Învățarea centrată pe competențe: integrarea TIC în procesul de

predare-învățare-evaluare

Mihaela Băsu, dr. ing. – Liceul Teoretic „Vasile Alecsandri” Iaşi,

România, bsmihaela@yahoo.com

Abstract

Instruirea elevilor prin integrarea TIC în procesul de predare-învățare-evaluare este încă

discutat la toate nivelurile. Deși există unele dezavantaje, această metodă asigură creșterea

eficienţei procesului instructiv-educativ. Calculatorul poate fi utilizat în procesul de predare –

învăţare – evaluare de către profesor şi elev în scopul intermedierii activităţii de predare

interumană ce are loc între cei doi poli educaţionali: profesori şi elevi. Metoda instruirii

programate dezvoltă propriile sale principii, valabile la nivel strategic în orice variantă de

organizare cibernetică a învăţării.

1. Introducere

Cunoaşterea finalităţilor educaţiei, în ceea ce priveşte competenţele generale şi specifice, dar şi

a legăturii indestructibile de condiţionare este o idee ce poate asigura eficienţa procesului

instructiv-educativ. În procesul de predare profesorul transmite elevilor informaţii selectate pe

baza unor criterii ştiinţifice, psihologice şi pedagogice, în scopul asimilării acestora, dar şi în

scopul formării lor pentru viaţă.

În cadrul dezvoltării psihice şi al formării personalităţii adulte, învăţarea ocupă un loc central,

datorită faptului că prin învăţare individul dobândeşte noi competenţe. Începând cu deprinderile şi

priceperile şi terminând cu cunoştinţele şi operaţiile intelectuale, toate se dobândesc prin

activitatea de învăţare.

Elaborarea unui model de competenţe, poate ajuta la definirea, evaluarea şi încurajarea

comportamentelor necesare pentru realizarea obiectivelor, căci dacă obiectivele sunt de tipul “ce”

trebuie făcut, atunci competenţele vă spun “cum” trebuie făcut acel lucru.

2. Integrarea TIC în procesul de predare-învățare

Societatea prezentului, dar mai ales a viitorului se circumscrie unui timp al al informaţiei, al

complexitătii. De aceea, investiţia în inteligenţă, creativitate si capacitatea de inovare a indivizilor,

a grupurilor va fi extrem de rentabilă în viitor.

Elevul contemporan trebuie să facă faţă unor mari sfidări: explozia informaţională, stresul,

accelerarea ritmului vieţii, creşterea gradului de incertitudine. Folosirea calculatorului în procesul

de învăţămînt se dovedeşte a fi o necesitate în condiţiile dezvoltării în ritm accelerat a tehnologiei

informaţiei.

Învăţământul modern impune schimbarea şi perfecţionarea metodelor şi mijloacelor de

instruire şi, în primul rînd, a procedeelor de învăţare, predare şi comunicare. Rolul sistemelor

informaţionale în acest sens devine esenţial ca mijloc de învăţăre, ca sursă de documentare şi acces

la informaţie, atît pentru elevi cît şi pentru cadrele didactice.

Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei 330

Expunerea atractivă şi dinamică are un avantaj determinant. Ea reduce impresia pierderii de

timp impulsionând totodată „viteza” de învăţare. Pentru noile generaţii de elevi a devenit o cerinţă

conceptul de asistare a procesului de învăţămînt cu calculatorul, în condiţiile avalanşei de

informaţii multimedia.

Conceptul de asistare a procesului de învăţămînt cu calculatorul include :

Predarea unor lecţii de comunicare de cunoştinţe ;

Aplicarea,consolidarea,sistematizarea noilor cunoştinţe;

Verificarea automată a unei lecţii sau a uni grup de lecţii.

Numită şi ”inovaţia tehnologică cea mai importantă a pedagogiei moderne”, instruirea asistată

de calculator – I.A.C. – contribuie la eficienţa instruirii, este un rezultat al introducerii treptate a

informatizării în învăţămînt.

