acolo și așteaptă. Vor să voteze ceva care să-i răzbune pentru două decenii de falsificare a democraţiei. Au și o memorie destul de scurtă, nu-și aduc aminte prea multe din trecut; sunt oameni moderni, orientaţi spre viitor, chiar puţin neatenţi la prezent.

2012, 19 februarie

fascinaţia trădării politice (cu aplicaţie la un popor balcanic)

Din momentul în care am intrat pe una dintre ușile politicului, am fost șocat de principalul

criteriu al integrării și al acceptării: loialitatea. Nici curajul, nici experienţa și nici, Doamne ferește!, expertiza nu sunt valorizate în partide precum loialitatea – pentru lider, am uitat să precizez. Când cineva apare într-un partid, este etichetat ca „omul lui cutare”, altfel nu are drept de cetăţenie politică. Atunci când un lider este în dizgraţie, odată cu el

intră în dizgraţie o întreagă gașcă de loiali. Evident, cu o excepţie, ca la noi, dacă nu cumva oamenii lui îl trădează la momentul oportun. De cele mai multe ori se întâmplă trădarea de rigoare, căci noi „iubim trădarea, dar îi urâm pe trădători”. Pe vremea lui Nenea Iancu poate mai existau ceva prinţipuri, acum parcă este invers: urâm trădarea, dar îi iubim pe trădători. Căci există trădători buni și trădători răi, buni sunt cei care trădează adversarul, răi și imorali sunt cei care ne trădează pe noi.

La prima vedere este un nonsens, deoarece loialitatea fiind principiul de bază, trădarea ar trebui să fie reversul, principiul diavolului, imoralitatea și antivaloarea. Dar nici pe departe, fascinaţia pentru trădare unește ca un fir roșu întreaga noastră clasă politică. O istorie a trădărilor politice după 1989 ar fi mai tare decât istoria marilor cuceriri democratice din această perioadă.

Am putea să ne uitam departe în istorie și nu ne-am sătura să găsim cazuri, există o carte interesantă despre asta în două volume, dar nu din perspectivă istorică sau morală vreau să discut această problemă în rândurile care urmează, ci dintr-o perspectivă pragmatistă, socio-utilitaristă și politică. Care ar fi raţiunile pentru care trădarea reprezintă o fascinaţie și o practică de bază, deoarece nu este interzisă prin lege (sub forma migraţiei de la un partid la altul) chiar dacă toată lumea se bate în piept că vrea să terminăm odată cu navetiștii din politică.

La două luni până la alegerile locale și nu departe de cele generale, asistăm la deschiderea sezonului oficial de transferuri politice. Evident, beneficiar este cel care în sondaje se vede că are șanse mai

{ 364 }


{ 365 }


mari ca niciodată de a ieși învingător, adică opoziţia. Trecerea lui Frunzăverde cu o oaste de primari cinstiţi și corecţi la viitoarea putere l-a transformat pe acesta într-un erou, un deschizător de drumuri, un vizionar și un relaţionist de nivel mondial. Probabil că fondatorul PDL are calităţi, dar este interesant cum de nu i-au fost descoperite decât atunci când a făcut ceva ce morala (scuze, pentru cei care nu suportă cuvântul acesta sau cel de reformă) interzice. Dar nu despre Frunzăverde vreau să vorbesc și nici despre posibilele valenţe strategice ale trecerii lui la PNL, nu la USL-ul conjunctural, ci încerc o analiză a semnificaţiilor fascinaţiei pentru migraţie politică în ultimii douăzeci de ani, mai ales că anul acesta am asistat chiar la o timidă încercare de teoretizare a acestui lucru, un deputat explicând că este moral să treci de la putere în opoziţie, dar de la opoziţie spre putere nu este deloc corect și moral.

Așa o fi, pare un gest mai puţin interesat, deși el se referă la următorii patru ani de prezenţă la cazanul cu fasole și ciolan, însă dacă am analiza chiar și această judecată, ar trebui să discutăm și despre cei care au votat personajul ca parte a unui partid, despre dorinţele lor de atunci când l-au votat. O posibilă întrebare este dacă politicianul este proprietarul absolut al voturilor sau el doar este mandatat de oameni să le reprezinte niște interese etc. etc.

Totuși, de ce este atât de frecventă practica aceasta a migraţiei, mai ales în anii electorali, și de ce poziţiile partidelor, dar și ale unor lideri, se schimbă atât de repede, în funcţie de care parte a migraţiei se află (ca să folosesc o sintagmă potrivită aici, dar vulgară când se referă la altceva)?

Indiferenţa ideologică și lipsa culturii politice. Partidele din România au încă o foarte slabă poziţionare în raport cu valorile politice. Ele sunt vehicule, niște gondole care folosesc o cale mai scurtă pentru a ajunge la resursele puterii. Uneori gondolele se vopsesc portocaliu (ca și cea din Valea Jiului), dar se pot vopsi și revopsi în toate felurile, în funcţie de anotimpul politic. Nici electoratul nu este structurat după acest principiu, deoarece nu l-a forţat nimeni să facă asta. Este și mai ușor pentru manevrabilitatea politicilor, exemplul fostului PD este relevant: într-o zi a devenit partid de dreapta, pentru că PSD se întărise pe stânga, iar electoratul a mers după el și nimeni nu a făcut scandal. Doar poate niște analiști mai gureși.

Celula de bază a politicii nu este partidul. Personalizarea politicii este marele păcat, dar și principalul criteriu de coagulare politică. Baronul local a fost incriminat, dar el corespunde cel mai bine modernităţii (sic) noastre politice. El este omul-orchestră, este cel care pleacă cu liota de primari și electori după el. Are capital politic major, la propriu și la figurat; este, până la urmă, unitatea fundamentală a coagulării politice. El, Baronul, nu partidul politic, este celula de bază a politicii. El, Baronul, nu este doar local, baronii sunt la fel și la centru, doar că baronii de la centru sunt dependenţi de cei locali. Baronii centrali se întâmplă câteodată să-și ia jucăriile (adică baronașii locali) și să se mute la alte partide. Mai puţin acum, e adevărat, căci prin uninominalul de la consiliile judeţene, baronii locali au câștigat putere adevărată și poate să li se rupă de baronii de la București. Propun să nu mai vorbim peiorativ

{ 366 }


{ 367 }


despre baronii locali, ei sunt deja fundamentali pentru politică, mai activi, mai bogaţi și mai tari decât partidele. Dacă partidele nu mai ţin la profilul lor sau la ideologii, am putea să le desfiinţăm, sau să rămână doar la centru, iar în teritoriu să acceptăm cetăţenia politică pentru clanuri sau familii. Unii și-au făcut deja blazon, poate fi semn electoral, alţii au deja supranume; să luptăm pentru a-i transforma în instituţii transparente și democratice, așa cum făceam în trecut cu partidele.

Baronul poate fi un element de identificare locală. Centralizarea excesivă a partidelor face ca doar baronul să se poată opune centrului. Uitaţi-vă cu câtă ușurinţă se anulează o întreagă filială a unor partide când este adus un baron local prin transfer, la toate partidele, în ultimii 20 de ani. Oameni care s-au luptat cum au putut ei cu gigantul de la partidul advers, care l-au acuzat pe acesta că este corupt, hoţ, huligan etc. acum sunt obligaţi să recunoască că au spus prostii ani de zile, că acesta este șeful lor firesc, cel mai cinstit și cel mai frumos. Dacă filiala locală a oricărui partid nu a ajuns la putere de mult timp și nu și-a tras vreun baron local, atunci ea este o victimă sigură. Deci, cine nu are baroni să-și fabrice cât mai repede! Vorbesc serios.

Diluare totală și ghiveci politic. O istorie a partidelor la nivel local ar părea un nonsens. Pe termen lung, efectele sunt distrugătoare pentru partidele noastre din cauza migraţiei permanente. Nu se poate naște o istorie sau o tradiţie. Dacă am face o istorie a partidelor la nivel judeţean, ar fi greu de înţeles, pentru că mișcarea între ele în peste două treimi dintre filiale a fost ca o mișcare browniană

ale cărei principii sau reguli nu ai cum să le explici. Uneori, mișcarea era generată de certurile dintre oameni, când se apropia osul puterii, iar alteori, unii mergeau la București să-și cumpere funcţiile ca la Stambul; alteori, filialele erau desfiinţate pe principii de transferuri de la alte partide. Faceţi un exerciţiu de imaginaţie cu filialele partidelor din București sau din alt oraș mare și o să vedeţi mai bine haosul, degringolada și lipsa de programe, dar și ascensiunea unor personaje dubioase. Acum înţeleg de ce PSD accepta orice filialelor locale, inclusiv să nu plătească cotizaţiile la centru, dar un singur lucru era sfânt: sediile partidelor se achiziţionează cu banii din teritoriu, dar proprietar este doar partidul de la București. Într-adevăr, raţionamentul este corect, sediul poate să fie singurul element de continuitate și de identitate politică.

Dispariţia romantismului sau a militantismului. După minunatul vot uninominal, original românesc, versiunea Hrebenciuc-Dan Radu Rușanu, selecţia în partide are un singur criteriu: poţi plăti campania și dările pentru centru. Fenomenul Boldea este reprezentativ, dar arată doar vârful aisbergului, deoarece este doar rezultatul unui incident, nu este un scandal determinat de vreo strategie de asanare a clasei politice. Boldea îndeplinea două criterii importante pentru a fi ales: banii și tinereţea. Vine cu bani, nu vrea să fie șef, deoarece are bani destui, parlamentar îi ajunge pentru imunitate. În plus, cu Boldea arătăm ce mult se schimbă partidul de guvernământ, ce oameni tineri promovează. Un profesor universitar nu are ce căuta în partide, mulţi ajung universitari doar după ce au ajuns în

{ 368 }


{ 369 }


Parlament și și-au terminat facultatea la ecologiști sau la Herculane. De unde să aducă bani pentru campanie amărâtul de profesor? Aduce el profesorii universitari la vot cu dubele, cum o poate face ţiganul care vinde flori în centru sau șeful de la cimitire? Nici studenţii nu sunt importanţi, decât în campanie, la lipit afișe sau când vin șefii mari de la București, pentru a face tunelul de flori de la intrare sau pentru ca fetele să-i danseze la discoteca de după pe șefii transpiraţi de la București.

Campania de racolare a adversarilor este și un ritual. Racolarea este un ritual de răzbunare și de umilire a adversarului, ca violul în războaie. Violul femeilor inamice sau al bărbaţilor inamici (în primăverile arabe recente) are rolul de luare în posesie simbolică a lucrurilor intime. Este deposedarea adversarului de tot ce are, semnul ultim al umilinţei. În ultimul război din fosta Iugoslavie s-au raportat peste 40.000 de cazuri de viol, iar semnificaţia este distrugerea purităţii rasei, religiei, naţiunii. În cazul nostru, distrugerea purităţii politice, a valorilor, a ceea ce aveau mai sfânt.

Reacţia emoţională a Președintelui PDL la plecarea lui Frunzăverde este relevantă: a vorbit despre sufletul de pedelist, despre casa părintească ce nu se vinde. E adevărat ce spune Boc, partidul este pentru foarte mulţi Mama sau Tata, principiu genitor; dacă partidul nu era, ei nu reprezentau nimic în această lume. Când unul dintre pionii principali dezertează în tabăra adversă, apare o frenezie greu de descris, o bucurie a victoriei și un optimism ca și cum o minune s-ar fi întâmplat. Un prieten afectat de asta mi-a spus: Dacă Dumnezeu ne ajută și mai

extragem un barosan, se dărâmă totul la ei și fug toţi la noi. Nu știu dacă se referea la alegători sau la pedeliști cu status de conducător, dar sunt sigur că nu ar fi știut să-mi răspundă la întrebarea: Bine, și ce facem cu ei dacă vin toţi? Sau altfel, Unde îi îngropăm?, cum spunea olteanul din bancul în care Oltenia declară război Chinei.

Iluzia forţei. Rezultatul pozitiv al dezertărilor și al trădărilor este că dă trupelor înainte de alegeri iluzia forţei. Încrederea politică este un animal tare fricos și se clatină la cele mai mici adieri de vânt. Opoziţia din acest moment are nevoie de injecţii adrenalinice, mai ales că sunt ţinuţi pe tușă de multă vreme și încă Băsescu le promite că vor rămâne așa, indiferent de performanţele electorale. Nu este vorba în totalitate de o iluzie, uneori prin trădări se aduc multe voturi. Sigur, nu chiar atâtea câte se promit și se speră. Îmi aduc aminte că Octav Cozmâncă, în 2004, ajunsese la performanţa de a aduce la PSD aproape 80% dintre primarii din România, însă doar vreo treizeci și ceva au câștigat dintre ei, iar aportul cel mai mare l-au adus tot vechii primari ai PSD, nu achiziţiile din piaţa politică.

Trădarea este raţiune și explicaţie și poate fi folosită și pe post de bâtă în partide, mai ales atunci când cineva vorbește despre modernizare sau despre schimbarea unor principii de asociere într-un partid. Este bună pentru a o folosi ca bâtă împotriva celor care nu sunt de acord cu splendida unanimitate internă. Cineva te-a pus să scrii aceste lucruri, lasă-mă tu cu gândirea liberă, nu înţelegem prea bine ce spui, în aparenţă chiar ai dreptate, dar sigur este folositor dușmanului politic. Noi suntem

{ 370 }


{ 371 }


solidari în circularitatea credinţei noastre, aceasta este regula, adică, pe măsură ce nu mai înţelegem de ce stăm în opoziţie de aproape un deceniu, făcând aceleași lucruri și având așteptări diferite de fiecare dată, credem cu tot mai multă tărie că altcineva este vinovat de asta, nu noi. Altcineva este cel care nu are fix această explicaţie cu noi și este cel mai bun pentru a fi ţap ispășitor.

Mărturisire finală. Recunosc că nu-mi plac foarte mult cei care navetează între partide, cu excepţia celor care, eventual, au fost daţi afară și astfel li s-a redat libertatea pierdută prin afiliere. Dar nici în acest caz nu prea sunt de acord cu reafilierea, chiar dacă recăsătoriile sunt la modă, mai ales în viaţa politică. Declar că nu m-a pus nimeni să scriu acest articol și nici nu vreau să influenţez pe nimeni cu aceste gânduri ale mele despre trădarea politică și fascinaţia pentru ea. Înţeleg ce îmi spune mereu un prieten mai tânăr, dar lider cu autoritate: Ce vrei tu este o tâmpenie, nu vezi că lumea politică este o cloacă de șmenari și bagaboante?!

Eu nu cred că este chiar așa, cred că trebuie să facem ceva în fiecare clipă ca să scoatem mirosurile pestilenţiale și javrele, indiferent de vârsta lor – să mă scuze seniorii pentru greșelile mele din trecut; știu și că scopul acesta ar putea scuza o serie de mijloace (dar nu pe toate!). Dacă se va dovedi în istorie că trădarea este cu adevărat o metodă foarte bună, atunci am putea ajunge la stabilitatea politică maximă, adică la cea în care nu mai intră nimeni în sistemul politic, toţi se mută de la un partid la altul pentru a face majoritatea la momentul oportun, în interesul electoratului celui suveran, bineînţeles.

Dacă tot istoria va dovedi că trădarea a ajutat la alungarea dictatorilor și la aducerea dreptăţii pe aceste meleaguri încercate de sărăcie și disperare, atunci voi fi de acord să îmi pun cenușă în cap, să scriu o odă trădătorilor aceștia care au adus efortul lor imoral alături de lupta noastră eroică, iar soarele victoriei ne zâmbește acum tuturor, democratic și egal.

