Nr. 84 - 85 * Decembrie 2012 - Ianuarie 2013 Mihai ... · Legenda sinuciderii lui Decebal şi a...

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013DACIA

magazin

1

I. EDITORIAL

Mihai Eminescu şi asumarea statutului etnic de dac

Profesor Gheorghe Bucur

Gesturile publice ale unor personalităţi de an-vergură autentice au o adâncă semnificaţie, deoareceele au valoare de reprezentativitate.

Legenda sinuciderii lui Decebal şi a căpi-tanilor săi a fost perpetuată în timp şi a devenit un„loc comun” arhicunoscut, cel puţin pentru români,nu pentru neobişnuitul şi spectaculosul ei, ci pentrusemnificaţia majoră a acestui act. Se afirma, fărăputinţă de tăgadă sau mistificare, sentimentul dem-nităţii, onoarei şi libertăţii. Românii, în existenţa loristorică atât de zbuciumată, au avut nevoie de unasemenea mit al exemplarităţii de atitudine, credinţăşi comportament, prin care se eterniza viaţa ca valoaresupremă, trăită, însă, în libertate şi demnitate, aşa cumau făcut-o înaintaşii, potrivit legilor lui Zalmoxe.

Problema identităţii şi demnităţii naţionalerămâne şi azi o problemă specială a vieţii politicemondiale şi, desigur, europene.

În condiţiile în care teoriile, tendinţele şi acţi-unile de europenizare şi globalizare devin tot maiprezente în viaţa tuturor popoarelor şi a ţărilor, ca onecesitate a organizării sistemice a economiei, acadrelor sociale, politice, culturale, a vieţii în genere,într-o perspectivă mai largă, organică – la scară pla -netară –, şi, deci, mai eficientă, există o reacţie a totmai multor naţiuni la tendinţele, devenite mai accen-tuate şi frecvente, de încălcare a suveranităţii şi inde-pendenţei naţionale. Statele mari şi puternice nusuportă şi nu au cum să suporte asemenea tratamenteşi situaţii umilitoare, pe când cele mici sau mijlociidevin obiectul unor înţelegeri şi hotărâri, luate pestecapul lor şi, cel mai adesea, împotriva voinţei şi a in-tereselor lor.

Preşedintele SUA, B. Obama, la sfârşitulcampaniei pentru alegerile prezidenţiale din acest an,afirma că nu vrea ca America să fie umilită vreodatăşi că doreşte ca oricare american să privească ţara cuadmiraţie. Aşadar, una dintre cele mai mari ţări şi ceamai puternică la ora actuală nu concepe viaţa naţiuniica pe o anulare a elementului naţional, ba, din contră.

Să nu ne mire atunci când chiar un grup deaşa-zişi intelectuali, în mare parte scriitori, ale căror

„opere”, de altfel, şi cam puţintele şi cam fără valoare,dar promovate în tiraje nejustificat de mari şi chiar întraduceri în limbi de circulaţie, aciuaţi pe lângă Insti-tutul Cultural Român şi sub oblăduirea fostului direc-tor al acestuia, şi-au permis, pe diferite căi, sădenigreze ţara, eforturile făcute de naţiune într-oepocă dificilă şi de criză. Nici nu e de mirare când în-suşi directorul acestui important institut naţional de -nigra cultura română (cultura proprie adică), populaţiapreocupată de problemele zilnice (multe şi de nere-zolvat), care i se părea „pudibondă”. Promovarea cul-turii române în America era făcută prin expoziţii cuexponate vulgar-sexuale, implicându-l pe Eminescuîn posturi denigratoare şi înjositoare. Intenţia era jus-tificată de organizatori prin abordarea şocant-avan-gardistă a popularizării, dar realizarea a ieşit, cum eraşi de aşteptat, execrabilă. Îl suspectăm pe H. Roman-Patapievici de rea-credinţă. De fapt, personajul recidi-vează. El este cel ce a afimat că „dacă vrem săprogresăm, trebuie să scăpăm de cadavrul din de-


magazin

2

bara”, referindu-se, fără niciun pic de ruşine, la„soarele poeziei româneşti”, cum îl considerăm1 peMihai Eminescu.

Un membru al acestei grupări, MirceaCărtărescu, ce s-a făcut cunoscut printr-o excelentălucrare dedicată posmodernismului, de altfel un poetce promitea, care a publicat destul de mult, şi poezie,şi proză, promovat, însă, şi el de ICR, prin fostul di-rector, peste limitele normale, probabil pentru vi -ziunea lui europenistă şi transnaţională, se considerăsuperior lui Eminescu. În 2011, a fost lansată oculegere de postume eminesciene, intitulată Vis2, în-tocmită de M. Cărtărescu (o intenţie lăudabilă, înfond), care cuprinde 31 de poezii din 52, găsite şi dejapublicate de eminentul eminescolog Petru Creţia (re-vista Manuscriptum, nr. 1) în 1991. Acţiunea în sinepărea un elogiu adus marelui poet. Introducerea, cei-ar fi oferit lui Cărtărescu prilejul unei prezentărioneste, analitico-sintetice, deşi autorul cochetează cusugestii despre modernitate, conţine fraze construitespecial „cam sucit”, care induc mesaje duplicitare, in-corecte şi care, în fapt, îl denigrează pe poet. Iată omostră de la p. 6-7: „Haotic, eteroclit, inegal, strălu-cind totuşi de acea lumină de dincolo de talent şi in-teligenţă a unei minţi superioare, teancul de caiete s-arfi rătăcit totuşi, s-ar fi dezmembrat şi s-ar fi pierdutca atâtea alte arhive personale dacă, printr-un lentproces de consensualizare şi mitificare, Eminescun-ar fi devenit în cele din urmă Eminescu. Dar meta-morfoza bietului ziarist boem şi sărac, atins înfloarea vârstei de nebunie, în poetul naţional şigeniu atotcuprinzător a produs printre admiratoriisăi post-mortem o fervoare puţin obişnuită (s.n.).”Este de mirare cum confratele, contemporan, al „po-etului naţional” (G. Călinescu) nu a aflat sau nu vreasă ştie de cercetările mai noi despre „sacrificarea”,„martirizarea” lui Eminescu (Gh. Gavrilă Copil îlconsideră „martirul românilor cu aură de sfânt”3) şidespre valoarea operei lui.

Adevărul este că pentru a ajunge un mare cre-ator nu poţi proveni din neant, din nimic, ci trebuie săaparţii unui univers, să dezvolţi original o tradiţie, va -lori străbune, să continui înaintaşi iluştri. Ar fi trebuitsă se ia exemplu de la un alt poet propus pentru Pre-miul Nobel, Nichita Stănescu, mai valoros decâtCărtărescu prin realizarea celei de a treia reforme alimbajului poetic românesc (după Eminescu şi T.Arghezi), şi care afirma cu onestitate şi cu adânci su -gestii: „Eu nu sunt eu, eu sunt tu (M. Eminescu, n.n.),care vorbeşte cu gura mea.” Ar fi trebuit să se înţe-leagă că valorile perene nu ţi le dau alţii. Nu poţi fieuropean fără a fi mai întâi român, fără a fi mai întâiîn legătură cu valorile civilizaţiei străbune.

Atacurile la adresa poporului nostru au în-

ceput de mult, încă de când împăraţii romani şi apoibiserica catolică au interzis orice lucrare despre daci.Au dispărut sute de texte, până şi lucrarea unui îm-părat roman de (trist) renume, Traian – „De bellodacico.4

Trecutul istoric, tradiţiile, civilizaţia şi limbaconstituie elementele fundamentale ale identităţiinaţionale ale unui popor. În scopul neantizării, întimp, a unei naţii, devenită, pentru centre continentalede putere, prin valoarea ei, periculoasă, aşa cum erasuperioara civilizaţie dacică, se acţionează perfidasupra acestor componente. „În viziunea de sclavi aaşa-zişilor istorici ai noştri, poporului îi trebuia o nouăorigine, de sorginte romană, îi trebuia o nouă limbă,latina, un nou nume de ţară, România, venit de laRoma… şi toate acestea, false cum sunt, s-au perpe -tuat de-a lungul anilor… Prin omitere şi non-acţiune,autoritatea istorică oficială a României se face părtaşăla răul ce se instalează treptat, cu efecte catastrofale,în subconştientul poporului nostru, începând încă dincopilărie, şi care impune românilor să creadă că eisunt urmaşii Romei! Aşa ni s-a pregătit subjugareamentală şi sufletească!”5, afirma cu dreptate dr.Napoleon Săvescu.

Valorile cultural-ştiinţifice şi, în primul rând,personalităţile creatoare exprimă, esenţial şi reprezen-tativ, identitatea unui popor. Minimalizarea sauocultarea operelor lui Eminescu, Enescu, Tr. Vuia, H.Coandă, Mircea Eliade ori Constantin Brâncuşi, per-sonalităţi exponenţiale pentru noi, sunt atentate laadresa valorilor naţiunii noastre şi, ca atare, la adresafiinţei noastre naţionale. Artişti, precum Eminescu,Enescu ori Brâncuşi, continuatori ai spiritului creatornaţional în forme specifice, au fost conştienţi derădăcinile străvechi ale artei lor, mergând până laepoca dacică.

C. Brâncuşi, formulând clar ideea aparte-nenţei la străvechii locuitori ai acestor meleaguri –„Noi ăştia suntem daci în munţi (s.n.).”6–, dezvăluiao evidentă conştiinţă dacică.

Fizionomia, concepţiile, aspiraţiile, ţinutamorală, viaţa, acţiunile civice, creaţia îl înscriu peEminescu în sfera şi condiţia dacică.

În primul capitol – „Strămoşii” – al mono-grafiei Viaţa lui Mihai Eminescu7, G. Călinescu nu-meşte zece etnii (turc, albanez, persan, suedez, rus,bulgar, sârb, rutean, polon şi armean – p. 7), care, dinmotive lesne de înţeles, şi-l revendică pe Eminescu(şi la care, de-a lungul timpului, s-au adăugat tătar,italian ş.a., chiar extraterestru, n.n.), analizate şirespinse de critic, cum respinge ironic şi o origine fa -buloasă dacică.8

La finalul monografiei însă (capitolul „Mascalui Eminescu”), criticul face, parcă pentru a corecta


magazin

3

şi nuanţa enunţul iniţial, observaţii de fizionomie et-nică de o valoare excepţională. Privind chipul poetu-lui din fotografiile de la 16 ani, 18 ani şi 30 de ani şiapoi „masca nietzscheeană” din ultimii ani, i se parecă distinge esenţa fizionomiei („omul cel adevărat”)şi trage apoi o concluzie neaşteptată privind tipuluman pe care îl reprezintă: „Eminescu era un românde tip carpatin, dintre aceia care, trăind în preaj -ma munţilor, mai cu seamă în Ardeal şi în Mol -dova-de-Sus, sub greaua coroană habsburgică, crescmai vânjoşi şi mai aprigi şi arată pentru încercările desmulgere a lor din pământul străbun lungi rădăcinifioroase, asemeni acelora ce apele curgătoare desco -peră în malurile cu copaci bătrâni (s. n.).”9 Ne atrageatenţia în mod deosebit o formulare. Cine pot fi„românii de tip carpatin, dintre aceia care, trăindîn preajma munţilor…” dacă nu dacii? Se ştie dindocumente istorice că geţii trăiau în zona de câmpie,iar dacii în zona montană carpatică. Aici, G. Căli-nescu, fie conştient, fie intuitiv, a emis o observaţiefundamentală. Aşadar, fizionomic, Eminescu este „unromân carpatin”, adică un dac autentic.

Semnificative pentru încadrarea într-o colec-tivitate etnică sunt, de asemenea, modul de mani-festare, în genere, a unei persoane, dar şi propriaapreciere.

Legătura poetului cu glia străbună, trăsăturilelui de caracter, generozitatea, nobleţea şi bogăţia luisufletească, demnitatea trimit la aceeaşi origine dacicăstrăveche.

Conturarea viziunii dacice la Eminescudatează încă din anii adolescenţii, când a început săcunoască civilizaţia străbună, care a impresionat pro-fund sufletul şi imaginaţia tânărului în formare. Între14 şi 19 ani, Eminescu a colindat pe jos fruntariileţării, înţelegând şi viaţa grea a omului simplu, dar şitradiţiile şi valorile create din străvechime. Un mo-ment important în închegarea acestei perspective l-aconstituit întâlnirea la Sibiu, în 1866, cu NicolaeDensuşianu, mai mare cu 4 ani, care i-a vorbit, de-sigur, despre daci şi civilizaţia lor. Cei doi au rămasprieteni, revăzându-se, mai târziu, la Bucureşti, cândistoricul contura celebra Dacie preistorică.

Dacismul lui Eminescu este indisolubil legatde dragostea de patrie a tânărului în formare, la careprofesorul patriot Aron Pumnul de la Cernăuţi şi-aadus o esenţială contribuţie. De asemenea, viziunearomantică a poetului îndrepta, după modelul scriito-rilor 48-işti, admiraţi de el, inspiraţia către istorie,către un trecut îndepărtat, mai ales.

Prin mărturisirea făcută la 24 de ani, într-oscrisoare, Veronicăi Micle („Trecutul m-a fascinatîntotdeauna”10), poetul dovedea pasiunea pentrucercetarea istoriei; în perioada studiilor de la Viena şi

Berlin (1869-1874) asimilase vaste cunoştinţe de is-torie şi mitologie universală, despre sanscrită şi de-spre civilizaţia Indiei, unde, în Himalaya, credeapoetul că s-au reaşezat zeii Daciei, în frunte cuZamolx11.

Civilizaţia dacică va căpăta treptat un conturtot mai accentuat în gândirea eminesciană şi va formaun fond şi un reper de stabilitate, demnitate şi glo-rie în sistemul său de valori morale, istorice şi et-nice.

Opinăm că studiul sanscritei din ultimii anide viaţă era, în primul rând, un mijloc de a ajunge launiversul şi civilizaţia dacică, la cunoaşterea şi la ex-plicarea acestora, pe care le admira şi în care credea.

Pătruns de această uimitoare şi miraculoasăspiritualitate străbună, poetul a simţit-o ca pe opreţioasă moştenire a neamului, dar şi a sa proprie,considerându-se pe sine un continuator, în contempo-raneitatea sa, a înaltelor valori umane, morale, patrio-tice, a unei civilizaţii superioare, care oferea, pestetimp, şi prin exemplul morţii demne a lui Decebal,mai ales o admirabilă lecţie de demnitate naţională.Acordându-i girul unui model existenţial de netăgă-duit, Eminescu se consideră parte a civilizaţiei pe careo admiră şi, mai mult, îşi propune să o popularizeze.Poetul creează, s-ar putea spune, o perspectivădacică, pe care o proiectează, în datele ei esenţiale,asupra întregii sale problematici scriitoriceşti.

„Poetul nostru naţional” se opreşte în creaţiasa la aspectele esenţiale ale civilizaţiei geto-dace „dinvremea cea căruntă”: spaţiul mirific al Daciei edenice,văzut ca un topos mitic, zeităţile dacice, figura mitico-simbolică a Dochiei, regi renumiţi precum Brigbelu,Tomiris, Borebista, în special, Decebal ş.a.

Gândirea, mesajul polemistului le găsim înactivitatea publicistică mai ales, unde societatea esteprezentată într-o viziune critică. Poetul dovedea o pro-fundă cunoaştere a realităţilor naţionale şi dezvăluiao atitudine moral-civică şi patriotică exemplară, deînaltă responsabilitate, într-un autentic spirit dacic.Imaginea „prezentului mişelit”, confruntată cu aceeade glorie, mândrie şi demnitate de pe vremea luiMircea cel Bătrân şi, îndeosebi , a lui Decebal, îl vanemulţumi profund şi va considera că întreaganoastră societate trebuie reformată. Reformarea seimpunea a fi făcută dintr-o perspectivă valorică. Şiaceastă perspectivă valorică era cea dacică. Aşa seface că, în 1881, va enunţa clar: „În România totultrebuie dacizat oarecum de acum înainte.” Prinaceastă afirmaţie, Eminescu se înscrie, conştient şidirect, în statutul etnic dacic, pe care vrea să-l rea-ducă imperativ în societatea vremii sale.

Adoptarea de către Eminescu, în ataricondiţii, a unei perspective valorice etice funda-


magazin

4

mental dacice, în scrisul şi manifestările lui civice,nu numai că nu ne miră, dar ni se pare o consecinţădirectă, necesară şi firească, a formaţiei lui patrioticeşi a realităţilor social-economice, politice şi cultural-artistice, în degradare, din vremea sa. Modelul dacicdevenea, astfel, unica soluţie a ieşirii ţării dinstarea de decădere la care fusese adusă.

În perioada bucureşteană (1876-1889), poe-tul, făcând parte din Societatea „Carpaţii” (înfiinţatăla 24 ianuarie 1882) şi militând pentru planul political Daciei Mari, propunea ca studenţii ardeleni din Bu-cureşti să propage acasă ideea unirii Transilvaniei cuŢara Mumă, fapt ce l-a adus în atenţia serviciilor se-crete austro-ungar şi ţarist, creându-se apoi un plande eliminare a lui din viaţa publică, plan pus în prac-tică sub patronajul lui T. Maiorescu. „Poetulnepereche”, cum îl consideră G. Călinescu12, este in-ternat forţat la Spitalul doctorului Şuţu pe 28 iunie1883 şi supus unui tratament distrugător. Astfel, Emi -nescu devine, aşa cum arăta Aurel David, „primajertfă politică pe altarul Daciei Mari.”13

Dacismul lui Eminescu nu este un capriciu,o modă sau expresia unei dorinţe exprese de origina -litate, ci reprezintă o viziune, o concepţie, o credinţăadâncă şi temeinică, conturate încă din anii ado-lescenţei, având ca scop binele ţării şi al neamului său.

Cercetările de paleogenetică ale profesoruluiuniv. dr. Alexander Rodewald din Hamburg, (lucrărilefiind efectuate de biologul Georgeta Cardoş din Bu-cureşti în cadrul tezei de doctorat, în Germania), ates -tă păstrarea fibrei genetice a locuitorilor daci dinperioada bronzului de pe teritoriul ţării de acum maibine de 2500 de ani până în actualitate, anulând, cuargumente ştiinţifice, teoria romanizării poporuluinostru, adică a dacilor.

Dacă urmărim evoluţia vieţii şi a demer-surilor atitudinale, conceptuale, filosofice, politice,civice şi creative eminesciene, asumate în timp, ob-servăm cum se configurează, ca un fir roşu ce străbateîn toate epocile şi în toate manifestările lui esenţiale,componenta dominantă dacică, drept valoare, cri-teriu şi ideal.

Afirmând „Eu simt în mine dacul”, Eminescuenunţă apartenenţa la esenţa strămoşească afizionomiei naţiei, uitată de contemporanii superfi-ciali. Parcă simţind „sfârşitul aproape”, el vrea să laseun testament civic clar contemporanilor şi urmaşilor.

Eminescu nu este numai „dacul cel mare alpoeziei româneşti”14, publicistul şi gânditorul politic,ci şi omul cu o atitudine civică exemplară, similarălui Decebal. Gesturile publice ale lui Eminescu din

ultimii ani de viaţă în sănătate au valoare simbolică,deoarece sunt ultimative.

Aşadar, „Lecţia Eminescu” este una exem-plară, este una de mândrie, nobleţe şi demnitate patri-otică, venită din străvechimea locului, lăsând testa- mentar credinţa în necesara asumare a condiţieietnice a superioarei civilizaţii dacice străbune.__________________1 Gheorghe Bucur, Mihai Eminescu – soarele poezieiromâneşti, în vol. Sub teiul lui Eminescu, editat de AsociaţiaCultural-Ştiinţifică „Vasile Pogor”, Iaşi, Ed. D&T, 2010, p. 61– 66 şi în Dacia Magazin, nr. 73, ianuarie 2012, p. 31 – 352 Mihai Eminescu, Vis şi alte treizeci de poeme necunos-cute, restituite de Petru Creţia, alese şi prezentate de MirceaCărtărescu în rostirea lui Marcel Iureş, Ilustraţii Tudor Je-beleanu, Bucureşti, Ed. „Casa Radio”, 2011, 110p.3 Proces penal „Mihai Eminescu” în Dacia Magazin, nr.67-68, iulie–august 2011, p.744 Vezi Daniel Dumitru Darie, Impunerea interdicţieiasupra denumirii de dac şi Dacia, în Dacia Magazin, Nr.82, octombrie 2012, p. 20-23, unde autorul citează cel puţin200 de texte interzise. 5 Dacia Magazin, Cuvânt de deschidere la cel de-al XII-lea Con-gres Internaţional de Dacologie, nr. 67-68, iulie-august 2011, p.46 Apud Mihai Popescu, Rădăcinile străvechi ale artei luiBrâncuşi, în Dacia Magazin, nr. 78-79, iunie-iulie 2012, p.97 Bucureşti, EPL, 1966, 340 p. 8 „Lipsind orice veşti scrise din recea noapte scitică,rămâne oricum hotărât că poetul nostru nu poate coborî dinnBrig-Belu sau nebunul Boerebist (!?, n.n.), precum nicidin Zamolxe, nici din Baba Dochia.”, lucr. cit, p.5 9 Ibidem, p. 31810 I. E. Torouţiu, Studii şi documente literare, vol., VI, Bu-cureşti, 1933, p.127, apud Mihai Pop, Eminescu şi fol-clorul, în Studii eminesciene, 75 de ani de la moarteapoetului, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1965, p.200.11 Ms. Eminescian 2290, f. 70, apud Amita Bhose, Studiilesanscrite în România, în Analele Universităţii Bucureşti,anul XXI, 1972, p. 114.12 „…multă vreme M. Eminescu va rămâne în poeziaromână nepereche”, în Eminescu, poet naţional,din Studiişi comunicări, Culegere, cuvânt înainte şi note de Al. Piru,Bucureşti, Editura tineretului, p.171 13 Aurel V. David, Eminescu, prima jertfă politică pe altarulDaciei Mari, în Dacia Magazin, nr. 73, ianuarie 2012, p.1014 Această formulă am folosit-o prima dată în articolulMitul dacic al soarelui în poemul postum eminescian „Me-mento Mori”, publicat în România Mare, nr. 985 din 12iunie 2009, p.11, apoi în Motivul soarelui în poemul emi-nescian postum „Memento Mori”, publicat în revista Soci-etăţii de Ştiinţe Filologice din România Limbă şi literatură,Anul LIII, vol. I–II, 2011, p. 118–136, şi am argumenta t-oîn articolele din Dacia Magazin, numerele 78-79, 80, 81 şi82/ 2012.


magazin

5

II. CERCETARE, ANALIZE, SINTEZEA. MIHAI EMINESCU

Eminescu, magul călător (4)Ioan Câmpan

Fireşte că primele cunoştinţe ştiinţifice ale na-turii le va fi dobândit Eminescu încă din perioadaanilor de şcoală de la Cernăuţi, deşi nu excela înaceste materii. Colegul său de la Gimnaziulcernăuţean, Ion Sahin îşi amintea: „De mic copil,Emi nescu avea darul de a spune poveşti, în schimbera slab la matematici şi plătea o temă la matematicăprin depănarea unei poveşti.” Nu cred că aţi mai auzitaşa ceva! T. Ştefanelli, dar şi Radu Sbiera: „Cel maipuţin samănă să-i fi ticnit limba latină şi cu deosebirematematicile”. Repetarea clasei a doua trebuie pusăîn legătură cu aceste semnalări, dar şi cu obiceiul luiMihai de a dispărea de la şcoală. Ne-a rămas şi măr-turia directă a poetului, pe ms. 2 258, extrem de edi-ficatoare: „Eu ştiu chinul ce l-am avut însumi cumatematicile în copilărie, din cauza modului rău încare mi se propunea, deşi de altfel eram unul dincapetele deştepte. N-ajunsesem nici la vîrsta dedouăzeci de ani să ştiu tabla pitagoreică, tocmai pen-tru că nu se pusese în joc judecata, ci memoria. Şi,deşi aveam o memorie fenomenală, numere nu puteamînvăţa deloc pe de rost, încît îmi intrase-n cap ideeacă matematicile sunt ştiinţele cele mai grele de pe faţapămîntului ... În urmă, am văzut că-s cele mai

uşoare...” Mult aş vrea să ştiu ce se ascunde sub acestÎn urmă subliniat de mine...

O altă posibilă explicaţie, de altfel extrem decomună, ne-o oferă un dascăl al lui Eminescu, I.Sbiera: „Eminescu ... a fost învăţăcelul meu din limbaromînească şi ne înţelegeam foarte bine împreună,era foarte bun şi blînd băiet, dar n-avea gust la studiiserioase şi sistematice, lua toate mai pe uşorul, căutasă culeagă floricele, dar nu-i plăcea să-şi înghimpedegeţelele”. Aşa că învăţăcelul Mihai va continua săînghită pilulele amare ale ştiinţelor până la Blaj, înprimăvara lui 1866, după cum arăta ortacul său N.Petra-Petrescu: „L-am văzut cu manuale de fizică şimatematică. Studiile acestea, zicea el, că îi sunt greleşi nu se putea împăca cu ele.”

S-ar putea, deci, afirma, că până prin 1869Eminescu nu se avea prieten cu bazele ştiinţelor. În-tâmplător, ştiu ce înseamnă să înveţi un tânăr cum săapuce pe drumul înţelegerii lumii fizice. De aceea,avem dreptul să ne mirăm că, dintr-odată, mai târziu,se ocupă de diverse domenii ale fizicii, aşa cum în-făţişam mai înaine. Observaţiile lui G. Călinescureferitoare la ms. 2 270 şi 2 291 mi se par destul decriticabile, având în vedere că veneau de pe poziţialiteratului necalificat ştiinţific (pe domeniul „real”),iar în urma sa progresul ştiinţei a continuat în des -coperiri, concepţii şi abordări noi, ceea ce ne îngăduieşi nouă, celor mai modeşti, să „cotrobăim” prin ladacu manuscrise eminesciene. Textele ştiinţifice rămasede la el ne indică stadiul dezvoltării fizicii la aceavreme, de bună seamă. Totuşi, cu o neliniştecrescândă, putem sesiza ici şi colo aspecte care ne duccu gândul că Eminescu a păşit dincolo de acestegraniţe, devenind un precursor şi un vizionar, aşacum şi alţii s-au calificat în istoria ştiinţei. Voiprezenta câteva dintre ele, având la bază conţinutulmanualelor de liceu actuale.

De pildă, Eminescu are prioritatea termino-


magazin

6

logică pentru „cuant”, înaintea lui Max Planck (1900,teoria cuantelor), aşa cum scria în ms. 2 267: „Elec-tricitatea. Este acelaşi cuant de putere, care c-o repe-june incalculabilă se preface într-un cuant egal încellalt loc, fără a avea necesitatea de-un substrat ma-terial suficient şi proporţional pentru a se comunica.Curios lucru!” La vremea scrierii acestor rânduri, cucca. 30 de ani înainte de 1900, între savanţi încă seducea bătălia pentru admiterea „eterului universal” ,ipoteză abandonată mult mai târziu. Noi, în vremeanoastră, am învăţat că particulele luminii, fotonii,călătoresc prin vid exact cum zicea Eminescu, cu o„repejune incalculabilă”. Într-o epocă în care aproapetoţi cunoscuţii săi mai credeau încă Pământul centrullumii, găsim în ms. 1 829 „Pământul parcurge (...)4,1 mile pe secundă; o repejune necunoscută pePămînt, exceptînd repejunea luminii şi electricităţii”.Asimilarea ultimelor două categorii s-a produs prin1864, într-un tratat de electromagnetism scos de J. C.Maxwell, având la bază elemente experimentale şiteoretice, descoperite de Oerstedt, Faraday şi Ampère.Va fi citit Eminescu aceste lucrări? Repejuneapropagării electricităţii e, în orice caz, tot atît de mareca a luminei (300.000 de km într-o secundă)”.