Calculatorul poate fi utilizat în procesul de predare - învăţare de către profesor şi elev în

scopul intermedierii activităţii de predare interumană ce are loc între cei doi poli educaţionali:

profesori şi elevi.

Metoda instruirii programate dezvoltă propriile sale principii, valabile la nivel strategic în

orice variantă de organizare cibernetică a învăţării, într-o structură liniară sau ramificată:

- Principiul paşilor mici ce se referă la divizarea materiei în unităţi de conţinut, care

asigură elevului şansa reuşitei şi a continuităţii în activitatea de predare – învăţare – evaluare ;

- Principiul comportamentului activ ce vizează dirijarea efortului elevului în direcţia

selecţionării, înţelegerii şi aplicării informaţiei necesare pentru elaborarea unui răspuns corect;

- Principiul evaluării imediate al răspunsului ce înseamnă întărirea pozitivă sau negativă a

comportamentului elevului în funcţie de reuşita sau nereuşita în îndeplinirea sarcinii de învăţare

corespunzătoare fiecărui ”pas”.

Dezvoltarea tehnologică din ultimele decenii precum şi fenomenul globalizării au determinat

instituţii şi specialişti din întreaga lume să caute competenţele de care are nevoie orice cetăţean

european pentru a se integra cu succes în viaţa socială într-o „economie bazată pe cunoaştere care

să asigure dezvoltarea economică, slujbe mai bune şi o mai mare coeziune socială”.

Din punctul de vedere al învăţământului, competenţele sunt ansambluri structurate de

cunoştinţe şi deprinderi dobândite prin învăţare, care permit identificarea unor probleme specifice

în contexte diferite.

Se manifestă prin capacităţi şi este specifică ocupaţiei, dintr-un anumit domeniu, şi ea nu

există decât în prezenţa unei situaţii determinante prin integrarea diferitelor capacităţi de a aplica

cunoştinţe în situaţii de execuţie specifică.

Din perspectiva predării, profesorul devine organizator al unor experienţe de învăţare

relevante pentru elevi şi poate spori aceasta relevanta prin utilizarea unui larg evantai de

instrumente şi resurse didactice: problematizarea, lucrul pe proiecte, negocierea; toate acestea

devenind puncte de reper ale predării.

Învăţarea devine un proces clar orientat spre motivaţia pentru acţiune; competentele

angajează achiziţiile anterioare ale elevului, iar posibilitatea concreta de a face anumite lucruri ca

urmare a formarii competentei creste motivaţia pentru învăţare. Pentru a asigura o marjă largă de

acoperire a obiectelor de studiu, în construcţia modului de derivare a competenţelor s-a pornit de la

o diferenţiere cât mai fină a secvenţelor unui proces de învăţare.

Astfel, s-au avut în vedere următoarele şase secvenţe vizând structurarea operaţiilor

mentale: percepţie, interiorizare primară, construire de structuri mentale, transpunere în limbaj,

acomodare internă, adaptare externă, şi anume:

1. Receptarea: identificarea de termeni, relaţii, procese; observarea unor fenomene, procese;

perceperea unor relaţii, conexiuni; nominalizarea unor concepte, relaţii, procese; culegerea

de date din surse variate; definirea unor concepte.

Conferinţa Naţională de Învăţământ Virtual, ediţia a XI-a, 2013

331

2. Prelucrarea primară (a datelor): compararea unor date, stabilirea unor relaţii; calcularea unor

rezultate parţiale; clasificări de date; reprezentarea unor date; sortarea-discriminarea ;

investigarea, explorarea; experimentarea.

3. Algoritmizarea: reducerea la o schemă sau model; anticiparea unor rezultate; reprezentarea

datelor; remarcarea unor invarianţi; rezolvarea de probleme prin modelare şi algoritmizare.

4. Exprimarea: descrierea unor stări, sisteme, procese, fenomene; generarea de idei, concepte,

soluţii; argumentarea unor enunţuri; demonstrarea.