Sigur, o să vă par „viclean”, cum bine a zis Domnul Președinte, dar nu mă voi abţine să nu vă propun să-i preamărim pe trădători, să le dăm ibovnice, vin și decoraţii, apoi, în prima dimineaţă a Noului Ev, să le tăiem capul, ca o dovadă că nu am uitat chiar tot ce știam din istorie.

2012, 1 aprilie

intelectualii în maşinăria politicii

Prolog

Textul care urmează l-am scris în urmă cu vreo șapte sau opt ani la cererea unui redactor de la Dilema. Era despre mine și despre cei care simţeau ca mine. Acum, mai mulţi jurnaliști m-au întrebat ce cred despre eliminarea lui Cristian Preda din viaţa partidistă. Am găsit acest text și mi-am dat seama că nu mi-am schimbat părerea deloc. Deci acest text este și despre Cristi Preda, dintr-o tabără adversă, dar asemănătoare.

{ 372 }


{ 373 }


Un subiect devenit banal. S-a scris atât de mult despre intelectuali și politică, încât este greu sau inutil să mai scrii ceva. Poate este mai bine să nu te raportezi deloc la textele cunoscute, dacă ai propria experienţă de martor, subiect sau observator. Voi încerca să fac abstracţie de tot ceea ce am citit acești ani de zile. Am avut obsesia pozitivă a construcţiei unei sociologii a intelectualilor și am deja o jumătate de carte (lăsată în ciornă de la intersectarea mea cu politica) pe care provizoriu am numit-o „Sociologia ideologiilor noastre cele de toate zilele”. Voi elimina chiar și tentaţia de a face referire la neîncrederea lui Pareto în intelectuali, pe care îi numește „intelighenţia flotantă” și despre care ne spune că vor ţine mereu partea celor care deţin resursele de putere.

Nimeni nu-i iubește pe intelectuali în politică. Militanţii nu se bucură când se anunţă că un intelectual a intrat în partidul lor pentru că partidele sunt un fel de echipe de căutători de aur care nu se bucură să se mărească numărul de guri care trebuie hrănite din prada de după câștigarea alegerilor. Sunt consideraţi profitori sau chiar naivi. Vechii militanţi vor avea întotdeauna justificarea următoare: votul ţăranului simplu sau al șomerului este egal cu cel al academicianului, deci lăsaţi-o mai moale cu sfaturile pentru a câștiga intelectualii de partea noastră. Toate partidele au intelectuali, profesori universitari sau artiști, dar rareori o să-i găsiţi pe liste de parlament sau de guvern.

Intelectuali la pachet. Din când în când, în situaţii în care ar trebui să existe o serioasă dezbatere publică pe teme importante, apare o listă cu aproape

100 de intelectuali care susţin ceva ce nu poate impune vreun președinte sau premier sau partid. Aceste liste ne aduc aminte de adeziunile regizate pentru proiectele împușcatului, dar și de aprigele dispute dintre CDR și FSN. Lista de stânga este mai rară, nu s-a structurat niciodată căci, atunci când s-a încercat a o opune dreptei, de regulă, ar fi trebuit să se lupte pentru susţinerea lui Ion Iliescu. Ori sunt mulţi intelectuali care se consideră de stânga, dar nu-l pot susţine pe Ion Iliescu. Lista de dreapta de acum de 15 ani începe cu Andreescu și se termină cu Zub și ea conţine o parte dintre intelectualii cunoscuţi, dar și câţiva intelectuali de care auzim doar de pe aceste liste. În loc de dezbatere publică a ideilor, de toleranţă, intelectualii au preferat încolonarea în spatele unor lideri politici. S-au livrat la pachet, la legătură, în loc să-și expună ideile pe tarabă.

Vitrina cu intelectuali. Intelectualii sunt buni de arătat, sunt un fel de vitrină pentru alegeri. De aceea, ei sunt căutaţi mai ales în jurul alegerilor, cu iluzia că aduc voturile altor intelectuali. Dar, din nefericire, greu vom găsi la noi intelectuali care să poată funcţiona ca și directori de opinie, lideri transmiţători de influenţă, cum spunea un sociolog acum mai bine de 50 de ani. Ei nu au cum să aducă voturi pentru că partidele nu îi lasă să își impună propria voce. Puși să recite discursuri de partid, chiar dacă o fac cu talent, ei nu pot fi convingători pentru că masa intelectualilor votanţi, colegii lor, îi consideră, de regulă, niște trădători.

Ar trebui să devină invizibili. Liderii nu suportă notorietatea unor intelectuali din jurul lor. Și, mai ales, se enervează la gândul că pot fi consideraţi

{ 374 }


{ 375 }


„produsul” acestora. Chiar dacă au beneficiat mereu de „punctajele” acestora. Nu vrem discursuri, le spun liderii intelectualilor, vrem doar punctaje scurte de idei, de acolo-încolo ne descurcăm noi. Dar faptul că presa ţine partea intelectualului și nu a marelui conducător, dacă izbucnește un mic diferend sau o dispută, este de nesuportat pentru lider. Când un intelectual din partid dă un interviu apreciat de colegi sau de breasla lui profesională,

Marele Conducător îl va felicita ironic și îi va explica faptul că există o ordine de precădere: lucrurile importante le spune EL. Dacă, în sondaje de opinie, intelectualii ajung la notorietate sau încredere care pot fi luate în seamă, atunci aceasta este deja o aroganţă și urmează să fie pedepsită. Dacă Marele Conducător de partid începe să scoată cărţi pe bandă rulantă, atunci dispare ultimul atu al intelectualului. Soluţia intelectualului: să devină, pe zi ce trece, tot mai invizibil.

Scribi inutili. Intelectualii sunt buni să scrie documente privind modernizarea partidelor, bune de invocat la presă cu ocazia congreselor sau a altor foruri. Atunci mapele celor din teritoriu și cele pentru presă trebuie umplute cu texte lungi, complicate sau cu strategii desenate în PowerPoint. Aceste texte rămân moarte, nu le citește nimeni și nu vor deveni niciodată programe politice. De ce? Simplu, partidele nu sunt echipe organizate cu scopul de a moderniza România, de a o construi cu proiecte pe termen lung. Citiţi definiţia partidului politic din orice dicţionar de politologie și veţi înţelege că intelectualii sunt folosiţi pentru a argumenta bunele intenţii, nu pentru a scrie programe de pus în practică.

Învins de demagogia faptelor. Conducătorul politic ajuns lider de partid începe să creadă în predestinare și în organicitatea ascensiunii sale, și atunci caută să șteargă urmele traseului său. Întotdeauna în ședinţele de partid, când unul sau altul dintre intelectuali vor face apel la valorile fundamentale sau la moralitate, sunt pregătiţi să se ridice unii lideri promovaţi din popor care vor demonstra, indirect, dar cu mare subtilitate, inutilitatea intelectualilor din partid. Acești militanţi, care câștigă de mult timp alegerile, în sătucul sau orășelul lor, vor spune cu voce tare și răspicat că trebuie să mergem în mijlocul oamenilor, că vorbim prea mult în birouri și folosim cuvinte prea meșteșugite, că programele de acţiune politică sunt o prostie și că trebuie să ascultăm doleanţele oamenilor amărâţi. Vor bate cu pumnul în masă și vor spune că sunt unii care stau prea mult la televizor în loc să-l însoţească pe Marele Lider în satele și orașele patriei. De aici încolo vor da exemple sugestive cu dublarea procentelor după ce a trecut liderul pe-acolo, cu scrisori de mulţumire pentru ultima vizită, primite de la un grup de pensionari. Ce ironie, tocmai el, intelectualul, este învins de demagogie.

Fără capital. Ultima slăbiciune a intelectualului este aceea că el nu poate aduce bani la partid și nici prietenii lui, alţi intelectuali, nu au bani de donat. Când vin campaniile, în jurul liderului se nasc gărzi pretoriene formate din foști chelneri, drumari, benzinari sau alte forme de capitaliști ce investesc în politică. Ei sunt daţi ca exemple de dăruire, schimbă strategii de alianţe și intelectualul simte cum banii înfrâng ideile.

{ 376 }


{ 377 }


Și totuși... Dincolo de aceste detalii de funcţionare, intelectualii care fac politică ar trebui să fie din ce în ce mai mulţi. Pentru că nu ne este indiferent cine face politică și pentru că ar fi singura formă prin care s-ar putea crea diferenţa între stânga și dreapta sau ar putea să fie orchestrate valori în politică. România nu va avea nicio șansă dacă politică vor face doar comuniștii reconvertiţi, securiștii, băieţii sub acoperire, chelnerii, inginerii de nota 5, cântăreţii, dansatoarele, contabilii de CAP, schimbătorii de valută sau alte tipuri de aventurieri. Clasa politică de astăzi, croită în laboratoarele încă nedesfiinţate din 1990, este una care ocupă fraudulos biroul de comandă al societăţii românești. Progresiv, ea trebuie schimbată, dar nu cu fiii, nepoţii sau cărătorii de geantă ai actualilor conducători politici. Dacă intelectualii le vor schimba compoziţia, ciorba va începe să aibă un alt gust. Cât timp nu vom avea o societate civilă solidă, despărţită de partide, intelectualii vor trebui să facă politică în partide. Cu toate problemele despre care am vorbit mai înainte.

2012, 4 aprilie

chipul uitat al normalităţiisau despre războiul, mereu pierdut,

al președinţilor

Clausewitz spunea că „războiul este continuarea politicii cu alte mijloace”. Așa o fi, poate, dar

nu este normal ca politica să fie bântuită tot timpul doar de războaie și de spiritul lor de distrugere. La noi, regula este războiul și nicio perioadă de pace nu-și face loc. Pacea („între două dobitoace”, cum ne spunea învăţătoarea din clasa întâi atunci când ne luam la bătaie) ar trebui să fie perioada dintre alegeri, când politica ar trebui să performeze prin construcţie și muncă în folosul umanităţii, când energiile trebuie unite pentru interesul social sau naţional comun. În campaniile electorale, confruntarea și războiul sunt lucruri normale. Identităţile politice primesc sens, este adevărat, mai ales în cadrul interacţiunilor conflictuale. De aceea, partidele au luptători de profesie, uneori chiar și clovni care umblă în costume de paradă pentru a arăta loialitate sau a simula o virilitate, altfel greu de probat.

Războiul de fiecare zi al politicii este omniprezent în mediile sărace în idei, competenţe și intelectuali. Acolo, politica este o competiţie între clanuri, familii,

{ 378 }


{ 379 }


găști sau bande pentru bietele resurse pe care o comunitate sau o ţară le are sau le adună zilnic prin taxe și impozite. Acolo, în parlamente, grupurile politice nu pot face decât târguri sau diferite schimburi oneroase de genul: tu accepţi legea asta pentru interesele mele, eu accept o mârșăvie comparabilă. Consensul este deci nu o negociere raţională care nu depășește interesul colectiv, ci un troc sinistru între găști. Cei mai mari combinatori, făcătorii de blaturi, pozează, de regulă, în mari războinici. Ies ritualic să-i atace pe dușmani, în timp ce trag cu ochiul complice, dar mai ales îi înfierează cu patos pe cei care nu se sacrifică destul în a înjura și a ataca dușmanul. Uneori, în mai multe partide, poţi auzi expresia de opoziţie: nu ţi-a făcut puterea dosare penale, înseamnă că ești trădător. Niciun hoţ sau corupt, indiferent de partid, nu va recunoaște că are un dosar penal pentru că a furat, mereu va spune că este politic.

Cert este că un ethos al confruntării este dominanta vieţii politice. După campania electorală, armele nu se lasă la rastel, toată lumea este ţinută trează pentru lupta de fiecare zi. Uneori pare absurd, dar lupta și ura pentru adversari reprezintă liantul cel mai puternic al grupurilor politice. De aici și promovarea membrilor familiei în funcţii sau în viaţa de partid. Este greu să ai încredere în cineva, deoarece această continuă luptă se prelungește și în propriul tău partid.

Acest război continuu, nesfârșit, ca un fel de război al sfârșitului lumii din imaginaţia fecundă a marelui dezamăgit de politică Mario Vargas Llosa, nu are o finalitate ca în opera ilustrului sud-american, adică

o luptă între valorile supreme, genuine, și expresia lor socială, degradată, ci este un război al nimicului. Pentru orgolii, uneori pentru interese mărunte, pentru resurse, sau chiar un război în zadar.

Nimeni nu poate scăpa de acest război, dar în primul rând nu pot scăpa președinţii. Este un război pe care toţi îl pierd până la urmă, dar îl duc cu însufleţire pentru că sunt animaţi de bătălii și victorii mărunte.

Ion Iliescu a pierdut războiul cu democraţia chiar la început, când Piaţa Universităţii a fost o capcană în care l-au băgat, probabil, apropiaţii lui, generali. Au construit pentru el un front în care ei, cei apropiaţi, erau generalii cei puternici și credincioși. Nu știu cât a fost el de convins că minerii și venirea lor va fi un lucru bun, nu știu cum i-a fost prezentat pericolul pentru ţară reprezentat de partidele istorice, rege sau studenţi, dar ceea ce știm este că războiul acela cu Piaţa Universităţii i-a fost fatal. Cred că am fi avut un altfel de Iliescu, poate mai nonșalant, poate mai democrat și mai puţin închis într-o echipă de foști de care nu s-a despărţit nici acum. Stigmatul căpătat în acea luptă l-a transformat pe vechiul disident într-un conducător care va încerca mereu să limiteze efectele înfrângerii prin confirmarea faptului că a avut dreptate, că a fost o luptă cu dușmani care și azi sunt reali, că nu el a fost de vină etc. În conflictele mele cu Iliescu, dincolo de consecvenţa inconciliabilităţii, am văzut la bătrânul lider al stângii judecăţi echilibrate, moderaţie, luciditate, chiar și o toleranţă faţă de idei cu care nu era de acord înainte. Cazul schimbării atitudinii faţă de regalitate este o dovadă destul de grăitoare. Dar, din nefericire, cel care putea să facă o

{ 380 }


{ 381 }


adevărată deschidere a României din partea stângii a fost fixat în tranșee de acea înfrângere într-un război inutil și prefabricat la acea vreme.

Emil Constantinescu s-a bătut cu sistemul și securitatea. Un război închipuit, creat de psihoza conflictului continuu, evident, dominantă și în grupul lui politic. Războiul l-a pierdut pentru că nu și-a dat seama că el însuși era sistemul. Luase modelul de conducere al lui Iliescu, fix definiţia pe care șeful PDSR o inventase, pe măsura sa, cu complexele de neintervenţie moștenite din războiul început la Revoluţie și continuat cu Piaţa Universităţii, deci nu avea cu ce să se descurce, el nu avea cum să joace, după altă partitură, rolul lui Ion Iliescu. Deși era un intelectual serios, probabil un democrat veritabil, a ieșit repede înfrânt, nu de securitate, ci de incapacitatea lui de a ieși din rol, de imposibilitatea lui de a tranșa războiul politic absurd din interiorul propriei lui tabere. În loc să folosească securitatea și toate resursele sistemului politic pentru un proiect măreţ și împlinirea unei viziuni, a preferat să aștepte, iar la final s-a declarat învins de propria lui mână dreaptă.

Traian Băsescu s-a prins că trebuie să schimbe scaunul ca să nu păţească la fel ca predecesorul său, învins de umbra securităţii. A simţit nevoia să devină jucător, nu putea să stea să-și aștepte adversarii și a trecut la atac. A intrat cu sabia în mână, dar după ceva vreme a constatat că sabia era de lemn. A atacat comunismul care mai rămăsese și obiceiurile politice. A mișcat instituţiile, dar acestea, în loc să se pună în mișcare, au început să crape pe la încheieturi. A încercat să scape de foștii lui colegi, marii baroni

PDL, dar tinerii puși în loc s-au îmburghezit repede și au început să semene cu seniorii. Cameleonic, toţi cei noi pe care i-a adus luau culoarea mediului. A recunoscut destul de greu înfrângerile și a încercat să ducă luptele până dincolo de limitele suportabilităţii tovarășilor lui. Armata a început să-i obosească, unii poate chiar au demobilizat înainte de vreme. A luat lupta pe cont propriu, asumându-și o schimbare pe care nu o poate face nimeni singur. Mai are puţin din mandat, dar nu este exclus ca, la final, cu francheţea care îl caracterizează, să spună: am înfrânt!