Cunoscătorii vor observa şi prezenţa la Emi-nescu a ideii fundamental corecte privind propagareainteracţiunii electromagnetice cu viteza finală c, dinaproape în aproape, ca în ms. 2 275: „Electricitatea eaceeaşi forţă oarecum în suspensie, în circulaţie, fărăspor, fără scădere. Forţa care se pune în mişcare încutare punct poate fi însă retardată după unităţi detimp mai lungi sau mai scurte; se înţelege că şi circu-laţia, rotaţiunea, se retardează”. Sunt noţiuni de cal-cul diferenţial din ecuaţiile fizicii, exprimate ca atare:divergenţa, integrala curbilinie, rotorul ...

Şi iată, în ms. 2 267, un uluitor model fizico-poetic pentru (ce să cred?) o interacţiune undă-parti -culă, care poate ascunde multe: „Să ne-nchipuim cărazele soarelui ar fi ca nişte fire subţiri de mătasă, dincare unele se torc drept, altele c-o ondulaţie din ce înce mai mare. Ele dau de forţa Pămîntului, molecululatins de ele începe să se-nvîrtească ca un mosoraşmic şi le deapănă în jurul său. Toate organismele suntasemenea unei depănători, cari prefac mişcarea înlinie dreaptă – care-ar fi infinit de lungă – într-o linieînvălătucită împrejurul ei, ca la ghem. Gheme de lu-mină.”

S-ar putea recunoaşte aici multe elemente alefizicii cuantice descoperite şi studiate mai către con-temporaneitatea noastră, după ce Eminescu a plecatîn ceea lume: efectul fotoelectric (1877 H. Hertz), du-alismul undă-corpuscul (L. De Broglie 1924). Vă invit

să căutaţi în cărţile de fizică.În 1905, A. Einstein explica legile efectului

fotoelectric luând în considerare interacţiunea foton-electron, iar Louis de Broglie asocia o undă caracte -ristică oricărei microparticule. Ceva mai târziu, alţifizicieni dezvoltă fizica cuantică şi localizează parti -cula în mod probabilistic în zona în care amplitudineaundei asociate este maximă. Dar toţi aceştia au trăitla mulţi ani după Eminescu! Cititorul poate observacum poetul nostru se străduieşte să scrie în româneşte,ceva care nu se mai scrisese încă până la el: descriereafenomenului, corelaţii, terminologie (toate, „poetic”).La vremea sa (ca şi azi, în parte) încă nu se cristaliza-seră pe deplin nici conţinuturile matematice, nici de-numirile. Iată cum Eminescu poate fi privit şi ca unprecursor de referinţă în domeniul limbajului ştiinţific.Regret că aceste fireşti oscilaţii de termeni îmi sub-minează oarecum demersul următor, legat de câtevaformule cuprinse în manuscrisul eminescian nr. 2 267.Astfel, dacă „ceea ce nu se cheltuieşte în mişcare, sepăstrează ca energie”, atunci ne explică aceasta şiaşa: v = m·d, în care v este viteză (zice el), m masă,iar d distanţă (adică înălţimea ridicării capului). Darprodusul m·d reprezintă azi, pentru noi, o energie ex-primată în unităţi g=l, cum scria şi el în altă parte.Înseamnă că v ar fi o energie, în termeni actuali. Văvoi arăta acum o altă formulă din manuscris, darnumai dacă vă ţineţi bine firea (atenţie, fizicieni!): v= m·c², unde c este numită de el „repejunea finală”,adică viteza limită a propagării interacţiunii, ceea cenoi zicem că este viteza luminii. Nu mai contenesccu semnele uimirii, pentru că sărmanul Einstein a pro-dus celebra formulă E = mc² abia în 1905. Ce să cred?Că Einstein l-a citit pe Eminescu. A se observa şi co-incidenţa asupra literei c (de la celeritate) la o distanţăde 30 de ani în favoarea lui Eminescu. Cine mă con-trazice? Contraargumentele de genul că, veziDoamne, mc² este energia cinetică, sau că Eminescuar fi aflat această formulă de la alţii în perioadavieneză nu se susţin deloc. În primul rând, el ştia căîn varianta cinetică acest produs trebuia împărţit la doi(se găseşte în alt text!) iar în al doilea rând, dacă for-mula ar fi circulat în mediile intelectuale ştiinţifice an-terior, fiţi siguri că istoria ar fi consemnat-o cu marevâlvă; şi apoi, cine era şi ce reprezenta Eminescu înViena anilor 1869-1872 ca să aibă acces privilegiat laea? Eu nu am găsit nicio dovadă. Şi aş mai îndemnape cineva mai tânăr şi mai abil să se învrednicească adescoperi rosturile şi semnificaţia formulelor şi de-senelor din manuscrisele eminesciene, care, unui li -terat, îi apar fără niciun sens. Sfinte hieroglife!Consultaţi bibliografia sau Internetul!


magazin

7

SOCIETATEA ROMÂNEASCĂÎN VIZIUNEA PUBLICISTICĂ EMINESCIANĂ

Tereza Danciu

III

Educaţie şi cultură

Eminescu avea o înţelelgere clară asupra re-laţiei dintre educaţie şi cultură.

„Educaţia e cultura caracterului, cultura eedu caţia minţii. Educaţia are a cultiva inima şimoravurile, cultura are a educa mintea. În fine, un ombine educat, cu inimă, caracter şi moravuri bune,poate să fie cu un cerc restrâns de cunoştinţe, pe când,din contră, cultura, cunoştinţele cele mai vaste pot săfie cuprinse de un om fără caracter, imoral şi fărăinimă”28.

Dacă vorbim despre cultura poporului nostru,o perioadă îndelungată de timp, românii au avut o cul-tură nescrisă. Scrisul a avut mai mult caracter oficial,fiind folosit şi răspândit la cancelaria regală sau adomnului şi în rândurile preoţimii, iar învăţământulapărând tot în jurul acestor medii. Cu toate acestea,nimic nu a alterat frumuseţea şi valoarea culturii noas-tre tradiţionale. Inconvenientele derivă din dificultateareconstituirii acestor valori în prezent.

Modernizarea societăţii româneşti a adus cusine şi problema modernizării învăţământului şi cul-turii prin înfiinţarea de şcoli în mediul rural, creştereanumărului şcolilor de la oraş, diferenţierea între în-văţământul primar şi gimnazial, înfiinţarea de şcolispeciale, dezvoltarea învăţământului superior, accesulgratuit al elevilor de şcoală primară, învăţământ mixt;atât pentru fete, cât şi pentru băieţi, modernizarea pro-gramelor şcolare, salarizarea profesorilor etc.29 Mă-surile adoptate nu au condus întotdeauna sprefinalitatea dorită, inadvertenţe putând fi constatatechiar din textele de lege sau din maniera de aplicare anormelor destinate reformei învăţământului.

Cu obiectivitatea caracteristică, Eminescuatrăgea atenţia asupra neregulilor sesizate. Unele din-tre acestea, cum ar fi nepregătirea sau neimplicareaprofesorilor în procesul de învăţare, proasta salarizarea acestora, fiind la ordinea zilei: „Şcoalele noastre

sunt rele – iată o temă adeseori repetată de ziarelepolitice şi literare… Cauza decadenţei şcolilor e dardeclasarea generală care se răsfrânge asupra corpuluiprofesoral ca asupra întregii ţări. Răul trebuie scos dinrădăcină; trebuia ca fiecăruia, fie director de bancă,fie amploiat la Regie, la domenii, la drumul de fier,să i se ceară în schimbul echivalentului material probecă posedă un capital intelectual de resort, probe căa-nvăţat carte, că pricepe treaba la care e pus. Darcând măsura generală de cultură ce li se cere Mi-hăileştilor, Costineştilor şi Caradalelor sunt patruclase primare, iar echivalentul material, plătit dinmunca altora în schimbul acelei preţioase culturi, sesuie la milioane, nu se poate pretinde nici la profesorisă fie altfel de cum sunt, să nu fie gonitori de funcţiica toţi, cumularzi ca toţi, şi să lege de gard o cartecare-n România nu-ţi ajută la nimic dacă n-ai dozanecesară de viclenie pentru a te-ntrece cu semi-străiniila pescuit în apă tulbure”. Şi „ când nu se mai află oa-meni oneşti în ţară… nu este nebun acela care, înciuda lumii şi pentru ca să râdă toţi de el, încearcă a fionest? Când cu patru clase primare şi violoncel ajungiprim-redactor, deputat, director de bancă, răscumpără-tor de drum de fier, milionar – apoi nu e nebun acelacare-nvaţă însuşi şi-nvaţă şi pe alţii, pentru ce? Pentru200 – 300 de franci pe lună?

Nu, să fim drepţi. Ceea ce nu se cere de la ni-meni nu se ceară nici de la profesori. Şi ei sunt oamenica toţi oameni; când unul plagiază nu face decât săurmeze exemplul ministrului său; când e neglijenturmează pe cei mai iluştri dintre concetăţenii săi,cu-n cuvânt sunt ca toţi şi toţi sunt ca dânşii. Dacă ex-istă decepţii să nu ne mire. E câte unul care a prinsdragoste de ştiinţa lui, care, în sfera ei senină, găseşteun adevărat liman de scăpare din putreziciunea şi mi -zeria ce-l înconjoară; pentru care iubirea adevăruluipentru el însuşi e un echivalent moral suficient almuncii lui”30.

O altă problemă a fost pentru noi „învăţămân-


magazin

8

tul în străinătate, creând din clasele bogate, întregigeneraţii de oameni fără conştiinţa ţării lor, fără obiş -nuinţa limbii ei, plini de uimire care va degenera îndispreţ, faţă de o civilizaţie fatal inferioară acelei înmijlocul căreia au fost educaţi”31. Efectele unei astfelde mentalităţi se resimt şi astăzi.

În plus, în educaţia şi cultura de astăzi apoporului român, constatăm situaţii paradoxale. Deexemplu, în perioada anterioară anului 1989, când in-formaţia era filtrată şi posibilitatea noastră de circu-laţie limitată, eram mult mai educaţi şi aveam maimultă cultură decât azi. Societatea noastră contempo-rană este o societate informatizată, dar în care nu maifacem diferenţa între bine şi rău, între valoare şi non-valoare şi am ales, în cele din urmă, să nu ne mai in-formăm deloc. Nu ne mai apreciem cultura proprie,nu ne mai interesează istoria şi nu găsim nicio justifi-care în studierea ei şi ne-am ales modele comporta-mentale superficiale.

Am şters cu buretele civilizaţia noastrătradiţională şi o mare parte din responsabilitate opoartă şi regimul comunist pentru care tradiţiile aufost doar de paradă.

Peisajul nostru rural când nu este încărcat dedramatism devine de-a dreptul hilar; ţăranul român,

reîmproprietărit după 1989, dar totuşi sărac, mergeastăzi la câmp cu sapa într-o mână şi cu telefonulmobil în cealaltă mână. Până aici a ajuns incapacitateade guvernare a reprezentanţilor noştri politici. Iar ali -nierea noastră la standardele europene promite o nouădezrădăcinare în care nu ştim cât la sută vom mai finoi.

Caracterul atemporal al creaţiei eminescieneLa aproape 40 de ani de la trecerea în nefiinţă

a poetului, referindu-se la ziaristica eminesciană, Per-pessicius nota: „…articolele lui Eminescu par scrisede aseară pentru ziua de azi”32. Ce putem spune la maibine de un secol? Nu putem decât să constatăm cudezamăgire că, după ce au trecut peste noi douărăzboaie mondiale, după ce am schimbat regimuripolitice şi forme de guvernământ, aproape nimic dinstarea de lucruri contemporană poetului nu a suferitmodificări astăzi. Se pare că la noi „libertatea, egali-tatea şi fraternitatea” îmbracă invariabil aceleaşihaine. Dictatura a adus schimbări şi am fi fost curioşisă fi aflat părerea poetului despre această pagină a is-toriei noastre.

În decembrie 1989, eram bucuroşi că lăsamîn urmă o perioadă de privaţiuni şi limitări şi cu spe -ranţă priveam către un viitor pe care îl doream maibun. La scurtă vreme, însă, observam că paşii noştrinu ne purtau înainte, ci că ne întorceam la un trecutpe care părinţii şi bunicii noştri îl considerau abando-nat. După terminarea Celui de-al Doilea Război Mon-dial, românii făceau ochii roată către cer, aşteptând săvină americanii. Au venit după aproape 50 de ani,aducând cu ei „beneficiile” unei societăţi globalizate.Şi dacă regimul comunist trecea cu tăvălugul pestetradiţiile românului într-o industrializare forţată, acumrenunţăm la tot ce a mai rămas din fiinţa noastră naţio -nală în favoarea aceloraşi valori occidentale. Parcă înmomentul când ne-am ştiut fiinţe pe acest teritoriu,cineva ne-a blestemat să nu trăim niciodată liniştiţi înmatca noastră şi să suportăm veşnic influenţe, cândde Răsărit, când de la Apus, când din ambele sensuri.Societatea de consum americană ne-a readus valoriledemocratice, fără de care nu ne este permis accesulcătre societăţile civilizate şi nici în Europa. Aşa seface că în România de astăzi, obosiţi să tot ascultămacelaşi discurs în două ore de program, le acceptămpe acelea ale clasei politice actuale pe fundalul sonortehno – oriental.

Referindu-se la clasa politică a epocii sale,Mihai Eminescu încerca printr-un exerciţiu retoric sădescopere cine erau cei care conduceau destinele naţi-unii sale şi care erau adevăratele lor interese. După


magazin

9

părerea sa, ţărani nu erau. „Proprietari nu, învăţaţi nicicât negrul sub unghie, fabricanţi - numai de palavre,meseriaşi nu, breaslă cinstită n-au, ce sunt dar? Uzur-patori, demagogi, capete deşarte, leneşi cari trăiescdin sudoarea poporului fără a o compensa prin nimic,ciocoi boieroşi şi fudui, mult mai înfumuraţi decâtcoborâtorii din neamurile cele mai vechi ale ţărei”33.Cu alte cuvinte, „plebea de sus”, care face politică, întimp ce „poporul de jos sărăceşte şi se stinge din zi înzi de mulţimea greutăţilor ce are de purtat pe umeriilui, de greul acestui aparat reprezentativ şi adminis-trativ care nu se potriveşte deloc cu trebuinţele luisimple şi care formează numai mii de pretexte pentruînfiinţare de posturi şi paraposturi, de primari, notarişi paranotari, toţi aceştia plătiţi cu bani peşin dinmunca lui, pe care trebuie să şi-o vânză pe zece aniînainte pentru a susţine netrebnicia statului român”34.

Ideea pe care o desprindem este că şi atunci,ca şi acum, nu trebuia să ai o pregătire anume ca săfii reprezentant de onoare al neamului. Ci trebuia săai viclenia şi lipsa de scrupule de a parveni, politicafiind modalitatea ideală în acest scop. Şi atunci, ca şiacum, avocaţi, profesori de universitate, de licee şide şcoli primare, ingineri, medici, scriitori, muzicanţi,actori, toţi fac politică pentru a se îmbogăţi. În rest,nimic nu mai contează. Conştiinţa colectivă, preţuireaistoriei neamului, a tezaurului său cultural, mândrianaţională sunt expresii căzute în desuetudine, bune descos de la naftalină numai în preajma campaniilorelectorale. În timp ce o parte a populaţiei a sărăcit, oalta abia trăieşte modest de la o zi la alta, proaspăt îm-bogăţiţii societăţii contemporane se miră ce să maivândă din această ţară. „Greaua moştenire din pe-rioada de tristă amintire”, pământ, aur, petrol, lemn,energie, totul se vinde indiferent de preţul pe care-lvor avea de plătit generaţiile următoare. Banii publicipentru investiţiile în cercetare, pentru agricultură, in-dustrie, infrastructură, educaţie, turism, protecţiamediului nu ştiu cum se face că ori sunt puţini, ori dis-par ca prin farmec. Bugetul ţării, sărăcit de câţiva aniîncoace, este votat cu aceeaşi grabă şi aceeaşi irespon-sabilitate ca şi pe vremea lui Eminescu: „Când s-arcăzut ca bugetul să fie mult discutat şi votat, articolelezboară şi sfârâie unul după altul ca spiţele de la roatăsau de la vârtelniţă, vicepreşedintele somnoros, Cam-era somnoroasă, raportul somnoros petrec ca prin viscondici după condei fără ca cineva să mai deschizăgura. Toată grija Camerei nu mai e ca bugetul să fiecorect, bine chibzuit, neîncărcat, ci să se mântuieodată comedia; răspunderea ministerului să fieacoperită prin votul unei camere neresponsabile

ş-atunci toate vor fi bune”.Drept consecinţă, educaţia şi cercetarea sunt

domenii care nu mai interesează pe nimeni. În-văţământul este într-o continuă stare de degradare şinu ştim cine este mai vinovat; statul, că i-a trimis peprofesori la periferia societăţii; profesorii, că şi-aupierdut elanul şi au renunţat la profesionalism; elevii,că între pregătirea în şcoală şi pregătirea pentru viaţănu pun semnul echivalenţei. În cultură este o continuăluptă a valorilor şi non-valorilor şi am primit cu titlugratuit cultura de consum americană.

Agricultura practicată astăzi este aceeaşi cucea de pe timpul strămoşilor daci. Despre caracterulrudimentar al agriculturii avea să scrie şi Eminescu pela 1881: „… starea cea proastă a agriculturii care cul-tivă pământul în mod cu totul primitiv, fără a între-buinţa irigaţiuni, îngrăşarea pământului sau scurgereapământului de apă, prin urmare în mod cu multînapoiat de cum cultivau românii cei vechi, şi că înaceastă privire, noi în timp de 2000 de ani în loc de amerge înainte am dat înapoi”35.

În infrastructură şi turism avem viteza melcu-lui şi de foarte multe ori ni se întâmplă să se frângăcaru-n drum, aşa cum bine grăia poetul nostru , acummai bine de o sută de ani. Şi expresia nu este nici im-proprie, nici învechită, pentru că pe şoselele noastrealături de cele mai moderne maşini circulă adesea şicăruţe.

Protecţia mediului este domeniul unde dez-interesul şi ignoranţa fac casă bună. Tăierea pădurilorgrăbeşte deşertificarea şi ne rarefiază aerul. Româniinoştri cei vechi nu tăiau nici un lemn şi nu desţeleneaunici un fir de iarbă fără acordul întregii comunităţi şiexista Legea braniştii, care proteja pădurea şi conformcăreia nicio persoană străină nu putea intra, vâna,culege fructe, cosi fânul, nu putea face selişti sau cură-turi într-o pădure. Astăzi de la vlădică la opincă tăiemfără cruţare copacii şi ne lăsăm gunoaiele în faţaporţii.

Într-un astfel de decor şi într-o astfel de at-mosferă politică, socială, economică, culturală ne în-trebăm dezorientaţi ce ne mai poate pregăti destinulşi cum va arăta societatea românească, când vom fi şinoi doar nişte umbre în univers. În care viitor toateaceste neajunsuri vor fi doar o tristă pagină de istorie.Până atunci observăm cu mirare cât ne-au fost „cla-sicii” noştri de contemporani şi „singurul refugiu demultele inconveniente ale vieţii” nu este decât acelacă „Dumnezeu, în înalta sa bunăvoinţă, a dat omuluirâsul cu toată scara, de la zâmbetul ironic până la clo-cotirea homerică. Când vezi capete atât de vitreg


magazin

10

înzestrate de la natură încât nu sunt în stare a înţelegecel mai simplu adevăr, capete în care, ca în nişteoglinzi rele, totul se reflectă strâmb şi în proporţiipocite, făcându-şi complimente unul altuia şi nu-mindu-se sarea pământului, ai avea cauză de a te în-trista şi de a dispera de viitorul omenirii, dacă n-ai ştică după o sută de ani, de pildă, peste amândouă des -părţămintele geniilor contimporani, peste balamuc şipuşcărie, va creşte iarbă şi că, în amintirea generaţieiviitoare, toate fizionomiile acestea vor fi pierit fărănici o urmă, ca cercurile din faţa unei ape stătătoare”.

Sunt însă situaţii, când nici măcar râsul nu nemai ajută şi ducem o luptă fără rezultat şi fără spe -ranţă, aşa cum avea să declare şi poetul după şase anide muncă istovitoare la gazetă: „Tu trebuie să-ţiînchipuieşti astăzi sub figura mea un om foarte obosit,de vreme ce sunt singur la negustoria asta de principiişi peste acest [sic] bolnav, care ar avea nevoie de celpuţin şase luni de repaus pentru a-şi veni în fire. Eibine, de şase ani aproape o duc într-o muncă zadar-nică, de şase ani mă zbat ca într-un cerc vicios în cer-cul acesta, cu toate acestea e singurul adevărat; de şaseani n-am linişte, n-am repausul senin, de care aş aveaatâta trebuinţă pentru ca să mai pot lucra şi altcevadecât politică…

Eu rămân cel mai amăgit în afacere, căci amlucrat din convingere şi cu speranţa în consolidareaideilor mele şi un mai bun viitor. Dar nu mai merge.În opt ani de când m-am întors în România, decepţi-unea a urmat la decepţiune şi mă simt atât de bătrân,atât de obosit, încât degeaba pun mâna pe condei să-ncerc a scrie ceva. Simt că nu mai pot, mă simt că amsecat moraliceşte şi că mi-ar trebui un lung repaus casă-mi vin în fire. Şi cu toate acestea, ca lucrătorii ceide rând din fabrici, un asemenea repaus nu-l pot aveanicăieri şi la nimeni. Sunt strivit, nu mă mai regăsesc

şi nu mă mai recunosc”. Cât de nemiloasă şi cât de indiferentă poate

să fie societatea încât sub povara ei să te simţi vlăguitpână la epuizare şi unde sunt beneficiile democraţiei,dacă nu este capabilă nici măcar valorile să şi le în-treţină. De multe ori au plecat din lumea acestaneştiute de nimeni şi fără să ceară nimic în schimbpentru imensa lor contribuţie adusă tezaurului nostrucultural sau ştiinţific. „Începeau în curând căldurileverii, scria George Călinescu în cartea sa dedicatăvieţii poetului, când lumea, în frunte cu patronii con-servatori, fugea din Bucureşti, iar poetul rămânea sin-gur să asude asupra mormanelor de corecturi şi să-şialcătuiască informaţiile pentru gazetă până târziu înnoapte. Spiritul obosit şi blazat al lui Eminescu, în-vrăjbit de un sânge veninos şi ţinut pe loc de o vârtoşietrupească înnăscută, mai luptă câtăva vreme împotrivadestinelor, apoi răul se dezlănţui şi coardele maestru-lui plezniră”36.

Note:28. M. Eminescu, manuscris -2257;29. Istoria românilor, vol. VII, Ed. Enciclopedică, Bu-cureşti, 2003, pag. 813- 824;30. M. Eminescu, [Şcoalele noastre sunt rele…], în Timpul,13 august 1882;31. N. Iorga, Istoria învăţământului românesc, Editura Di-dactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971, pag. 164;32. Perpessicius, Eminesciana, Ed. Junimea, Iaşi, 1983,pag. 461;33. M. Eminescu, Icoane vechi şi icoane nouă, în Timpul,II, 11 decembrie 1877;34. Ibidem;35. M. Eminescu, Timpul, 9 aprilie, 1881;36. G. Călinescu, Viaţa lui Mihai Eminescu, Editura pentruliteratură, Bucureşti, 1966, pag. 281.

ABONAMENTE «DACIA MAGAZIN»

Începând cu data de 1.01.2013,

preţul unui abonament la revista noastră

este 65 lei/ an,

iar preţul/bucata este 4 lei.


magazin

11

„CAZUL CARAGIALE”1

Conf. univ Dr. G.D. Iscru

Îl preţuim sincer, la su-perlativ, pe marele I. L. Caragialepentru opera sa creată în etapa„primului avânt” al „capitalismu-lui” în România. A făcut parte dingeneraţia de aur a dramaturgieinoastre. S-a instalat în frunteagenului atât de pretenţios alcomediei.

Un Caragiale ne-ar fitrebuit şi în etapa „socialismului”de interpretare şi direcţionaremarxist-leninistă – fie şi printr-odramaturgie de sertar, a genului, valorificabilă ul-terior sau chiar atunci, dar în exil, pe alte merid-iane, căci în ţară autorul ar fi ajuns repede, celpuţin, la „Canal”.

Cu atât mai mult ne-ar fi trebuit un Cara-giale în „tranziţia” spre... nicăieri de după 1989.Şi încă ne-ar trebui, căci „etapa” nu s-a încheiat.Degradarea morală a vieţii politice, a lumiipolitice, a autointitulatei „clase politice” – incom-patibilă cu aspiraţiile şi obiectivele societăţii mod-erne! – a ajuns din nou la un maximum şi s-ainstalat la temelia crizei generale în care lumease află – şi noi cu lumea! – şi despre care „ana -liştii” şi „formatorii de opinie” se întrec în a nu-iîntrezări sfârşitul!

Interesant însă este că autorul articolu-lui, dl., desigur, jurist, Ion Oltean – o minte „brici”şi de aleasă cultură umanistă, nu numai juridică,- îl laudă cu deplin temei pe „nenea Iancu” pentruexcepţionala sa operă, dar şi pentru orientareasa politică în epocă: atunci când a simţit că „seîngroaşă gluma” şi Caţavencii sau Tipăteştii s-arputea să nu-l mai ierte (cazul „plagiatului” a fostun semn în acest sens!), spre bătrâneţe a profitatde o împrejurare şi a preferat autoexilul într-unoraş european în care degradarea morală nu era

ca la noi sau ca în altă urbevecină.

Autorul articolului – şidânsul, desigur, un jurist re-spectabil, cu o „foncţie” onorabilăîntre „servanţii Justiţiei” de azi! –are însă şi o obiecţie la „ca -valcada” satirică a lui „neneaIancu”: atacul acestuia la sacro-sancta instituţie a Justiţiei! Căci,dacă a caricaturiza până lagrotesc pe câţiva avocaţi„clănţăi” încă îi era permis, de-ar

fi ştiut mai multă istorie Caragiale nu-şi puteapermite să-i „ti pizeze” pe exponenţii Dreptăţii „cape nişte proşti ordinari” – obiectează autorul. Or,„nenea Iancu”, în avântul său ... caragialesc”,doritor cu orice preţ (?) să facă lumea să râdă de„clănţăi” şi de proştii cu ifose, a ignorat – zice dl.Ion Oltean – că „de-alungul timpului lumea<<servanţilor justiţiei>> ... alcătuia armătura int-electuală a societăţii”. Halal „soţietate” (a Franţeiprerevoluţionare, n.n.), care se părea că îşi pier-duse busola pe vremea regelui francez, care asfârşit sub ghilotină şi în care lumea „servanţilorjustiţiei” se afla în fruntea acelui „carnaval”, per-miţând „iluminaţilor” lui Waisshaupt să arunceţara în haos!