5. Prelucrarea secundara (a rezultatelor: compararea unor rezultate, date de ieşire, concluzii;

calcularea, evaluarea unor rezultate; interpretarea rezultatelor; analiza de situaţii; elaborarea

de strategii; relaţionări între diferite tipuri de reprezentări, între reprezentare şi obiect.

6. Transferul: aplicarea; generalizarea şi particularizarea; integrarea; verificarea; optimizarea;

transpunerea; negocierea; realizarea de conexiuni complexe; adaptarea şi adecvarea la context.

3. Avantajele și dezavantajele utilizării instruirii asistate pe calculator în formarea

competențelor

Termenul de competenţă, are numeroase accepţii; el a migrat uşor dinspre domeniul

profesional-tehnic către educaţie, căpătând valenţe complexe în acest domeniu. Proiectarea curriculumului pe competenţe vine în întâmpinarea achiziţiilor cercetărilor din psihologia cognitivă, conform cărora prin competenţă se realizează în mod exemplar transferul şi mobilizarea cunoştinţelor şi a deprinderilor în situaţii/contexte noi şi dinamice.

Instruirea asistată de calculator depinde nu numai de calitatea calculatorului, ci şi de condiţia pedagogică asumată la nivelul programelor elaborate special pentru:

Conştientizarea valorii interactive a informaţiei alese; Sistematizarea rapidă aunui volum mare de informaţii; Difuzarea eficientă a unor informaţii esenţiale solicitate de un număr ridicat de

participanţi la actul didactic; Individualizarea reală şi completă a actului învăţării, adaptabilă la ritmul fiecărui elev

prin asistenţă pedagogică imediată, realizată/realizabilă de/prin calculator;

Stimularea capacităţii profesorului de a deveni un adevărat educator: ghid şi animator, evaluator şi îndeosebi formator preocupat de cultivarea atitudinilor superioare.

Valoarea instruirii programate constă în faptul că, prin organizarea procesului de învăţare, principiile didactice (al însuşirii conştiente şi active, al sistematizării şi continuităţii, al accesibilităţii şi însuşirii temeinice a cunoştinţelor) acţionează concomitent şi în fiecare moment al activităţii elevului cu programa, stimulând formarea şi dezvoltarea capacităţilor intelectuale,

precum şi deprinderi de muncă independentă. De asemenea, se reduc în mod simţitor timpul necesar însuşirii cunoştinţelor şi redundanţa inerentă procesului de transmisiune a informaţiilor de la profesor la elev sau de la manual la elev.

În instruirea asistată de calculator rolul esenţial revine profesorului. Pe lîngă o serie de avantaje, această modernă şi eficientă formă de învăţare are şi anumite

limite:

Individualizarea excesivă a învăţării duce la negarea dialogului elev-profesor şi la izolarea actului de învăţare în contextul său psihosocial;

Segmentează şi atomizează prea mult materialul de învăţat; Duce prea mult la “tutelare” dirijînd pas cu pas activitatea mentală a subiectului şi, prin

aceasta, împiedicîndu-l să-şi dezvolte capacităţile creatoare. Instruirea programată nu poate cuprinde întregul proces instructiv - educativ şi nu poate

constitui o metodă generală şi universală în pedagogie: nu cuprinde toate reacţiile elevului la perturbaţiile interne şi externe, nu toate obiectele de învăţămînt sau disciplinele ştiinţifice pot fi programate, accentuează verbalismul (în scris) fără a dezvolta suficient intuiţia, elevul nu are

Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei 332

imaginea conturată a obiectului în ansamblul, se limitează formarea unor motivaţii superioare, spiritul critic şi gîndirea independentă.

De asemenea, instruirea programată prezintă, datorită formalizării procesului de instruire, şi

pericolul formalismului şi al standardizării cunoştinţelor. Cu toate acestea, integrarea noilor tehnologii în structura de acţiune specifică metodei

didactice conferă activităţii elevului un caracter reactiv şi proactiv, în raport cu informaţia vehiculată, cu timpul real de învăţare, cu valoarea formativă a cunoştinţelor dobîndite.