Pe Ponta l-am cunoscut acum vreo doisprezece ani. Ambiţios, fost procuror, încerca să reconstruiască o organizaţie de tineret care era doar o anexă palidă a partidului, cu tineri care ieșiseră de mult din tinereţe. A făcut în doi ani o organizaţie adevărată. La primul Congres care ne prindea pe amândoi ca debutanţi și în care eu am vorbit despre un loc important pe care trebuie să-l dăm tinerilor, Ponta a mers mai apoi la tribună și s-a legat discret de mine. A spus că tinerii nu vor nimic, că se vor lupta pentru fiecare scaun, chiar și cu mine. A fost o delimitare pe care am înţeles-o doar mai târziu, atunci când l-am cunoscut mai bine. Am descoperit că nu este un războinic incurabil, chiar dacă are curaj și temperamentul necesar să sară mereu la bătaie. I-am cunoscut pasiunile, am văzut că poate fi un camarad bun și un om normal. Nu este obsedat de conflict și nici nu este dependent de adrenalina puterii. Știe ce să facă cu timpul liber, se bucură de viaţa cea normală, își plimbă copiii cu drag, vrea altceva de la viaţă decât putere pe pâine. Joacă tenis sau baschet, este egoist la fotbal, iar la ping-pong mă enervează că nu-l pot

{ 382 }


{ 383 }


bate nici măcar de Revelion. Îi place istoria și citește în ritm de intelectual, nu de politician.

Poate că și cei pomeniţi înainte au fost oameni ai vieţii normale, o viaţă pentru bucuria de a trăi și poate că doar politica i-a transformat. Iliescu a venit pe un val căruia nu avea cum să i se împotrivească. Emil Constantinescu a fost luat pe sus de un tsunami care căuta să răzbune, utopic, o jumătate de secol de comunism adus de ruși. Traian Băsescu a luat pistolul într-o mână și niște ţepe de carton în alta pentru a răzbuna ceea ce răsculaţii pierduseră în mandatul ratat al lui Constantinescu. Din generaţii diferite, toţi cei trei președinţi continuau un război de dinainte de Revoluţie, erau împinși de trecutul lor sau de trecutul generaţiei lor. Nu întotdeauna era războiul lor, dar era un context moștenit și un câmp de bătălie mereu alimentat cu conflicte și mize, uneori absurde.

Dar Victor Ponta este din altă generaţie. Nu este obsedat de luptă, a ajuns președinte de partid fără să taie capete și fără să omoare părinţii și bunicii din partid. Nici Năstase și nici Iliescu nu au fost împinși la o parte, chiar dacă, uneori, l-au sabotat cu discreţie sau l-au tratat cu aroganţă. Dar, cu sau fără voia lui, intră într-un război care nu se mai termină și căruia chiar combatanţii i-au uitat sensul. I se arată probabil dușmani în fiecare zi, i se propun vendete, are de reglat și el poliţele lui. Este la început și are nevoie să arate că este mascul alpha, să obţină ascultare sau atenţie. Dar după terminarea acestor mici retușuri de instalare la volanul politicii, Victor Ponta nu ar trebui să se înroleze în războiul politic de uzură, război sintetizat cel mai bine de sintagma manelistică „să moară dușmanii”. Pentru că el poate

ignora trecutul, pentru el trecutul nu este o povară și nici o amintire duioasă.

Este cel dintâi Premier și, poate, viitor președinte de ţară care nu a fost membru de partid. E important asta? Poate nu, dar este un semn, mai mult decât o calitate. Este semnul că a venit o nouă generaţie care are datoria de a schimba lumea noastră. Oamenii nu așteaptă de la el victoriile mici asupra dușmanilor partidului, chiar dacă unele poate ar fi importante pentru justiţie socială sau pentru dreptate. În acest război politic care nu se mai termină, cei mai mulţi dintre noi nu mai știm să definim pacea și, cu siguranţă, mulţi dintre apropiaţi îl îndeamnă zilnic la luptă, iar adversarii îl provoacă acum să fie bărbat, să-și arate intelectualii de care dispune și să-i pună în cântar cu intelectualii lui Băsescu. În plus, parcă este împins să dea el însuși toate bătăliile. Toate acestea sunt cântece de sirenă, lumea așteaptă de la el altceva, construcţia normalităţii. Așteaptă să vadă pe cineva care pune pacea și construcţia pe primul loc. Cineva care se interesează sincer de greutăţile profesorului și îl înţelege pe medicul care pleacă disperat peste hotare. Normalitatea nu înseamnă obligatoriu bani în plus și nici subvenţii pentru nemuncă, normalitatea este sentimentul oamenilor că acelora care-i conduc le pasă de viaţa și suferinţele lor, iar acest lucru nu se poate simula electoral. Înseamnă a înţelege că nimeni nu poate vorbi în numele celui care are probleme de existenţă, dar că soluţiile nu le poate imagina el, de fiecare dată. Normalitate înseamnă să pui dorinţele sau poftele tale și ale partidului pe locul doi și să alungi convenţiile și omerta care domnește în viaţa politică

{ 384 }


{ 385 }


de peste două decenii. Să recunoști clar și să simţi că România este mai importantă decât orice formă de organizare partinică, coaliţie sau alianţă.

Războiul pe care nu are voie săl piardă Victor Ponta, ca om de stat venit din altă generaţie, este acela de a aduce înapoi chipul uitat al normalităţii.

2012, 18 iunie

ursul contra RomâniaRecviem pentru o insulă

România alunecă spre liliputanism, așa li se pare copiilor. Adrian, fiul meu, m-a întrebat aseară

de ce o ţară ca a noastră, adică mare, am dedus eu, aleargă de două săptămâni după un urs. Ce, îmi zice el, suntem Andorra sau Liechtenstein? Pe el, iubitor de geografie fotbalistică, îl distrează suprafaţa acestor ţări și locul lor în clasamentul FIFA. Sunt sigur că aceste ţări mici, dar bine organizate, nu ar ajunge niciodată într-o așa situaţie penibilă, chiar dacă i-ar invada 20 de urși. Televiziunile sunt pline de reportaje, polemicile între putere și opoziţie pe tema ursului curg pe televiziunile de știri de dimineaţă până seara. Se fac patrule de cetăţeni revoltaţi, s-a declarat stare de urgenţă. De la Sibiu ne vine o știre care ne ajută să adormim liniștiţi: o echipă de câini, antrenată chiar în misiuni internaţionale, este în

drum spre zona calamitată: „Cei patru ciobăneşti, doi germani şi doi belgieni, sunt antrenaţi special pentru astfel de operaţiuni. Cele patru echipe sunt formate din unii dintre cei mai buni câini pe care îi are Centrul Chinologic, trei dintre ei abia fiind întorși din misiuni internaţionale. Câinii solicitaţi pentru căutări sunt însoţiţi de antrenorii lor, au plecat în jurul amiezii şi sunt pe drum.”

Prefectul raportează cu precizie că sunt 26 de poliţiști și 17 vânători, nu mai știu exact numerele, plus alţi gură-cască ce au pornit pe urmele fiarei. Pliantele anti-urs se răspândesc pe la bufetele din sat. Politicienii din judeţ, obișnuiţi cu căpușarea bugetului și cu corupţia ca modus vivendi, vor primi ajutoare de urgenţă pentru o posibilă epidemie de turbare și pentru cine știe ce alte pericole mai pot deriva din mușcătura ursului. Fondul de rezervă al Guvernului va fi deschis, vin oricum și alegerile, pentru a se reface drumurile cârpite la alegerile trecute, pentru sârma ghimpată împotriva ursului, pentru muniţie sau pentru panouri publicitare care să-i avertizeze pe oameni că în pădurile din Dâmboviţa au mai rămas niște urși. Neapărat ar trebui o campanie publicitară de vreo 10 milioane de euro pentru avertizarea populaţiei și poate chiar una de comunicare externă, în engleză, franceză, spaniolă și... japoneză, pentru ca turiștii străini care trec prin judeţul Dâmboviţa și hălăduiesc prin păduri să știe cum să se comporte cu urșii. Se pot cumpăra din bani publici veste reflectorizante pentru pădurari și jeepuri pentru urmărirea urșilor, puști specializate sau lunete cu infraroșu. Se pot cumpăra și elicoptere pentru observare sau vânătoare, poate am avea

{ 386 }


{ 387 }


nevoie de wireless în pădure și alte chestii pentru comunicare prin satelit în caz că urșii se organizează să atace vreo mare aglomerare urbană.

Deja băieţii de la păduri au lansat o cifră șocantă, care să-i ajute să facă vânători sau programe europene pe mediu: avem cu 2100 de urși peste standardul UE. Prea mulţi oameni pe listele electorale, prea mulţi urși prin păduri, România a devenit o ţară a excedentului.

A fost stupefiant s-o văd pe Rovana Plumb, Ministrul Mediului, cu palma pâlnie la ureche, încercând să audă urșii care mișună prin codrii dâmboviţeni și care atacă locuitorii vechii vetre românești din judeţul Dâmboviţa. Și ministrul de interne a fost angrenat să supervizeze personal căutarea ursului cel rău și uciderea lui. Pardon, nu ucidere, nu dă bine la europenii ecologiști, tehnic ni s-a spus că trebuie să zicem „recoltarea” lui.

Agenţiile de presă ne ţin la curent despre modul în care se desfășoară operaţiunile, în fiecare dimineaţă mutre de pipiţe îngrijorate ţipă la noi cu privire la ursul ucigaș. „Situaţia este foarte gravă, dar este sub control” ne spune prefectul la oră de maximă audienţă. Premierul Ponta este interpelat, dar spune că nu el graţiat ursul, ci specialiștii au hotărât asta.

Dar tot televiziunea ne liniștește că au fost constituite echipe formate dintr-un poliţist, doi jandarmi şi un vânător, care să patruleze în localităţile dâmboviţene Pietroşiţa, Moroieni şi Buciumeni. „Patrularea se va face în intervalul orar 16.00-2.00, pentru ca, la nevoie, să poată acţiona. După ce a fost împuşcat ursul (alt urs, n.n.), nu am mai avut

apeluri de la cetăţeni că ar mai fi văzut vreun urs. Am convingerea că problema s-a rezolvat. Ori ursul împuşcat este cel căutat, ori a plecat în habitatul lui. Patrula mixtă va fi la treabă atât timp cât va fi nevoie. Sâmbăta şi duminica vor acţiona şi pe timpul zilei” declara şeful Poliţiei Judeţene Dâmboviţa, Danil Zepişi.

Totul primește dimensiuni apocaliptice, o fiară a atacat un judeţ, judeţul Dâmboviţa, regiune care se resimte ca și cum ar fi fost lovită de meteoritul Tunguska. În tot acest dezastru, doar puţini s-au întrebat despre cauză, cum s-a ajuns la această situaţie dramatică pentru ţară. Prefectul a spus adevărul, dar nimeni nu a părut interesat, așa că a tăcut și el și s-a integrat în filmul tragediei.

Pur și simplu, trei proști din comuna respectivă (Dumnezeu să-l odihnească pe prostul pe care l-a chemat la el) au pus o capcană în care s-a prins un urs, apoi viitoarea victimă și-a construit o suliţă lungă pentru a reedita lupta omului cu ursul din neoliticul inferior, pentru ocuparea peșterii. Disperat de înţepăturile prostului, bietul urs a rupt lanţul, i-a tras o labă cretinului care-l hăcuia și probabil a fugit spre Sinaia, unde mănâncă la cantina săracilor și se lasă fotografiat de turiști.

Din păcate, încă nici nu ne dăm seama de consecinţele complete ale atacului acestei fiare asupra dâmboviţenilor și chiar asupra românilor, în general. Gândiţi-vă că acest atac vine după o lovitură de stat teribilă, în care democraţia noastră a fost mult șubrezită și reconstrucţia ei cere timp și liniște. Cei traumatizaţi de lovitura de stat vor fi chinuiţi de ideea că administraţia condusă de uzurpatorul

{ 388 }


{ 389 }


Ponta îi lasă intenţionat fără apărare în faţa fiarelor. Pe de altă parte, cei 7,4 milioane de români care sunt frustraţi, supăraţi, demoralizaţi pentru că Europa nu le-a valorizat votul vă daţi seama că vor avea un stres teribil, ignoraţi de CCR și Băsescu, iar acum atacaţi de fiare, după ce au rezistat cu greu hoardelor de procurori care i-au anchetat pentru că s-au dus să voteze plecarea dictatorului. Nu mai pot să meargă la vot, nu mai pot nici măcar să fluiere prin păduri, o majoritate electorală trăiește o dramă.

Băieţii de la Caţavencu, Caţavencii sau Kamikaze ar trebui să fie tot mai îngrijoraţi, deoarece pe plaiurile mioritice viaţa are tot mai mult umor și tot mai puţină raţionalitate. Sau poate au o șansă, ar putea face și al patrulea frate, nu mai trebuie să parodieze, să pastișeze, să poetizeze, să ironizeze, pot să consemneze doar. Să se uite în jur și să facă inventarul faptelor zilnice ale politicienilor, ale celor din administraţie și ale poporului gură-cască ce se uită la televizoare cât e ziulica de lungă.

Dar ce-i de făcut, vorba lui Lenin. Nu mai știu, nu îmi dau seama de unde ar trebui să începem, nu știu dacă se mai poate face ceva, nu știu cine ar putea face ceva, nici cu ce mijloace, planuri sau strategii. Nu știu dacă ar mai vrea oamenii ceva, în afara celor 20.000 de euro de la Domnul Dan sau pomeni de la Gigi Becali, nu știu dacă românii își dau seama că am devenit o insulă. O insulă atacată din toate părţile de criza globală, de UE, de Departamentul de Stat al SUA, de Barroso, de ruși, de unguri etc. Iar din interior, de o mare, nesfârșită, infinită și infernală prostie. Poate dacă am interzice televiziunile din România, prostia s-ar vedea mai puţin, ca pe vremea

lui Ceaușescu, când în două ore de emisie nu mai era loc și pentru spectacolul prostiei naţionale.

***

În timp ce scriu acest text (este vineri dimineaţa, ora 10:30), știrile curg pe ecranele computerelor din biroul meu. Putem răsufla ușuraţi, stresul mediatic este pe sfârșite, căutările ursului ucigaș au fost oprite. Aflăm de pe Realitatea.net că „Autorităţile s-au dat bătute după ce ieri, în Dâmboviţa, au fost aduși de la Sibiu mai mulţi câini de urmă și după ce au fost mobilizaţi zeci de jandarmi, poliţiști și vânători, potrivit Adevărul de Târgoviște. Ursul este de negăsit. Localnicii cred că fiara nu mai este de mult în Dâmboviţa, că ar fi trecut în Prahova sau în Brașov.”

Ce bine, a plecat ursul de la ei, iar în celelalte judeţe nu reprezintă, probabil, nicio problemă, acolo oamenii nu se tem de urs și nici nu au suliţe lungi precum cei din comuna primitivă dâmboviţeană.