S-ar putea însă ca un nou Caragiale sănu se fi născut! Sau ca „servanţii justiţiei” noas-tre, „orientându-se” – de la tinerii avocaţi doritorisă apere Dreptatea până la onorabilii magistraţicu salarii onorabile şi pensii „speciale” – să fie incorpore şi serioşi şi realişti, astfel că un Cara-giale, azi, ar rămâne şomer! ... Dar şi oameni ca„nenea Iancu”, cu simţul realului, nu doar alumorului, sunt, se pare, dintre aceia care ştiubine să se „orienteze”, să se „descurce”. Ar figăsit el o cale. De ce nu vii, nene Iancule?


magazin

12

Există totuşi un motiv – şi serios şi de -licat, deopotrivă! – pentru a putea vorbi de „cazulCaragiale”: Infamia pe care, ca bun prieten, şi-apermi s-o faţă de Eminescu, deşi el, Caragiale,ca prieten, era şi bun cunoscător al valorii şi sen-sibilităţii geniului nostru naţional. Căci Veronicadevenise femeia vieţii acestuia! A fost un act dedegradare morală a făptuitorului şi de cădere dincalitatea sa de prieten, un act similar unei blas-femii; infamie suportată în tăcere de cel în cauză.Doar unui frate i-a mărturisit trădarea „grecului”.„Curat murdar”, nene Iancule, cum zici matale!Dar cazul a ajuns în „târg” şi în ţară, poate prininformaţii junimişti, poate printr-o „scăpare” a făp-tuitorului însuşi la un pahar cu vreun „Mitică” sauîn alt loc ca ... „între bărbaţi” de aceeaşi „talie”.

Iar cei în stare să maculeze tot, fiind şiîn cunoştinţă de cauză, nu l-au menajat, subacest aspect, pe capricornul suferinţei, nici înposteritate. Au făcut să fie pus mormântul luiCaragiale, în 1912, lângă cel al lui Eminescu,

pentru ca „sărmanul Dionis” să nu aibă tihnă şiodihnă nici în mormânt, cum îşi exprimase elacel ultim şi „singur dor”! Nu le-a fost de ajuns căau inclus, în amenajarea mormântului, parte dinmesajul pe care l-au pus în „ediţia Maiorescu” avolumului de „Poesii de Mihail Eminescu”, pentrua şti „fraţii”, în orice lojă s-ar afla, că soarta„inamicului” lor este pecetluită, volum editat înmare grabă la sfârşitul anului în care i-au provo-cat autorului moartea civilă (1883; s-ar putea cavolumul să fi fost antedatat). Pentru mormântullui Caragiale, pentru va loarea operei sale unanimrecunoscută, se putea găsi, în cimitirul Bellu, unspaţiu corespunzător. Rezon! Nene Iancule!

____________________

1. O adnotare la articolul d-lui. Ion Oltean, cu acesttitlu, apărut în revista „Palatul de Justiţie” s.n., anXXIII, 2012, nr. 7, p. 1-2.

EMINESCU ŞI LIMBA SANSCRITĂ

– din volumul EMINESCU* –

Amita Bhose

Mihai Eminescu a întreprins traducerea lucrăriiGramatica critică abreviată a limbii sanscrite de FranzBopp. Manuscrisul acestei traduceri neterminate, intercalatepe alocuri cu paginile transcrise după glosarul sanscrit-latinal aceluiaşi autor, se află în Biblioteca Centrală Universitarădin Iaşi1. Chiar o privire fugară aruncată asupra lucrăriirelevă seriozitatea cu care Eminescu s-a angajat la aceastămuncă şi efortul pe care l-a depus în executarea ei. Oricinear fi tentat să se întrebe: care a fost rostul unei asemeneamunci uriaşe şi aparent gratuite?

Problema poate fi analizată în două trepte: ce l-adeterminat pe Eminescu să înveţe sanscrita şi, apoi, ce l-aîndemnat să traducă gramatica limbii respective? Deşi pre-ocupările ştiinţifice ale poetului au fost mai puţin cunoscutepână la apariţia volumului mai sus menţionat, s-au enunţatcâteva păreri în privinţa traducerii.

G. Călinescu s-a ocupat de spectele biografice aleproblemei şi a susţinut că, în timpul bolii, spiritul poetuluise arăta invadat, sub o formă maniacală, de preocupărilingvistice obsedante, legate îndeosebi de limbile clasice şi


magazin

13

orientale. Părerea este subiectivă.Arion Roşu a privit problema din punct[ul]

de vedere al preocupării artistice a poetului; el a crezutcă interesul lui Eminescu pentru cultura indiană, in-clusiv cel pentru sanscrită, nu a fost decât un ecoudunărean al romantismului apusean.

Pe plan istoric, momentul Eminescu sesituează în ultima fază a romanitsmului, când interesulpoeţilor pentru literatura indiană nu mai era atât depronunţat ca în vremea lui William Jones şi Goethe,adică pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea până la în-ceputul secolului al XIX-lea. Întrucât exotismul ro-mantic aproape dispăruse până la venirea luiEminescu în Austria şi Germania, el nu putea să exer -cite o influenţă puternică asupra gândirii acestuia.

În urma editării numeroaselor însemnări dinmanuscrise, reeditării articolelor din presa vremii şi acercetării efectuate în ultimii ani despre cultura poe -tului, îndeosebi cea orientală, s-a schimbat optica cri -ticii româneşti în această privinţă. Cele două afirmaţiide mai sus sunt acum depăşite. Exegetului şi biogra-fului de astăzi i se cere analiza împrejurărilor culturalecare au determinat formaţia intelectuală a lui Emi-nescu dintr-un alt punct de vedere decât celtradiţional, acela al romantismului occidental.

Anii petrecuţi de Eminescu la Berlin coincidcu perioada cercetărilor intense în domeniul indianis-mului. În 1872, când el se înscrie la Universitatea dinBerlin, F. Max. Müller publică volumul al V-lea alRgvedei, şi în 1874, când poetul pleacă din Berlin,apare şi volumul al VI-lea al acestei lucrări. Primulvolum apăruse spre sfârşitul anului 1849. Tot în 1874a avut loc primul congres al orientaliştilor la Londra,cu ocazia centenarului înfiinţării Societăţii Asiatice laCalcutta. În acei ani, Max Müller proiectează editareacolecţiei The Sacred Books of the East, care va punetemelia cercetărilor orientalistice; primele trei volumeale acesteia apar în 1879, an în care Eminescu publicăRugăciunea unui dac.

Pe acea vreme, se ţineau cursuri de limbi şiliteraturi orientale la Universitatea din Berlin. Câtevadin ele, de ex. Cursurile limbilor sanscrită, pali (limbăîn care au fost scrise primele texte buddhiste) şi zendă,precum prelegeri despre imnuri din Rgveda şi Athar-vaveda, ţinute de Albrecht Weber, sunt semnalateîntr-un caiet al lui Eminescu din perioada berlineză.Literatura sanscrită clasică a fost reprezentată de piesaMālavika şi Agnimitra a lui Kālidāsa, în cadrulcursului aceluiaşi profesor. Între prelegerile profesoru-lui Ebel este semnalată „importanţa limbii sanscrite”.

În Viaţa lui Mihai Eminescu, G. Călinescus-a întrebat dacă poetul, „care va încerca să facă un

vocabular de limbă sanscrită”, nu cumva a asistat laacele cursuri. Există [o] mărturie verbală semnalatăîn comentariul nostru la Gramatica sanscrită, vol.XIV al Operelor poetului, că poetul a frecventatcursul de sanscrită la Berlin. Informaţia ne-a fost co-municată de către cunoscutul sanscritolog Sergiu Al-George, care, la rându-i, a aflat-o de la P. Iordănescu,un student al lui Constantin Georgian, un contempo-ran al lui Eminescu.

Căutând să integreze pasiunea lui Eminescupentru sanscrită în lumea spirituală a poetului, TudorVianu a observat, într-un articol publicat în India, căacel interes se născuse din dorinţa de a citi texteleoriginale ale filozofiei indiene, ale căror traducerinu-l satisfăcuseră pe deplin. Argumentul lui Vianu nepare cel mai raţional. Altfel, nu se poate explica de ceEminescu a depus un efort incredibil şi a pus tot su-fletul în traducerea gramaticii lui Bopp. Credem căEminescu îşi dăduse seama de faptul că pregătirea înfilozofia indiană impune o cunoaştere serioasă afilologiei sanscrite, fiindcă este imposibil să pătrunziîn spiritualitatea indiană fără să stăpâneşti subtilitatealimbii sanscrite, limbă în care au fost gândite şi redac-tate textele antice indiene.

Dar această întrebare, la rândul ei, ridică oaltă întrebare. De ce oare Eminescu a simţit oneapărată nevoie de a pătrunde în esenţa filozofiei in-diene?

Pasiunea poetului român pentru miturilepopoarelor vechi, mai ales cele cosmogonice, şi in-tenţia de a le asimila în propria operă se fac remarcateîn creaţia sa artistică. El nu s-a limitat la mitologie;s-a informat în toate domeniile culturii şi ale ştiinţei,inclusiv cele ale ştiinţelor exacte şi ale naturii. Elcitea, conspecta şi traducea lucrări ştiinţifice dediferite profiluri, aşa cum se vede din traducerile şti-inţifice cuprinse în volumul amintit al Operelor, pre-cum şi în Fragmentarium, editat de MagdalenaVatamaniuc, unde din păcate nu s-a făcut distincţieîntre traduceri şi lucrări originale. Unele fragmenteliterare publicate din manuscrisele eminesciene punîn lumină străduinţa poetului de a extinde zona sinte-tizării, adică de a îmbina mituri cosmogonice cuipoteze ştiinţifice, problemă care acum îi preocupă peastrofizicieni.

Dintre toate miturile cosmogonice pe carele-a consultat, cele elaborate în imnurile vedice –Rgveda, X, 121 şi X, 129 – au apelat cel mai mult laraţiunea lui Eminescu; de aceea le-a integrat în Rugă-ciunea unui dac şi, respectiv, Scrisoarea I.

Ajungem acum la partea a doua a problemeipropusă la începutul studiului, şi anume, la rostul tra-


magazin

14

ducerii lucrării lui Bopp. Dacă Eminescu voia să în-veţe serios limba sanscrită, cunoştinţele sale de ger-mană îi erau de ajuns ca să o înveţe din materialeledidactice aflate în acea limbă. De ce a pierdut timpulşi şi-a irosit energia, traducând un tratat lingvistic atâtde complicat cum a fost cartea lui Bopp? Problemaaceasta priveşte cele 15 000 de file de manuscrisecuprinzând opere originale, traduceri şi conspecte, dincare doar o fracţiune a fost publicată în timpul vieţiipoetului. Poate că îi plăcea să aştearnă pe hârtie tot cecitea şi tot ce gândea., fără să fie interesat de editarealor. Eminescu muncea de dragul muncii, fără săaştepte folosul material sau faima poetică. Nici nu is-călea toate contribuţiile la ziar. Parcă motto-ul vieţiisale a fost „numai fapta să-ţi fie conducătoare şiniciodată fructele” (Bhagavad gītā, II, 47 – trad. S.Al-George).

Primele semne ale învăţării sanscrite apar înmanuscrisul eminescian nr. 22922. La f. 34 v, poetulsemnalează întenţia de a începe studierea limbii san-scrite şi încearcă să formeze câteva litere în devanā-garī, scrierea limbii acesteia. Perpessicius a datatmanuscrisul ca fiind din anul 1883, an în care s-a pu -blicat Luceafărul şi care coincide cu epoca pasiuniilingvistice a poetului. În acea perioadă, el a vrut sătipărească o carte de vizită în sanscrită.

Singura mostră a preocupării serioase a luiEminescu pentru limba sanscrită o constituie cele treicaiete din Iaşi, manuscrisul pomenit la începutul aces-tui articol. Datarea acestuia a prezentat o problemă se-rioasă pentru câteva decenii.

Caietele au parvenit bibliotecii ieşene prindonaţia lui Ioan Nădejde. O mână străină, probabil do-natorul, a trecut pe pagina de gardă a fiecărui caietlocul şi anul lucrării ca fiind „Iaşi, 1886”. Aceastădatare a fost contestată de către Ioan N. Chiţu, într-unarticol, Un manuscris eminescian prea puţin cunoscut,publicat în Luceafărul (Buc., 23.05.1964, p. 3). Au-torul a scos la iveală două documente: o scrisoare alui Eminescu adresată lui Chibici în octombrie 1884şi raportul lui I. Caragiani, directorul bibliotecii dinIaşi, în 1886. Ambele evidenţiază starea precară asănătăţii poetului. Pe baza acestor indicaţii biografice,Chiţu a ajuns la concluzia că a doua perioadă ieşeană(1884 – 1886) nu ar fi putut să-i asigure condiţii nece-sare pentru a executa o atare lucrare.

În ce priveşte indicaţiile interne, manuscrisuldin Iaşi este deosebit de ordonat şi-şi menţine con-tinuitatea şi uniformitatea. Grafia românească esteaceeaşi de la un capăt la altul, la fel şi cea sanscrită.Cuvintele sanscrite sunt scrise cursiv şi literele suntfomate perfect. Se observă o deosebită atenţie în re-

alizarea traducerii fidele. Transcrierea după glosarulsanscrit-latin al lui Bopp este adeseori completată cusinonime germane, fapt care arată că Eminescu a avutşi răbdarea să caute într-un dicţionar latin-german.Oare recăpătase atâta luciditate şi putere de muncă înanii 1884-1885? Datele biografice sugerând contra -riul, cea mai probabilă dată rămăsese prima perioadăieşeană – 1874 – 1875 -, ani în care poetul a tradusgramatica limbii paleoslave de A. Leskien.

Dar nici datarea aceasta n-a putut rezolvatoate problemele. În acest caz, nu se poate motiva dece caietele au rămas la Iaşi, nici cum şi când ele autrecut în custodia lui I. Nădejde. Eminescu s-a bucuratcâţiva ani buni de sănătate după 1875; el, care şi-aadus aminte de celelalte caiete chiar după ce şi-arevenit din eclipsarea memoriei, cum ar fi putut sărămână nepăsăstor la acestea, lucrate cu atâta pasiune?Apoi, ce l-a determinat pe I. Nădejde să pună anul1886 ca data lucrării, dacă ea a fost realizată cu 12 aniînainte?

În al doilea rând, lucrările lui Eminescu dinperioada 1875-1883, cel puţin cele pe care lecunoaştem, nu se referă la filologia sanscrită subniciun aspect. Părţile cosmogonice din poeziile maisus menţionate, inspirate din imnurile vedice, indicăo oarecare familiarizare cu textele originale, dar nuaccesul nemijlocit la ele. Nu se poate susţine că ar fiuitat cunoştinţele sanscritei, dobândite cu mare silinţă,după ce s-a deplasat la Bucureşti.

Ceretările colectivului Eminescu însărcinatcu îngrijirea ediţiei academice a operelor integrale auadus în lumină un document important din punct devedere biografic. Într-o carte, Obiceiurile juridice alepoporului român (Iaşi, 1921), George G. Maximamin teşte că în anul 1890 (sic!) îl vedea pe Eminescuîn Biblioteca Centrală Universitară din Iaşi atât de ab-sorbit în muncă, încât nici nu vedea cine venea şi cineieşea. Autorul l-a văzut scriind, „cu scrisul lui frumosşi caligrafic, toate rădăcinile limbii sanscrite” (apudPetru Creţia, în volumul XIV al Operelor, p. 62). Evi -dent că anul menţionat de autor nu este corect; în tim-pul scrierii i-a scăpat că poetul s-a stins din viaţă în1889. Corelarea altor informaţii apărute în acea cartea dus la constatarea că autorul se referea la perioada1884-1886. Pe baza acestei evidenţe biografice, datamanuscrisului sanscrit a fost stabilită ca fiind a douaperioadă ieşeană, confirmând datarea lui Nădejde.Circumstanţele care au pricinuit trecerea caietelor înposesia acestuia nu sunt cunoscute până acum.

Însemnările din manuscrisul 2292 la carene-am referit mai sus marchează deci primele încer-cări ale studierii serioase a sanscritei, ajutate de


magazin

15

cunoştinţele reţinute de la cursurile berlineze. Ni separe plauzibil ca Eminescu să fi nutrit dorinţa de a în-văţa sanscrita de atunci, dar n-a avut timp să o împlin-ească. Uimitor este faptul că a reluat studiul dupăînsănătoşire şi l-a continuat cu o rigoare ştiinţifică maipuţin aşteptată de la o persoană care suferise gravetulburări mentale.

Existând argumente atât în favoarea, cât şiîmpotriva datării manuscrisului în 1886, am lăsatproblema deschisă în studiul nostru apărut în Caietelelui Mihai Eminescu, vol. IV (Bucureşti, 1977). Ulte-rior, am acceptat părerea specialiştilor români fami -liarizaţi cu grafia eminesciană din diferite perioade,pe care am exprimat-o în articolul publicat în Transil-vania (Sibiu, nr. 1/1983).

Informaţia evidenţei biografice, dedusă dinmărturisirea lui Maxim – care, de altfel, a confirmatimpresia noastră iniţială –, ne-a parvenit în ultimulmoment al tipăririi comentariului în volumul XIV alOperelor. Textul privitor la datare a fost modificat încorectură, dar din nefericire nu toate afirmaţiile con-tradictorii au fost înlăturate. Sperăm că, în luminacelor relatate mai sus, cititorii vor putea să le îndrepte.

Comparând grafia frumoasă şi scrisulsupravegheat din manuscrisul traducerii lui Bopp cucea alterată din scrierile aparţinând anilor 1881 –1883, D. Vatamaniuc a ajuns la concluzia că aspectulestetic din manuscrisul ieşean se datorează faptului căEminescu a executat această lucrare într-o condiţie maibună de muncă, într-o perioadă mai tihnită şi într-unclimat mai favorabil pentru o activitate ordonată.

Din datele biografice mai sus menţionate nupare ca poetul să se fi bucurat de condiţii ideale în adoua perioadă ieşeană, când îndeplinea paralel funcţiide sub-bibliotecar şi profesor suplinitor. Nici stareasănătăţii n-a fost favorabilă. Tocmai aceste conside -rente determinaseră datarea manuscrisului în primaperioadă ieşeană.

Nu credem că grafia din perioada 1881 –1883, timp în care poetul a definitivat Luceafărul şi apublicat Scrisorile, a fost deteriorată din cauza grijilorcotidiene. În acest caz, nu numai scrisul ar fi fostgrăbit, ci şi formulările ar fi fost neîngrijite. Creaţiileartistice ale lui Eminescu, mai ales cele pe care le-apublicat el, nu trădează niciun stres din viaţa exte-rioară. În trăirea sa lăuntrică, poetul se dedică muzei,interzicându-i lumii exterioare orice acces. În aceleore de interiorizare, inspiraţia îi venea – pare-se – atâtde fulgerător, încât pana nu putea să-i urmeze ritmul.Credem că rapiditatea gândirii, asociată cu slăbiciuneacorpului obosit, nehrănit, neîngrijit, au cauzat alte -rarea grafiei.

Ultimul manuscris al poetului, cel ieşean,redactat după însănătoşire, relevă o excepţională ca-pacitate mentală şi o deosebită sârguinţă. Totuşi, Emi -nescu n-a avut putere de muncă, ca mai înainte. Acum,creierul funcţiona mai încet şi mâna putea să ţinăpasul cu el, fapt care explică aspectul estetic al ma -nuscrisului.

Textul gramaticii sanscrite a lui Bopp (ed. aII-a), după care a lucrat Eminescu, are 368 de paginişi 623 de secţiuni. Eminescu a tradus până la secţiunea319 (p. 195), adică ceva mai mult de jumătatea cărţii.Din 451 de pagini ale glosarului sanscrit-latin, Emi-nescu a transcris primele 49 de pagini, care reprezintăprimele patru litere din alfabetul devanāgarī, dintr-untotal de 47 de litere.

Copia glosarului cuprinde 1174 de cuvintesanscrite; în textul gramaticii apar încă aproape 1450.În total, cele trei caiete conţin aproximativ 2600 decuvinte sanscrite. Numărul cuvintelor sanscriteapărute în acel manuscris şi cunoscute de Eminescunu este prea mult în raport cu vocabularul imens allimbii sanscrite, dar nici nu-i prea puţin.

* Amita Bhose, EMINESCU, Ediţie îngrijită de MihailDascăl şi Carmen Muşat-Coman, Note de MihaiDascăl, Mihai Dascăl Editor, Bucureşti, 2001, p. 347-254 (Notele de mai jos aparţin autoarei. n. r.)_______________1 A fost publicat pentru întâia oară, sub îngrijirea noas-tră, în volumul al XIV-lea al Operelor, ediţia Acade-miei; volumul conţine traducerile ştiinţifice realizatede poet.2 Cu excepţia caietelor de sanscită, manuscrisele poe-tului se află în Biblioteca Academiei Române.


magazin

16

RECONSIDERĂRI ISTORICE

Eminescu istoric,preţuit de Nicolae Iorga*

Dan Ion Predoiu

Viena şi Budapesta stimulează activitateaŞcolii Ardelene, conform tezei bisericii catolice, caresusţinea originea latină a poporului român şi deci dis-pariţia ireversibilă a dacilor.

Cei patru corifei, Samuil Micu (1745 – 1806),Gheorghe Şincai (1745 – 1816), Petru Maior (1761 –1821) şi Ion Budai Deleanu (1763 - 1820), folosescprilejul de a se afirma al discreditatei, pe atunci, naţi-uni române, dar ca populaţie de origine latină, implan-tată în spaţiul străvechii Dacii de către romaniicolonizatori şi civilizatori.

Astfel, se dă un răspuns celor care denigraupoporul român: Şulzer, Eder, Kopitar, Engel. Dinaceastă cauză a fost atât de agreată teza Şcolii Arde-lene, la acea dată ea fiind o rază de lumină pentruromânii contestaţi ca naţiune prezentă în Transilvania.

Astăzi, când se cunoaşte interdicţia impusă înanul 362 e.n. de a se pomeni numele de „dac” şi de„Dacia”, pare absurdă citarea lui Eutropius, care, în364, ca istoric oficial al imperiului, era obligat să re-specte interdicţia de a se face vreo referire la daci. [41]

De altfel, el merge atât de departe, cu falsifi-carea informaţiilor despre daci, încât la anul 364 e.n.,deci la doi ani după impunerea interdicţiei de a sescrie despre DACI, el scrie că Dacia a rămas completfără locuitori şi că Aurelian la 271 i-a retars pe toţi lasud de Dunăre în Moesia.

Cu privire la instituirea greco-catolicismului,când un secol mai târziu Nicolae Densuşianu desci -frează şi dă la lumină falsurile din traducerea, dinromână în latină, a convenţiei de înfiinţare a noiistructuri bisericeşti greo-catolice, este prea târziu.

În ciuda acestor aspecte, dintotdeaunaromânii greco-catolici ardeleni, prin noua posturăoferită de bruma de privilegii câştigată în schimb,s-au dovdit a fi dintre cei mai patrioţi români, credin-cioşi neamului lor, patriei şi limbii române, de atuncişi până în zilele noastre.

Dar pentru Biserica Ortodoxă a neamuluiromânesc o parte din ceea ce câştigase Mihai Viteazul

în 1595 în favoarea românilor din Transilvania s-apierdut atunci, sub Constantin Brâncoveanu, în 1699.

*De-a lungul timpului, în Transilvania, îm-

potriva românilor au acţionat ungurii, saşii şi secuii,sprijiniţi de clerul catolic.

Poate n-ar fi lipsit de semnificaţie, faptul căîn mai 1999, Papa Ioan Paul al II-lea, în vizită la Bu-cureşti, a cerut scuze poporului român pentru faptul,îndeobşte cunoscut, că în permanenţă clerul catolicdin Transilvania a favorizat maghiarizarea românilor.

Au fost primele scuze cerute de Papa IoanPaul al II-lea de la Roma, şi au surprins, mai ales că


magazin

17

au fost rostite spontan, peste textul pe care-l citea, elenefiind cuprinse în prezentarea cuvântării, distribuităanterior, aşa cum prevăd uzanţele.

Dar a urmat apoi un val de scuze prezentatede Papă şi pe alte teme, peste tot, pe diferite meridi-ane, pe unde a mai fost de atunci, pentru fapte care audat naştere la situaţii conflictuale provocate de clerulcatolic, de-a lungul secolelor.

Istoria ne demonstrează că în permanenţă,pretutindeni în lume a existat o puternică interdepen-denţă între puterea politică a statului şi religie, castructură ierarhic, organizatorică, totul dictat decondiţia economică a supravieţuirii.

Iar în spaţiul carpato-balcano-dunăreano-pontic, aflat din antichitate la confluenţa dintre im-perii, a trebuit, poate mai mult decât în alte zone, calocuitorii acestor meleaguri să facă faţă, existenţial,econimic şi religios, vicisitudinilor vremurilor.

Un excelent capitol de istorie româneascăl-au scris românii de la Sud de Dunăre. Imperiulromâno-valaho-bulgar (1185-1396), condus iniţial defraţii români Asan, Petru şi Ioniţă, este tot o mostrăde urmă dacică, ai căror continuatori sunt astăzi mace-doromânii, valahii şi aromânii.

Într-o discuţie între Marin Preda şi PetreŢuţea acesta-i spunea:

„Domnule Preda, macedoromânii nu suntromâni, sunt super-români, români absoluţi”.

„Atât de năpăstuiţi şi goniţi, au instinctnaţional de fiară bătută. Au o bărbăţie perfectă”. (PetreŢuţea) [47]

În 1918, miezul teritoriilor vechii Dacii s-aureunit în fruntariile ţării România şi au căpătat confir-mare oficială prin Pacea de la Paris, din 1920 la Tri-anon.

*Faptul că în zilele noastre, când România as-

piră să adere la structurile vest-europene, acceptul pre-luării noastre de către Uniunea Europeană a trebuit săfie dat şi de Papa de la Roma, care a venit să neviziteze în această perioadă (mai 1999), noi fiind oţară profund ortodoxă, are o semnificaţie cu totulaparte.

ORIGINEA DACICĂ A POPORULUI NOSTRU

L-A FASCINAT PE EMINESCUPoeziile lui Eminescu, referitoare la originea

dacică a poporului român, i-au fost refuzate, în timpulvieţii lui, de la publicare, exceptând doar „Rugăciuneaunui dac”. [34]

Într-o scrisoare către Veronica Micle din datade 8 noiembrie 1874 scrisă la Iaşi, Eminescu pre-cizează:

„Trecutul m-a fascinat întotdeauna. Cronicileşi cântecele populare formează în clipa de faţă un ma-terial din care culeg fondul inspiraţiunilor”.

Pasiunea lui Eminescu pentru istoria poporu-lui român îl face să traducă o parte din comentariilelui Eudoxiu Hurmuzake (1812-1874), renumit ompolitic şi de cultură bucovinean, care a alcătuit oamplă colecţie de documente, din izvoare externe, in-titulată „Documente privind Istoria Românilor”.

În manuscrisul nr. 2257, f. 420-421, Emi-nescu face o caracterizare succintă poporului român:„Viteaz în războaie, muncitor şi cinstit în timp depace, grăitor de adevăr, glumeţ, drept şi bun la inimăca un copil, poporul român nu e capabil nici de tră-dare, nici de infamie”.