Trecerea de la pregătirea continuă bazată pe obiective la o pregătire continuă care se bazează pe o logică de competenţă, constituie o etapă calitativă nouă în care exigenţele de necesitate,

eficienţă şi finalitate practică sunt mai bine realizate. Dacă vorbim despre piaţa muncii, în orice loc de muncă, competenţele pot fi: conceptuale,

tehnice şi umane. Această abordare se inspiră din structurarea propusă de Kartz [6] care, mergând pe decupajul clasic a şti, a şti să faci şi a şti să fii, distingea trei tipuri de competenţe: competenţele conceptuale (a analiza, a înţelege, a acţiona de o manieră sistematică); competenţele tehnice (metode, procese, tehnici ale unei specialităţi);

competenţele umane (în relaţiile intra şi interpersonale). O a doua încercare de structurare a competenţelor profesionale existente şi necesare într-un

loc de muncă indică prezenţa a două tipuri de competenţe: specifice - tehnice şi transversale. a) competenţele specifice tehnice – exercitarea oricărei meserii se bazează pe stăpânirea

anumitor tehnici (cunoştinţe profesionale teoretice, proceduri, reguli, norme, mijloace, cunoştinţe determinate de experienţă);

b) competenţe transversale care pot fi: - organizaţionale, acele competenţe care întăresc eficacitatea individuală şi colectivă şi asigură

optimizarea timpului de muncă (auto organizarea, organizarea colectivă şi gestiunea proiectului, organizarea managerială a muncii colaboratorilor);

- relaţionale şi sociale, acele competenţe care situează persoanele într-un cadru de comunicare scris şi oral şi care favorizează calitatea şi fluiditatea legăturilor şi a fluxului de informaţii

(exprimarea personală, relaţiile cu publicul, capacitatea managerială); - de adaptare, datorate mediului intern şi extern în care acţionează individul într-o continuă

schimbare. Individul trebuie să se adapteze succesiv prin învăţarea elementelor noi (adaptarea la schimbare, adaptarea la evoluţia constantă a meseriei, adaptarea şi evoluţia manierei sale de a face). Adaptarea este considerată ca o competenţă când se sprijină pe demersuri şi metode de ucenicie.

Se observă că cele două structurări se circumscriu aceluiaşi nucleu în care cunoştinţele, abilităţile (deprinderile) şi comportamentele umane joacă un rol esenţial.

4. Evaluarea achizițiilor elevilor în termenii formării de competențe

E nevoie oare de a evalua competenţele, cunoştinţele sau capacităţile? Este o întrebare impor-

tantă. Răspunsul la întrebarea de mai sus îl pot da responsabilii pentru elaborarea curriculum-

urilor, fie la nivel politic (nivel macrosocial), fie la nivelul instituţiilor şcolare (nivel organizaţio-

nal). Lor le revine dreptul să se pronunţe asupra obiectului evaluării, mai ales asupra obiectului

evaluării certificative: competenţe, cunoştinţe şi/sau capacităţi.

De obicei, rezultatele şcolarităţii sunt evaluate doar în raport cu performanţele la examene sau

concursuri şcolare. Există însă şi alte componente ale succesului şcolar, care nu pot fi măsurate cu

precizie, dar care sunt la fel de importante. Acestea sunt valorile şi atitudinile, printre care

motivaţia pentru învăţare ocupă un loc important.

Modelul de proiectare curriculară centrat pe competenţe simplifică structura curriculumului şi

asigură o mai mare eficienţă a proceselor de predare – învăţare – evaluare. Acestea permit

Conferinţa Naţională de Învăţământ Virtual, ediţia a XI-a, 2013

333

operarea la toate nivelurile cu aceeaşi unitate: competenţa, în măsură să orienteze demersurile

tuturor agenţilor implicaţi în procesul de educaţie.

Un lucru este clar: dacă ne pronunţăm pentru evaluarea elevului în termenii formării de

competenţe, situaţia de evaluare este de acelaşi tip ca şi situaţia de integrare. Cu alte cuvinte, ea ar

trebui să constituie imaginea fidelă a situaţiei în care elevul îşi exersează competenţa.