În timp ce fac o mică revizie a textului, apare o altă știre, care ne readuce în Europa. Putem fi mândri de autorităţile noastre. Citiţi și fredonaţi Oda bucuriei, România este copilul european cel mai ascultător: „Ursul care a ucis un om în urmă cu două zile nu a fost găsit nici acum. Poliţişti, vânători şi jandarmi patrulează şi vineri dimineaţă în jurul localităţilor unde s-a petrecut tragedia. La cererea Asociaţiilor Pentru Protecţia Animalelor, autorităţile au «graţiat» ursul. Animalul nu va fi împuşcat, ci tranchilizat.”

Asta am crezut la citirea headului știrii, pentru că, mai încolo, jurnalistul este vigilent și patriot, totodată.

{ 390 }


{ 391 }


El nu se lasă indus în eroare de ideologiile ecologiste: „Este greu de crezut că ursul nu va fi împuşcat, mai ales dacă ursul va ataca din nou, întrucât este un animal extrem de periculos, în contextul în care este hăituit de 48 de ore.”

Și mai scrie jurnalistul, în neaoș limbaj dâmboviţean: „Luni este aşteptată în zonă o echipă de la protecţia animalelor care va încerca să găsească ursul şi să îl ducă într-un adăpost, însă va fi foarte greu. Joi, mai mulţi vânători au încercat să găsească acest urs şi nu au reuşit. În continuare, în zonă se menţine starea de alertă, iar oamenii sunt înştiinţaţi că este mai bine să rămână acasă pentru a nu se găsi (!!!) cu ursul.”

În fine, când am terminat de scris și recitit, la România TV s-a îngălbenit ecranul de breaking news: „Doi bărbaţi atacaţi de urs, în Argeș.” Nu mai pot, textul acesta trebuie oprit, curmat brusc.

***

Dacă nu aș avea de lucru azi, articolul ăsta ar putea să nu se termine niciodată, căci vedem, se desfășoară ca o adevărată epopee, ca Eneida de odinioară. Poate că este greu să intrăm chiar în Schengen cu un asemenea război neterminat. UE nu poate importa atâta insecuritate de la noi. Lupta autorităţilor cu fiara care a atacat România pare una fără sfârșit. Exact ca și prostia românească.

2012, 21 septembrie

românii – copiii orfani ai comunismului

Câteva rânduri pentru și despre oamenii de la Oltchim

Am privit zilele acestea cu tristeţe indignarea și disperarea celor trei mii de angajaţi de la

Oltchim. Păreau veniţi de pe altă lume, cu salopetele lor albastre și cu cozile de la bancomate, cu discursul lor despre salarii care nu au intrat și caiete care trebuie cumpărate copiilor. Aproape uitasem că există muncitori, că se mai duc oamenii la schimburi, că sunt mulţi care fac naveta și trăiesc de la chenzină la salariu.

Televiziunile ne arată mereu altceva, clasa muncitoare era parcă evaporată în ultimul deceniu. Personajele din cluburi și starletele de doi lei, curvele pe post de animatoare sau baronii excentrici ai politicii sunt azi personajele-eroi care fac agenda publică. Dan Diaconescu a venit în această lume, iar televiziunile l-au urmărit flămânde de vulgaritate și senzaţional, dar fără să vrea, ne-au arătat fundalul cu muncitorii, ca niște salopete scoase la soare. Nimeni nu i-a întrebat nimic despre viaţa lor, niciun jurnalist nu a fost curios să se invite în casa vreunuia dintre ultimii supravieţuitori ai comunismului. Vor rămâne o enigmă sau vor popula doar discursurile

{ 392 }


{ 393 }


de campanie electorală ale politicienilor sau statele de plată cu ajutoare sociale de urgenţă. Dincolo de asta, acești oameni deja și-au pierdut statutul social și locul acesta de muncă. Chiar dacă unii vor mai rămâne câţiva ani prin hale, mai puţini, făcând altceva, ei sunt trimiși deja la reciclarea istorică majoră prin care trece fostul lagăr socialist. Au fost fericiţi pentru că, într-un fel, acești oameni au reușit să mai trăiască două decenii în plus de utopie socială. Două decenii în care au simţit tranziţia mai puţin decât ceilalţi, în care au construit un oraș cu presa cea mai vie din provincie, au umplut până la refuz cu steaguri tricolore sala de sport unde Oltchim, ca pe vremuri, lupta pentru onoarea României și reușea să ducă mai departe utopia unui excepţionalism românesc bazat pe sport, cultivat și de Ceaușescu în ultimele decenii. Sunt alegeri în această toamnă și vor mai fi amăgiţi încă o vreme, dar va trebui să-și caute proiecte alternative care să le schimbe vieţile. Sper să înţeleagă la timp că nu mai este nicio speranţă. Clasa muncitoare, este clar, nu mai ajunge în paradis.

Copiii politici ai lumii de azi. Filosoful de origine croată Boris Buden scrie într-o carte de o mare profunzime că, după 1989, est-europenii au fost transformaţi în copiii politici ai istoriei. Românii, precum alţii din Est, „niște oameni care ieșiseră victorioși din lupta pentru libertate, au fost făcuţi peste noapte învinșii istoriei”2.

2 Boris Buden, Zonă de trecere. Despre sfârșitul postcomunismului, Trad. rom., Ed. Tact, Cluj-Napoca, 2012, p. 49.

Procesul prin care Occidentul și-a întins aripa hegemonică asupra noastră a primit și un nume, aparent tehnic și precis: tranziţie. Cum spune Buden, tranziţia este procesul cinic prin care „oamenii care și-au câștigat singuri libertatea trebuie să înveţe mai întâi cum să se bucure de ea”3.

Introduși într-un proces de tutoriat, ei sunt consideraţi adevăraţi copii necopţi pentru democraţie și pentru primirea în sistemul capitalist; ei sunt supuși unor tutori care nu au participat la nicio revoluţie – spectatorii occidentali.

Procesul de învăţare nici nu este unul foarte elaborat, ci este un proces de imitaţie oarbă, iar românii au fost și rămân niște marionete într-un proces istoric care nu a depins și nu depinde de voinţa lor. Mai spune filosoful croat, devenit german, că finalmente copilul politic este transformat în prostănac politic.

Chiar dacă Buden nu se ocupă în cartea sa de tutorii interni, de politicienii acestor societăţi, în mare măsură ghidonaţi de organisme internaţionale, notaţi cu calificative din când în când, controlaţi de FMI sau de Banca Mondială, este de la sine înţeles că aceștia nu pot fi decât tot niște copii care au învăţat mai bine lecţia, au acceptat condiţiile, deci au atins poate mai repede stadiul de prostănac politic, de aceea au ajuns șefi de clasă politică. Dar nu vreau să discutăm aici despre politicieni, poate altă dată, acum interesul meu este legat de mentalitatea pe care o generează această tranziţie.

3 Idem, p. 41.

{ 394 }


{ 395 }


Fără viitor, fără proiect. Românii, precum alţi copii orfani ai comunismului, au rămas la ușa istoriei. A venit libertatea și a dispărut societatea. Au dispărut proiectul colectiv și utopia comună. Un vis al progresului înţeles de fiecare la nivelul vieţii lui nu își mai are sensul. Înainte de 1989, fiul își compara propria condiţie cu cea a tatălui și stătea bine la comparaţie. Tatăl și mama, cu mâinile crăpate de munca la CAP, se bucurau că fiul lor a mers „mai departe”, adică la școală. Era muncitor sau chiar maistru, dar are un apartament, apă caldă și lucrează în schimburi, doar 8 ore, nu zi-lumină, cum se spetesc ei. Alţii își vedeau fiul sau fiica profesor sau inginer și în familia lor acesta era un vârf. Participau și ei la simularea ideologică cu epoca de aur sau utopia comunismului deplin, dar ceea ce știau ei era altceva: vedeau că munca lor primește sens, că viitorul este mai previzibil și că poţi intui proceduri prin care poţi să planifici viitorul.

Oltchim – o felie de Românie. Românii sunt cel mai bine reprezentaţi de către cei de la Oltchim. Ei s-au conservat mult mai bine în utopia cum că există o societate pe care o construim în fiecare zi, cum că totul ar merge bine dacă nu ar fi politicieni care nu înţeleg. Nu au de unde să știe că sunt condamnaţi încă din 1989 la infantilism, că fac parte dintr-un proces de „infantilizare represivă”, cum spune Boris Buden. În cazul Oltchim, ei au ţinut aproape de niște oligarhi locali, au votat cum le-au spus, s-au speriat de moartea industriei românești și au devenit copii cuminţi. Nu au cerut prea multă libertate sau democraţie, pentru că baronii locali le dădeau o pâine. Într-o seară, un lider mai mic de sindicat spunea la televizor un lucru

mai profund decât își dădea seama. Protestez, zicea omul, pentru păstrarea locurilor de muncă. Dincolo de greșeala de expresie, bietul muncitor simţea ceva, adică simţea faptul că locul lui de muncă nu mai face parte din vreun proiect general. Protesta, de fapt, pentru că lumea lui nu mai era pe tabla de șah, părea scoasă din uz, iar el devenea invizibil și trebuia să iasă din cuminţenie și din convenţia călduţă. Drept copil al comunismului protesta, nu mai era cuminte, voia înapoi locul de muncă pentru a se putea întoarce în calda lui utopie. Nu mai avea însă nicio răutate, protestul lui părea simulat, precum plânsul copilului care vrea doar să atragă atenţia. Protestul celor de la Oltchim nu mai era un protest adevărat, cu furie și scandal, era mai mult un scâncet de copil. Nu mai știau de fapt cine e mama, nu mai aveau cui să se plângă și nu mai știau nici cine le poate rezolva situaţia. Observau abia acum că acela care le fusese tătuc a devalizat, cu rudele și prietenii lui, banii lor, iar statul asculta cuminte de FMI și era la fel de victimă cum erau și ei. Statul se plângea că nu poate face nimic, regulile stabilite chiar de el însuși ţinându-i mâinile legate. Din când în când venea câte un ministru care spunea, când nu erau camere de filmat, că statul nu are nicio vină, că doar cei de la FMI ţin morţiș ca totul să se privatizeze.

Copiii politici nu au experienţă relevantă și nici memorie. Nicio lume nu-i mai acceptă, niciun vis nu-i mai cuprinde și pe ei. Peste noapte s-au trezit că viaţa lor nu mai are relevanţă pentru ceilalţi, dar nici măcar pentru ei și nici măcar pentru propriii lor copii. Fiul nu mai are ce să înveţe de la tată, pentru că a auzit el la televizor că înainte era o

{ 396 }


{ 397 }


viaţă de rahat și astăzi lumea este diferit construită. Nepotul îl întreabă adesea: „Cum puteaţi trăi voi fără de calculatoare?” „Nu-mi pot închipui copilăria fără Playstation!” îmi zice fiul meu într-o zi și chiar mă gândesc ce goală ar fi viaţa lui fără astea. „Trebuie să fi avut o copilărie foarte tristă și plictisitoare tatăl meu, fără jocuri și calculatoare” îi spune copilul mamei lui, în timp ce își face lecţiile în bucătărie. Românul–copil se uită tot mai mult la televizor, pentru că totul s-a concentrat deja acolo. În fiecare seară îi vede acolo pe toţi miniștrii, pe Președinte sau pe Premier. Acolo, jurnaliștii le dau indicaţii politicienilor și ei ascultă cuminţi sau dau din colţ în colţ, dând vina pe alţii.

Uneori, când se uită la televizor, găsește și mesaje pentru el, dar nu toate îi plac. La televizor, unii îi spun că este un nostalgic și înţelege că asta este rău, dar ce să facă, este acolo, în trecut, viaţa lui. Uneori îi vine să îi întrebe pe oamenii politici: „Spre ce mergem, domnilor, unde ne ducem?” Știe că va fi considerat ciudat și nu mai pune întrebarea. Altă dată l-a întrebat pe unul care venea de la București: Noi ce construim azi? Cum ce construim, moșule, nimic nu construim! Fiecare construiește ceva pentru sine. Și care „noi”, moșule, ne-am câștigat libertatea de a fi singuri. Poate de a crăpa singuri, de a muri fiecare în cămăruţa lui și de a ne găsi ceilalţi după miros, i-a venit să spună, dar a lăsat-o baltă. Nu înţelege de ce privatizarea este singura formă de a putea face economie și nici de ce locurile de muncă sunt subiect de discuţie doar în scurtele campanii electorale. A văzut că toate fabricile privatizate din zonă au dat faliment sau au fost vândute la fier vechi și se miră cum de nu vede nimeni altcineva.

L-a întrebat pe fiul său, student la sociologie, cu ce se ocupă sociologia și acesta, încurcat, i-a spus că studiază relaţiile sociale, dar nu a înţeles despre ce relaţii este vorba. Te ocupi de asistenţă socială, cu handicapaţi, cu dosare de ajutor? Nu, bătrâne, i-a spus copilul enervat, este altceva, cu asta se ocupă o altă disciplină, asistenţa socială. E complicat, nu înţelegi tu, de fapt nici eu nu prea înţeleg, a recunoscut copilul, sunt doar în anul III, mai am de făcut un master și o să văd, poate voi ști mai bine.

Odată, un jurnalist l-a oprit și l-a întrebat cum este viaţa lui. A spus că este trist că politicienii vorbesc despre ei, oamenii muncii, doar în campanie, doar treizeci de zile din patru în patru ani avem senzaţia că suntem cetăţeni. A mai zis acolo, crezând că are un partener intelectual de discuţie, că societatea noastră se sprijinea pe un proiect, la baza societăţii erau datoria și bucuria de a munci pentru ca să trăim mai bine, să facem fabrici și uzine, copiii noștri să facă tot mai multă școală și să trăiască mai bine ca noi. Era ceva greșit aici? a întrebat el. Jurnalistul nu i-a răspuns și nici nu și-a văzut vreodată interviul la postul local de televiziune, deși s-a uitat câteva săptămâni la rând, în toate serile.

Nimeni nu poate să-i spună de ce lumea merge în cu totul altă direcţie decât așteaptă oamenii, toţi recunosc asta, dar nimeni nu face nimic ca să fie îndreptată direcţia. A înţeles că socialismul era un proiect greșit, dar de ce nu facem acum unul mai bun? Dacă tot există atâta înţelepciune venită din Vestul bogat, nouă de ce ne merge tot mai rău pe zi ce trece? A înţeles el că nu suntem competitivi noi în a face calculatoare sau avioane, e ușor de explicat,

{ 398 }


{ 399 }


dar de ce nu putem face roșii, ţelină sau cartofi? De ce nu putem crește vite? Se uită în supermarket și nu mai găsește produse românești și totul intră în ceaţă pentru copilul politic, aflat tot în tranziţie.

Deși uneori îi trece prin cap că societatea lui nu mai există și nici România de care era mândru – din neștiinţă poate sau datorită tinereţii – nu are curajul să o accepte și alungă acest gând. Când vin alegerile, îi votează pe cei care ridică la un moment dat vocea și promit că aceste lucruri se vor schimba. Vine din când în când câte un politician care-l trezește din adormire și atunci începe să spere. Dintr-odată, sondatorii de opinie observă că peste cinzeci la sută dintre intervievaţi declară că la anul vor trăi mai bine. Speră că se vor întoarce copiii plecaţi la lucru în Italia sau Spania.

Dar, de la an la an, aceste lucruri îl dor tot mai puţin. Se obișnuiește cu faptul că degeaba mai speră, degeaba mai așteaptă să i se schimbe viaţa în mai bine. I-a mai rămas o speranţă, copiii lui să plece „Afară”, acolo există încă o rază de lumină, o speranţă de care se agaţă. Nu o să-și vadă nepoţii, dar înţelege sacrificiul. Părinţii lui s-au chinuit mult să-l dea la școală și tot singuri au murit. Dar atunci măcar lumea parcă se mișca înainte, filosofează omul, dar acum, parcă lumea lui a încremenit. Sau era doar o iluzie? Nu mai contează, pentru românii infantilizaţi din postcomunism viaţa a devenit o telenovelă în care deznodământul este amânat de noi și noi episoade, de noi și noi evenimente și mulţi speră că Domnu’ Dan sau Nea Gigi vor veni într-o zi și pe strada lor cu cei șapte saci cu bani, cu bancnote violete de 500 de euro.