Întreaga sa operă, poezii, scrieri, teatru, arti-cole etc., în manuscris, a ajuns, după moartea poetu-lui, la Titu Maiorescu, care 13 ani mai târziu, în 1902,se hotărâse, după cum relatează Nicolae Iorga, cu ungest puţin dispreţuitor să le dea Academiei Române,ca material istorico-literar oarecare. [58]

Abia după acea dată opera poetului, în totali-tatea sa, oprită de la publicare în timpul vieţii, a în-ceput să vadă lumina tiparului.

Poezia Memento mori (Diorama sau Pano -rama deşertăciunilor), care în cuprinsul istoriei uni-versale includea şi sublinia strălucirea neamului dacic,a fost frântă şi, din ea, atunci s-a publicat doar primaparte „Epigetul”, deşi toată fusese citită şi apreciatăîntr-una din şedinţele de la Junimea.

Cenzori erau adepţii Şcolii Ardelene, caresusţineau originea latină a poporului român, iar celmai reprezentativ cerber al marelui poet a fost TituMaiorescu, greco-catolic, obedient faţă de Romaecleziastică, care promova ideea originii latine apoporului român.

În cartea de „Poezii” a lui Eminescu, publi-cată în 1963 la Editura pentru literatură [34], din to-talul de 667 pagini de poezie, pe 194 de pagini (29%)sunt cuprinse poeziile care au văzut lumina tiparuluiîn timpul vieţii autorului, iar 473 de pagini (71%) suntpoezii postume. Proporţia de 29%, în viaţă, faţă de71% postume spune multe.

Dilema a continuat, scrierile istorice despreoriginea dacică a poporului român fiind împinse sprenepublicare.

Piesa de teatru „Decebal” a apărut publicată,în formă completă, abia în 1990 sub îngrijirea luiPetru Creţia.[36]


magazin

18

Dar în articolele din ziarul „Timpul”, al căruiredactor-şef a fost, Eminescu şi-a exprimat argumen-tat convingerea privind originea dacică a poporuluiromân.

Poate că Eminescu însuşi n-ar fi dat la publi-care tot ce a scris, dar proporţia rămâne tot în de-favoarea poeziilor care i-au fost acceptate ca să aparăîn cursul vieţii. Dintre poeziile respinse la publicarefigurează în mod suspect cele care făceau referireîntr-un fel sau altul la Dacia, la Zamolxe, la Burebista,la Decebal explicit sau implicit, în principal „Me-mento mori”, „Sarmis”, „Gemenii”, „Odin şi Poetul”.

ŞI NICOLAE IORGA SE REFERĂLA DACI

Nicolae Iorga, în articolul „De la Haţeg laGrădişte şi la cetatea lui Decebal”, publicat în „Nea-mul românesc din Ardeal şi ţara Ungurească”, spunetotuşi despre locuitorii acelor meleaguri, în 1906:[105] Şi tot dacii au învins, stăpânii vechi cari s-auzvârcolit sub lanţe şi au sângerat de săbii. Tot ei prinputerea neînfântă a vitejiei lor şi a sfintei lor răbdări.

Căci, iată, daci adevăraţi, daci noi de pestedouă mii de ani,... daci sunt aceşti săteni de aice...Iată opincile, iată iţarii sprinteni, iată cămaşa albă,zeghile grele, saricile miţoase, căciula greoaie, înaltă,umflată, ca o cunună.

Faţă de Roma a cărei eternitate a pierit înpulbere, ciobanul dac s-a ridicat din ţărână şi-a duratiarăşi bordeiul de lemn, s-a aşezat în el cu datinilesale neatinse şi stăpâneşte până astăzi în umbra uri-aşă a Rătezatului. ... cu ţesăturile lor roşii, opincilelor răsfrânte, graiul lor apăsat, ... cu turmele lor, cuura lor împotriva oricărui domn şi stăpân ... pentru asădi acelaşi adevăr de neclintită trăinicie a dacilor.

Marele istoric Nicolae Iorga, recunoştea ast-fel, implicit, încă din 1906, în plină campanie latinistă,valabilitatea ipotezei lui Mihai Eminescu privind ori -ginea noastră dacică. Iar imensele descoperiri de ves-tigii istorice dacice ulterioare i-au întărit convingereaşi i-au alungat orice dubii.

Vestit a fost pe vremuri poporul acesta româ-nesc prin marea şi sfânta lui tăcere, spunea Iorga. [58]

... Făcut pentru luptă şi îndurare, cerbicos şiîndărătnic, nebiruit sufleteşte şi în cele mai înfricoşatenenorociri, trăit pe marginea unei prăpăstii în careera deprins să se uite necontenit fără a ameţi, el im-punea prin cumpătarea minunată a rostirii gândurilorsale, prin aspra disciplină pe care i impunea cuvân-tul.

NICOLAE IORGADESPRE EMINESCU

Nicolae Iorga, apropiat al lui Titu Maiorescu,deşi adept al părerii oficiale privind originea latină apoporului român, văzând în ansamblu opera poeticăşi literar istorică a lui Eminescu, îl laudă pe acestapentru ideea originii dacice a poporului român, pro-nunţându-se în diferite rânduri asupra profunzimiianalizei istorice făcute de Eminescu, numindu-l fărăsfială „istoric” şi „gânditor de geniu”.

Astfel, Nicolae Iorga spunea că: [58] Emi-nescu e sinteza sufletului românesc din vremea netul-bure. Sinteza ştiinţei, cugetării, simţirii şi instinctuluiacestui neam.

... Omul Eminescu aducea cu dânsul dinadâncul generaţiilor care se succedă ceva foarte vastşi foarte adânc. Iar locul unde se născuse îi dădea dincetăţile şi bisericile sale un sentiment istoric, de lungiînfrăţiri seculare.

Nicolae Iorga precizează: Un om ca dânsul îlvom avea din nou numai când peste o epocă limpedeva domina o minte înaltă, având curajul de a rămâneasus, pe pisc, orice ape învălmăşite s-a zbate la pi-cioarele muntelui.

Apoi: De patruzeci de ani se vorbeşte necon-tenit de Eminescu,… o admiraţe fără margini, o iubireca aceea a credinciosului către sfântul ocrotitor.

…După 1900, în sfârşit, putem privi în co-moara de mari lucruri neisprăvite, amânate sau ui-tate, ce au mai rămas de pe urma acestui curpinzătorgeniu, cu mult mai presus de timpul şi mediul său ....nu suntem în stare a preţui după cuviinţă fiecare partedin opera lui.

…Şi aceasta, pentru că n-avem mijloace dea-l urmări în alcătuirea individualităţii sale... caren-a înaintat decât după cunoaşterea deplină a drumu-lui, după întrebarea tuturor acelor ce-l străbătuse…şi s-a îndreptat totdeauna după o îndelungată dez-batere cu sine însuşi.

…El însuşi se sfia să iasă la iveală cu oscriere nouă, şi o făcea numai după o amănunţităchibzuire a cuprinsului…. în apriga luptă pentrudesăvârşire a acestui cinstit între cei cinstiţi… căci…Eminescu nu obişnuia a da lămuriri asupra scrierilorsale.

*Este greşit să se vorbească despre detractori

ai lui Eminescu. Nimeni nu priveşte şi nu tratează cu


magazin

19

ură, cu ciudă sau cu duşmănie picătura de acid care sefoloseşte pentru a verifica „aurul” dacă este „aur”.Acidul se consumă, se înlătură şi tocmai sacrificareaacelei picături de acid, atestă, cu acea ocazie, veridi -citatea, calitatea şi permanenţa aurului.

La fel şi cu Eminescu. Fiecare dintre cei carese reped să-l desfiinţeze, să-l anuleze, să-l minima -lizeze nu fac altceva, decât, de fiecare dată, indirectşi independent de voinţa lor, să-i confirme valoarea,ta lentul, sinceritatea, precum şi corectitudinea şilimpezimea concluziilor sale.

Nu degeaba, conştient de „aciditatea” criti-cilor lui şi preocupat de grija de a îşi exprima corectgândurile în faţa judecătorilor care-l privesc cu „Nen-duraţii ochi de gheaţă” spune cât de greu îi este, ceefort este convins că trebuie să facă, de fiecare dată,pentru a contura cât mai clar mesajul; căci în acel mo-ment:

„Ah! Atunci ţi se pareCă pe cap îţi cade cerul: Unde vei găsi cuvântulCe exprimă adevărul?”

(Criticilor mei)Căci conştient de situarea asimtotică a rea -

lităţii, faţă de orice exprimare, Eminescu conchide:„Adevăr deplin în viaţăÎncă nimeni n-a cules”, după cum se exprimă

în Scrisoarea III (varianta b).

*Nicolae Iorga cu înţelepciunea omului de

mare cultură, cu experienţa de viaţă a celui ajuns la odeplină maturitate, cu respectul istoricului pentru ceeace considera el că este valoare certă, autentică, reală,spune:[58] …Opera lui întreagă, … (are) numai ca -racterul general românesc. E cel dintâi scriitor româncare scrie către toţi românii într-un grai pe careromânii de oriunde îl pot recunoaşte ca al lor.

…Eminescu e întruparea literară a conştiinţeiromâneşti, una şi nedespărţită.

Aceasta este părerea lui Nicolae Iorga, a celuicare, ca istoric, scriitor, om politic şi publicist, s-a pre-ocupat, a cules şi a făcut să vadă lumina tiparului zecide volume de izvoare, documente, de sinteze de istorienaţională, de istorie universală pe lângă cele de istoriea literaturii române, părerea celui ce a integrat istoriaromânilor în istoria universală, preamărind originali-tatea culturii româneşti. [112]

Da! „caracterul general românesc”, pe caretoţi românii, îl pot recunoaşte ca al lor”.

…Aceasta…e şi valoarea lui politică, marea

şi covârşitoarea lui vloare politică… prin simbolul deunitate cuprins în fiinţa sa literară. Întemeindu-se petot ce simţim noi, el s-a ridicat într-un nebiruit avântspre culmile moderne.

…De aceea el e vrednic de pomenire oriundese luptă cu întunericul adânc şi cu vântul vrăjmaş, olicărire din conştiinţa neamului.

După 1876 „apare influenţa austriacă”, iarIorga precizează: „avem acum un istoric”.

Faptul că-l recunoaşte pe Eminescu ca istoric,că-i dă girul propriei sale profesii, înseamnă că-iatribuie şi însuşirile principale ale celui care se dedicăşi se preocupă de obiectivele acestei ocupaţii, caredupă cum o preciza însuşi Iorga, te obligă să cercetezi:[112] credinţe şi datini, legi şi obiceiuri, evoluţiaclaselor, activitatea economică, literatura şi arta.

Trebuind să dovedeşti că ai o pregătire enci-clopedică, aşa cum de fapt a şi avut-o Eminescu: …Eminescu nu este explicabil, dacă se lasă deoparte,măcar una din acele influenţe care au lucrat asuprasufletului lui, aşa de complex.

…Sub toate aceste înrâuriri diverse, în lumeadin Viena s-a creat spiritul acela nou, pe care geniullui Eminescu l-a întrupat cu o splendoare care maitârziu numai a fost preţuită căci nici un sunet de trâm-biţă nu a vestit apariţia zeului cel nou.

Splendoarea spiritului nou, a geniului luiEmi nescu, „preţuită mai târziu”, sună ca o scuză cănu a luat în considerare mai din timp ipoteza istoricăa formării poporului român pentru care a militat Emi -nescu, recunoaştere care vine, în formă vehementă,abia în 1934: Cine crede că «Rugăciunea unui dac»vine de la Eminescu, singur, se înşeală… tot ce avemde la Eminescu sunt fragmente ale unui geniu împied-icat de a pune în valoare imensele lui posibilităţi.…Imensele aripi ale lui Eminescu se vedeau stingheriteîn odăile pline de veselie unde se strângeau membriiJunimii…aceştia nu erau oamenii a căror aprobaretrebuia să o aibă.

Şi când te gândeşti că şi astăzi, incontinuu,apar denigratori dintre cei care fără să-l înţeleagă îldezaprobă.

_____________* Dan Ion Predoiu, Eminescu istoric, preţuit de NicolaeIorga. Mileniul întunecat, Ed. Muzeul Literaturii Române,Bucureşti, 2007, pag. 58-70


magazin

20

B. Studii de istorie şi arheologie

NOI, DACII (IV)

Despre o „uitată” cronică a poporului dac (1)Dr. Napoleon Săvescu

Se fură ca în codru la Institutul de Arheologie

din Bucureşti ?

Permiteţi-mi să fac o analogie care-i va

convinge, sper, pe toţi iubitorii de dreptate şi adevăr.

Dacă din casa noastră observăm dispariţia suspectă a

unor obiecte, numim acest lucru FURT şi încercăm

să aflăm cine e hoţul.

Cum îi putem numi pe cei plătiţi să ne prote-

jeze casa şi care nu-şi fac datoria?

Şi care sunt prevederile codului legal pentru

aceşti vinovaţi?

În ziarul „ Formula AS”, anul XV, nr. 649 din

10-17 ianuarie 2005, pe prima pagină este un titlu care

poate stârni oricui curiozitatea : „Din tainele istoriei:Misterul plăcuţelor de plumb”, semnat de Horia Tur-

can, căruia îi acordăm tot creditul pentru felul in-

teligent în care a prezentat subiectul.

Începem să citim cu interes despre existenţa

unei istorii a poporului nostru dac, scrisă pe plăcuţe

de plumb, istorie care zace de peste 100 de ani în sub-

solurile Institutului de Arheologie din Bucureşti, fără

a stârni curiozitatea niciunui „ştiinţific” de origine

română.

Oare de ce cei care ar trebui să apere intere-

sele adevărului istoric al poporului nostru, cei cărora

le plătim salarii – noi cei ce i-am ales să apere şi să

protejeze interesele naţiunii noastre, noi care din

munca noastră, prin taxele care le plătim, îi ţinem pe

ei, pe „ştiinţificii” noştri la căldură, pe scaune tapisate

şi moi – nu îşi fac datoria? Care altul ar fi serviciul

pentru care primesc salariile lunare?

Fig. 183 Evenimentele relatate se întind peaproape cinci secole înainte de invazia romană.

(Fotografiile sunt luate din Cartea „Cronicageta apocrifa pe placi de plumb? – Dan Romalo,

ISBN 973-8160-20-0)

Fig. 184 Majoritatea plăcuţelor publicate înacest capitol sunt luate din cartea domnului

inginer Dan Romalo „Cronică apocrifă pe plăcide plumb?”, o carte stranie şi tulburătoare, careincită la o re-scriere a istoriei noastre vechi, a

originii limbii vorbite de noi azi.


magazin

21

Dar ce fac rău aceşti „ştiinţifici”, vă veţiîntreba?

1. Totul a început în anul 2002, când la celde Al III-lea Congres Internaţional de Dacologie,desfăşurat la Hotelul Intercontinental din Bucureşti,profesorul Augustin Deac vorbea despre nişte tăbliţede aur de la Sinaia, care ar fi conţinut o istorie vechea poporului nostru dac, tăbliţe de aur care au fost to -pite din ordinul regelui Carol I, pentru a ajuta astfel,material, la ridicarea castelului Peleş, nu înainte de afi copiate pe nişte plăci de plumb. Copiile pe plăci deplumb au fost făcute în anul 1875, la o fabrică de cuiedin Sinaia şi au fost depozitate, la început, la mânăs -tirea Sinaia, de unde au fost transportate mai târziu laBucureşti (vezi www.dacia.org ).

2. Istoria ar fi putut fi uitată ori considerată osimplă poveste, însă la sfârşitul anului 2003 a fosttipărită, într-un tiraj foarte mic, cartea domnului in-giner Dan Romalo „Cronică apocrifă pe plăci deplumb”, o carte stranie şi tulburătoare, care incita lao re-scriere a istoriei noastre vechi, a originii limbiivorbite azi de noi. În această carte, domnul Dan Ro-malo nu numai că prezintă o parte din aceste miste-rioase plăcuţe de plumb, pe care dânsul le fotografiaseprin anii ‘40 în subsolurile Muzeului de Antichităţidin Bucureşti, dar a încercat şi o traducere, o de-scifrare a lor, deosebit de interesantă şi profesional fă-cută. Au trebuit să mai treacă 63 de ani pentru caaceste fascinante plăcuţe de plumb, acoperite cu ima -gini şi o scriere necunoscută, să vadă lumina tiparului.

Şi asta, subliniez din nou, nu datorită unorstrăluciţi oameni de ştiinţă din institutul unde zăceau,ascunse, prin subsoluri, ci datorită unui om cu bunăintenţie, corect, cinstit, un inginer deosebit de educatşi modest, căruia aceste plăcuţe i-au stârnit curiozi-tatea ştiinţifică. Tot respectul nostru pentru domnia sa.

3. La numai câteva săptămâni de la apariţiacărţii, pe situl www.dacia.org , este publicată o scurtăistorie a acestor tăbliţe şi...pozele a nu mai puţin de97 + 4 = 101 tăbliţe de plumb, completate cu unelegăsite pe internet (patru la număr) şi cumpărate demine, N. Săvescu, din New York, de la un bulgar, caretrăieşte în California, de la cineva din Anglia, precumşi de la un alt necunoscut.

Fig. 185 Plăcuţă de plumb, de la sud de Dunăre

Fig. 187 Acoperite în întregime cu imagini şicu înscrieri într-o limbă necunoscută;

o formidabilă epopee imprimată pe suprafaţametalului cenuşiu: oşti de luptători înarmaţi

cu lănci şi scuturi, purtând în frunte stindarde,chipuri de regi şi de zei, cetăţi impresionante,

palate şi temple decorate cu însemne heraldice,o lume uluitoare, gravată în plumb cu o migală

şi o artă de excepţie.

Fig. 186


magazin

22

4. La cel de Al V-lea Congres Internaţionalde Dacologie, plăcuţele de plumb au fost prezentateîn plen, stârnind curiozitatea ştiinţifică a celorprezenţi. Ba chiar mai mult, împreună cu invitaţi dinItalia şi Macedonia, această istorie a poporului nostruDac, scrisă pe plăcuţe de plumb, a fost prezentată şiîntr-o emisiune a postului B1TV, la Naşul.

5. Cum lucrurile NU mai puteau fi ţinute as-cunse, la Academia Română a avut loc, în vara anu-lui trecut, o prezentare a acestor plăcuţe, făcută deAurora Peţan, atunci, cercetător lingvist la Institutul„Iorgu Iordan” din Bucureşti. Prezentatoarei i-a fostdesemnată o cameră mică şi meschină, neaerisită, cares-a dovedit neîncăpătoare pentru cei ce au dorit să oasculte şi unde academicianul Vulpe, pe la colţuri,pufnea şi şoptea cui dorea să-l audă, că plăcuţele nuar fi nimic altceva decât nişte falsuri, în timp ce Ma -rius Sala, preşedintele acestei întâlniri, încerca să IN-TERZICĂ orice discuţie colaterală pe margineatemei!!!

6. Intervievată de Horia Turcan, AuroraPeţan afirmă cu convingere: „…evenimentele relatate(pe plăcuţele de pumb, n.a.) se întind pe aproape cincisecole înainte de invazia romană... se vorbeşte despreun alfabet necunoscut care pare anterior alfabetuluigrecesc.... Chiar dacă nu sunt de acord cu interpretareadomnului Romalo, cred că limba în care sunt scrisetextele nu este o limbă inventată, ci că a existat cuadevărat, ca limbă vie.”

Generaţii întregi de studenţi au trecut pe lângăaceastă Cronică Dacică pe plăcuţe de plumb, devenindarheologi şi istorici, însă, precum mentorii lor, nicimăcar nu le-au inventariat. Dar este şi mai ciudat fap-tul că, în timp, numărul plăcuţelor de plumb a începutsă scadă, fără să se ştie de ce. Drept urmare, când DanRomalo s-a adresat Institutului de Arheologie din Bu-cureşti pentru a-şi completa lucrarea, descoperă custupefacţie o dispariţie în masă a plăcuţelor: dânsulgăseşte doar 4 piese din cele 500 existente anterior,pentru ca, la o vizită ulterioară, să re-apară aşa, dinsenin, încă 31 de plăcuţe! A se vedea şi articolul„Enigma Plăcuţelor Dacice” în „Gardianul” din 31mai 2005: „au reapărut, la fel de misterios cum dis-păruseră. Nu se ştie de unde, nu se ştie cum. Ce s-aîntâmplat cu restul, unde au ajuns, dacă mai există,nimeni nu poate spune nimic“.

Majoritatea pieselor sunt dreptunghiulare, ex-ceptând una rotundă, având dimensiuni între 35 cm x25 cm şi 10 cm x 10 cm. Majoritatea par să vorbeascăde Imperiul Dacic al lui Burebista, folosind un scriscontinuu, un alfabet chirilic, dar şi latin, împreună cusimboluri necunoscute şi cu ciudate monograme.

Fig. 188 ..., cred că limba în care sunt scrisetextele nu este o limbă inventată,

ci că a existat cu adevărat, ca limbă vie.

Fig. 189 Sute de figuri pe care şi un elevde liceu le poate recunoaşte ca fiind dacice ne

privesc de pe aceste plăcuţe, ele nereuşind însăsă-i impresioneze pe „ştiinţifici” căci, dacă i-ar

fi impresionat, ar fi trebuit rescrisă istorianoastră, care nu începe din anul 106 d.H.,

anul ocupării parţiale a Daciei de cătreromani, ci cu multe sute de ani înainte.


magazin

23

Se recunosc, cu uşurinţă, cuvinte, nume,antroponime, toponime şi etnonime dacice.

Probabil că surpriza cea mai mare a hoţilor afost faptul că nu se aşteptaseră ca cineva să fi fo-tografiat plăcuţele prin anii ‘40 şi, culmea, să se in-tereseze acum de ele, ba chiar mai mult, să scrie ocarte despre această istorie a poporului nostru dac sin-tetizată pe acele plăcuţe de plumb. Ce ar mai fi pututspune un hoţ acum decât că acestea sunt nişte obiecteneimportante, nişte falsuri de care nimănui nu trebuiesă-i pese. Nu numai că acum descoperim furtul celormai multe dintre plăcuţe, dar descoperim că ele nicinu au fost înregistrate ca existând. În felul acestanumai cine nu vrea nu poate să fure din ele. Starea încare sunt păstrate plăcuţele este deplorabilă şi duce ladeprecierea lor. Ce lipsă de profesionalism o fidomnind pe la institut şi de ce? Datoria lucrătorilor dela institut era, fără îndoială, măcar înregistrareaplăcuţelor. Dar atunci, când plătiţi fiind să o facă şi nuo fac, ne gândim la un singur motiv: furtul.

Este vorba de câteva sute de plăcuţe deplumb, absolut fascinante (ne spune acelaşi ziaristHoria Turcanu) acoperite în întregime cu imagini şicu înscrieri într-o limbă necunoscută (o formidabilăepopee imprimată pe suprafaţa metalului cenuşiu:oşti de luptători înarmaţi cu lănci şi scuturi, purtândîn frunte stindarde, chipuri de regi şi de zei, cetăţi im-presionante, palate şi temple decorate cu însemneheraldice, o lume uluitoare, gravată în plumb cu o mi-gală şi o artă de excepţie, n.a.).

Sute de figuri pe care şi un elev de liceu lepoate recunoaşte ca fiind dacice ne privesc de peaceste plăcuţe, ele nereuşind însă să-i impresionezepe „ştiinţifici” căci, dacă i-ar fi impresionat, ar fi tre-buit rescrisă istoria noastră care nu începe din anul106 d.H., anul ocupării parţiale a Daciei de către ro-mani, ci cu multe sute de ani înainte.

Fig. 190 Strămoşii noştri? Cine sunt ei? Chiar nu avem voie să-i cunoaştem?

Fig.191 Vă veţi întreba: ce secret groaznicpentru istoria poporului nostru or fi conţinând

acele plăcuţe de plumb, furate dintr-unforum ştiinţific, furt acoperit „ştiinţific” toc-

mai de cei plătiţi de dumneavoastrăsă ne protejeze istoria?!

Fig. 192 Plăcuţele descriu cu lux de amănunteo lume dispărută a dacilor, o lume existentă cusute de ani înaintea sosirii romanilor, descriustrămoşi uitaţi, regi şi luptători, zei şi preoţi,fapte demne de arme şi de neuitat, poate prea

demne şi poate prea măreţe pentru a mai fimenţionate de istoria noastră romanofonă.


magazin

24

Plăcuţe ignorate, „uitate” prin sub-

solurile Institutului de Arheologie, plăcuţe

neînregistrate oficial de oamenii de ştiinţă

ai sus-numitului institut, plăcuţe de care to-

tuşi TOŢI cei de acolo ştiu şi totuşi nu se

miră când se fură din ele!?

O dovadă evidentă a relei intenţii,

a ignoranţei, a neprofesionalismului este

răspunsul dat de Arhe ologul Ale. VULPE

la întrebările domnului H. Turcan. După

doar câteva ore de „cercetare”, domnul

Vulpe ajunge la concluzia total neştiinţifică

că aceste plăcuţe sunt falsuri (?!!)… Tre-

buie să recunoaştem că este pueril ca, pre -

tinzându-te om de ştiinţă, în numai câteva

ore să dai un verdict care, evident, nu are

acoperire printr-o cercetare ştiinţifică

riguroasă.

O situaţie asemănătoare s-a petre-

cut nu de mult, cu aceiaşi „oameni de şti-

inţă”, care afirmaseră că Dacii nu ar fi fost

în stare să prelucreze aurul. Noroc cu lu-

crătorii Ministerului de Interne care au

dovedit că brăţările de aur de la Sarmisege-

tusa nu sunt falsuri, ci sunt originale. În

cazul în care oamenii de ştiinţă ar fi avut

dreptate, hoţii brăţărilor de la Sarmisege-

tusa ar fi fost NEVINOVAŢI.

Nu vi se pare că există o

asemănare din acest punct de vedere între

deciziile oamenilor de ştiinţă români cu

privire la brăţările de aur de la Sarmisege-

tusa şi plăcuţele de aur-plumb de la Sinaia?

Şi totuşi nu toţi oamenii de ştiinţă

sunt de acord cu... VULPEA. Domnul

Alexandru Suceveanu, director adjunct al

Institutului de Arheologie, semnatarul

prefeţei cărţii lui Dan Romalo, „Cronică

apocrifă pe plăci de plumb”, consideră că

plăcuţele merită să fie studiate.....; mai

târziu, sub presiunea colegilor, se pare că

şi-a schimbat atitudinea!

Fig. 193 Plăcuţă de plumb găsită şi cumpărată de mine de pe Ebay- internet

Fig. 194 Când Dan Romalo s-a adresatInstitutului de Arheologie din Bucureşti pentru a-şi

completa lucrarea, descoperă cu stupefacţie o dispariţie în masă a plăcuţelor: dânsul găseşte doar

4 piese din cele 500 existente anterior, pentru ca,la o vizită ulterioară, să re-apară aşa, din senin,

încă 31 de plăcuţe!


magazin

25

CARPAŢII, baştina neamului emeş/sumerian

Constantin Olariu-Arimin

II

Religia neamului nostru răzleţit în Sumerspune că preotesele care ghiceau viitorul trăiauîntr-un fel de mănăstiri numite gagu, iar mitologiaemeş arată că înainte de potop au avut şapte înţelepţidintre care patru s-au născut din peştele puradu (pu:fericire, început, inima, izvor, fântână, a ţâşni + radu:a conduce către adevăr, a radia de bucurie, a îndrumacătre renaştere). În vechiul lăcaş de cult de la ŞincaVeche, pe zidul din camera rotundă apare înscrisîntr-o stea cu şase colţuri un cerc, care are în interiordoi peşti.