La unele cursuri, situaţia de studiere a integrării este confundată cu situaţia de evaluare.

Acestea sunt cursurile la finele cărora elevului i se cere să realizeze o lucrare proprie, care i-ar

mobiliza toate cunoştinţele, priceperile şi deprinderile, prin intermediul cărora ar putea să-şi

manifeste competenţa. Drept exemplu ar putea servi activitatea în care elevul trebuie să

demonstreze competenţa de a pregăti şi de a prezenta o expunere orală pe o temă dată, mobi-

lizându-şi toate cunoştinţele şi savoir-faire (priceperile şi deprinderile) acumulate.

Acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul unei teze sau lucrări de licenţă, când elevul trebuie să dea

dovadă de competenţă în efectuarea unei etalări a cunoştinţelor sau a unei cercetări la disciplina

aleasă.Într-un anumit fel, situaţia de studiere a integrării poate fi văzută ca o situaţie de evaluare

„în alb”. Modelul de proiectare curriculară asigură o orientare mult mai directă spre evaluare.

Astfel, legătura dintre curriculum şi evaluare devine mai transparentă şi mai eficientă.

Evaluarea devine explicit formaticvă şi se poate face pe situaţii reale, concrete. Nivelul

competenţei este uşor de evaluat prin stabilirea unor seturi de criterii şi indicatori de performanţă.

Se trece astfel de la asigurarea egalităţii şanselor de acces şi de tratament pedagogic , la egalitatea

de cerinţe.

Acest model permite o evaluare a sistemului educaţional şi al fiecărei şcoli în parte de către

agenţii educaţionali implicaţi: părinţi, autorităţi locate, sponsori, comunitatea din care fac parte

elevii, etc. De asemenea, se poate face mult mai uşor o evaluare periodică a randamentului fiecărei

unităţi şcolare în parte, lucru foarte important în perspectiva descentralizării resurselor de finanţare.

4. Concluzii

În conformitate cu cei patru piloni ai educaţiei secolului XXI: a învăţa să cunoşti, a învăţa să

faci, a învăţa să fii şi a învăţa să convieţuieşti; dobândirea de competenţe este mai mult decât vitală

pentru viitorul elevilor.

Atitudinea elevului faţă de muncă şi faţă de învăţătură este rezultatul influenţelor educative

exercitate de familie şi de şcoală asupra lui.

Dacă profesorii se preocupă nu numai de suma cunoştinţelor pe care şi le însuşeşte elevul, ci

şi de atitudinea lui faţă de munca şcolară, dacă elevul îşi pregăteşte temele din proprie iniţiativă în

baza unor deprinderi de muncă bine consolidate şi a obişnuinţei de a munci sistematic, se poate

afirma cu certitudine că munca educativă a şcolii şi a familiei a fost încununată cu succes.

În asemenea condiţii se ating obiectivele educaţionale, elevii deprind competenţele necesare

pentru viaţă, iar familia şi profesorii se pot considera mulţumiţi de finalitatea actului educaţional.

Experienţa îndelungată în învăţământ a demonstrat că trebuie să-i învăţăm pe elevi să înveţe, să-i

abilităm cu tehnici de învăţare eficientă, pregătindu-i în acelaşi timp pentru autoînvăţare şi

educaţie permanentă pe tot parcursul vieţii.

Bibliografie

[1] A. Adăscăliţei, Instruire asistată de calculator, Editura Polirom, Iaşi, 2007

[2] A. Guittet, Développer les compétences, ESF, Paris, 1994M.

[3] I. Jinga, Instruirea şi evaluarea asistată de calculator, Editura ALL, Bucureşti, 2006

[4] M. Băsu, Învățarea centrată pe competențe, Editura PIM, Iași, 2010

[5] M. Băsu, Berea G., Să stăm de vorbă fără catalog. Educaţia părinţilor în beneficial copiilor, Editura

PIM, Iaşi, 2008

[6] www.trainingvillage.gr/etv/projects/Quality_assurance_April_2006.pdf