Post scriptum

Acum, muncitorii de la Oltchim, ultimii trăitori ai iluziei societăţii care se construiește pe sine, trăiesc șocul alinierii la lumea nouă. O doamnă bătrână și gureșă ce își zice ministru anunţă la televizor cu mândrie că într-o singură zi s-au făcut la Oltchim peste 300 de anchete sociale. Deja moartea este aproape, oamenii au devenit niște numere. Acum dosare sociale, mâine dosare de șomaj... apoi cine știe? Copiii orfani ai Estului vor muri copii. Am scris această scrisoare pentru niște oameni care nu o vor citi niciodată, iar dacă ar citi-o, nu au cum s-o înţeleagă, pentru că, în prima fază a copilăriei, cei mici nu se recunosc pe sine când se uită în oglindă. Dar pentru tine, cititorule, o să atașez o piesă a lui Eddie Vedder, Society. Știu că am mai pus-o o dată, acum vreo doi ani, pe blogul meu, dar pentru niște oameni fără societate, copii fără memorie ai postcomunismului ca noi, cântecul ăsta poate aduce o comuniune a unei tristeţi de 3 minute și 59 de secunde. Un surogat de comuniune, chiar de societate, care se disipează rapid și lasă loc știrilor și breaking-news-urilor care ne așteaptă în jurnalul de seară.

2012, 3 octombrie

{ 400 }


{ 401 }


am o datorie imensă faţă de ţara mea

De fiecare dată când se apropie Ziua Naţională, jurnaliștii îmi adresează întrebări care

au ca subiecte principale diferite concepte legate de acest context: mândria de român, patriotism sau dragostea faţă de ţară.

Sunt întrebat, de pildă, sec: Sunteţi mândru că sunteţi român? Am răspuns de mai multe ori la această întrebare. Am răspuns, scriind, chiar și când nu m-a interpelat nimeni, probabil am vrut să-mi răspund singur și să înţeleg de ce oare ne punem atât de des această întrebare. Îmi pare că este un fel de obsesie sau poate o vină pe care o resimţim, o vinovăţie.

În aceste condiţii, consider că este greu să putem da un răspuns relevant la o întrebare care este prost pusă. În tinereţe îmi plăcea o carte și o expresie cioraniană a lui Luca Piţu, „sentimentul românesc al urii de sine”, dar astăzi, mai copt, nu cred că avem o nevroză identitară în această direcţie. Pur și simplu, câteodată cred că simţim nevoia să ne dăm cu pumnul în piept, altă dată, balcanici, vrem să ne plângem de milă. Dar de cele mai multe ori, ne punem problema când cineva de-al nostru face vreo tâmpenie în Occident și când se pune problema rușinii pentru apartenenţa la românitate.

Dar pe ce fundament am sentimentul de mândrie sau rușine, pe ce ne bazăm? Nu este normal să ne legăm mândria și mulţumirea de o calitate pe care nu am dobândit-o prin muncă sau talent. Ne-am născut români așa cum suntem determinaţi ca bărbat sau femeie, iar în interiorul categoriei românilor intră atât infractorii, cât și geniile.

Când ne împăunăm cu meritele marilor români, facem o greșeală de generalizare. Când alţii ne introduc în aceeași categorie cu infractorii, este, de fapt, același procedeu.

Mândria de a fi român ar trebui să fie un proiect, nu o staţie terminus. Ar trebui să urmărim mereu, să construim motive pentru a fi mândri că suntem români. Dacă dascălul reușește în misiunea lui, dacă arhitectul construiește frumos și unic, dacă jurnalistul găsește miezul întrebării sau al răspunsului, înseamnă că lucrăm la proiectul mândriei de a fi români.

Înţeles astfel, sentimentul de mândrie se deose-bește radical de cel de rușine. Nu mai este opusul lui, devine proiect de civilizaţie și cultură și iese din domeniul emoţiei sau al șmecheriei. Se poate lucra la proiectul mândriei de a fi român, dar pare absurd să spui că lucrezi la proiectul rușinii de a fi român, chiar dacă unii trag tare fără să-și dea seama că fac asta.

Într-o emisiune radio moderată de Robert Tur-cescu, cel care lansase public această întrebare cu ocazia unei ocazii nefericite când un etnic rom de origine română făcuse o crimă în Italia, oamenii aduceau mai frecvent argumente vorbind despre rușinea de a fi români atunci când vorbeau despre

{ 402 }


{ 403 }


mândrie, parcă era ceva dat, un fel de ADN de român bun, stricat în fiecare zi de corupţie, șpagă, nesimţire sau individualism. Nu cred că filosofia românului bun de la natură, dar stricat de civilizaţie, este profitabilă. Nici teoria aceea cu ţapii ispășitori, conform căreia suntem buni, dar avem politicieni corupţi, medici șpăgari, profesori violenţi, ţigani infractori care ne fac de rușine, nu merge. Este simplist și incorect, ne minţim încă o dată, ne ferim de a da un răspuns unei întrebări serioase.

Mândria nu este dată prin talentele extraordinare și valorile moștenite, iar rușinea este doar excepţia.

Mândria trebuie să fie opera de civilizaţie, de zi cu zi, proiect de educare, de culturalizare, de credinţă și promovare a valorilor. Rușinea vine din nerealizări, din rateuri, din rebuturile acestui proiect. Raportul dintre cele două este mereu schimbător, dar numai așa putem lega mândria de a fi român de viaţă, de realitate. Altfel, vom considera fals că mândria vine de undeva din transcendent, doar rușinea vine de la viaţă.

Am asistat la magnifica scenă de pe stadionul din Zürich, în vara lui 2008, la meciul cu italienii, când 10.000 de oameni îmbrăcaţi în tricolor s-au ridicat de câteva ori în picioare și au strigat minute în șir: „mândru că sunt român”. Am lăcrimat emoţionat chiar dacă aveam sentimentul că nu înţeleg bine motivaţia acelor oameni. Nici acum nu știu, vorbeam cu noi înșine, cu italienii din tribună, cu cei de acasă sau cu elveţienii rătăciţi pe stadion?

În final, totuși, sunt mândru ca sunt român? Îmi doresc să fiu mândru, adică vreau să fiu din ce în ce

mai mândru. Am chiar și un program personal pentru asta. Nu mă întreb prea des, dar recunosc că, uneori, răspunsul e NU, dar de cele mai multe ori este DA.

Spunea comicul francez Coluche: „Da, sunt mulţumit că sunt francez: pe de-o parte, pentru că sunt francez, pe de altă parte, pentru că îmi place să fiu mulţumit.” Eu sunt mândru că nu sunt infractor, că sunt profesor și mulţi studenţi mă plac, sunt mândru că am mulţi prieteni, sunt mândru când scriu un text din care cineva învaţă sau care mângâie vreo suferinţă, ori umple vreo singurătate.

Nu știu dacă sunt atât de mândru pe cât ar trebui, dar știu sigur că sunt recunoscător acestei ţări, simt că am o datorie imensă faţă de ţara mea. Nu mi-e rușine de această inscripţie din pașaport, chiar dacă m-am simţit stânjenit câteodată de reacţia unora. Am considerat mereu că este în mare parte problema lor.

Închid televizorul de câte ori văd o piesă la modă azi în care un artist cântă că „nu m-am născut în locul potrivit”. De ce nu este România locul potrivit? Tinerii aceștia s-ar fi putut naște în Uganda, Nigeria, Haiti sau în alte sute de zone unde cred că ar fi avut și mai puţine șanse la o viaţă bună.

Nu mi-a plăcut nici când o coaliţie ce conţinea mulţi prieteni ai mei a făcut campanie cu sloganul: „Vreau o ţară ca afară!” Mă gândeam că orice om cu bun simţ poate să întrebe simplu: „Dar ce va împiedică, dragi politicieni, să modernizaţi România? Acest «afară» presupune că priviţi România ca pe o pușcărie, voi, politicienii, sunteţi mult mai liberi decât oamenii simpli, de ce nu deschideţi lumea? Pentru ce vă votam sau vă plătim?”

{ 404 }


{ 405 }


Sunt recunoscător acestei ţări pentru că m-a educat, apoi mi-a dat copiii ei pe mână ca profesor. A avut încredere într-un băiat care venea de la ţară și m-a propulsat în Guvernul și în Parlamentul ei. Niciodată nu poţi să dai înapoi ceea ce ai primit și sper ca fiul și fiica mea, apoi nepoţii, să întoarcă această datorie imensă pe care o avem. Dar, mai ales, îi sunt recunoscător României pentru că nu sunt om fără societate. Sunt membru al unei societăţi, nu sunt un om al nimănui, un om de care nu se interesează nimeni dacă i se întâmplă ceva.

Poate că unii așteaptă mai mult de la România, dar eu cred că mi-a dat această ţară tot ce a avut, tot ceea ce era capabilă. Restul trebuie să facem noi, să ne ocupăm mai bine de sănătate, de școală sau de infrastructură. Iar dacă, de multe ori, noi nu reușim să facem așa ceva, nu România este de vină, fiecare dintre noi are o vinovăţie, individual, dar și împreună.

Poate că sunt mai puţin entuziast în mândria mea specială, dar cred că în prezent ea este mai solidă, mai întemeiată. Acum am doi copii și România mea trebuie să meargă înainte și eu mă voi prelungi dincolo de sfârșitul firesc. Acum știu că nu sunt minuni în istorie, căci am văzut și falsele miracole din Occident. Nu mă aștept la minuni și am învăţat că Dumnezeu îi iubește doar pe cei care i-a lăsat săraci, dar le-a dat tăria de caracter a luptei și darul de a munci și a preţui timpul și valoarea lui.

Înainte de 1989 credeam că ţara este undeva dedesubt sau undeva deasupra, că există o Românie profundă care va reuși să se elibereze de dictatură și comunism, va exploda ca o mare și teribilă surpriză, ca un miracol.

Acum știu că România este acolo unde sunt oamenii ei, nu se retrage într-un fel de paradis interior ascuns. România se târăște prin noroi când oamenii ei sunt în mocirlă, este înăbușită de dictatură și înflorește în sărbătoare când sufletele românilor cântă. Nu e nimic dincolo, nici mai bun, nici mai rău.

Astăzi, mă mir totuși: după douăzeci de ani de experimente nereușite, conducători ignobili, distrugerea statului și a instituţiilor, cum de rezistă această ţară? Aici este un adevărat miracol.

Și am și niște răspunsuri provizorii: rezistă prin generaţiile care au cunoscut suferinţa, dar și speranţa și sentimentul naţional înainte de 1989. Când văd bătrânii cum merg cu noaptea în cap să voteze, deși au pensii de batjocură și sunt zilnic umiliţi de noile generaţii, îmi vine să îmbrăţișez copacii din parcuri și să le spun „sărut mâna” tuturor doamnelor de pe stradă.

Purgatoriul acestei tranziţii de la nimic spre niciunde m-a făcut să înţeleg altfel miracolul că România există cu toate că cei mai mulţi dintre politicienii ei sau intelectualii ei narcisiști o tratează ca pe o mamă vitregă.

M-am gândit la câte sute de mii de oameni sunt pe care nu-i știm și nici ei nu se știu ca fiind românii cu care ne putem mândri. Am scris de multe ori despre oameni simpli sau nu, dar care reprezintă încarnări ale unor valori. Aș putea să spun zeci de nume, dar nu cred că aș putea face cu sufletul împăcat un asemenea clasament. Când spui un singur nume sau zece nume, nu mai contează, deja ai făcut o selecţie. Nu cred că am dreptul să fac ierarhii pentru că pe

{ 406 }


{ 407 }


mulţi dintre acești oameni minunaţi pe care i-am descoperit în cinci decenii de viaţă îi consider în multe privinţe superiori mie. Și atunci cu ce drept să-i selecţionez eu? Dar cred că umanitatea pe care o am, atâta câtă este, nu mi-am plămădit-o singur, au fost oameni care m-au inspirat, îndrumat, mobilizat să devin ceea ce sunt.

Și cel mai bun lucru pe care l-am învăţat de la acești oameni este să mă dezlipesc de propriul ego, să trăiesc cu și pentru alţii, în numele unor valori.

Dintre acești români drepţi pe care i-am cunoscut, niciunul nu avea tricolorul expus în piept, îl avea undeva pe dinlăuntru. Am cunoscut oameni care s-au dedicat creșterii unor orfani după ce copiii lor au crescut și nu mai aveau nevoie de ajutor, am prieteni care întreţin zeci de copii orfani, dar m-au avertizat să nu cumva să spun cuiva.

Avem români care sunt artiști desăvârșiţi, creatori care nu fac niciun fel de concesii și trăiesc sau amplifică o vibraţie umanitară planetară. Uitaţi-vă la începutul anului la educatoare sau învăţătoare, la surori medicale din spitale cu un salariu de șase sau șapte sute de lei. Fac o operă de o umanitate emoţionantă din dedicaţie și vocaţie, nu se gândesc doar la ceea ce primesc de la societate în schimb.

Am copilărit într-un sat năsăudean de la poalele Ţibleșului și am cunoscut o lume care și-a conservat valorile în cele mai grele timpuri. Am avut șapte generaţii care au fost grăniceri și soldaţi ai Imperiului Habsburgic, au cunoscut Europa acelor timpuri, dar niciodată nu s-au simţit inferiori celorlalte popoare din imperiu. Nu se băteau cu cărămida în piept

pentru românitatea lor, dar la naștere, pruncului i se lega o panglică tricoloră la mână, la nuntă, mirilor li se înlănţuiau mâinile pentru jurământ tot cu un tricolor, iar la ţintirim, pe copârșeu se punea tot un fir împletit din roșu, galben și albastru.

Iar în acest context, dacă ar fi să ne gândim la simbolurile noastre naţionale, acestea trebuie învestite cu emoţie, iar noi suntem astăzi o naţiune dezamăgită și nu mai credem nici în tradiţie și nici în istorie. Ne uităm la societatea de consum și, din păcate, mulţi încă sunt obsedaţi de asta.

Populaţia este părăsită de intelectualii materialiști și orgolioși, are tot mai puţini intelectuali care să le interpreteze lumea și să le spună adevărurile de care au nevoie.

Stema de azi este o construcţie intelectuală rezultată din negocierile, spaimele și complexele pe care le mai trăiam în 1992, când s-a negociat asta în Parlament. Este o stemă intelectualistă, frumoasă, care fărâmiţează mai mult decât creează sentimentul unităţii. Stema ar trebui regândită atunci când se va împlini cel puţin un secol de liniște pentru România, fără dictatură sau fără războaie și invazii străine. Ar fi un timp de decantare și atunci oamenii și-ar putea asuma și ar putea învesti cu emoţie ceva care să lege și prezentul, dar și trecutul, de un proiect de viitor, un viitor proiectat conștient pentru România.

Stema de azi suprasimbolizează și corespunde doar trecutului, cu multe simplificări, evident. Simbolurile de azi nu au fost simbolurile poporului nici în trecut, erau mai mult construcţii birocratice de cancelarie. Neavând viaţă și civilizaţie urbană,

{ 408 }


{ 409 }


românii au celebrat doar sărbători religioase unde, singură, crucea a fost simbol unificator.

Dacă ar fi să propun ceva nou, ar fi tot un act intelectualist, ori stemele trebuie să fie compuse din simboluri care s-au născut și au câștigat circulaţie în mijlocul poporului, în societate. Restul e o pseudoheraldică. Singurul simbol unificator din ultimele secole a fost tricolorul roșu, galben și albastru, el ne face să lăcrimăm la marile competiţii sportive sau sărbători.