În acelaşi perimetru cu vârful Omu şi Guguse află peştera sfânta Ana iar, aproape de ea, altarulunde apar inscripţiile cu Santta/Dumnezeu şi Ion/în-geri. Etimologic denumirea peşterii nu are nicio legă-tură cu creştinismul iudeu, cum îl ştim azi, pemeleagurile noastre, dar este dovadă clară a perenităţiineamului arimin sau rumun pe aceste locuri şi a re-ligiei strămoşilor noştri. În eme-gi Anna, Annu sauAn înseamnă lumină, cer, rai, Ziditorul ceresc, Cre-ator, arătând că acest perimetru a fost locul cel maisfânt al neamului nostru timp de vreo nouă milenii iarliftele, de la noi şi de aiurea, l-au batjocorit şi l-au dis-trus pentru a ne şterge urmele înveşnicirii mioritice!

Paştile Blajinilor este o sărbătoare precreş -tină, nerecunoscută de biserică, pe care românii dinMoldova o ţin în prima sâmbătă de după Paştile orto-dox. Cu această ocazie femeile aruncă pe râu coji dela ouăle cu care au pregătit cozonacul de Paşti, pentruca ele să ajungă la Rohmanii sau Blajinii de pe Tărâ-mul Celălalt. Căci rohmanii nu au nevoie de oul întregca noi, păcătoşii; lor le ajunge numai punga de aer.Pentru ca oul să plutească pe apă, se găureşte în am-bele capete, se suflă conţinutul, găurile se umplu cuceară apoi se vopseşte în roşu. Legenda păstrează înmemoria colectivă migraţia neamului emeş în Ki-en-gi (Sumer) din ţinutul Carpaţilor, iar pomana cojilorde ouă roşii dovedeşte vechimea acestui obicei, careeste cu mult înaintea apariţiei făcăturilor iahviste. De-spre aceşti rohmani sau blajini spune legenda că eraucreştini prin Fiul Oii şi nu după scornelile iudeo-creş-tine, adică românii păstrau vie amintirea religiei stră-

moşeşti în aceste practici foarte vechi. În limbaromână veche, blajin înseamnă om blând sau om cusuflet bun iar vlahii, alungaţi de slavii din sudulDunării pe la mijlocul secolului XI, când au ajuns însudul Franţei, au fost numiţi catari sau oameni buni.

În scrierea Bocet la dispariţia lui Dumuzi,acesta este numit ,,sălbaticul taur”, „stăpînul din Bad- Tabira”, adică, pe înţelesul nostru, cetatea vieţiicereşti sau veşnice, „Păstorul”, „stăpânul colibelor depăstori”, ,,părintele recoltei” sau ,,Poimandres”, cumapare în scrierile trismegiste, toate aceste epitetegăsindu-se identic în cultul lui Mitra. Inanna, fiica luiSuen şi soţia lui Dumuzi, mai era numită şi ,,sălbaticajuncană iute”. Dar şi Suen este numit ,,taur străluci-tor”, care a rânduit rituri de purificare plăcute lui An(Annu), Creatorul tuturor văzutelor şi nevăzutelor şicare veghează cum corabia magur – ca la egiptenicorabia lui Ra – străbate cerul spre liniştea muritorilor.Personajul apare şi pe iconiţele strămoşilor noştri iarcorabia divină cu care trecea soarele pe cer, este unsimbol sacru pe meleagurile noastre încă din mileniulVI î.e.n., fiind dus în această formă de către urdiilearimine, ce s-au revărsat pe la începutul mileniului IVî.e.n., pe valea Nilului. Dumuzi mai este numit înscrierile emeş cu epitetul de ,,copil cu chip de erou”,expresia care îi este atribuită şi lui Mitra. Împreunăcu Utu, Suen sunt păstorii ţării Ki-en-gi sau PământulSfânt, denumire ,,uitată” de specialişti şi înlocuită cuSumer, ca să dea bine la făcăturile ivriţilor. De aici,abandonarea, ca „păgâni”, ai dreptei credinţe a stră-moşilor noştri reali! Dar acest poem religios din mi-tologia emeş este o variantă foarte veche a ucideriiciobanului bun şi milostiv, iubitor de animale şinatură, de către nişte fiinţe demonice. El are un vis încare vede cum copacii şi trestiile din jurul lui secutremură de groază, ştiind că viaţa bunului păstor vafi curmată de aceste fiinţe rele. Putineiul pentru lapteera spart, apa a curs peste vatra sfântă strămoşească,iar mioarele scormoneau pământul cu picioarele pen-tru a-l avertiza pe Dumuzi (Fiul luminii) de pericolulce urma să vină peste el. Se trezeşte şi povesteşte visulsurorii sale Gestinanna, poetesă divină, cântăreaţă şi


magazin

26

tâlcuitoare de vise. Aceasta îl sfătuieşte să se ascundăde fiinţele terifiante, dar cade ea victimă urdiilordrăceşti. Dumuzi (Fiul luminii) se roagă cu multărâvnă către Utu (Sfântul Soare) şi Inanna (SfântaLună), soţia sa, să-l facă o gazelă ca să poată fugi demonştri; dorinţa îi este îndeplinită şi reuşeşte să sesalveze. Dar dracii îl prind de mai multe ori, din chin-urile cărora Dumuzi se salvează, şi, când se refugiazăla stâna surorii sale, aceştia îi aruncă în faţă cuie şiace, eroul murind, turma lui fiind ameninţată cu răz -leţirea.

Este uimitoare asemănarea acestui mit cupoezia noastră populară Mioriţa, dovedind unitateaspirituală a celor două culturi, chiar dacă unii de pe lanoi au scris despre baladă, cu o ură fără margini, căar fi o plăsmuire a lui V. Alecsandri, fiind răspândităde făcător printre secretoşii ciobani mioritici ca să-şipună el un soclu măreţ în faimoasa cultură ciocoiască.Mai este şi un profesor de filozofie de prin părţileBărăganului, care a devenit repede lingăul magistru-lui, făcându-se părtaş la această nelegiuire criminală.Le zic acestor culturnici de trei parale şi acelor borti -lite/chioare că acţinea lor este un act de înaltă trădarede neam şi ţară.

An, Annu sau Ana era divinitatea supremă acerului (închipuit ca o emisferă goală sau un ou), al-cătuind iniţial, cu perechea sa Ki (pământ), cuplulzidirii cereşti An-Ki (Cer-Pamânt), cam cum ştim şinoi din zicerile strămoşeşti de Tatăl Ceresc şi MaicaPământească. Ca simbol al cerului, Anu apare înaintede mileniul IV î.e.n.; dar mai târziu, în perioada de de-clin a culturii emeş, a căpătat sensul material al sub-stantivului cer, scris cu vechea hieroglifă sumerianăreprezentând o stea cu şase colţuri, iar în faţa nu-melor celor şapte annunanki, zămisliţi din UnulCeresc, se scria cuvântul dingir. Anu locuia în crugulceriului (partea din cer cea mai îndepărtată depământ), fiind socotit ca părinte al tuturor divinităţilor,

el fiind Unul şi Tot. Divinităţile emeş nu aveau statui,ca şi cele ale geţilor. Se mai punea înaintea numeluilui An sau Annu o cruce cu braţele egale pentru aarăta că el este Ziditorul tuturor văzutelor şi nevăzu-telor. Dau explicaţia simbolurilor religioase cu cruceaîn romb sau în cerc, cel mai vechi fiind descoperit înpeştera Coliboaia, judeţul Bihor, vechi de cca. 40000(patruzeci de mii) de ani!!!

De la stânga spre dreapta sunt înşiruite foto-grafiile din peştera de la Coliboaia din mileniile 35-40 î.e.n.; mai departe, un simbol sacru emeş dinsecolele XXII-XXVIII î.e.n.; hieroglifă egipteană careare sensul de cetate principală sau centru; simbol ama-zigh – populaţie arimină plecată din plaiurile carpatineîn nordul Africii pe la mijlocul secolului XVIII î.e.n.;obiect getic din argint cu semnificaţie sacră descoperitla Fizeşu Gherlei, secolul VIII î.e.n.; simbol pe opoartă din Maramureş; vas emeş cu crucea pusă înromb şi vas de la Cucuteni cu crucea în cerc! Aceastaeste numai o mică parte din adevărata istorie a religieicrucii născută în Carpaţi în urmă cu 40000 de ani şifurată de alţii cu care se maimuţăresc de le sfârâiemin ţile numai a revelaţii şi alte conspiraţii sataniste.

În religia egiptenilor, Ra desemna la începutchiar numele soarelui, iar în drumul lui pe cer era în-soţit de Thot ca vizitiu şi de Maat (duhul înţelepciuniişi al dreptăţii). La Heliopolis (numit şi Annu, denu-mire identică cu cea a Ziditorului ceresc din mitologiaemeşilor), regele Usertsen I a ridicat un sanctuar, în -chinându-l lui Ra în cele două forme, Horus şi Temu.Vechile temple egiptene erau zidite ca modele aleÎnţelepciunii Cereşti, iar cel din Dendera (numit şiacesta Annu), care a fost refăcut de mai multe ori, eraînchinat lui Hathor al cărei titlu vechi era Mama – Fe-cioara. Ori Annu era numele divinităţii supreme întimpurile de început ale civilizaţiei emeş/sumerieneiar noi păstrăm cuvântul prin prenumele Ana şi anuca unitate de măsurare a scurgerii veşniciei timpului.

Neamul nostru, plecat din Carpaţi şi care s-a


magazin

27

oploşit între Tigru şi Eufrat, emeş se considera neamales de Ziditor (sang: neam, clan + gi: nobil, ales),iar ţara lor era binecuvântată de divinitatea supremă,considerând-o ţară sfântă Ki-en-gi (ki: pământ, ţar-ină, aşezare + en: profet, strămoş + gi: nobil, ales).Chiar dacă al doilea val de migraţii către malurileTigrului şi Eufratului a avut loc din Carpaţi pe la mij -locul mileniului IV î.e.n., totuşi au rămas destuilocuitori care să ducă mai departe limba, tradiţiile şicredinţele religioase. Mitul neamului ales de cătreCreator este foarte vechi pe meleagurile mioritice şide aici el a fost dus în Ki-en-gi. Lista regală din Larsaîncepe cu regii mitici în felul următor: ,,Când îm-părăţia a coborât din ceruri, împărăţia se afla laEridu. În Eridu era rege Alulim, a domnit 28800 ani.Alalcar a domnit 36000 ani, alţi doi au domnit 64000ani. Eridu a fost nimicit, regatul lui a fost mutat înBadtabira. În Bad-Tabira (cetatea Ziditorului) a dom-nit Enmenluana 48200 ani” până a „venit potopullumii, iar după potop au preluat puterea regiipopoarelor din munţi”. După altă variantă a mitului,Enmenluana ar fi domnit numai 28800 de ani (8 sar).Acest potop are originea în inundaţiile catastrofalecare se abăteau primăvara asupra câmpiei dintre Eu-frat şi Tigru. Săpăturile arheologice din acest ţinut auarătat că au avut loc mai multe asemenea diluviinimicitoare. Dar numele Enmenluana înţeles prin se-mantica eme-gi are sensul de profetul/preotul, care acondus neamul creat de Dumnezeu (en: demnitate,preot, strămoş + men: putere regală, faimă, cinste +lu: om, familie, neam, a locui; Ana: Creatorul, Zidi-torul), iar scaunul lui de domnie însemna „cetateaTatălui Ceresc” (bad: zid, a împrejmui cu ziduri +ta: tată + bir-a: a străluci, a lumina) ca o amintire deneşters în mentalul colectiv al celor plecaţi dinCarpaţi, a cetăţii Ziditorului Ceresc lăsată în aceştimunţi sau a Raiului, cum zice mitul lui Ziusudra.

În munţii Buzăului există un loc numit ţaraLuanei, în apropierea lacului Goteş. Aici este un pla-tou unde se manifestă un fenomen misterios, numit delocalnici deschiderea porţilor cerului. Uneori apareun nor alb-azuriu de o intensitate deosebită, care semenţine o perioadă de timp deasupra acestui platou,iar psihicul omului este influenţat de fenomen. ŢaraLuanei are sensul de ţara neamului creat de Anu(lu: ţinut, neam, popor + Ana: Ziditorul Ceresc) iardenumirea lacului înseamnă locul de unde te înalţi laceruri pentru judecată (god: mulţime, a zbura, ritualde purificare, altar + eş: a mirui, moaşte, judecată).

Culturile anglo-saxone au pentru Dumnezeuun cuvânt identic. Elenii cei subţiri de nas spun că hi-perboreanul Abaris/Zamolxe, când i-a vizitat, călăto-rea pe o săgeată dată de Apolo/Zabelo, iar apariţia saudispariţia lui nu putea fi urmărită, afirmaţie care neduce cu gândul către fenomenul de teleportare pe caremarele înţelept get îl stăpânea foarte bine! Iar feno-menele anormale care se manifestă în unele locuri dinmunţii Buzăului, în peştera de la Polovragi, cunoscutăde tradiţie ca ,,peştera lui Zamolxe”, dar şi în alte lo-curi la fel de „ciudate”, susţin această idee. Dar înmunţii Buzăului există şi peşteri cu mulţimi de semneincizate pe pereţii lor sau cu litere din alfabetelefolosite de geţi pe tăbliţele de plumb, care au fost des -coperite la Sinaia, precum şi texte în protoslavă.

În peştera Îngăurită apare scris cuvântulANU, în partea stângă a imaginii, iar la dreapta aces-tuia se vede Pomul Vieţii şi linia în zig-zag, care sim-bolizează Apa Vieţii, ce izvorăşte de sub rădăcinilearborelui sau, în alte variante, de sub tronul lui Dum-nezeu. Dar aceste concepte teologice sunt legatenumai de ideea de nemurire specifică religiei geţilor,care spuneau că Pomul Vieţii şi Apa Vie se găsescnumai în Grădina Raiului, unde se plimbă TatălCeresc, tărâmul fiind păzit de îngeri. La dreapta aces-


magazin

28

tor simboluri-concept se vede un fel de cetate cuacoperiş în două ape, iar între zidurile care se înalţădeasupra se află – pe cele două laturi – câte o crucecu braţele egale. Deasupra cetăţii este scris cuvântulPOI cu sensul de ,,mulţime fără număr”. Aceasta esteCetatea lui Santa sau Dumnezeu, aşa cum o ştiaupopoarele din sudul Istrului, care spuneau că tronulZiditorului lumii este situat undeva în miază-noapte,iar tibetanii şi budiştii spuneau că acest loc sfânt seaflă undeva în vestul îndepărtat. Ar mai fi multe şifelurite de povestit despre legăturile dintre spaţiulcarpatic, cultura noastră populară, religia stră-moşească şi culturile emeş, egipteană, ariană din Indiaşi cea tibetană. Am pus alături de fotografie unde sevede inscripţia Anu şi tabelul care dovedeşte legăturade netăgăduit dintre cultura şi istoria emeşilor şi ceacarpatină perpetuată de românii de azi atât cât am fostîn stare, dar, mai ales, cum am reuşit să ne salvăm îm-potriva falsificatorilor, care ne tot ,,luminează” de 150de ani încoace, urmărind ca numai lor să le fie bine,iar nouă pe nicăieri!

De la stânga spre dreapta, în tabelul cu alfa-bete, în prima coloană sunt semnele de pe tăbliţele dela Tărtăria, în a doua sunt semne pictografice (sfârşitulmileniului IV î.e.n.) din Ki-en-gi/Sumer, în coloana atreia sunt semnele de pe tăbliţa 1 descoperită la Sinaia,iar în coloana a patra sunt literele folosite de geţi înscrierea tăbliţelor de plumb.

Arhaisme şi regionalisme din limba română,care se găsesc în emegi în formă identică sau foarteapropiată, cuvinte numai pentru litera A în număr de56 cuvinte, dintr-un total de 140 cuprinse în studiularătat mai înainte:

a: interjecţie care exprimă uimire, uluire, ne-dumerire, articol = a: interjecţie – vai!; prepoziţie –unde?, când?, încotro?, arată mişcarea, articol – sufixcauzal, [a: uimire, mirare, stare de nedumerire].

ab: alb în istro-română = ab: bătrân.aba, oaba: dalbă, lână albă = ab-ba: bătrân,

încărunţit. aba: ţesătură groasă de lână realizată cu

războiul de ţesut şi folosită pentru confecţionareahainelor ţărăneşti, pentru creşterea gradului de imper-meabilizare se dădea la piuă (chiuă). Se obţineaudiferite îmbinări coloristice prin folosirea unor lâni deculori sau nuanţe complementare = ab-ba: mare,întins, vechi, a împărţi, a pune deoparte, a plăti unpreţ, a tăia, a curăţa.

abara: a doborî, a cădea jos = a-bala: ascoate din apă, a arunca jos.

abur: evaporarea apei prin fierbere sau da-torită temperaturii ridicate din atmosferă = ab-ur:vase pentru fiert.

aburu: vapori de apă datoraţi unor tempera-turi ridicate sau diferenţelor mari de temperatură din-tre sol şi aer, vara, când se evaporă roua dimineaţa saucând se ridică suluri de vapori de pe cursurile mari deapă, de pe lacuri sau mare = a-buru: a deschide ari -pile, a se înălţa, a se ridica, a se împrăştia afară.

ac: obiect subţire cu vârf foarte ascuţit folositla îmbinarea a două bucăţi de pânză sau piele prinsuprapunere şi prindere cu fir sau şnur = ac,ag: a face,a aranja, a săvârşi, a pune la punct, parte, limită, a mă-sura.

aceră: vultur, pajura = acera, a-şe-ra: a seînălţa, a se ridica, a pluti prin aer.

aceră: a avea nădejde la, a aştepta să, a tindespre, a pândi, a spera = aceră, a-şe-ra: lamentaţie,tânguire, a invoca ceva, a se plânge.

achita: a plăti o datorie sau o obligaţie, plată= a-chi-ta: depăşirea unei situaţii deosebite, a treceun obstacol, a avea forţă.

achita: cu sens figurativ de a ucide = a-chi-ta: a distruge, a zdrobi.

aciua: a aşeza, a pune în ordine, a pune lalocul lor = aciue, a-şu-e: a atinge, a aşeza, a pune înordine, a arunca.

acuşica: expresie ce arată că o acţiune se vadesfăşura imediat, un timp de aşteptare scurt =acuşica, a-gu-zi-ga: imediat, devreme, dimineaţa.

acuşu: imediat, îndată, după ce îmi trag puţinsufletul, după o clipă de odihnă = a-cuş-u: a reuşi, aizbuti, a aranja repede, a fi bine pregătit.

adap: a da animalelor apă, a duce vitele la osursă de apă pentru a bea, a achita o obligaţie = adap,a-dab: angajat, slugă, a duce.

adă: acţiunea prin care unei persoane i se ceresă transporte sau să mişte ceva cu o destinaţie precisăcătre cel ce cere = a-da: a trimite, a duce afară, a ţipa.

aduc: finalizarea unei acţiuni de transport saude informare către un loc precis = aduc, a-dug: apăproaspătă, apă nouă de la izvor, a îndeplini o co-mandă.

aduna: acţiunea de a strânge unele obiectesau animale împrăştiate într-un singur loc sau concen-trarea ideilor asupra unei singure probleme = a-dun-a: pescarii care adună peştele în barcă, a încărca, aumple.

aga: conducător, şef militar = aga: coroană,regalitate, faimă.

Agăş: localitate în judeţul Bacău = a-ga-aş:priceput, îndemânatic.

agru: ogor, ţarină, teren cultivat, arătură în-grijită = agrun: sanctuar interior, terenul din jurulsanctuarului care era lucrat cu ajutorul comunităţii.

ahî: a da, a confirma, a fi de partea cuiva =


magazin

29

ahi: a fi de partea cuiva, răsplată, clipă, moment, agrăbi.

aht: suspin, oftat, durere, jale = ah: putere,rezistenţă, a înarna, a răni, clipă.

ai: hai!, mişcă! = a-e: a aduce, a urca, aapuca, a prinde cu grijă, a înălţa.

aide: haide!, mişcă-te! = a-de: a face ceva, asăvârşi o acţiune, a decide.

alai: grup de persoane care însoţea în feuda -lism pe domnitor sau un boier, grup de tineri organi-zaţi în cete care colindă de Anul Nou pe la caselesătenilor cu capra, mascaţii, ursul sau pluguşorul =ala(i): exclamaţie de bucurie, a bate toba, a facegălăgie, a cânta, a petrece, dorinţă.

ală: monstru, dragon, balaur ce stârneşte fur-tunile = ala: exclamaţie de frică, a pune stăpânire, asperia.

alăm: bir în natură stabilit pentru turmele deoi sau vite = alim: bou, berbec, taur.

altar: locul unde se aduc ofrandele sau se facsacrificiile într-un cult religios. Neamul emeş avea oreligie monoteistă cu An în frunte ca entitate spiritu-ală, ce reprezintă veşnicia şi de unde vin toate. Zigu-ratele erau construcţii atât cu caracter laic, dar şireligios, aveau forma unor piramide în trepte iar învârf exista un altar unde se aduceau ofrandele şi sa -crificiile = al-tar: a ciopli cu o unealtă, a îndepărtaprin tăiere, a delimita, a finisa, a grava.

alun: arbore care face fructe comestibile =alun: arbore, copac.

am: posesie, existenţă = am: a fi. ama: zău!, chiar aşa!, ce mai treabă! = ama:

cine? care? pe care? ca şi?amară: funie cu care se leagă o ambarcaţiune de

mal = a-ma-ru: râu mare, a fixa, a prinde, a gâfâi, necaz.ambar: hambar, depozit = ambar: grămadă

mare, a măsura cu grijă, limită.amuş: groapă sau putină cu apă şi var pentru

argăsit piele, argăseală = amaş: stână, târlă de vite,adăpost provizoriu pentru ciobani şi activităţile lor.

amuşi: a curăţa părul de pe pieile scoase dinamuş = amaş: a îndepărta, ied.

angara: obligaţii impuse în trecut ţăranilorpeste cele legiuite, muncă fără plată, corvoadă, belea,greutate, necaz = a-ngar(a): a acţiona puternic, a per-secuta, a rezista, a subjuga, [anger: mânie, violenţă].

anere: inel – cuvânt scris pe inelul descoperitla Ezerova în anul 1912 = a-niri: inel cu piatrăpreţioasă albă sau neagră. Apropiat este cuvântul anu-lare – a fi rotund ca un inel, a avea înfăţişarea unui inel.

Ancu: prenume = an-ki: univers.apa: elementul vital al vieţii, lichidul care

ocupă 70% din suprafaţa pământului şi este principala

componentă a corpului omenesc = a-pa: ţeavă făcutădin argilă prin care trece apa sau berea consumată ladiferite evenimente.

apărie: apă mare, apă care inspiră nelinişte =apar, abbar: baltă, mlaştină.

aprig: energic, plin de viaţă, plin de vitalitate,violent, puternic = aprig, abrig: un preot purificator,cel care participă la exorcizare.

ara: groapă făcută în grădină, unde se scurgeasângele unui berbec sacrificat după moartea unei per-soane = ara: obicei, trecere, laudă, drag, scump, a în-grăşa.

Arad: oraş în vestul României = arad: slugă,subordonat.

arde: acţiunea de purificare prin foc, jertfireaunor ofrande pe altar prin ardere = ar-de: a lăuda, astrăluci, a arde cu flacără, drag, gălăgie.

aria: suprafaţă de teren pregătită special pen-tru treierat, bătutul fasolei, depozitarea cerealelorprovizoriu pe câmp. Se smulg buruienile, se niveleazăterenul de muşuroaie, iar pentru bătutul fasolelor seîntind pe arie pânze de dimensiuni mari = a-ri-a: întin-dere mare, deşert, pustiu, district, spaţiu delimitat.

arzu: termen vechi cu sensul de jalbă, plân-gere, rugăminte scrisă pentru rezolvarea unei situaţiinefavorabile = a-ra-zu: petiţie, persoană care seroagă, rugăminte, ritual, a informa pe cineva.

Asău: localitate în judeţul Bacău = asa(u): aduce, a avea, a rodi, a rezista.

asud: a transpira datorită unui efort susţinut,expunerea corpului la temperaturi ridicate, caregenerează transpiraţie = a-sud: a mişca cu energie şiprin repetare, amiază, odihna de amiază, a sorbi, a lua,a stropi.

aş: exprimă o poftă, o stare de nemulţumirecă este contestată întâietatea = aş: dorinţă, blestem, apofti, a visa, a blestema.

aşed: a pune într-o anumită poziţie un obiectsau o persoană, a se aşeza la umbră = a-şed: apă ră-coroasă, apă rece, apă liniştită.

at: cal bun, armăsar = at, ad: a trimite, aplimba afară, chiot, tată.

ataman: conducător de oşti, hatman, şef alunei echipe de pescari = atamen, adamen: luptă, bă-taie, a se lua la întrecere, dispută.

aţă: fir subţire de in bumbac sau cânepăfolosit la cusut sau legat = a-ta: după, în urma, a lucrala război, a urzi, a face o ţesătură.

au: interjecţie ce exprimă deznădejde, durere,frică, uimire = a-u: apă mare, inundaţie de primăvară.

azi: timpul prezent = a-zi: a face treabă cumâinile, acţiune la lumina zilei.


magazin

30

«ÎNTÂIULUI POET ROMÂN – MĂRIRE!»Conf. univ. dr. G. D. Iscru,

Profesor Maria Ionescu

Motto (chemare): Să ne readucem valorile acasă!„Popoarele care nu-şi promovează personalităţile marcante din Ţară şi din afara hotarelor riscă să le piardă definitiv.” (Simona Condurăţeanu, 2012)

Să ne readucem valorile acasă!În cultura/istoriografia naţională, în-

ceputul în acest sens, cu autoritate indiscutabilă,l-au făcut cei doi mari „fraţi gemeni” întru naţio -nalism şi sacrificiu de sine: istoricul Nicolae Den-suşianu, ctitorul Dacologiei moderne, şi însuşigeniul nostru naţional, Mihai Eminescu. Şi unulşi celălalt, ancorându-şi investigaţia, cuprecădere, în „arhiva vie a poporului”, bătândţara cu pasul, pe unde pasiunea cercetării i-atrimis, „de la Nistru pân’ la Tisa”, şi-au completatsubstanţial informaţia reţinută din izvoarele is-torice edite şi inedite, din cărţi şi biblioteci,rămânând astfel un model pentru urmaşii carevor dori cu adevărat să-şi cunoască şi să înţe-leagă bine, să preţuiască şi să preamăreascăpentru eternitate locurile şi oamenii din careşi-au revendicat obârşia. Înaintea istoricilornoştri, ei au înţeles că mitologia este primul capi-tol al oricărei istorii naţionale, când epoca re-spectivă a existat ca atare şi au oferit modele deprezentare, Densuşianu, în limbajul ştiinţific alcapodoperei sale Dacia Preistorică, Eminescu,în tulburătoare poeme, cu o continuă căutare acuvântului „ce exprimă adevărul”. Istoricii noştriînsă, poate dintr-o defecţiune de formaţie ştiinţi-fică, n-au înţeles – cu puţine excepţii – nici pânăazi importanţa celei mai bogate mitologii eu-ropene, aceea a „Ţării Zeilor” – Dacia edenică –, ca primă epocă a istoriei naţionale, epocă ceşi-a imprimat pecetea, şi-a transmis mesajul şivalorile prin secole, epocilor următoare. Înschimb, s-au „desfătat” studiind şi prezentândalte mitologii, lăsând pe cea naţională în seamamitologilor, mitografilor, etnologilor, folcloriştilorşi chiar în seama compozitorilor! Aceştia, edrept, şi-au făcut, profesional, datoria, conformexigenţei şi harului ştiinţei şi artei lor, dar s-a re -

simţit şi încă se resimte neabordarea acestuicapitol din partea istoricilor.

S-ar putea, însă, ca această îndelungatăignorare a mitologiei noastre naţionale din parteaistoricilor, mai nou eliminarea pur şi simplu – prinpolitică educaţională guvernamentală! –, dinprincipalul manual de istorie al învăţământuluipreuniversitar, a primelor două epoci istorice,Străvechimea şi Antichitatea, deci istoria stră-moşilor reali!, să nu se fi datorat doar unei simple„defecţiuni” de formaţie ştiinţifică, ci să aibăcauze mai adânci, ţinând de poziţia forţeloroculte şi a factorilor de dominaţie faţă de Daciaedenică şi de Valahiile succesoare – balcaniceşi carpato-dunărene – pe direcţia politică, strate-gică, economică, dar şi spirituală. Ne gândim latentaţia permanentă pe care zona a prezentat-opentru aceste forţe, dar şi la poziţia unicat a


magazin

31

dreptei credinţe a oamenilor pământului, în-cepând din epoca mitologică a zalmoxianismuluişi până azi. Prin politica lor, Dacia şi Valahiilesuccesoare, România reîntregită a epocii mo -derne au militat consecvent pentru Unitate şi Su-veranitate, pentru securitatea zonei şi acontinentului întreg, ca şi pentru adevăratadreaptă credinţă, curat creştină, specific careînsă nu convenea expansionismului şi harpago-nismului imperial, precum nu convine nici mainoilor „Centre de Putere”. Iar ca temelie şi izvorde dreaptă credinţă a îngrijorat şi îngrijorează pefalsificatorii acesteia, exponenţi şi ei, în felul lor,ai expansionismului, harpagonismului şi domi-naţiei sub un pretext sau altul.

Este o chestiune serioasă aceasta, pen-tru care va trebui să cercetăm şi să reflectăm maiatent şi mai stăruitor, mai responsabil, de aiciînainte.

În această situaţie, poetul Victor Eftimiu,ştiind şi dânsul ce „ştia” „toată lumea”, la noi, de-spre o epocă uitată, dar, ca poet, mai atent decâtalţii la înaintaşii în domeniu, cât mai adânc întimp, a „îndrăznit”, primul, - căci era o „în-drăzneală”! – să-l considfere pe celebrul Ovidiu,marele exilat latin de la Tomis, ca fiind primulpoet român. Aceasta, pornind chiar de la măr-turisirea sulmonezului, care învăţase limba auto-htonilor geţi, strămoşi ai noştri, reali, scrisese şio „cărticică” de versuri în limba lor şi se în -cumetase să dea chiar un „recital” în faţa unuigrup de geţi cu un poem în limba lor, dar trans-pus în „metrul antic”. Ajunsese să fie recunoscutca poet get şi el însuşi se considera astfel.

Entuziasmat de asemenea informaţii1 di-rect de la „sursă”, Victor Eftimiu i-a dedicat mare-lui „confrate” de odinioară un cald şi frumossonet intitulat: Întâiului poet român, mărire!

Şi d-na Maria Crişan, pe aceleaşi consi -derente, l-a numit pe Ovidiu poet get, ba chiar„primul nostru poet”. Acesta nu doar c-a scrispoeme în limba getă, pe care o învăţase laTomis, ci şi pentru că, adaugă dânsa, era, prinstrămoşi, pelasg, pelasgii fiind strămoşii geţilor/valahilor, românilor2.

Indiferent unde am localiza Tomisul exilu-lui lui Ovidiu – pe litoralul pontic dobrogean (Con-stanţa noastră) sau în Crimeea, la Marea deAzov,3 din opera tomitană a poetului reiese clarcă acolo era lumea şi pământul geţilor, strămoşiai noştri, stăpâni la ei acasă!

Dar nici Victor Eftimiu, bun cunoscător al

vieţii şi operei lui Ovidiu, nu-l consideră pe poetulşi regele trac Cotys ca „întâiul poet român”. Or,citindu-i poeziile tracului Cotys, scrise în limbagetă, pe care între timp o învăţase la Tomis,Ovidiu le-a apreciat la superlativ, comparându-lpe Cotys cu ... Orfeu, primul şi cel mai importantpoet trac şi al epocii noastre mitologice (şi nunumai poet!), simbolul lirismului în poezia univer-sală („lirismul” vine chiar de la lira lui Orfeu,dăruită lui de Zeul Apollo Hiperboreanul, zeu alnaţiunii traco-geto-dace).

Şi cu aceasta am ajuns unde ne-am pro-pus: la ORFEU!

Îndrăznim şi noi în continuare? În-drăznim!

Autorii greci antici, de la Herodot la Stra-bon, recunosc că grecii, între alte „împrumuturi”au preluat de la strămoşii traci – erau şi strămoşiilor! – şi poezia, cântul, muzica. Şi se mândreaucu astfel de preluări. Căci tracii – ştiau aceastagrecii! – au avut mulţi poeţi/rapsozi, precum (înordine): Orfeu, Osaios, Linas, Musaios, Thamiris.Însăşi rapsodul care a dat forma finală Iliadei,celebrul Homer, va fi fost un continuator al aces-tor rapsozi din spaţiul carpato-balcanic şi al au-tohtonilor carpatici, care îşi învăţau legilecântând. El însuşi, Homer, putea să fie trac!Redăm în acest sens concluzia dacologuluiRadu Stan Carpianu, la care a ajuns după oanaliză atentă a operei (Iliada n.n.):

„Ţinând seama de mărimea conside -rabilă a acestei opere, de frumuseţea deosebităa versurilor, de caracterizările judicioase care sefac pentru fiecare grupă de populaţie, scoţân -du-se în relief de la prima vedere elementelespecifice, predominante, de adâncimea gândiriipermanente, de faptul că eroii învinşi din tabăratroienilor sunt tot la fel de mari, ca şi cei dintabăra grecilor, că însuşi Ahile rezultă a fi dintabăra pelasgo-tracă, se poate înţelege căaceastă capodoperă nu putea fi scrisă de nişteîncepători cum erau grecii în primele secole dinacel mileniu (I î. Hs.), ea (Iliada, n.n.) nu putea fiscrisă decât de nişte oameni cu experienţă, cumerau tracii, de la care grecii au recunoscut tot-deauna că au învăţat cântul şi poezia, ca şi altearte”4. Pe temeiul acestui raţionament judiciosn-am forţa nota dacă pe Homer însuşi l-am con-sidera trac. Primele menţiuni privind folosireaunor instrumente muzicale (fluier, nai ş.a.) leavem de la Homer, în Iliada, (în tabăra traco-troiană, după cum primul poet consemnat ca


magazin

32

atare în literatura europeană, este traculThamiris. De ce nu tracul Orfeu? Iar dl. SilviuDragomir, cercetător şi publicist cunoscut,restudiind atent Iliada, a susţinut o comunicarefoarte importantă, intitulată: Iliada, o protoistoriea poprului român5.

Iată-l, deci, pe Orfeu, primul şi cel mai im-portant dintr-o serie (v. mai sus) de poeţi/rapsoziai unei îndelungate tradiţii orale, continuatoare atradiţiei orale a strămoşilor arieni, care au dus înIndia vedele, consemnate acolo în sanscrită,tradiţie care a continuat în mediile populare aleDaciei edenice, continuată încă în bogata lite -ratură populară balcanică, cu etnosul ei covârşi-tor valah, dar şi în Valahiile carpatice,consemnată în scris târziu, după biruinţa în scrisa limbii po pulare (sec. XVII), biruinţă consideratăca prima revoluţie culturală a începutului renaş-terii noastre naţionale moderne6.

Ne lipseşte, în original, vasta operă a luiOrfeu, dar o putem reconstitui fie şi numaiprintr-un „inventar” de titluri şi ritualuri orfice demoştenire tracă, atribuite lui, consemnate degreci. Numai că transcriptorii/traducătorii de maitârziu ai grecilor au „uitat” nativitatea şi obârşiaacestui simbol străvechi şi antic al poeziei/cân-tului, al lirismului. Pentru autorii greci şi pentrualţi autori, în lume, inclusiv români, care de la eiau preluat informaţiile, aceasta n-ar fi prima şisingura mare „uitare”, în care unii persevereazăşi azi. Cităm, în acest sens, un Dicţionar de mi-tologie generală7, deci o operă de largă circulaţieşi frecventare, apărută în România – ca să nutrimitem la seria de opere din istoriografia univer-sală care procedează la fel (eroare din eroare –„perseverare diabolicum!”) –, care ne-a localizatatâţia zei şi titani în alte spaţii culturale, iar Hiper-boreea geto-dacilor a „plasat-o” în ... „nordulceţos al Europei şi Asiei”, în timp ce pe însuşimarele reformator şi zeu, Zalmoxis, îl considerăo „personalitate ceţoasă”. Deci, un asemeneaDicţionar îl consemnează pe Orfeu, simplu, ca„poet hieratic prehomeric din mitologia greacă”(s.n.), întărind eroarea cu una mai mare: căOrfeu este „unul din cele mai bogate mituri gre-ceşti” (s.n.).

Coroborând riguros ansamblul izvoarelor,care au consemnat tradiţia antică şi amintindu-ipe puţinii autori care au „îndrăznit” să spună altfelde cum „ştie toată lumea”, reiese însă că traculOrfeu a aparţinut epocii lui Zalmoxis – epoca mi-tologică a traco-geto-dacilor! –, zamolxianismului

ca spiritualitate – unul din marile curente refor-matoare ale Străvechimii şi Antichităţii!8 – şi că,prin întreaga activitate şi operă, preluată de ur-maşi, a avut un rol foarte însemnat şi a rămas opersonalitate de prim rang în istoria lumii.

Dar, dacă pe Victor Kernbach nu-l „doaresufletul” să meargă din eroare în eroare, iatăînsă că românul Ovidiu Drâmba, în cunoscuta sasinteză privind istoria culturii şi civilizaţiei9, deşiîi consacră un capitol şi culturii şi civilizaţiei daco-getice, pe aceasta o rupe, nepermis, de traci şide ceilalţi fraţi ai lor, ce au constituit prima naţi-une în Europa. Pe tracul Orfeu, totuşi, în respec-tivul capitol, îl aminteşte tangenţial într-un citatde Strabon (op. cit, I, p. 810), fiindcă deja îl inte-grase în capitolul privind cultura şi civilizaţiagreacă. Evident, Orfeu aparţine şi acesteia prinpreluarea ca moştenire de urmaşi, dar el, în totcursul vieţii sale, n-a depăşit spaţiul naţiuniitraco-geto-dace, în care i-a fost naşterea şiobârşia iar întreaga lui operă a realizat-o în amin- titul spaţiu natal. În cultura greacă, opera i-a fostconsemnată târziu şi parţial şi nu întotdeaunagrecii i-au înţeles sensul. Ovidiu Drâmba îşi in-formează cititorii din ţară şi nu numai că legăturalui Orfeu cu tracii ţine doar de baştina nativităţiisale şi se grăbeşte să-l „transporte” imediat înlumea grecilor, definindu-l, pur şi simplu, ca pe„un cântăreţ dinaitea lui Homer” (s.n.).

Dincolo de această integrare eronată(iarăşi, eroare din eroare!), reţinem totuşi exe -geza de specialist a autorului: „Poet şi cântăreţ,inventator al lirei (sic! n.n.: lira, conform tradiţiei,o primise de la zeul Apollo Hiperboreanul) şi năs-cocitorul magiei ... , legendarul Orfeu era consi -derat şi fondatorul misteriilor omonime(orfice/orfeice, n.n.) şi iniţiatorul unei adevăratereligii” (orfismul, n.n.), „o mişcare religioasă, cuasociaţii secrete, cu o întreagă literatură (cele-brele imnuri orfice), cu o teogonie, cosmogonieşi antropogeneză bine articulate, precum şi cu odoctrină a salvării elaborată în detaliu” – şi lerezumă. Continuă cu aprecierea asupra impor-tanţei operei lui Orfeu, Imnurile orfice, exempli-ficând cu imnul închinat zeului Morţii, într-ofrumoasă traducere a profesorului Ion Acsan:

„Ascultă-mă, cârmaciul vieţii popoarelorde muritori:

Cu cât le dai mai multe zile, cu-atât eştipururi mai aproape,

Căci tu adormi pe totdeauna şi trup şi su-flet, deopotrivă,


magazin

33

Când frângi puternicele lanţuri prin carele-a legat natura

Şi peste orice vietate reverşi un somnadânc şi veşnic!

Răpui întreaga omenire, dar te arăţi ne-drept cu unii,

Curmându-le deodată viaţa când sunt înfloarea tinereţii.

Judecătorul tuturora, rosteşti statornicesentinţe

Şi nu te-nduplecă niciunul prin rugăciunisau prin libaţii,

Zeu crud, apropie-te însă doar după aniîndelungaţi

Şi te implor la ceasul jertfei şi-al invocaţieipioase

Ca oamenii să aibă parte de-o bătrâneţefericită”.

Imnurile orfice, reţine Ovidiu Drâmba,erau poeme scrise, închinate diferitelor divinităţi,principale şi secundare, dar nu precizează căacestea „apăruseră” întâi în „Ţara Zeilor”, patriasa, Dacia edenică, în Olimpul dintâi, carpatin, deunde prin „roiuri” umane, sau ca „moşteniri”hiperboreene, „coborâseră” în Olimpul grecilor!Alt grup de imnuri sunt închinate semizeilor şimuzelor, tot din lumea traco-geto-dacă – şi totdin patria lui Orfeu, de unde autorii greci re-cunosc că au fost preluate şi în lumea lor: Iu-birea, Victoria, Sănătatea, Soarta, Dreptatea. Altgrup – şi aceasta îl putea sensibiliza pe autor,căci în patria lui Orfeu vieţuirea în comuniune cunatura era o trăsătură majoră şi un „cuvânt de or-dine” al reformei zalmoxiene – alt grup, deci, eradedicat elementelor naturii, precum: Aurora, Ze-firul, Cerul, Luna, Soarele, Eterul, Marea, Astrele,Noaptea, Somnul, Visul, Vântul de Miazănoapte(Boreas, din Hiperboreea!). Chiar şi atunci cândse adresează zeului Morţii, cum am văzut, carela traco-geto-daci nu era un zeu al răului, cioferea o salvare prin chemarea la Zalmoxe, au-torul îl „implora”, „la ceasul jertfei şi-al invocaţieipioase”, să nu curme viaţa omului la vârste tinereiar celor înaintaţi în vârstă să le „îngăduie obătrâneţe fericită”. „Implorarea” o putem reţine,oare, ca pe un „pios” început de „dizidenţă” a luiOrfeu faţă de duritatea unor obiceiuri/ritualuri an-terioare – plânsul la naşterea copilului şi bucuriala moartea celui „chemat la Zalmoxe” – saupoate fi o „ingerinţă” a transcriptorului grec demai târziu?

Precum Homer, mai târziu, este posibil

ca şi Orfeu să fi reţinut din bogata tradiţie oralătraco-geto-dacă multe învăţături şi „poducţii” lit-erare şi să le fi grupat, ordonat, în scrierile, carei se atribuie. Ipoteza este în concordanţă cuştirea, din izvoare, privind învăţarea legilor cân-tând, recitându-le. Erau acei rapsozi talentaţi lacare se referea dacologul Radu Stan Carpianu,când pleda pentru originea tracă a lui Homer (v.mai sus). O concordanţă poate fi şi cu bogataproducţie folclorică, ulterioară, din Valahiile bal-canice, dar şi din cele carpato-dunărene, în carese redau scene mitologice/de viziune mitologică,schimbându-se doar numele personajelor, aşacum le-a identificat Nicolae Densuşianu (Ioviţă,Iorgovan, Novac cel Bătrân cu feciorii lui, Corbeaetc). Aceste tradiţii, atent observate, aceste con-cordanţe în curgerea timpului încă sunt de naturăsă reintroducă pe Orfeul epocii noastre mitolo -gice în viaţa şi spiritualitatea strămoşilor noştrireali, traco-geto-dacii.

Prin urmare, este timpul ca specialiştii îndomeniu, cu precădere istoricii, ai noştri în primulrând, abordând fără complexe bogata mitologienaţională, pe ansamblul izvoarelor, reflectândprofesional şi responsabil, să readucă „acasă”valori înstrăinate în alte spaţii culturale.

Iată de ce, în ce-l priveşte pe Orfeu,salutăm cu căldură „temeritatea” colegei noastreîntru Dacologie, cercetător dr. Simona Con-durăţeanu, pentru elaborarea şi publicareastudiu lui cu titlul: Orfeu/Orphaeus, un geniu şi unzeu al Daciei Mari10, studiu din care, pe temeiulunei bibliografii impresionante, din toate categori-ile, reiese, într-adevăr, un Orfeu al Dacieiedenice, o valoare de primă mărime a mitologieişi culturii noastre naţionale, a culturii universaledeopotrivă. Vedem în acest studiu o deschiderecătre o monografie a unui autor român despreîndelung înstrăinatul geniu şi Zeu al Daciei Mari,în toată cuprinderea vieţii şi personalităţii sale,viaţă, operă, personalitate puse în slujba oame-nilor, întru binele lor. Un ORFEU, „îndrăznim” şinoi aici şi acum să afirmăm, revendicându-ne dinnemuritorii strămoşi reali, ca fiind, cronologic,PRIMUL POET ROMÂN, venind din strămoşiinoştri reali, urcat pe podiumul marilor valori aleumanităţii.

Prin acest demers al nostru nu i-am cău-tat lui Mihai Eminescu „perechea” (el a fostnumit, pe drept, poetul „nepereche” – G. Căli-nescu), ambii rămânând, fiecare în felul său şi înepoca sa, valori unice şi eterne, pentru noi şi


magazin

34

pentru omenire, valori care se nasc la intervalemari de timp: pe Orfeu îl considerăm geniu şi zeual Daciei Mari, „Ţara Zeilor”; pe Eminescu – ge-niul naţiunii succesoare în vatra sa ancestrală depe „bătrânul continent” şi, cum iarăşi pe drept is-a spus (dr. Aurel David), „prima jertfă politicăpe altarul Daciei Mari”.

Studiindu-i atent pe fiecare în parte, înepoca lor şi în ansamblul istoriei naţionale, îigăsim atât de „îngemănaţi” prin nativitate şiobârşie, prin felul de a fi şi de a gândi viaţa şilumea, prin ataşamentul faţă de oamenii Ţăriireale, de binele şi viitorul acestora.

Încă reţinem câteva din acesteasemănări: revendicarea de la tradiţia şi înţelep-ciunea „bătrână”, cea cu ale ei „rădăcini propriiîn adâncimi proprii” din care „răsare civilizaţiaadevărată”; revendicarea de la limba curată aŢării reale, şlefuită continuu în curgerea vremiiiar nu stricată de intervenţii străine spiritului ei;ambii cu o încredere totală, firească, într-o re-naştere naţională a societăţii, ambii oferind, pen-tru aceasta, ca stimulent şi mesaj, opera proprieşi însăşi viaţa lor trăită în integritate morală;ambii cu o pasiune unică pentru natură, compa-rabilă doar cu a poporului însuşi pentru vieţuireaintegrală în natură, în comuniune cu aceasta, ad-mirând-o, iubind-o, cântând-o; ambii au fostîntr-o căutare permanentă a cuvântului „ce ex-primă adevărul”; în sfârşit – dar şirul ar puteacontinua! –, ambii au simţit o iubire neperechepentru perechea hărăzită fiecărui bărbat, numailui, din fructul curat al Neamului său, cu datorias-o cinstească şi s-o fericească în viaţă şi în eter-nitate; căci femeia, cum ne-a lăsat crezul unuldintre ei, devine „sfântă prin iubire” – după legeasupremă dată pământenilor – şi rămâne, în fan-tezia lui de veşnic îndrăgostit, „prototipul îngerilordin senin”, dar de care, din vitregia sorţii, niciunuldintre ei n-a avut parte, rămânându-i doar cu ofidelitate şi o iubire pilduitoare, precum şi cusperanţa unei „revederi” în lumea „de dincolo”.

Ca o concluzie, în spiritul chemării cucare am început – să ne readucem valorile„acasă”! – redăm finalul atât de bine chibzuit, deferm exprimat, de succint şi obligatoriu al Doam-nei Simona Condurăţeanu, autoarea „temeraru-lui” studiu despre Orfeu, din care am reţinut şi înmotto:

„Popoarele care nu-şi promoveazăpersoanlităţile marcante din Ţară şi din afarahotarelor riscă să le piardă definitiv”, căci

„multe figuri proeminente din varii domenii, ori -ginare din spaţiul traco-getic, au fost omiseeronat de superficialitatea şi girul unor cercetă-tori reputaţi, grăbiţi să-şi ofere serviciile” (loc.cit.nr. 77, p. 16, s.n.).

Încheiem şi noi, după Victor Eftimiu, pen-tru Orfeu însă, cu expresia omagială: ÎNTÂIULUIPOET ROMÂN – MĂRIRE!

_________________

1. Într-o primă, recentă sinteză despre strămoşiinoştri reali, în Crestomaţie, se reproduce ampludin opera tomitană a lui Ovidiu (v. G.D.Iscru,Strămoşii noştri reali: geţii, dacii, tracii, illirii, naţi-unea matcă din vatra „Vechii Europe”, Ed. Nico-lae Bălcescu şi Ed. Mica Valahie, Bucureşti,2010. 2. Maria Crişan, Geta – obârşia limbii române,Ed. Verus, Bucureşti, 2010, p. 5, prefaţă. 3. Maria Crişan a localizat acel Tomis în Crimeea,la Marea de Azov (ibidem, p. 14), argumentândaceasta.4. Corect – traco-geto-dacă! Strămoşii noştrireali, a căror naţiune era alcătuită din mult peste100 de comunităţi umane – nu etnice! –, aveauacelaşi etnos, aceeaşi spiritualitate, aceeaşilimbă – traco-geto-dacă! (a se vedea sinteza ci-tată în nota 1).5. Radu Stan Carpianu, Enigma insulei sau călă-torie peste şapte milenii, Ed. Getica, Bucureşti,1990, p. 88. 6. Vezi Silviu Dragomir, Istorii neelucidate, Ed.Lucman, Bucureşti, 2008. O singură obiecţie: nuexistă preistorie sau protoistorie ci, pur şi simplu,istorie!7. G.D.Iscru, Începutul renaşterii naţionale mo -derne în istoria României, Ed. Nicolae Bălcescu,Bucureşti, 2007, p. 75 şi urm.8. Victor Kernbach, Dicţionar de mitologie gene -rală, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,1971, p. 444 – 447. 9 . O foarte utilă crestomaţie, din mulţi autori, de-spre Zalmoxe ne-a dat, recent, dacologul TraianGruia Getianu: Zamolxe, Ed. Lumina Tipo, Bu-cureşti, 2012. 10 . Ovidiu Drâmba, Istoria culturii şi civilizaţiei,vol I, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,1985, reeditată ulterior.11. În revista noastră, „Dacia magazin”, nr.76/aprilie şi 77/mai 2012.


magazin

35

Insula şerpilor

– din vol. Istorii neelucidate* –

Silviu N. Dragomir

1.Ce ştim din vechime despre insulanumită: Leuké, Leuce, Peuce sau Albă

Miturile româneşti privind respectiva in-sulă sunt consemnate în Legenda MănăstiriiAlbe, ca şi în Balada Mănăstirii Albe, consideratede N. Densuşianu că aminteau de lăcaşul sacrude la ţărmul mării, unde urma să aibă loc căsă-toria zeului Soare cu sora sa, Luna , în confor-mitate cu cealaltă baladă românească: Soareleşi Luna.

Tot din protoistorie, dar şi din primii zoriai istoriei, Homer, cântăreţul trac al războiuluitroian, care a avut loc cam pe la anii 1200 î.H.,ne transmite în Iliada (~ 850 î.H.) că Achile – co-mandantul oştenilor veniţi de la vărsarea Istrului,era fiul regelui Peleu, ce domnea peste poporulpelasg al mirmidonilor şi al zeiţei mării, Thetis,fiica lui Nereu. În Odiseea, Homer adaugă că

Achile, căzând la Troia, a fost înveşmântat înhaine divine, apoi ars pe rug, iar osemintele i-aufost aşezate într-o urnă de aur peste care cama-razii săi au ridicat un mare tumul pe ţărmul Hele-spontului pentru a putea fi văzut de pe corăbiileaflate în trecere. Arktinos, poetul epic din Milet,acela care a continuat şi a şi a întregit Iliada,spune în Etiopida că Achile ar fi fost ucis la Troiade Paris, fiul regelui Priam, ajutat de zeul Apollo,şi că, după multe şi înverşunate lupte ale lui Ajaxşi Ulise, corpul său ar fi fost dus la corăbiile gre-ceşti. Aici a venit mama lui Achile, Thetis, cusurorile sale şi cu bocitoarele, care îl plânseră şiîl bociră pe erou. După aceea, Thetis răpi – chiarde pe rugul aflat în flăcările incinerării – cenuşafiului său şi o duse în insula Leuké, aflată la guraDunării, acolo unde aheii îi ridică un tumul şi-idedică jocurile funebre ce erau practicate cuasemenea ocazii.

Primele hărţi europene ne prezintă date incerte privitor la

Pontus Euxinus. Astfel (v.), în „Nova Evropae”, Dunărea

(v. Ister Fl.) se varsă prin cinci braţe,insula Peuce este un ostrov fluvial

locuit de peucini, iar Insula Leuce este notată:

Insula Achillis, fiind dublată de

Insula Boryssthenis, ambele amplasate pe o linie în zbor de pasăre

între cetatea Tyras (Cetatea Albă) şi Crimeea.


magazin

36

De la aceste arhaice ştiri pe care le avemdeja în cel puţin două variante şi până la scriitoriişi geografii eleni şi romani (Pindar, Euripide,Pausanias, Hecateu, Pliniu cel Bătrân, Lucanus,Pomponius Mela, Dionisie Periegetul, Arrianusdin Nicomedia, dintre care ultimii au trăit prin se -colele I şi II d.H.) a fost o trecere a timpului deaproape un mileniu.