2012, 25 octombrie

un terorist de 32 de ani cu o revendicare ciudată

În șoaptă, despre ne-modernizarea României

În penultima zi a lunii octombrie, încă de dimineaţă, presa noastră începuse pregătirea de artilerie

pentru a trata cum se cuvine primul atac terorist din România. Galbenul urma să umple ecranele, deja mutrele grave erau pregătite, iar politicienii și jurnaliștii se pregăteau să întrebe: unde sunt serviciile secrete, unde este armata, ce face Băsescu, ce face Ponta? Galbenul deja umpluse ecranele, editorii căutau metafore pentru dezastru, un 11 septembrie românesc era pe cale să blocheze toată media. Primul terorist român sau intrarea într-o nouă eră a (in)securităţii naţionale și individuale erau deja

titlurile savante ale analiștilor militari care răsar ca din pământ cu asemenea ocazii.

Dar totul s-a dezumflat repede, teroristul din oficiul poștal 36, din București, i-a dezamăgit pe toţi. Nu era așa de feroce cum îl dorea lumea setoasă de senzaţional. Până și babele ce așteptau pensia l-au împins și au fugit afară pe lângă el. Au rămas doar trei casiere care trebuiau să-și păzească banii din sertare sau timbrele fiscale. Deznădăjduit că nu prea era lumea speriată de toporul de șniţele și nici de cuţitașul lui de tăiat slănină sau telemea, bietul terorist s-a proţăpit în ușă și a chemat presa. Însă, fiindcă presa nu se grăbea și au venit doar puţini trecători și poliţiști sub acoperire, a început să-și citească revendicările în faţa unui grup de gură-cască ce au ţinut loc de jurnaliști. Au venit și jurnaliștii, dar nu au înţeles nimic din ce a zis omul, așa că trupele antitero s-au aruncat pe el și l-au umflat. Omul apucase să spună câteva cuvinte, apoi a fost lovit năprasnic de băieţii solizi de la SPIR și a fost băgat într-o dubă.

Dar nu despre penibilitatea primul atac terorist de la noi vreau să scriu. Într-o societate care se degradează accelerat, derizoriul devine regulă și bancul acela cu deltaplanul care lovește un bloc turn din cartierul Mănăștur din Cluj este emblematic. Am fost șocat de reportajele pe care le-am văzut seara pe la diferite televiziuni. În cadrul majorităţii reportajelor, imaginile erau destul de puţine, doar unul dintre posturi (Digi 24) avea imaginile de la camerele interne de supraveghere ce arătau penibilitatea situaţiei și inofensivitatea individului cu ciocanul de bătut șniţele. Am căutat

{ 410 }


{ 411 }


motivaţia omului, a primului terorist, discursul sau revendicările. Am aflat doar că avea niște revendicări neclare sau de „neînţeles”, cum spunea un post. În modul cel mai clar, motivul transpărea din declaraţia unui purtător de cuvânt al poliţiei sau jandarmeriei (aici nu îmi aduc bine aminte), care a spus că avea niște „revendicări ciudate”, ceva de genul „modernizarea României”. La alt post de televiziune, un al purtător de cuvânt instituţional a vorbit tot de niște revendicări neinteligibile, ca „taxe ca în Italia” și „unirea României cu Basarabia”.

Am rămas șocat, cum poţi spune că modernizarea României este o revendicare ciudată, neinteligibilă? Am stat ca ardeleanul, scărpinându-mă după ureche vreo două ore, până a reapărut poliţistul ăla iar la jurnal și i-am revăzut declaraţia. Da, spunea exact asta, o revendicare ciudată: modernizarea României. Nu-l bănuiesc pe tânărul jandarm sau poliţist de postmodernism sau tratare ironică a temei. Pur și simplu, el nu mai aude pe nimeni vorbind despre asta, modernizarea nici măcar nu mai este o temă de dezbatere publică, nici în campanie electorală măcar. S-a tocit în discursurile de după ’90, când fiecare guvern a prevestit ieșirea din tunel, încât modernizarea a devenit o Luminiţă care s-a pierdut în peisaj. Visul modernizării României a îmbătrânit și el odată cu generaţia în capul căreia a răsărit pe moment, dar pentru care nu a constituit niciodată proiect sau obsesie.

În aceleași zile a trecut neobservată o știre dintr-o statistică internaţională care consemna că averea populaţiei României a scăzut între iulie 2011 și iunie 2012 cu 36 la sută, loc cu care suntem deja campioni

mondiali la sărăcire accelerată. Ocupăm locul 131 din 142 la exodul creierelor. Avem doar 30% dintre drumuri modernizate, iar dintre cele modernizate, doar 0,3% au trei benzi de circulaţie și 1,6% au 4 benzi de circulaţie. Între 2008 și 2011, am regresat zeci de locuri la multe capitole din Indexul competitivităţii globale.

Degeaba scriu chiar acum despre această consternare a mea, vor fi foarte puţini interesaţi de aceste lucruri. Parcă-l văd pe un prieten bun al meu, un om responsabil, dar care se grăbește mereu în ultima vreme, spunându-mi: lasă asta, e filosofie, să vedem ce trebuie să facem din treaba noastră...

Dar ar trebui să fim realiști, iar dacă am fi oameni normali, nu am mai avea cum să adormim noaptea de îngrijorare. Suntem într-o fundătură a istoriei și noi dormim, cum ar spune personajul lui nenea Iancu. Majoritatea politicienilor ar fi cazul să se ascundă și să nu candideze în vecii vecilor, iar CSAT – să se adune de urgenţă. Ar fi normal să decretăm stare de necesitate și să nu ieșim din alarmă până nu facem un plan de modernizare și salvare a României. Dar nu, nu se va întâmpla nimic! Deși este campanie electorală, niciun politician nu va vorbi aplicat despre modernizarea României. Nici măcar promisiuni nu se mai fac pe tema asta, s-a tocit de tot expresia, tema modernizării nu mai este bună nici măcar pentru cerșit voturi și nici pentru minciună. A fost abandonată ca un vis bolund lăsat la vatră odată cu maturizarea postadolescentină. Niciun utopist nu mai are curajul să propună măsuri de modernizare și nici măcar radicalii nu mai speră că mitraliera ar putea trezi la realitate vreo conștiinţă naţională

{ 412 }


{ 413 }


profund adormită de capitalul străin sau de visele consumeriste. Nici intelectualii nu mai visează scenarii și nu mai fac planuri din „cuţite și pahară”. Parcă este o ţară care a murit, care nu mai gândește viitorul. O ţară care visează să-și exporte puștimea în Occident și unde sute de mii de mame au plecat în Europa și își uită copiii acasă, iar copiii se sinucid de dorul părinţilor.

De ce nu mai înseamnă nimic „modernizarea României”, de ce nu mai tresare nimeni la această ambiţie pe care ar trebui s-o aibă un popor european normal? A murit speranţa modernizării ucisă de politicieni fără viziune sau de intelectuali falși preocupaţi doar de oglindiri narcisiste și băi de mulţime. Chiar și expresia lingvistică s-a sufocat în demagogia ieftină a celor 22 de ani de campanii electorale pline de ură, de hoţii și șmenuri electorale.

Nu masele sunt cele care plămădesc marile vise, nu oamenii simpli sunt cei care trebuie să nască proiectele serioase, ci o elită care le-a lipsit românilor. Trădarea intelectualilor, sintagma celebră a lui J. Benda, este cauza principală a dezorientării și confuziei generale. Intelectualii noștri s-au grăbit să devină anticomuniști după ce comunismul a murit, iar în postsocialismul sălbatic și politicianismul abject din aceste două decenii, elita intelectuală și mare parte din cea bisericească, spirituală, au întors spatele României și locuitorilor ei. Demoralizaţi, fără orizont, cohortele de muncitori abandonaţi după falimentul comunismului nu au cum să plămădească un ideal de modernizare. Intelectualii unei ţări ar trebui să facă în fiecare zi pledoarii pentru justiţie și adevăr, pentru dreptate socială sau promovarea

valorilor. În loc să caute mereu sinecuri politice, din care nu ar vrea ca nimeni să-i miște vreodată, acești „boieri ai minţii” din România, cum inspirat i-a numit Sorin Adam Matei, într-o carte pe nedrept ignorată în cultura noastră, reprezintă adevăratul faliment al României. Nu vreau să fiu nedrept, mai există luptători singuratici care caută să ţină steagul sus militând pentru transparenţă, anticorupţie, democraţie sau pentru a promova excelenţa în educaţie sau administraţie. Dar sunt tot mai puţini, tot mai singuri, tot mai izolaţi și tot mai deznădăjduiţi.

Bietul poliţist avea dreptate, până la urmă, un om care vorbește despre modernizarea României este un ciudat, un ins pe care-l putem numi chiar și terorist. De fapt, este terorist nu pentru toporul de șniţele pe care l-a agitat, ci pentru că, nebunul de el, ne-a trezit din somnul raţiunii noastre cu un concept pe care nu-l mai înţelegem și de care fugim ca și de o boală: modernizarea. Modernizarea unei ţări care moare încet, încet, în somn.

2012, 13 noiembrie

{ 414 }


{ 415 }


cine sunt dușmanii României?O rugăciune și o urare de 1 Decembrie

De Ziua Naţională, multă lume are sentimentul sărbătorii. Din patriotism sau dintr-o dorinţă firească a fiinţei noastre căutătoare de plăcere și evadare din cotidian. Sunt și unii care se prefac, dar cu ei nici măcar nu merită să ne batem capul a face vorbire, cel puţin în această zi. Chiar dacă știm că aceste sărbători sunt mitologii colective, că naţiunea, în sine, este o invenţie culturală, sociologic funcţionează regula profeţiei care se autorealizează. În domeniul social sau uman, un lucru în care crezi se poate întrupa chiar din imaterialitatea și forţa credinţei respective. Naţiunea și cetăţenia sunt asemenea minuni născute din iluzia și nevoia de apartenenţă și din nevoia de a fi împreună în colectivităţi care se deosebesc de simpla vieţuire biologică. Spunem și credem despre noi că suntem speciali doar pentru că am rămas legaţi de acești munţi de piatră sau înșiruiţi pe cursurile acestor ape cristaline. Alţii, mai încolo, vor avea sentimentul că sunt poporul cel mai bogat de pe pământ pentru că locuiesc de atâta timp

sub acele stele sau sub această Cale Lactee. Aceste credinţe în lucruri inventate din nevoie socială sunt miracolul cel mai mare al vieţuirii împreună, al nașterii societăţii. La asta se adaugă ceea ce a adus Iisus și alţi profeţi, întemeietori de religii: iubirea și mila pentru celălalt, solidaritatea și sacrificiul pentru ca această minunată fiinţă colectivă să treacă peste toate ameninţările.

În acest proces de coagulare a identităţilor colective, ideea de dușman are un loc special, deoarece lupta comună, reală sau imaginară, este un principal drum comun, marșul cel lung al devenirii noastre. Faptul că suntem aici este, în formula istoriei, rezultatul miraculos al luptelor comune și al faptului că am trecut peste greutăţi și ne-am învins toţi dușmanii. Construcţia dușmanului ne ajută și la explicaţia insucceselor mai evidente, adică a acelor rateuri istorice pe care nu le putem ocoli prin nicio șmecherie narativă. Dușmanii nu sunt întotdeauna imaginari, inventaţi, în multe cazuri sunt reali, dar nicio naţiune nu scapă de monștri imaginari.

Pentru noi, românii, oricum o naţiune nu prea favorizată ca poziţie geopolitică (deși cred că și asta este un mit!), inventarul dușmanilor este destul de lung și, în funcţie de epocă, el ne invadează cu priorităţi diferite manualele de istorie și discursurile politice. Au fost dușmani vecinii, cu excepţia Mării Negre, după o cunoscută butadă a celui mai mare istoric făuritor de mitologie, Nicolae Iorga. Au fost, pe rând, popoarele migratoare sau tătarii, turcii sau rușii, bulgarii sau evreii. Ungurii sunt dușmanul nostru cel mai important (dușmanii noștri cei iubiţi, cum spune un prieten franţuz) și este greu să-i

{ 416 }


{ 417 }


privim altfel chiar dacă în ultimii ani lucrurile s-au schimbat mult. Dușman feroce ne-a fost fascismul, a venit apoi comunismul, noi niciodată nu am avut vreo mare oportunitate, doar vicisitudini, cu atât mai mândri trebuie să ne simţim astăzi. Să nu mai vorbim de dușmanii noștri ţiganii, care ne fac de râs în Europa, ba și-au luat și nume de la Roma noastră cea străbună. Luna trecută, când am făcut o cercetare sociologică, peste 80% dintre români declarau că sunt mult mai inteligenţi decât europenii, chiar dacă testele de cultură generală sau cunoștinţe știinţifice arată exact invers. Șirul dușmanilor este mult mai lung dacă luăm în calcul „barbarii de tirani” și alte umbre ale unei istorii a pătimirii românești. În această vară, unii au descoperit că Europa și statele ei nu mai sunt prietenii seculari, cei pe care i-am apărat de turci ca să-și facă minunate catedrale gotice, ci niște dușmani care ne impun conducătorul suprem și ne fură petrolul și aurul și chiar… ardelenii, doar că ei pleacă singuri la prieteni și uită să se întoarcă. Pentru o parte dintre noi, dușmanii sunt „băsiștii”, pentru ceilalţi, „useliștii”, o parte a românilor a început să creadă că revine un dușman istoric consacrat de propaganda comunistă, „ciocoii”. Tot mai mult, românii cred că politicienii pe care ei înșiși i-au trimis în parlamente sunt marii dușmani, dar uită că au mers la vot și au votat pe ulei și zahăr, ori au votat superficial doar împotrivă, fără a se gândi bine dacă merită votul lor cei pe care acum îi votează doar ca să le facă în ciudă celor votaţi anterior. O vreme i-am privit ca pe dușmani pe cei care nu au mâncat salam cu soia și, mai nou, chiar rătăcitoarea noastră diasporă este vinovată pentru un vot care

ne-a scormonit liniștea și inerţia.Dar azi e sărbătoare, ne îmbrăcăm frumos și

mergem la manifestaţia unde politicienii își vor tocmi galerii care să le fluiere adversarii și aplaudaci pentru șefii veniţi de la București. Unii vom ajunge să mâncăm fasole de la cazan și gustul ei poate ne va aduce aminte de armată și poveștile ei nesfârșite și vom uita o clipă de dușmanii milenari, ne vom spune „la mulţi ani” iar, în Transilvania, îi vom îmbia pe unguri, mai în glumă, mai în serios, să poarte cocarde cu tricolorul nostru, nu al lor. Vom scoate steagurile afară, armata își va arăta mușchii, iar birocraţii unei armate desculţe vor vorbi la televizor îngroșându-și vocile. Cocardele tricolore o să pară niște fluturi migraţi pe niște revere la o adresă greșită, deoarece platourile cu mâncarea sunt, de ziua naţională, obiectul principal al atenţiei, la recepţii și adunări publice.

Prinși de spiritul sărbătorii, azi nu vom fi prea atenţi la dușmanii pe care i-am învins mereu în luptă dreaptă, deci sociologul, adică subsemnatul, ar putea să pună niște întrebări și nimeni n-o să-l huiduie, mai ales că mulţi vor fi cu gura plină. Evident, nici aplauze nu o să primească, căci mai sunt unii vigilenţi în fiecare ceas, dar își poate face datoria de a spune adevărul, adică să completeze lista de dușmani. Așa l-a învăţat Profesorul lui, cel care i-a pus în mână sabia și i-a spus: tu ești Matadorul. Pardon, nu e vorba de completare, vreau să fac o altă listă, o voi mototoli pe cea veche și, provizoriu, o voi arunca la marele coș al sărbătorii. La final, pentru iertarea acestui păcat blasfemic, mă voi învrednici să fac și o rugăciune.