Asemenea mari decalări în timp – 350-400 de ani între războiul Troian şi poemele epiceale lui Homer, alţi 500-1000 de ani între cânturilelui Homer şi scrierile istoricilor antici, precum şi1700-1900 de ani între istoricii antici şi cei con-temporani – par să nu fi influenţat totuşi preamult pe aceia care au abordat în cunoştinţă decauză problema identificării insulei unde a fostîngropat Achile cu insula pusă în discuţie.Redăm câteva din „ştirile” antichităţii:

-Pindar: „În Marea Ospitalieră, pe ostrălucitoare insulă, locuieşte Achile” (Nemeice,IV, 49-50); iar tot Pindar: „Există o insulă în Pon-tul Euxin numită Insula Albă, unde se pare că afost transportat trupul lui Achile de către Thethys.Ea se numeşte albă din pricina mulţimii păsărilorcare îşi fac cuibul acolo” (Ibidem v. 79a);

-Euripide: „Leuce: insula Leuce, unde îşipetrece timpul Achile, aflată în mijlocul PontuluiEuxin” (Andromaca, 1262, în Izvoarele... pag.73);

-Antigones: „Se povesteşte şi despre in-sula Leuce, că nici una dintre păsări nu se poateridica în zbor deasupra sanctuarului lui Achile”(Culegere de povestiri uimitoare, 122, înIzvoare… pag. 149);

-Hecateu Abderide, afirmă că: „Insulacea sfântă a lui Apollo se află în părţile de nordşi anume în faţă cu ţinutul celţilor”; şi apoi: „Insulalui Apollo se afla în regiunea hyperboreilor (o ra-mură a pelasgilor), în părţile Oceanului”. Dargrecii, în prima lor fază de civilizaţie, nucunoşteau acel „Okeanos” al istoricilor şi ge-ografilor de mai târziu, acea mare deschisă lacare încă nu ajunseseră, deoarece nici Medite -rana nu o cunoaşteau în întregime. Pentru ei,părţile de nord extrem ale Europei se limitau laPontul Euxinus şi la Istru. Nici lui Herodot nu-iera prea clar ţinutul: „La nord de Tracia, ce fel deoameni locuiesc, nimeni nu poate să ştie; atâtînsă se pare că, dincolo de Istru, există pământ

nelocuit şi infinit” (Lib. V. c. 9)-Pausanias, primul istoric din antichitate

care a identificat Insula Leuce cu aceea numităîn geografiile de azi Insula Şerpilor, repetă ace-leaşi mituri cu mai multe detalii: „Există la gurileIstrului, în Pontul Euxin, o insulă închinată luiAchile, numită Leuké. Ea are o circumferinţă de20 de stadii, este plină de păduri stufoase şi deanimale, unele sălbatice, altele domestice; în ease află un templu al lui Achile şi o statuie. Sespune că cel dintâi om care a venit în această in-sulă a fost Leonymos din Krotona… Pythia l-atrimis în insula Leuké şi i-a spus că acolo i se vaînfăţişa Aias, fiul lui Oileus, pe Aias, fiul lui Tela-mon, şi împreună cu ei pe Petrocles şi pe Antilo-hos” (v. Descrierea Greciei, III, 19, 11). De laacest istoric – dar şi geograf –, pe baza unor de-talii relevante, au început să se statorniceascăprin deducţie două păreri şi anume: 1) InsulaLeuce ar fi unul dintre locurile de retragere pos-tumă pentru defuncţi, o variantă pentru InsuleleFericiţilor şi 2) Insula Leuce nu ar fi aceeaşi cuInsula Peuce, ultima trebuind căutată în DeltaDunării, respectiv prin identificarea ei cu GrindulLetea de astăzi -, înglobat, după procesul de în-nisipare, în marea Deltă.

2 – Ah, savanţii ăştia…

Studiind problemele legate de Insula Şer-pilor, vei găsi încă de la o primă vedere din marilegreşeli ce au fost „pasate” de istorici din autor înautor, fără ca respectivii savanţi să-şi fi datseama sau să-şi pună cumva problema per-petuării la nesfârşit a unor asemenea erori deneiertat, mai ales că ele, greşelile, nici măcar nuau rămas izolate, ca să poată fi considerate doarsimple greşeli interpretative, ci au condus, princonsecinţă, şi la alte greşeli în evaluarea eveni-mentelor de epocă. Dar, să ne explicăm.

Clasicii istorici Grigore Tocilescu, NicolaeDensuşianu şi, în final, Vasile Pârvan (da, da -,ei bine, chiar marele Pârvan!) fac ample discuţiicomparative de motivistică şi influenţe privindhabitate ale fostelor seminţii, amplasări de loca -lităţi şi cetăţi antice – cu o desfăşurare, în prin-cipiu, a unei întregi logici de gândire şi analiză –,iar totul pentru o expunere istorică unitară, fă-cută, culmea, pe eşafodajul unor hărţi care, în


magazin

37

fond, nu reprezintă deloc Dacia acelor timpuricontemporane evenimentelor analizate.

Grigore Tocilescu, Nicolae Densuşianu şiVasile Pârvan – ultimul considerat adevărat „pon-tifex maximus” al scormonitorilor noştri din trecut–, exemplifică pe hărţi cu configuraţii actuale(exem plul cel mai concludent: Delta Dunării)evenimente din mileniul II şi I înainte de eranoastră. Vasile Pârvan, pe toate cele trei hărţi pecare îşi bazează întreaga expunere din Getica,a trecut gurile Dunării sub forma lor… actuală.

Asta, nu doar că „ar putea” conduce la in-terpretări eronate, ci chiar au condus!

Noi, bieţi şcolari ascultători, am învăţatdin manualele de istorie că Cetatea Chilia eraport la Marea Neagră pe vremea lui Ştefan celMare. Că de aia ţinea cu străşnicie strălucitulvoievod la „cele două porţi” ale sale către mareadeschisă: Cetatea Albă şi Chilia. Dar, din ma -nuale savante precum Dacia înainte de romani,Dacia preistorică sau Getica, o protoistorie a Da-ciei, vedem negru pe alb că pe vremea lui

Homer, a lui Hesiod, ba chiar şi a lui Decebal,Delta Dunării era deltă ca şi azi, ba chiar, uneori,cuprinzând şi noua insulă Sahalin! Este drept căprofesorul nostru de istorie, Ion Teştiban de la„Roman Vodă”, ne şoptise (aşa, în trecere) că peharta voievodului Dimitrie Cantemir, CetateaChiliei se mai afla încă şi pe atunci – prin anul1716 – port la Marea Neagră. Dar cine să poatăvedea cu ochii săi harta Principelui? Că doar eraţinută cu străşnicie tabu (deoarece cuprindeaBasarabia) în Depozitul Secret de la AcademiaRomână, iar în sărmanele noastre cărţi de istorienu era reprodusă, de altminteri, ca şi astăzi…

Atunci, mă întorc şi zic, nu cumva ar tre-bui să discutăm sursele din protoistorie (ex.Războiul Troian) pe hărţi pe care să apară, fiemăcar şi aproximat, configuraţia geografică atimpurilor respective? Nu ar fi, deci, mai uşor săurmărim pe hărţi respectând situaţia vremii, toateîntâmplările petrecute cu trei-patru mii de ani înurmă la Gura, iar nicidecum – aşa cum vomvedea, „Gurile” Dunării?

Utilizând hărţile actuale pentru perioadeleaflate cu milenii în urmă, e cu mult mai uşor săcazi – precum a păţit-o chiar Nicolae Densuşianu– în capcana de a aplica sursele antichităţii pediverse date actuale şi, astfel, să consideri dis-tanţa de la Dunăre la insula Leuce, măsurândparcursul de la actualul oraş Sulina, în loc de ao măsura de la vărsarea fluviului din timpurileres pective. Ceea ce este cu totul altceva, dândîntr-un asemenea caz peste o cu totul altă insulă.Care nu este Insula Şerpilor, ci… o alta!

Cele relevate aici nu trebuie luate –Doamne fereşte! – ca discuţii de dragul unor dis-cuţii. Este realitatea că şi marii savanţi uneori omai dau în bară… Am constatat, cu ocazia reed-itării de istoricul Radu Florescu a celelbrei lucrăriGetica, destule avertismente critice asupra unorinterpretări făcute de Vasile Pârvan, care nu mairezistau nivelului istoric de azi, deoarece multedin teoriile epocii (anul 1926) nu au fost confir-mate de achiziţiile ştiinţifice făcute ulteriorapariţiei acelei cărţi, fie ea şi „de căpătâi”.

Dar, pentru asemenea pătrunderi în dis-cuţiile istorice va trebui dedusă geografia fizicăa antichităţii spre a putea şti cum arăta hartalumii respective. Oare vom putea să o facem?

Harta zonei Delta Dunării întocmităîn anul 1980 de către cercetătorul ŞtefanAirinei (v. Contribuţii la cunoaşterea istorieiDelta Dunării)


magazin

38

3 – Geologii ne pot scoate din impas

Geologii A.C. Banu şi L. Rudescu au dat,încă din anul 1937 (v. Delta Dunării), unele re-laţii pertinente cu privire la formarea Deltei. „Unmoment important în istoria formării Deltei esteepoca optimului climat post-glacial, deoarecedupă ultima glaciaţie Wurm III a existat un climatcald şi ploios. Atunci nivelul Mării Negre s-a ridi-cat cu cinci metri faţă de nivelul existent. Apelemării au pătruns pe valea Dunării până aproapede Galaţi, acoperind întreaga suprafaţă a delteiactuale, cu excepţia câtorva porţiuni de uscat,prelungiri ale platformei Buceagului, rămase canişte insule: Grindul Chili, Letea, Stipoe, Caraor-man. Ne aflam deci în pragul istoriei.

Omul învăţase să folosească bronzul şichiar fierul şi delta încă nu exista. Braţele Chiliaşi Sulina nu se formaseră încă. Opera de con-struire a deltei, aşa cum se înfăţişează astăzi, în-cepe abia cu timpurile istorice, când nivelul măriise stabileşte la zero actual. Aşadar, Delta Dunăriieste o formaţie geomorfologică tânără…”

Destul de recent, prin anul 1980, ŞtefanAirinei a publicat lucrarea Contribuţii lacunoaşterea Deltei Dunării din care vom folosiharta extrem de lămuritoare, precum şi unele in-dicaţii mai relevante. El susţine, în plus, că deltas-ar fi format concomitent cu mari mişcări verti-

cale care s-au combinat cu depuneri aluvionareîn patru trepte mai importante:

- faza de golf sau liman;- faza de liman;- faza de deltă fluvială;- faza de deltă maritimă.El stabileşte şi unele paleoinsule încorpo-

rate între cele trei braţe actulae: Chilia, Pardinaşi Maliuc la nord, Ciotica, Dranov şi Portiţa lasud. Toate acestea marcate de procesul subsi-denţei, astfel că unele dintre acele paleoinsuleau fost numai accidental deasupra cotei mării,precum Portiţa.

Din toate astea un fapt este cert. În timpulcuaternalului, teritoriul Deltei Dunării a suferit oserie reiterată de transgresiuni şi regresiuni aleapelor Mării Negre impuse de procesul aluvionar,dar şi de unele mişcări verticale oscilatorii alescoarţei terestre. Prin forajele hidrogeologiceefectuate, astăzi poate fi întocmită cu certitudineo hartă a sistemului insular şi peninsular din în-treaga arie a Deltei Dunării pentru oricare dintreperioadele istorice puse în discuţie.

_________________* Editura Lucman, Bucureşti, 2007, p. 93-101

Toate hărţile vechi cuprinzând zona desud-est a Daciei au mari deficienţe.

Chiar şi ultima hartă „europeană”, tipărităla Paris în anul 1844 (Pays Romans) nustrăluceşte prin informaţii reale. InsulaŞerpilor nu este redată, iar Dunărea se

varsă în mare prin trei braţe corespunzătoare, astfel: Gura Chilia

(Bouche de Kilia), Gura Sulina (Bouchede Sculeni) şi Gura Sf. Gheorghe

(Sacrum ou Peuce Ostrum). Printre hărţile noi, exacte, cuprinzând pe-

rioada daco-romană este aceasta aistoricului clujan Silviu Dragomir (a.

1937), hartă care, din păcate, suferă ca şialtele anterioare (Tocilescu, Densuşianu,Pârvan ş.a.) de o foarte mare greşeală pe

care tocmai o prezentăm şi analizăm înacest capitol (v.)


magazin

39

Istoricul polonez Martin Cromerdespre români şi daci

Prof. dr. Mihai Popescu,Biblioteca Militară Naţională

Episcop catolic, diplomat, istoric şi car-tograf polonez, Martin Cromer s-a născut în anul1512, în localitatea Biecz, din Regatul Poloniei,într-o familie de imigranţi germani stabiliţi înCarpaţii polonezi. A urmat o şcoală patronată debiserica catolică din localitatea natală, apoi a stu-diat la Academia din Cracovia, pe care a ab-solvit-o cu titlul de bacalaureat, în 1530. Înperioada 1533-1537, a lucrat în Cancelaria Re-gală din Cracovia. Apoi, a fost trimis la Roma,unde a studiat dreptul timp de doi ani. Revenit înPolonia, în 1540, a devenit secretarul arhiepis-copului Peter Gamrat, apoi trimisul şi reprezen-tantul său la Vatican, până în 1544, când adevenit canonic. În 1545, la moartea mentoruluisău, acceptă să fie secretarul personal alRegelui Sigismund I (cel Bătrân) al Poloniei. Buncunoscător al Regatului Prusiei, în 1551, Cromera fost numit protopop de Warmia. Deoarece sedovedise a fi unul dintre cei mai fini diplomaţi aiepocii sale, el era solicitat de rege pentru diversemisiuni diplomatice. Pentru serviciile sale, a fostînnobilat în 1552. În perioada 1558-1564, a fostambasadorul regelui Poloniei la curtea Împăra -tului Ferdinand I. În 1564, a fost numit episcopde Warmia (Ermland), iar în 1573, Prinţ-Episcopde Warmia. A scris numeroase cărţi, în limbile la -tină şi poloneză, despre istoria, cultura, dreptul,obiceiurile şi muzica poloneză, cu informaţii de-spre popoarele vecine, inclusiv despre români.

În colecţiile de patrimoniu naţional aleBibliotecii Militare Naţionale, se găseşte una din-tre cărţile sale: Martini Cromeri De origine etrebvs gestis Polonorvm libri XXX. Adiecta estin fine, eiusdem autoris funebris Oratio Sigis-mvndi regis vitam compendiose complexa (De-spre originea şi faptele polonezilor, în treizeci decărţi, având adăugată la sfârşit oraţia funebră şio scurtă prezentare a vieţii Regelui Sigismund),

Basileae, Per Ioannem Oparinum, 1555. Cartea a fost tipărită la Basel (Basileae,

în limba latină, şi Bâle, în limba franceză), pe te -ritoriul de astăzi al Elveţiei, în 1555, cu „graţia şiprivilegiul maiestăţii sale imperiale, ÎmpăratulFerdinand I al Austriei”.

În momentul apariţiei cărţii, Moldova îlavea ca domn pe Alexandru Lăpuşneanu, iarŢara Românească pe Pătraşcu cel Bun, tatăl luiMihai Viteazul. Cartea a fost cunoscută de căr-turarii din spaţiul etnic şi spiritual românesc şi afost folosită de cronicarii Grigore Ureche şi MironCostin, de Dimitrie Cantemir, de Gheorghe Şin-cai şi alţi istorici români.

Cartea cuprinde numeroase referiri laMoldova, Transilvania şi Ţara Românească, in-formaţii istorice, geografice, etnografice, militare


magazin

40

şi culturale despre poporul român şi strămoşii săidaci sau geţi. Autorul cunoaşte unele surse an-tice greceşti şi latine (Eutropius, Iordannes), darne spune că s-a informat şi din surse slave şipoloneze. După vechii geografi, el ştie că Daciase întindea de la râul Tyr (Nistru) până în MoesiaInferior, Bosnia şi Serbia, în sudul Istrului(Dunării). Îi aminteşte pe marcomani şi pe iazigişi cunoaşte denumirile aproape sinonime de dacişi geţi, dar şi confuzia dintre geţi şi goţi.

După descrierea spaţiului geografic alVechii Dacii, Cromer aminteşte cucerirea Dacieide către Împăratul Traian şi transformarea ei înprovincie romană „după multe războaie grele cudacii”. El spune că armata romană, „provenitădin toată lumea romană”, a colonizat satele şioraşele provinciei. În vremea împăraţilorGalienus şi Aurelianus, „barbarii au fost lăsaţi învoia lor”. Din această fostă colonie romană – pepământul Vechii Dacii - s-au născut valahii, acăror limbă s-a format prin coruperea limbii bar-bare, dar şi cu elemente din rusă şi slavă.

Valahii au multe oi şi mulţi boi şi dincauza asta au fost invadaţi de vecinii maihrăpăreţi: ruşii, ungurii, polonezii, prusacii,boemii, nemţii, slavii, italienii şi turcii. Înţelegemastfel de ce sunt „oameni aspri, războinici, gatasă prade, să jefuiască”. Îşi cam lasă pământurilenelucrate, nu recunosc autoritatea şi nu suntdemni de încredere.

Sunt consemnate expediţii militare ale tă-tarilor, ale ungurilor, ale polonezilor în Princi-patele Române. De exemplu, la paginile289-290, este descris modul în care „Bazaradus,Paladinus Transalpiniensis Valachorum”(Basarab, domnul valahilor de peste munţi) l-aînvins pe regele Ungariei, Carol Robert de Anjou.

Informaţiile despre Ioan de Hunedoara,„zis şi Corvin”, spun că s-a născut în sătucul Hu-niad, din colţul sud-vestic al Transilvaniei, tatălsău fiind valah, iar mama grecoaică. A luptat cuturcii şi s-a căsătorit cu Elisabeta Albert Cesaris.

Fiul său, Mathias (Matei Corvin) a pornit,cu o armată de 40.000 de oameni, împotriva luiStephanus, Paladinus Moldaviae (Ştefan celMare, Domnul Moldovei), dar a fost înfrânt înbătălia de la Baia.

Alţi domnitori ai ţărilor române, Alexan-dru, Bogdan, Dracula, Radu, Ştefan, sunt amintiţiîn legătură cu evenimente politice, militare saudiplomatice, în relaţiile lor cu Regatul Poloniei,Regatul Ungariei, Imperiul Habsburgic sau Re-gatul Prusiei.

Istoricul polonez, născut cu o jumătate demileniu în urmă, consemnează, într-o istorieprivind originile şi faptele polonezilor, informaţiipreţioase despre Vechea Dacie, despre origineastrăveche a valahilor, despre obiceiurile lor şi de-spre evenimentele politice, militare şi diplomaticeîn care au fost implicaţi domnitorii ţărilor române.

La începutul secolului al VII-lea, când Isidor,episcopul Sevillei, îşi scria operele, goţii erau de multîn Spania şi amintirea şederii lor în Dacia începea săfie obiect de preocupare istorică. Câţiva autori, înItalia şi în Orient, scriseseră încă din secolul anteriorcărţi despre istoria lor, astăzi pierdute. Cassiodor, se -cretarul regelui ostrogot Teodoric, compusese o His-toria Gothica în douăsprezece cărţi. Cam în aceeaşivreme (prima jumătate a sec. al VI-lea), alţi doi autori,Ablavius şi Dio Chrysostomus, scriseseră istoriiasemănătoare. Nu ne-a rămas decât opera lui Ior-

danes, De origine actibusque Getarum1, compusă pela mijlocul secolului al VI-lea şi cuprinzând un rezu-mat, făcut din memorie, al Istoriei lui Cassiodor, cuunele adaosuri proprii sau luate de Iordanes din alteizvoare.

Admirator fervent al goţilor şi purtând el în-suşi sânge gotic în vine, Isidor îşi scrie cronica sa,Historia de regibus Gothorum, Wandalorum et Suevo-rum2, pentru a relata faptele goţilor în Spania şi alăuda „fecunditatea glorioasă” a acestui popor, căruia„îi slujea ascultătoare Roma însăşi, stăpâna tuturor

Teoria getică a lui Isidor din Sevilla

– din vol. Zamolxis * –

Alexandru Busuioceanu


magazin

41

popoarelor”. Neobositul prelat folosise pentru aceastăcronică, pe lângă cunoştinţele sale proprii, toateizvoarele care îi stăteau la îndemână; în primul rândIstoriile lui Orosius, pentru partea cea mai importantăprivitoare la goţi; Cronica lui Hidatius pentru capi-tolul referitor la vandali; Cronica lui Victor Tunnensis,pentru adaosul mai redus despre suevi. Nu pare a sefi servit de niciuna din istoriile scrise despre goţi înItalia şi în Orient; căci autorul însuşi nu menţioneazănicăieri nici pe Cassiodor, nici pe Ablavius sau DioChrysostomus şi nu întâlnim în cronica sa niciun in-diciu care să probeze că ar fi folosit Getica lui Ior-danes. Dimpotrivă, între opera scriitorului got3 şiaceea a prelatului sevillan sunt deosebiri atât deînsemnate, încât scrierile par cu totul independente,fără altă legătură între ele decât unele izvoare comune,ca Orosius şi altele. Şi cum Iordanes a folosit, în modevident, şi izvoare gotice, nu ştim dacă scrise sau orale– tabulae, cantus sau cationes, pe care el le-a pututcunoaşte chiar în patria sa dunăreană – putem spunecă Getica sa reprezintă în mare măsură o tradiţie is-torică gotă, în vreme ce cronica lui Isidor oglindeştemai mult tradiţia hispanică privitoare la goţi, iniţiatăde Orosius.

Rezumând scrierea lui Cassiodor, fără multăordine nici simţ literar, Iordanes urmăreşte să facăapologia neamului Amalilor, din care se trag ostrogoţiişi vizigoţii, şi să arate că mărirea goţilor nu poate venidecât din unirea lor cu romanii. O istorie fabuloasă a

goţilor precede istoria lor adevărată şi Iordanes, in-vocând mărturia lui Orosius că goţii sunt geţii de al-tădată4, împrumută elemente din istoria acestora,găsite în Orosius, Cassiodor şi alţi autori mai vechi,pentru a arăta virtuţile şi faptele de seamă ale neamu-lui got în vremurile de demult. O identică dorinţăapologetică îl însufleţeşte şi pe Isidor. Dar, deşi punc-tul său de plecare este tot afirmaţia lui Orosius că goţiierau geţii de altădată, el nu recurge la istoria fabuloasăa lui Iordanes, nu împrumută nici chiar datele de acestordin pe care le putea găsi la Orosius, ci încearcă săstabilească descendenţa goţilor pe alt temei, care epropria lui invenţie şi am putea-o numi teoria geticăa sfântului Isidor.

Elementele acestei teorii le găsim şi în IstoriaGoţilor şi în Etimologii. Ele reprezintă o teorie etimo-logică şi genealogică, căreia Isidor îi dă valoarea esen -ţială şi simbolică acordată de el tuturor speculaţiilorsale asupra numelor şi cuvintelor. „Căci îţi ajunge –spune el – să vezi de unde ia naştere numele ca săînţelegi mai degrabă valoarea lui. Cunoscând etimolo-gia, devine mai clară viziunea oricărui lucru”5. Laaceastă bază aristotelică, Isidor mai adaugă şi una bi -blică, care pune în concordanţă teoria sa cu profeţiileVechiului Testament. Dar, pentru a înlătura orice în-doială, el caută o profeţie şi în scrierile autorilor dinantichitatea păgână şi găseşte una care va lega destinul

Page of „Etymologiae”, Carolingian manuscript (VIII century),

Brussels, Royal Library of Belgium


magazin

42

dacilor şi al geţilor de acela al Spaniei.„Este sigur – spune el la începutul Cronicii –

că neamul goţilor este străvechi; unii bănuiesc căobârşia lor se trage din Magog, fiul lui Iafet, dupăasemănarea ultimei silabe, scoţând atare lucru maiales după profetul Ezechiel. Dar şirul învăţaţilor de pevremuri obişnuieşte să-i numească pe ei mai degrabăGetae, decât Gog şi Magog”: Retro autem eruditio eosmagis Getas, quam Gog et Magog appelare consue-vit6. Iar fraza lui se regăseşte la Ieronim, care scrie:Et certe Gothos omnes retro eruditi magis Getasquam Gog et Magog appellare consueverant7. Ior-danes avea în această privinţă alt punct de plecare, înFlavius Josephus, derivând după aceasta, pe goţi dinţara Magog şi afirmând că goţii sunt sciţi, „şi ca naţieşi ca nume” – et natione et vocabulo8.

Această derivare din Gog şi Magog, asupracăreia, începând de la Flavius Josephus, istoricii suntadesea de acord9, urca originea goţilor într-o zonă demistere biblice şi conferea poporului nordic un rol fa-tidic, sprijinit pe Geneză, pe profeţii şi pe Apocalips.Magog e menţionat în arborele genealogic din Genezăîntre fiii lui Iafet: Gomer, Magog, Madai, Iavan şiThubal, Mesec şi Tiras10. Să notăm şi relaţia ancestralăcu iberii, căci, după sf. Ieronim şi alţi autori printrecare şi Isidor11, din Thubal, fratele lui Magog, fiul luiIafet, purced iberii. Ezechiel anunţa venirea lui Gogdin ţara Magog, principe al Meşecului şi Tubalului12,în termeni ameninţători şi nebuloşi. Când Israel aveasă se întoarcă din captivitatea din Babilon, îl aşteptaun flagel nou, invazia lui Gog şi a neamului său, careva cădea asupra lumii „ca o vijelie şi ca un nor”, pen-tru a pustii cetăţi şi a jefui. Gog şi cu neamul lui decălăreţi, toţi înveşmântaţi în platoşe şi înarmaţi cu ar-curi, lănci, scuturi şi spade, se va năpusti ca o fiară,iar alături de el vor fi perşii şi etiopienii şi libienii,toţi cu scuturi şi coifuri. Dumnezeu însuşi a hotărât săscoată acest popor din ţara lui, aşezată în părţileAquilonului, pentru a-l distruge în munţii Israelului.Şi va fi atunci mare cutremurare în ţara lui Israel. Sevor cutremura toţi peştii mării, păsările cerului, fiarelesălbatice şi toate târâtoarele de pe pământ şi toţi oa-menii de pe faţa pământului, iar munţii se vor prăbuşi,stâncoşii pereţi vor cădea şi toate zidurile ţării se vornărui. Dar Dumnezeu îşi va dezlănţui furia şi vapedepsi poporul lui Gog, pe care îl va distruge princiumă, foc şi sabie. Iar timp de şapte ani, fiii lui Israelvor arde în loc de lemne de foc, arme, paveze, lăncii,arcuri, săgeţi, buzdugane şi scuturi. Dumnezeu va dalui Gog şi neamului său gropniţă într-un loc vestit înneamul lui Israel, în valea Abarim, la răsăritul MăriiMoarte. Păsările răpitoare şi fiarele câmpului se vor

hrăni din trupurile victimelor; iar călătorii vor trececu spaimă prin sinistra vale, care se va numi Valeaoştirii lui Gog... Această teribilă profeţie avea sătreacă apoi în Apocalips13, în tradiţia iudaică şi înaceea a aproape tuturor popoarelor. Ea se va perpetuasub felurite forme în tot Evul Mediu şi până târziu înRenaştere, când se întâlneşte cu erudiţia arheologilorşi cu rezistenţa noului spirit critic care se ivea în şti-inţă. Flavius Josephus identificase neamul lui Gog cusciţii, a căror invazie la sfârşitul secolului al VII-leaî.Hr. în Mesopotamia şi Siria rămăsese în amintireaevreilor prin ororile ei. Texte antice asiriene, egiptene,Herodot şi alte izvoare vorbeau de invazia sciţilor înAsia ca de o realitate istorică. Nu putea fi vreo în-doială că acest popor, coborât din Nord ca un flagelşi care avea să fie distrus în Mesopotamia şi Siria prinbătălii şi ciumă, era însuşi neamul temut al lui Gog,trimis asupra Israelului pentru a fi nimicit, după pro-feţia lui Ezichiel.