{ 418 }


{ 419 }


Dușmanul nostru cel mai important este sărăcia care ne-a intrat în suflet și cultură, o înapoiere istorică de care suntem, cel puţin în parte, vinovaţi și noi, nu doar împrejurările și poziţia geostrategică. Ar trebui să luptăm și împotriva unui dușman la fel de puternic: egoismul, individualismul care fac să nu putem lucra în echipe, să nu continuăm proiectele, să distrugem tot ceea ce face predecesorul, de multe ori fără niciun sens, doar pentru că nu știm să admirăm sau să recunoaștem că lumea nu începe și nu se termină cu noi. Ne însoţește prin istorie lipsa instinctului pentru interesul colectiv, pentru partea comună a avuţiei noastre. O parte din distrugătoarea corupţie care ne blochează proiectele colective vine din nesocotirea evidenţei că o societate nu poate merge mai departe dacă nu punem ceva în comun sau nu protejăm ceea ce este al tuturor, sporind această zestre cu fiecare zi. O lipsă de sensibilitate pentru suferinţa celor mulţi, o nesocotire a educaţiei și știinţei, privilegiind norocul sau șansa, toate acestea vor face ca multe decenii de acuma încolo să rămânem în urma unor ţări europene mai mici ca noi și poate mai puţin dăruite de la natură. Încă nu am ajuns să înţelegem că omul este darul ceresc cel mai mare și el trebuie protejat și ajutat să se desăvârșească. Un și mai mare dușman este orgoliul, trufia naţională, căutarea vinovaţilor dincolo de noi, pentru orice situaţie de eșec, lipsa unui exerciţiu critic și autocritic sau a sincerităţii de a ne privi în oglindă așa cum suntem, chiar dacă ceea ce vedem nu este foarte plăcut. Strategia minciunii și prefăcătoriei, între noi, dar și în colaborarea cu partenerii de istorie, ne face să pierdem respectul multor naţiuni și, pe nedrept,

oamenii noștri excepţionali să fie dezavantajaţi când caută să reușească în lumea largă. Nerespectarea statului și a instituţiilor sau organizarea în hoarde sau clanuri pentru a devaliza patrimoniul comun vor fi mult timp aprigi dușmani și principala frână pentru intrarea noastră în modernitatea care ridică nivelul de civilizaţie și cel de trai. Dușman mai mare ca improvizaţia sunt poate doar mimetismul și formele fără fond, lenea gândirii și șmecheria ca formă de inteligenţă prost direcţionată. Mai putem reţine întinsul mâinii către un stat pe care îl devalizăm noaptea, iar ziua îi cerem de mâncare, dar și lipsa energiei în a duce proiectele la capăt, orice entuziasm terminându-se, la noi, odată cu lansarea proiectelor. Elitele noastre sunt atinse de narcisism și de căutarea admiraţiei și a aplauzelor unor mulţimi pe care nu dau doi bani și pe care le dispreţuiesc. Nu ne va fi mai bine cât timp vom pierde lupta cu încă un adversar redutabil: lipsa de încredere în celălalt, aproapele nostru. Fără efort colectiv și fără respectul regulilor și al legilor, drepte sau mai strâmbe, așa cum le facem, nicio naţiune nu a reușit vreodată să treacă de stadiul „în curs de dezvoltare”. Așteptăm tătucul, salvatorul, liderul proverbial care să ne ducă în Paradisul Bunăstării, dar nu acceptăm sacrificii și nici efort prelungit pentru un scop. Vrem totul peste noapte, lipsa răbdării și a viziunii pe termen lung sunt poate întrecute doar de prezenteism și de lenea de a gândi viitorul și dezbinarea politică cu războaiele ei absurde.

Am identificat prea mulţi dușmani interiori? Am devenit eu însumi un dușman care vrea să strice această minunată sărbătoare? Ţuica fiartă și fasolea

{ 420 }


{ 421 }


de la cazan se termină repede și știu că timpul pentru un discurs sincer s-a dus. Vom reveni la etichetele de sărbătoare: cei mai ospitalieri, cei mai viteji, cei mai drepţi dintre muritori. Nu e rău, nu ar fi nimic negativ, dacă am crede asta cu tărie, cu disperarea de săraci ai Europei, atunci poate chiar am deveni poporul ales și visat. Dar noi nu visăm cu tărie la ceva, nu avem timp să ne concentrăm la un asemenea proiect: la noi înflorește cuvântul „caterincă”. Ce, ești prost să mă crezi, mă ardelene, îmi spunea un coleg de armată, tu nu înţelegi că a fost doar caterincă? Înţeleg, prietene, după trei decenii de trecut munţii, e multă, prea multă caterincă.

Dar nu pot să nu mai pun măcar o întrebare: de acești dușmani interiori cine ne apără? DNA–ul, Președintele, UE, NATO sau Banca Mondială? Nu cred, deocamdată nimeni, dar am putea face un efort să ne hotărâm că de mâine... Da, chiar de mâine, fiecare dintre noi... Dar fără să fie caterincă.

Deocamdată, doar o rugăciune: Doamne, apără România! Și te implor, Doamne, apărăne de noi înșine! Nu ne lăsa în grija noastră.

2012, 30 noiembrie

akedia rimează cu România

Am lipsit o vreme de pe blog pentru că am fost copleșit de unele munci, dar adevărul curat este

că nici nu am putut să aștern ceva pe hârtie. Ca să fiu sincer, am căutat tonul de a scrie, sufletul care înalţă ideea și cuvintele care pot aduce comunicarea instantanee. Nu am reușit, am început zeci de subiecte (am umplut aproape un caiet întreg), dar nu am avut tăria de a duce vreunul la capăt. Am hoinărit prin și printre cărţi, dar am simţit ceea ce teologii creștini numesc akedia, un sentiment de lehamite și descurajare, faţă de scris, o stingere a luminii interioare. Pentru teologii creștini, akedia este boala sufletească cea mai grea și cel mai mare pericol pentru creștini, călugări, pentru preoţi și ceilalţi oameni care fac asceză extramundană. Cuvânt greu de tradus, dar care cuprinde părţi din lâncezeală, amorţeală, lehamite, silă și urât, akedia este o boală a sufletului în care mintea nu se poate opri la un lucru, ci hoinărește oarbă peste lucruri, oameni și idei. Cum scriau Sfinţii Părinţi, akedia îl împinge pe om spre întâlnirea cu ceilalţi, într-o fugă de sine, dar este o întâlnire stearpă, deșartă și fără de rost.

Demonul akediei, numit și „demonul de amiază”, este o lâncezeală care se face stăpână peste toate puterile sufletului, cum spunea Maxim Mărturisitorul, un fel de moarte a tuturor virtuţilor. Nu se știe cauza,

{ 422 }


{ 423 }


ea vine de niciunde, dar poate că în cazul meu a fost un rezultat al modului în care visele noastre se lovesc de geamul de sticlă prin care ne uităm la viitorul României. În fiecare an întâlnesc generaţii tot mai slabe de studenţi sau de tineri care nu mai visează la viitor și se mulţumesc să mestece iluzia că vor putea trăi mai bine în străinătate, fără să știe ce vor putea face acolo. Copiii mor în spitale după ce și-au luxat un picior și nepăsarea faţă de oameni atinge niște culmi ale indolenţei în cele mai multe profesii. Politicienii împart, împart și iar împart bucăţi din cadavrul unei ţări care odată avea vise și locuitorii ei chiar puteau să iasă în stradă sfidând moartea. Occidentul ne umilește și toţi ne uităm pasivi sau satisfăcuţi, cu toate că este vorba aici de noi toţi. Lumea noastră a devenit inertă, o mlaștină puturoasă și verde. Mergem înainte doar datorită iluziei optice, pentru că totul curge invers. Istoria asta, „nenorocită și perversă”, cum spunea Părintele Bartolomeu înainte de a muri, ne-a abandonat așa cum o căţea turbată își abandonează puii. Noi, copii bastarzi ai comunismului, am crescut mari și umblăm hăbăuci prin lume căutând sensuri, poate urme ale unei direcţii, urme ale unei treceri pe acolo, dar le găsim doar pe cele ale mersului în cerc. O meserie altădată dătătoare de sens și conștiinţă, cea de jurnalist, a ajuns într-un grad de descompunere cum nu mi-aș fi putut vreodată închipui. Manelisme, curve și șmenari, anomalii ale starizării și politicieni amestecaţi cu balele, voma și scârba acestei lumi defilează prin lumea de cuvinte și imagini. Tabloidizare și violenţă, atacul golănesc și în haită, nimic nu mai păstrează urmele vreunei civilizaţii. Totul amestecat cu lacrimi

pentru scumpa noastră ţărișoară. De fapt, simţi cum deșertul se întinde, ocupă tot mai mult spaţiul dintre noi. Dacă nu ar divorţa vreo divă de carton și latex, dacă nu ar muri vreun actor al nostalgiei trecutului, ar înnebuni realizatorii de talk-show-uri de seară și noapte târzie.

OTV a fost închis și, culmea ipocriziei, cei mai mulţi români au declarat la un sondaj naţional că se bucură. Nu-ţi vine să crezi, doar ei, adică cei mulţi, erau personajele acelei lumi grotești arătate de Dan Diaconescu. OTV era măcar o televiziune sinceră, nu încerca să pară „quality”, era o voce a mahalalei și nu poza în doamnă parfumată cu Chanel 5. Era o curvă de centură care se farda mai strident pentru a se deosebi de suratele ei neautentice. În starea asta, simt câteodată absenţa OTV, nu doar pentru că era un obiect de studiu pentru mine, dar mai ales pentru că noaptea, târziu, după ce treceam peste talk-show-urile politicienilor penibili și poposeam câteva minute în bordelul roz al lui Dan Capatos, mă opream pe OTV pentru a vedea cât de jos se mai poate coborî. Vedeam acolo mahalaua care își exhiba fără niciun fel de jenă chiloţii murdari și găuriţi. Era o naivitate a mesajelor care mă ajuta să înţeleg, îndepărtând jegul, tulburările iluzionale ale mulţimilor noastre. Cred că am învăţat câte ceva despre noi și societatea noastră de la acești actori improvizaţi și reality-show-urile lor de noapte duhnind a miasmele bombelor de la margine de București. Acum le-am închis televiziunea, este bine, nu o mai suportam, eram, nu-i așa, o societate de doamne fine, ce pana mea, vorba bancului.

Avem însă vreun proiect comun, un telos, cum spuneau grecii? Un proiect pe care să-l putem

{ 424 }


{ 425 }


povesti copiilor la școală sau studenţilor la cursuri. O minciună frumoasă care să poată deveni realitate doar pentru că niște nebuni sau o cohortă de naivi au putut crede în ea. Da, Profesore Lucian Boia, la baza istoriei stau mituri eroice și minciuni, dar ce să punem în locul lăsat gol? Scoatem miturile și în locul memoriei noastre comune rămâne un mormânt… gol. Adevărul? L-am pune, dar care este adevărul acela ce poate străluci și poate să dea un sens, o emoţie sau măcar o cutremurare? Poate adevărul să fie o reprezentare a scopului, un telos pentru cei mulţi și obișnuiţi să meargă ca și oile după măgar? Oamenii se uită după liderii de la televizor și vor să devină ca ei, ei sunt reușita, ei ar trebui să încarneze visul lor de a scăpa de mahala și sărăcie. Ei nu știu că televizorul este un acvariu cu cobai urât mirositori sau un cort de circ în care iluzia apare doar după ce se stinge lumina. Ei nu știu că totul este șoc, șocant, breaking news, news alert din cauză că este de fapt vorba de un nimic parfumat și gol ca o tobă de tinichea.

Nu pledez pentru minciună, dar aș vrea ca adevărul să fie un tras înainte de locomotiva unui telos. Adică aș vrea să punem adevărul în slujba unui vis comun, a unui proiect de viitor. El trebuie să fie o construcţie intelectuală, nu-l putem lăsa pe mâna politicienilor. De fapt, nici România nu trebuie lăsată doar la mâna lor. Ei vor face încă 1000 de ani o politică pavloviană care caută să aprindă doar becul ce va face ca masele să saliveze.

România se depopulează și doar un proiect colectiv ar putea revrăji lumea noastră. Pentru cei mai mulţi dintre noi, patria este o iluzie pe care o locuim cu o mai mică sau mare inconștientă, o iluzie

pe care o hrănim cu disperarea statului de părinţi sau bunici. Dacă spui, dacă strigi, dacă scrii, simţi că strigătul tău disperat se lovește de pereţi și cade pe podea ca o pasăre bleagă care se zdrobește de plasa coliviei.

Dar marea disperare este că nu mai știi ce să faci cu amintirea (să fi fost doar iluzie?) unei Românii cenușii pe din afară, sufocate de dictatură, dar unde, dincolo de ușa caselor ferecate, sărăcăcioase sau friguroase, oamenii visau la o altă lume, erau vii și întregi. Citeau cărţi, ascultau ecourile Occidentului și se concentrau pe trăire și pe rezonanţele fine ale sufletului la bucurie sau la tristeţe. Se adunau când era frig, să se încălzească unii de la alţii, și aduceau fiecare ce găseau acasă ca să organizeze o mică sărbătoare. Așteptau și credeau într-o minune care va veni într-o zi, dar pe care o așteptau fără să fie credibil că va veni vreodată. Politicienii de atunci erau zeii unei lumi pe care nici nu o mai băgau în seamă, era prea departe de ei, prea nelumească. Era un singur dușman și acesta era undeva sus, departe, ca o soartă de care nu ai cum să te ascunzi. Acum lumile s-au amestecat și oamenilor le-a dispărut speranţa poate pentru că, după cum scrie Lucian Blaga, prin împlinire s-a pierdut ceva din minunea posibilă.

Akedia, vedeţi, rimează cu România!

2013, 2 februarie

{ 426 }


{ 427 }


ursul de Aur pentru agonia românească

Nu am văzut încă „Poziţia copilului”, dar am curajul să mă bucur pentru Călin Netzer pentru că sunt

sigur de faptul că este un film autentic, netrucat. Este probabil un film despre el, despre generaţia lui și despre România. Îl cunosc pe Călin Netzer și am văzut celelalte filme ale lui. Nu am văzut „Poziţia copilului”, dar am văzut filmele lui Puiu, Mungiu, Porumboiu, Nemescu, Ștefan sau Tudor Giurgiu. Am trăit și eu aici și trăiesc într-o realitate care blochează de multe ori logica civilizaţiei. Societatea, pușcăria, spitalul, școala sau alte fenomene sociale și instituţii au indus opera artistică de mare valoare cinematografică a noului val al cinematografiei noastre. Am crezut și încă mai cred că destinul ieșirii din comunism va aduce, în viitor, un premiu Nobel pentru literatură în România. E drept, l-a luat Herta Müller, dar era unul izvorât mai mult din amintirea comunismului. Aștept, și sigur va veni, un Nobel despre tranziţie. Adică despre ceea ce școala cinematografică a tinerilor citaţi mai sus a început să facă filme. Filme pe care noi nu le-am băga în seamă dacă nu ar lua premii internaţionale, pentru că majoritatea dintre noi crede că asemenea filme defăimează ţara, naţiunea sau poporul. Acești tineri se chinuiesc să

câștige bani de la un organism (CNC) ce finanţează, de ani buni, filmele lui Nicolaescu sau alţi dinozauri de dinainte. Greu găsesc bani, deși ar trebui să-i ajutăm, pentru că ei valorifică pe piaţă singurul lucru care ne-a rămas autentic: suferinţa și disperarea de a fi român. Disperarea de a merge contra istoriei și pe lângă civilizaţie. În lumea de azi, acest lucru se vinde bine și am putea investi în această autoflagelare. Ca și în fraza celebră din „Filantropica” lui Nae Caranfil, dacă tot stăm cu mâna întinsă la Europa și la FMI sau Banca Mondială, atunci măcar să spunem o poveste. Ar fi o formă de cerșetorie sublimă. Noi vă vindem pilule de disperare, iar voi, occidentalii, ne daţi ceva bani, bucurându-vă că voi aţi scăpat de drama asta, pentru că ţările voastre au fost protejate la Ialta!

Nu am văzut încă „Poziţia copilului”, dar „Moartea Domnului Lazărescu” m-a lăsat mut, nu pentru că era ceva de o imaginaţie ieșită din convenţii, ci pentru că știam că asta era o poveste adevărată, iar filmul lui Netzer vine tot din tradiţia cehoviană a disperării de a trăi într-un univers în care liberul arbitru și libertatea nu au sens decât pentru foarte puţini oameni. Am văzut „Filantropica” și „California Dreamin’” și m-a copleșit șmecheria românească ce, deși poate ucide, devine filosofie de viaţă. Am văzut revoluţia de la Vaslui și am simţit gustul dulce-acrișor al ușurătăţii de a ne asuma destinul și apăsarea existenţei. De câte ori apare un film al noii generaţii, mi se face o poftă nebună să recitesc Cehov, pentru că mă învăluie o nostalgie tragică și constatarea că absurdul este, în zona orientală, o parte a ethosului, nu o negare a raţiunii. Copiii cinematografiei noastre din noul val au povestiri și personaje cehoviene. Personajele

{ 428 }


{ 429 }


României de tranziţie sunt prizoniere în universuri închise de unde încearcă să evadeze, dar reușesc doar în iluzie sau în moarte. De fapt, personajele lui Giurgiu, Porumboiu, Netzer sau Mungiu așteaptă, nu devin eroi cu adevărat, sunt parcă prizonierii unui destin tranzitoriu. Așteptarea nu este însă starea de trecere spre ceva, așteptarea este una agonizantă, așteptarea este condiţia existenţială fundamentală. Universul închis și lumina puţină sunt dominantele unui curent cinematografic care portretizează, fără tezisme, lumea noastră. Rareori apare un petec de cer în filmele acestor copii teribili ai cinematografiei noastre, cel mai adesea personajele se luptă surd să-și păstreze umanitatea și sunt învinse. Indiferent că vorbesc despre avort, credinţă, droguri sau reconversia unei comunităţi la capitalism, filmele noului val au în centrul lor individualismul sau egoismul extreme, ticăloșia, trădarea și mai ales însingurarea ca un proces de descompunere și moarte a fiinţei sociale. În aceste povești despre lumea noastră, majoritatea personajelor sunt femei, personaje tragice care niciodată nu ajung să-și poată controla destinul propriu sau al familiei, într-o lume în care bărbaţii au renunţat deja să mai lupte.

Aceste filme, fiecare în parte, au un sfârșit, dar este un „sfârșit continuu” ca și opera lui Bacovia, dar parcă toate vin să ducă mai departe ceea ce nu a terminat regizorul în „California Dreamin’”. O realitate românească aflată în derivă lentă, alunecătoare spre o direcţie pe care avem senzaţia că nimeni nu o poate influenţa.

Îmi aduc aminte cum au încercat cei din generaţia trecută să ia Ursul de aur, cu o mare delegaţie care a

mers la Berlin cu „Patul conjugal” (1993), filmul lui Daneliuc. O construcţie falsă, de un grotesc absolut, portret al unei generaţii de regizori care încerca să se justifice pentru ce compromisuri făcuse înainte de 1989. Au fost și alte încercări penibile, dar re-fabricarea ideologică a dictaturii comuniste nu avea viaţă, nu era credibilă. Nu a impresionat pe nimeni, pentru că era, evident, o făcătură, dar toată protipendada noastră de noi culturnici s-a revoltat timp de câteva luni pentru presupusa nedreptate făcută României.

Când am văzut mulţimile suspinând că Sergiu Nicolaescu a fost incinerat, mi-am dat seama că încă vrem mitologii care să ascundă realitatea, că încă trăim într-un trecut facil, care ne organiza viaţa și ne exonera de responsabilitatea, poate chiar și de umanitatea pe care ar fi trebuit să ne construim vieţile sau rezistenţa colectivă sau individuală la dictatură.

Ce-i deosebește pe acești tineri de cei care au încercat să păcălească Europa cinefilă imediat după 1989, cu principiul „la vremuri noi, tot noi”? Acești tineri au trăit copilăria tranziţiei, ei văd rănile lăsate de comunism, ei nu au supravieţuit cu șmecherii, nu au făcut compromisuri majore. Ei trăiesc o realitate românească ce a pierdut sensul și unde drama familiilor este sincronică dramei indivizilor. O realitate care dezumanizează și transformă egoismul în valoare de înlocuire și în morală de tranziţie. Acești copii nu mint, ei nu se folosesc de imaginaţie pentru a falsifica, ei povestesc, pur și simplu. Au crescut cu cheia la gât și au intrat într-o epocă în care nimeni nu a mai avut timp să le spună povești. Probabil că

{ 430 }


au crescut singuri și și-au inventat singuri poveștile pe care a trebuit să le abandoneze la maturitate.

Dar ceea ce-i deosebește mai tare pe acești copii teribili ai camerei de fi lmare este faptul că nu urăsc. Ei nu îmbină „contestarea cu implicarea”, cum scria un critic ceaușist despre primul fi lm al lui Dan Piţa. Ei povestesc cu detașare sau amărăciune, ei luminează un colţ de lume și nici măcar nu creează eroi tragici, ei consemnează destinele unei lumi afl ate în descompunere. Nu urăsc, nu dau soluţii, dar sunt primii oameni liberi ai lumii noastre. Din păcate, încă nu au un public destul de numeros într-o Românie incapabilă să se uite în oglindă, sunt și ei, ca și milioane de alţi români, exilaţi într-un Occident care îi premiază, dar care, a doua zi, redevine indiferent la drama unei ţări est-europene care nu reușește să iasă din agonia cehoviană pe care o numim tranziţie, dar pe care fi lmele lor ne-o arată ca o rătăcire în cerc, ca o tranziţie spre nimic și niciunde.

2013, 17 februarie

{ 433 }


a înţelege sau a schimba România?

Scriu de câţiva ani din viaţă, nu din cărţi. Încerc să înţeleg ce se întâmplă cu noi și, dacă se poate,

să-i ajut și pe alţii să înţeleagă. Uneori, această muncă de hermeneut îţi poate aduce satisfacţii, prietenii, întâmplări minunate. Găsești oameni cu care rezonezi, oameni care se bucură că altcineva le confirmă o spaimă, o neliniște sau o emoţie. Chiar și a descoperi că nu ești singur când gândești ceva este o mare, infinită bucurie. Uneori îi ajuţi pe unii să iasă din singurătate și să se alăture unui grup, alteori trebuie să suporţi dezamăgirea unora care nu suportă adevărul, ori poate adevărul Tău, și care ar vrea să minţi (să Te minţi) doar pentru că minciuna respectivă este un slogan politic bun sau un adevăr politic convenabil și călduţ, un adevăr care poate fi tras ca o plasă de camuflaj peste o realitate care arată rău.

Dacă încerci să cauţi punctele de echilibru, se poate întâmpla să sară cu topoarele pe tine extremiștii din ambele părţi. La televizor, logica mioritică este să înjuri și să te deplasezi în direcţia în care merge haita, nimeni nu mai dorește echilibrul sau căutarea locului neutru unde ar putea să înflorească un gând, o idee. În noaptea de Revelion, prietenul meu Toni, un intelectual cu șapte decenii de viaţă trăite cu ochii deschiși, mă întreba cum se poate că emoţia creează grupuri sau măcar mulţimi spontane, iar inteligenţa nu poate face lumea mai bună. Inteligenţa ar trebui să fie mai tare, ar trebui să reușească niște construcţii mai durabile, îmi mai spunea, plin de tristeţe în glas, bătrânul profesor. Trăim într-o mare de superficialitate, într-un dezmăţ al inconștienţei și al lipsei de responsabilitate pentru propriul destin istoric. Ne scăldăm în vulgaritate cu

{ 434 }


{ 435 }


voluptatea cu care ar trebui să căutăm lumina pentru a ieși dintr-un tunel al întunericului orbitor. Nu ne cutremurăm de spaimă când nu găsim ieșirea sau în când jurul nostru se moare absurd și inutil. Nici măcar nu tresărim când vedem că piaţa publică este inundată de un ocean de vorbea goale. Ne prefacem în fiecare zi, lăsând România să trăiască tot mai mult doar în amintirea celor deveniţi deja bătrâni. Personal, nu l-am crezut niciodată pe filosoful care a spus că „Filosofii nu au făcut decât să interpreteze lumea în diferite moduri, important este însă a o schimba”, dar trăiesc această parte din viaţă care mă face să cred tot mai mult că, de-a lungul ei, există perioade nefaste când observi că viaţa se desparte de reflecţie sau poate invers, și oamenii pot trăi vegetal, fără a se simţi singuri în lipsa luminii gândului și culturii, când prostia nu doare, din contră, devine tot mai exuberantă, dă poftă de viaţă și se urcă în ierarhia socială.

Frumos proiectul adoptat de câţiva prieteni, jurnaliști la câteva televiziuni de știri: „Oameni care schimbă România”. Dar nu ajunge s-o spui, nici să amesteci oameni veritabili cu clovni, maneliști și prostituate. Ei, prietenii mei jurnaliști, au la o apăsare de buton posibilitatea de a nu mai promova căderea și decăderea României. Ei pot să nu mai promoveze urâtul și ar fi contribuţia lor cea mai mare la o schimbare de mentalitate.

Poate voi continua să scriu, poate o să mă opresc într-o zi, dar dincolo de acestea, azi, în prima zi a lui 2013, m-am trezit cu un gând, gând pe care altădată l-aș fi considerat o barbarie. Îl spun, azi, tuturor așa cum mi-a venit în minte: Să nu ne mai chinuim să înţelegem România, cred că trebuie să încercăm s-o schimbăm.

Anul 2013 ar putea fi un an al începutului schimbării adevărate pentru România.

La mulţi ani!

2013, 1 ianuarie

cum arată România din interiorul tău?

România pe care ai găsit-o în paginile acestei cărţi este una subiectivă, este România mea. În

paginile care urmează, te invit și pe tine, cititorule, să te gândești la cum arată România din interiorul tău.

De ce o iubești, de ce o urăști, când te-ai despărţit ultima oară de ea și cum v-aţi reîmpăcat, cum vezi viitorul vostru împreună, dar și cum visezi tu România ta?

Dacă vrei să împărtășești cu mine gândurile tale, te aștept să vorbim pe vasiledancu.blogspot.com (secţiunea „O Românie interioară”) şi pe pagina de Facebook: facebook.com/ORomanieInterioara.

cuprins

o Românie interioară ................................................................................. 8

calea inimii

calea inimii ........................................................................................................... 16intelectualul ca atitudine ...................................................................... 20Doamne al Sărbătorilor .......................................................................... 25evadarea din zădărnicie ......................................................................... 28o veste mai tare ca viaţa și ca moartea .................................. 29ridică-te și încearcă.... ............................................................................. 33a simţi ........................................................................................................................ 35pedepsește-o! ..................................................................................................... 41ambasadorul nostru de dincolo de albastru ..................... 43gladiatorul Gennaro, prietenul meu ......................................... 56„un zbor sigur și plăcut”.......................................................................... 62

viaţa noastră ca un meci de fotbal

fotbal mutilat de politică ....................................................................... 70în mijlocul dramei bavareze................................................................ 75nimeni, nimic, niciodată ........................................................................ 84voi jucaţi ca să trăim, noi cântăm să nu murim! .......... 92de ce nu moare „U” Cluj? ...................................................................... 98Transilvania – un deficit al sentimentului de apartenenţă politică ................................... 103împiedicaţi în steaguri ............................................................................. 107politică și camaraderie ............................................................................ 113oameni care construiesc viitorul prin pasiuni ............... 127

politică pe pâine

propaganda a murit! televizorul doar minte .................... 132congresele partidelor nu sunt evenimente importante .......................................................................... 138ultima bătălie a stângii: dărâmarea idolilor ........................................................................................ 147deranj în Olimp? ........................................................................................ 158omul căruia i se cuvine totul ............................................................ 162ce cred românii despre anul politic 2012 ............................. 166despre bogaţi şi săraci în Săptămâna Mare ..................... 169Dan Diaconescu și lumea lui ............................................................ 178consultanţii politici pot fi învinși ................................................ 185dincolo de 29 ...................................................................................................... 189moartea votului politic ............................................................................ 193cei 7, 4 milioane ............................................................................................... 200

după Referendum .......................................................................................... 215Dan Diaconescu, un Păcală în satul cu miniștri .......... 226campania electorală – așteptări, îngrijorări, speranţe ......................................................... 236spectacolele puterii ..................................................................................... 246partea lor de adevăr .................................................................................... 250Parlamentul – o Românie în miniatură ................................. 259era corciturilor ideologice. o analiză a campaniei electorale ................................................... 264imposibila întoarcere la ideologie .............................................. 278

a înţelege sau a schimba România

un loc în mintea lumii .............................................................................. 288România între „a treia cale” şi mersul pe trei cărări ............................................................................. 292puterea – figurile absenţei ................................................................... 299nu mai trageţi în dascăl, priviţi familia prima dată! .................................................................... 304bye, bye, Nokia! ................................................................................................ 307regele și golanii ............................................................................................... 312motorul politic gripat al României ............................................. 316un pustiu fără orizont ............................................................................... 323revoluţia neterminată și lecţia zilelor din urmă ........... 328orice revoltă moare într-o zi ............................................................... 337orgoliile ierarhilor și misiunea Bisericii noastre .............................................................................................. 346cel mai bun partid din România .................................................... 357fascinaţia trădării politice .................................................................... 362

Intelectualii în maşinăria politicii .............................................. 371chipul uitat al normalităţii ................................................................... 377ursul contra România ............................................................................... 384românii – copiii orfani ai comunismului ............................. 391am o datorie imensă faţă de ţara mea .................................... 400un terorist de 32 de ani cu o revendicare ciudată ....................................................................... 408cine sunt dușmanii României? ...................................................... 414akedia rimează cu România ............................................................... 421ursul de Aur pentru agonia românească ............................. 426

a înţelege sau a schimba România? .......................................... 432

Notă: O parte din textele din acest volum au fost publicate și în Q Magazin, Dilema Veche, Revista 22, Revista Cultura, Blogurile Adevărul, www.ziare.com, www.cursdeguvernare.ro, Platforma Contributors (Hotnews), Platforma VoxPublica.ro și pe vasiledancu.blogspot.com

Cluj-Napoca, 2013

România este o emoţie care ne-a fost însămânţată în suflete atunci când descopeream lumea și care s-a șlefuit încet, ca o perlă, din suferinţe, tristeţi și bucurii. Din spaima de lume și din bucuria de a descoperi prietenia sau solidaritatea.

România este un alt nume pe care il dăm noi unui loc din univers unde am cunoscut iubirea, zâmbetul mamei sau glasul blând al învăţătoarei noastre. Nu putem fugi de acel loc pentru că se află în inimile noastre, fie că știm, fie că nu mai știm.

vasiledancu.blogspot.com facebook.com/ORomanieInterioara

o Romanie Interioara_bt

Documents

Transcript of o Romanie Interioara_bt