Isidor insista însă asupra derivaţiei etimolo -gice a numelui: „Originea lor – spunea el – sebănuieşte de unii a se trage din Magog, fiul lui Iafet,după asemănarea ultimei silabe”. Numele Gothi vinedeci din Magog, deşi obiceiul este să fie întors maimult în Getas. În toate aceste trei nume se întâlneştesilaba go-ge şi ea este revelatoare pentru etimologist.Isidor crede în silabe, cum credea în numere. Ele re -velează înţelesul ascuns al lucrurilor; în cazul de faţă,originile şi caracterul: „Neam straşnic de tot – gensfortissima, adaugă el – [despre care] stă scris că urmasă pustiiască chiar şi ţara Iudeei. Dar traducerea nu-melui lor în limba noastră este «acoperişuri (= case)»,ceea ce înseamnă putere (fortitudo): şi într-adevăr, n-a fost pe lume nici un popor care să fi istovit într-atâtImperiul Roman, ca ei”. Şi Isidor adaugă apoi, dupăOrosius: „Căci ei sunt cei despre care chiar Alexandrua spus că trebuie să te fereşti, de care Pirrhus s-a temutmult, Cezar s-a înfricoşat”14. Isidor împrumuta vor-bele lui Orosius, care în legătură anume cu acestemenţiuni făcuse identificarea goţilor cu geţii: „Getaeilli, qui et nunc Gothi, quos Alexander evitandos pro-nuntiavit, Pyrrhus exhorruit, Caesar etiam decli-navit...”15.

Dar teoria lui Isidor nu se opreşte aici. Căcigoţii care sunt totuna cu geţii, precum o arată numelelor, sunt identici şi cu sciţii, lucru dovedit tot prin de-ducţie etimologică. Despre aceasta, Isidor ne încre -dinţează în recapitularea de la sfârşitul Istoriei goţilor,unde spune: „Originea străveche a goţilor a fostMagog, fiul lui Iafet, de unde a ieşit şi neamul sciţilor.Căci dovedit e că aceşti goţi sunt născuţi din originescitică, pentru care motiv nici nu se deosebesc mult


magazin

43

prin nume. Căci schimbând şi scoţând numai o literă,geţii aproape că sunt numiţi sciţi...”16. Iar în Eti-mologii, în capitolul despre „Numele popoarelor”,Isidor explică încă o dată, la descendenţa lui Iafet:„Magog din care se crede că îşi trag originea sciţii şigoţii”17. Şi pentru mai multă precizie, în Cronica sa,la anul de la Adam 2905, el notează: „Rehu, la ani132, a născut pe Seruch, sub care s-a înălţat domniasciţilor, unde a domnit întâi Tanaus”18.

Porniţi pe această cale, nu e nici un motiv săne oprim aici. Căci etimologia îngăduie şi alte de-ducţii şi descoperiri de înţelesuri tainice. Astfel şimassageţii sunt sciţi, şi deci geţi, şi deci goţi. Isidorexplică şi acest lucru în Etimologii, folosindu-se deun cuvânt al lui Tit Liviu, împrumutat dintr-un comen-tariu al lui Servius Grammaticus19: „Massageţii îşi auoriginea din sciţi. Şi zicând Massageţi, e aproape cumai zice «solizi» (graves), adică «puternici» geţi –fortes Getae. Căci Liviu spune argentum grave, id estmassas”20. Aceşti massageţi enumeraţi printre nea-murile scitice şi pomeniţi în text alături şi de parţi şibactriani, nu au totuşi un loc destul de sigur în repar-tiţia etnografică a lui Isidor; căci în altă parte, în carteaDespre pământ şi părţile lui, la capitolul „Europa”, îiregăsim alăturaţi bessilor printre popoarele care locui-esc în Tracia: Bessorum populus Massagetae21. Iar au-torul ne dă şi asupra acestei naţii massagete oexplicaţie etimologică, de rândul acesta luată – fără anumi sursa – din poemul lui Paulinus din Nola cătreNicetas, episcopul dac: „Bessi – spune el – au fostnişte barbari, care se crede că s-au numit astfel de lamulţimea de boi. Despre ei a spus cineva22:

Qui colit terrae medio vel illeDivitis multo bove pilleatus

accola ripae.E curios că aceste versuri sunt puse de Isidor

în legătură cu bessii, când în realitate Paulinus le scriadespre geţii şi dacii pe care îi evangheliza sf. Nicetas:„Aleargă la tine şi getul şi dacul – de un fel şi de altul,şi cel care trăieşte înlăuntrul pământurilor, şi cel în-cuşmat, sălăşluitor pe malul cel bogat în multe vite”23.

Acest lapsus se rectifică însă uşor printr-unalt pasaj, unde Isidor completează lanţul etimologiilorsale, vorbind despre daci; şi aici, etimologistul punela contribuţie – tot fără a-i numi – pe Iustinus şi dinnou pe Paulinus din Nola: „Iar dacii au fost din nea-mul goţilor – spunea el – Daci autem Gothorumsoboles fuerunt”24. Era numai o uşoară schimbare denume, căci Iustinus spusese, după Trogus Pompeius:Daci quoque soboles Getarum sunt25. Dar schimbareae explicată în restul frazei, unde Isidor adaugă: „...şise crede că sunt numiţi Dacos, adică aproape Dagos,

pentru că s-au născut din neamul goţilor. Despre ei aspus poetul: Ibis Arctoos procul usque Dacos...26. Ex-plicaţia este întru totul în logica „etimologică” a luiIsidor. Dacos e aproape Dagos. Iar Dagos ce e decâtGothos, după inversarea celor două silabe şi o uşoarăalterare de consoane? Înţelesul tainic al numelor n-arputea rămâne ocult dacă în alcătuirea vocabulelorn-ar interveni asemenea criptice alterări – schimbareaunei litere în alta, răsturnarea neobservată a unor si -labe, uneori o simplă aliteraţie, care e ca un fel de văltransparent pentru a ascunde origini, caractere saudestine. Astfel, numele de Alanus nu este decât o ali -teraţie a lui Lanus, fluviul de pe ale cărui maluri îşitrăgea originea acest popor; iar Sarmata, ce e decâtS-armata, adică explicaţia abia disimulată a caracteru-lui acestui popor veşnic călare şi înarmat? Tot astfelGepides (şi Isidor scrie Gipedes) ce poate fi decât Gi-pedes, pentru un popor al cărui fel de viaţă e „maimult pedestru decât ecvestru”? Sau, într-un caz carereleva un sens fatidic, ce înseamnă Seneca, decât Se-necans, adică fiinţa care se omoară singură?27 Daciisunt prin urmare goţi. Dar, cu privire la ei, trebuie luatseamă la nuanţă nu lipsită de importanţă. Căci învreme ce Iustinus spusese Daci quoque sobolesGetarum SUNT, Isidor rectifică Daci aut Gothorumsoboles FUERUNT, adică au fost:ca şi Bessi barbariFUERUNT. În vreme ce goţii sunt chiar goţii, daciisunt numai din neamul lor – soboles; ei au fost, numai sunt. Distincţia aceasta nu e indiferentă. Vomvedea numaidecât că sf. Isidor avea temeiuri care facca teoria sa să fie „getică”, nu „dacică”.

Dar, pentru a adăuga încă o verigă la acestlanţ de etimologii, să menţionăm că şi getulii din nor-dul Africii sunt tot geţi şi deci goţi, ceea ce îi face peaceştia din urmă să se înrudească şi cu maurii. Lucrulnu e greu de explicat. „Getulii – spune Isidor – se zicecă au fost geţi, care coborând în număr mare cucorăbiile din ţinuturile lor, au ocupat ţara Syrtelor dinLybia; şi fiindcă se trăgeau din geţi, au fost numiţi cunumele derivat de «ge-tuli». De unde mai este încă lagoţi părerea că, potrivit vechii înrudiri, să-i socoteascăpe mauri drept rude ale lor consângene. Iar Africa austăpânit-o la început libienii, apoi afrii, după aceeagetulii şi, în sfârşit, maurii şi numizii”28. Nu este, dealtfel, nici o mirare căci şi această înrudire este în con-cordanţă cu cele arătate în Biblie. În Ezechiel sespunea că „împreună cu Gog vor fi şi perşii, etiopieniişi cei din Libia”; iar istoricii antici care au scris istoriagoţilor sau a sciţilor, vorbesc clar despre invazia aces-tora în Asia şi Africa, până în Egipt şi în Libia. Totulîşi găseşte în cele din urmă explicaţia. Totul se înscriesub un semn fatidic. Din stirpea lui Gog trebuiau să


magazin

44

se ivească neamuri succesive pentru a împlini un des-tin şi a se supune cuvântului Domnului.

____________________1 „Despre obârşia şi faptele geţilor” (de fapt ale geţilor şiale goţilor, înseriaţi), cunoscută şi citată, de la marea ediţiea lui Th. Mommsen (Berlin, Weidmann, 1882, MGH, V, 1)sub numele simplu de Getica (N. ed.).2 „Istoria despre regii goţilor, vandalilor şi suevilor” (N.ed.).3 În a doua variantă a textului fusese inclusă în parantezăprecizarea: Iordanes era got de origine alană, născut înpărţile Dobrogei de astăzi, poate la Durostorum peDunăre. Apoi aceste cuvinte au fost şterse (N. ed.).4 Iordanes, Getica, IX, 58 [cf. V, 40 şi Orosius. I. 16, 2 (N. ed.)].5 Isidor, Etymol., I, XXIX, 2.6 Isidor, Historia, 1: Gothorum antiquissimam esse gentemcertum est. Quorum originem quidam de Magog, filioIaphet, suspicantur educi a similitudine ultimae syllabae,et magis de Ezeehielc Propheta id colligentes. Retro autemcruditio cos magis Gelas, quam Gog et Magog appelarecon-suevit.7 Hyeronimus, Liber quaestionum Hebraicarum in Ge -nesin, 10 [„Şi desigur toţi învăţaţii de pe vremuri obişnuiausă-i numească mai degrabă Getae, decât Gog şi Magog”(N. ed.)]8 Iordanes, Get., IV, 29; cf. Iosephus Flavius, Antiquitates Iu-daicae, I, 6, 1 [cu echivalarea Magoges = Scythai (N. ed.)].9 Cf. Totuşi, protestul vehement al lui Augustin (Civ. Dei, XX,11) clar pe temeiuri dogmatice, nu istorice sau de limbă (N.ed.).10 Geneza, 10, 2.11 Isidor, Etymol, IX, II, 29: Thubal, a quo Iberi, qui et His-pani („Thubal, de la care <se trag> iberii, care <se numesc>şi hispanici” (N. ed.)].12 Ezechiel, 38 – 39 [mai ales 38, 2-3 şi 39, 1; parafraza careurmează reproduce în mare pasajul 38, 16-39, 11 (N.ed.)].13 Apocalips, 20, 8.14 Isidor, Hist., 1 – 2: Gens fortissima etiam ludaeam terramvastatura describitur. Interpretatio autem nominis eorumin linguam nostram ‘tecti’, quo significatur fortitudo: etrevera nulla enim gens in orbe fuit, quae Romanum im-perium adeo fatigaverit, ut hi. Isti enim sunt, quos etiamAlexander vitandos pronuntiavit, Pyrrhus pertimuit, Caesarexhorruit.15 Orosius, Hist., I, 16, 2 [„...Geţii aceia care mai <sunt numiţi>şi acum goţi, de care Alexandru a grăit că trebuie să te fereşti,Pirrus s-a înfricoşat, ba chiar şi Cezar i-a ocolit.” (N. ed.)].16 Isidor, Hist., 60: Gothorum antiquissima origo de Magog,filio Iaphet, fuit unde et Scytharum genus extitit. Nam iidemGothi Scythica probantur origine sati, unde nec longe avocabulo discrepant. Demutata enim ac detracta litteraGetae quasi Scythae sunt nuncupati. [Cititorul va înţelegecă „se elimină” S-, se schimbă –c- în G-, variaţia graficăc/i/y şi notarea sau lipsa lui h fiind indiferente unui con-temporan al lui Isidor, din motive complexe de pronunţieşi scriere a latinei târzii; o atare „etimologie” este tipicăpentru această epocă (N. ed.)].17 Isidor, Etymol, IX, II, 27: Magog, a quo arbitranturScythas et Gothos traxisse originem. [Toată lista descen-denţilor lui Iafet – fii şi nepoţi – conţine „etimologii”

asemănătoare: IX, II, 26-36 (N. ed.)].18 Isidor, Chronicon, în Patrologia Latina, vol. LXXXIII, p. 447.19 V. nota lui Grial în ediţia operei lui Isidor, Madrid, 1778,vol. I, p. 216 [Pasajul din Titus Livius face parte, se pare,din cărţile pierdute ale operei sale; comentariul lui Serviuseste la Eneida, 6, 862, în termenii reluaţi de Isidor (N. ed.)].20 Isidor, Etymol., IX, II, 63: Massagetae ex Scytharumorigine sunt. Et dicti Massagetae, quasi graves, id estfortes, Getae. Nam sic Livius „argentum grave” dicit, idest massas (v. n. ant.).21 Ibid., XIV, IV, 6: Cuius regionem Bessorum populus Mas-sagetae, Sarmatae, Scythae et aliae plurimae nationes in-coluerunt; ampla est enim ideoque plurimas continuitgentes. [În opinia noastră, între populus şi Massagetae arfi necesară o virgulă – absentă şi din ediţia W. M. Lindsay,Oxford, 1966, vol. II – toate populaţiile date fiind acelaşiplan (N. ed.)].22 Ibid., IX, II, 91: Bessi barbari fuerunt, qui a multitudinebovum sic vocati creduntur. De quibus quidam: „Qui colitterrae medio vel ille / divitis multo bove pilleatus / accolaripae.” Cf. n. 28.23 Paulinus, Carm., XVII, 250-252 (v.n.28).24 Isidor, Etymol, IX, II, 90: Daci autem Gothorum sobolesfuerunt et dictos putant Dacos, quasi Dagos, quia deGothorum stirpe creati sunt. De quibus ille: „Ibis Arctoosprocul usque Dacos.” Cf. n. 66.25 Iustinus, Epitoma, XXXII, 3, 16.26 Paulinus, Carm., XVII, 17-20: Ibis Arctoos procul usqueDacos / ibis Epiro gemina videndus / et per Aegaeos pene-trabis aestus / Thessalonicen. [„Vei merge departe, până ladacii cei din miazănoapte, vei merge să te vadă îngemă-natele Epiruri şi vei pătrunde prin vâltorile Egeei până laTesalonic” (N. ed.)].27 Isidor, Etymol, IX, II, 92-93: Gipedes (sic) pedestri proe-lio magis, quam equestre sunt usi, ex hac causa vocati. Sar-matae patentibus campis armati inequitabant prius quameos Lentulus Danubio prohiberet; atque inde, ob studio ar-morum, Sarmatae nuncupati existimantur. Lanus fluviusfertur ultra Danubium, a quo Alani dicti sunt, sicut et po -puli inhabitantes iuxta Lemannum fluvium Alamanni vo-cantur.[„Gipezii (sic) s-au folosit mai ales de lupta pe jos,decât de cea călare - de unde şi-au luat numele. Sarmaţiiveneau călări, înarmaţi, pe câmpiile cele întinse mai înainteca Lentulus să-i fi stăvilit la Dunăre; şi de aici, datorită pre-ocupării lor pentru arme, se socoteşte că li se spune sarmaţi.Peste Dunăre se spune că se află rîul Lanus, de la care îşiau numele alanii, tot precum şi populaţiile care sălăşluiesclângă râul (sic) Leman se cheamă alamani.” Fantezia aces-tor „etimologii” prin joc de litere grăieşte de la sine (N.ed.)]. 28 Ibid., IX, II, 118-119: Getuli Getae dicuntur fuisse, quiingenti agmine a locis suis navibus conscendentes, locaSyrtium in Libya occupaverunt, et quia ex Getis venerant,derivato nomine Getuli cognominati sunt. Unde et opinioest apud Gothos ab antiqua cognatione Mauros consan-guinitate propinquos sibi vocare. Africam autem initiohabuere Libyes, deinde Afri, post haec Getuli, postremumMauri et Numides.__________* Editura Dacica, Bucureşti, 2009, pag. 98-107


magazin

45

Diferiţi cercetători istorici, lingvişti, et-nologi ş.a. plasează începuturile migraţiei ariene/indo-europene, desfăşurate în mai multe etape,odată cu sfârşitul glaciaţiunii cuaternare Wűrm(finele mileniului al IV-lea şi începutul celui de alIII-lea î.C.), în perioada de tranziţie de la epocaneolitică la cea a bronzului. Atunci din trunchiuluman comun localizat mai ales în spaţiulcarpato-danubiano-pontic, scăpat de calotaglaciară, dar totodată bogat în ape, păduri, mi -nerale, printre care şi sarea indispensabilă vieţii,s-au desprins populaţii în căutare de spaţiu vital.Marele flux dacian/arian a cuprins întreaga LumeVeche, iar epopeea vedică Mahabharatamenţionează vastul imperiu arian de limbă san-skrită, considerată sfântă. Mareea daciană şi-apus amprenta prin variate manifestări etno-fol-clorice: vase şi urne de lut tip Cucuteni-Tripolie,răspândite până în China şi Japonia, muzică,dansuri, modele de ţesături, mitologie, topo -nimie, construcţii sacre megalitice – cromlehuri(temple solare, observatoare astronomice) şialiniamente, asemănătoare ca factură şi dimen-siuni pe toate traseele străbătute sau ocupate demigratori. Importantă în acest context este topo -

nimia comparată, când nume asemănătoare delocuri, râuri şi vieţuitoare apar la distanţe de miide kilometri, desemnând acelaşi element. Spreexemplu cităm toponimele: Cătun/ Kotun/Katun/ (K)Hotan/ Cotan/ Cata/ Coteni/ Coteşti/Hota/ (K)Hotin/ Cotor etc, semnificând o locali-tate mică, o curbură continuă eventual a unuirâu, o factură sacră şi Bihor/ Biharia/ Bi(e)har/Biga(o)r/ Gigor/ Bychory/ Bigorre/ Bihorel/Behaira etc, răspândit din Franţa până în India,Japonia, Egipt etc, suprapus minunatelor lunci,ce ofereau adăpost şi hrană din belşug.

Dezvăluirea sensului real şi al repartiţieiacestor apelative revine decriptărilor din altelimbi inclusiv sanscrita, cercetării vechilor atlase,etnografiei şi însemnărilor de călătorie, precumJurnalul de călătorie în China al spătaruluiNicolae Milescu (1675-1678), ales de ţarul rusAlexei Mihailovici în fruntea unei misiunidiplomtice, ce mergea la Pekin/ Beijing. Am-basada respectivă a folosit unul din traiectelepopulaţiilor migratoare, devenit ulterior o ramurăa Drumului Mătăsii, ce utiliza mai ales transportulacvatic. Această rută cu o vechime de aproxima-tiv 40 000 de ani (J. Shreeve, Marea călătorie aomului, rev. National Geographic, p. 41, martie,2006) ocolea Munţii Urali şi deşerturile ajungândîn sudul Siberiei. N. Milescu ne indică prezenţaunor etnii diferite de cele tătar-mongole şi a unortoponime (înrudite celor europene, n.a.), greu deaflat pe hărţile la scară mare şi medie. Călătorii,porniţi din oraşul Tobolsk, au străbătut bazinelehidrografice mijlocii şi superioare ale fluviilor Obi-Irtâş şi Enisei, unde autorul semnala râurileKatun, afl. lui Obi, ce izvorăşte din M-ţii Altai şiBiharev, afl. râului Tunguska Superioară dinbazinul Eniseiului. Pe traseu au întâlnit populaţianomadă a ostiacilor islamizaţi, care păstraserăritualuri legate de vânarea urşilor; pe care îiduceau pe suliţe prin sat, ocazie festivă pentrucântece şi dansuri. Diplomatul român arăta

DOVEZI TOPONIMICE LEGATE DE MIGRAŢIILE ARIENILOR

Dr. Simona Condurăţeanu

Cuvinte cheie: toponime - Cătun/ Katun;Bihor; Vah/ Bah; Bâk/ Byk; Deva/ Dewa;Măgură/ Meguro.

Abrevieri: loc.=localitate; com.=comuna;l.=lângă; ung.=ungureşte; r.=râu; p.=pârâu;afl.=afluent; confl.=confluenţă; C.=câmpie;Dl.=Deal; Pod.=Podiş; Piemont=Piem.;Cl.=Colină; M-ţi=Munţi; Depresiune=Depr.;

ins.=insulă.


magazin

46

străvechimea ostiacilor idolatri, descendenţiisciţilor răspândiţi către est şi nord până laOceanul Arctic (pg. 56). Istoricii greci şi latini îinumeau ihtiofagi, menţionând că îşi confecţionauîmbrăcămintea şi încălţămintea din pielea sturi-onilor, cusută cu tendoane. Ostiacii, poligami şivânători cu arcuri, săgeţi şi suliţe, aparţineau ladiferite triburi - Kandaiaki, Ciuguli, Korenev, Sot-nikov, Pagai, Kelbâşak, amestecate printre ruşi,tătari şi tunguşi de care se deosebeau lingvistic.Corneliu Bărbulescu, prefaţatorul însemnărilorspătarului N. Milescu, remarcă descriereapoporului ostiac drept primul document din etno-grafia rusă, alături de cea a lacului Baikal. Jur-nalul prezintă diverse toponime revelatoarepentru direcţiile roirii arienilor în Eurasia: Vah,Bâk, Sâr, Sars, Elan, Varna, Bur, Ud, Kultuk.

Hidronimul Vah are variante lingvisticeprecum: Vág/ Wágh (Ungaria)/ Wag (Polonia)/Waas (germana veche)/ Waes/ Waas (Belgia)etc. În studiile de etimologie comparată, MariaCrişan, care găsise pe bază de lexic 400 de cu-vinte comune limbilor hitită şi getă (mileniul IIIî.C.) (2001, pg. 31), remarca unul din radicaliilegaţi de apă - va/ wa prezent în: watar (hitită),wasser (germană) şi water (engleză), vatn(suedeză – lacurile Vättern, Vänern; norveg-iană), armeană (lacurile Van, Sevan) etc. San-skrita oferă mai multe semnificaţii cuvântului vah– apă/ râu ce poartă/ cară/ transportă/ duce.Aceeaşi rădăcină apare la Vaha/ Zeul Vântului;vāhān/ venă; vāhan/ vin; vahan/ în van ş.a. (Th.Simenschy, 1959). În Germania există arii to-ponimice legate de apelativele Wahn - râu şicastel din bazinul Rinului (l. Köln), Wahabiten,Wahlen, Wahlstatt, Wahren, Munţii Wahsatch.Slovacia – Râul Vah (433 km), afl. stg. alDunării, cel mai lung râu navigabil al ţării, careizvorăşte din M-ţii Tatra prin Biely (Alb) şi Cerny(Negru) Vah. Rusia - Râul siberian Vah (964km), afl. dr. al fluviului Obi; ce are în apropiereBalta Vahului, este menţionat de N. Milescudrept o „cale timpurie de transport”. Armenia –Vah/ teamă, frică; Vahn/ scut, nume propriu;Vahan, oraş (Prov. Gegharkunik), la E de laculSevan (Lacul Negru) l. o cetate ciclopică dinEpoca de Fier; Vaic – lanţ muntos din SV. În Ar-menia, la 24 iunie corespunzător sărbătorii creş-tine a Schimbării la Faţă/ Drăgaica la români,există Sărbătoarea Apelor/ Stropitul cu Apă/ Var-tavar. Var/ apă apare în dialectul galic şi mace-donean (Cerchez Cr., pg. 134). Turcia – lacul

Van (Armenia istorică). Afganistan –Wakhan/Vahan, regiune istorică muntoasă dinNE între munţii Pamir şi Hindukush, învecinatăcu Tadjikistan, China, Pakistan şi India. Bazinulsuperior al fluviului Amu-daria (amu/ râul mare;daria/ ce se pierde, lb. persană) la izvoare înMunţii Hindukush se numeşte Vahandaria, apoiVahdjir, iar după confluenţa cu Oxu, Piandj.Valea Piandj (3 500 m alt.) reprezintă un coridorstrategic preistoric traversat şi de armata luiAlexandru Macedon (anul 329) în 16 zile. Tad-jikistan- unde continuă lanţul muntos Vahan,râul Piandj capătă afl. Vahş (524 km). Acolo po -pulaţia grupului etnic vahan, ce vorbeşte o limbăde sorginte iraniană diferită de cea tadjikă, seocupă cu agricultura, creşterea animalelor, pre-lucrarea lemnului şi metalelor. Întâlnim astfel oarie toponimică a Asiei Centrale, posibil supra-pusă uneia din căile migratorii ariene spre Indiaşi China. În India există un fel de mâncare Vah-re-vah. La Roma pe vremea împăratului Max-imian (296 d.C.) trăiseră Sfinţii mucenici Serghieşi Vah.

În limbile romanice se manifestă betacis-mul, când se pierde distincţia între două sunete,în cazul de faţă B şi V, care au aceeaşi bază dearticulare (ex. berbex/ vervex; automovil/ auto-mobil – Spania). Astfel se explică prezenţa înRomânia a etimonului Bah şi nu Vah, ambeledesemnând existenţa unor zone umede:- râu,lac, mlaştină şi canal, care prin extindere au datnumele unor sate, culmi de deal şi munte, creândarii toponimice. Jud. Suceava - Bahna Arin, sat,com. Preuteşti, alt. 400 m, Pod. Fălticeniului.Jud. Iaşi - Bahlui, râu, afl. dr. r. Jijia; lung. 119km, confl. alt. 30 m, E Tomeşti; vale mlăştinoasăplină de stuf şi păpuriş. Bahluieţ, pârâu, afl. dr.p. Bahlui, lung. 41 km, confl. alt. 51 m, E PoduIloaiei; vale mlăştinoasă. Bahluiu, sat, com. Cot-nari, C. Jijiei Inferioare, alt. 140 m. Bahluiului,Col., partea S. a C. Jijiei Infer. între Coasta Re-pedei şi V. Jijioarei. Jud. Neamţ - Bahna Vf., alt.507 m, Subcarpaţii Neamţului, N Racova. BahnaMare, vâlcea, afl. stg. p. Valea Neagră, lung. 5km, confl. alt. 235 m, E. Bălăneşti. Bahna Mare,sat, com Bârgăuani, alt. 370 m, SubcarpaţiiNeamţului. Băhniţa, pârâu, afl. stg. p. Câlneş,lung. 12 km, confl. alt. 254 m, NV Podoleni. Băh-nişoara. Jud. Bacău - Bahna, sat, com.Pârgăreşti, alt. 400 m, Subcarp. Trotuşului. Băh-năşeni. Jud. Vaslui - Bahna, culme, alt. 103 m,Col. Tutovei, NE Tecuci. Băhnari, localitate


magazin

47

comp. mun. Vaslui, alt. 210 m, Pod. CentralMoldovenesc. Jud. Vrancea - Bahnele, sat, com.Vintileasca, alt. 840 m, Subcarpaţii Vrancei. Jud.Tulcea - Bahrova, canal lung de 2 km întreCanalul şi Gârla lui Iacob, confl. alt. 0 m, S ChiliaVeche. Jud. Argeş - Bahnei, V., văiugă, afl. stg.r. Brătia, lung. 3 km, confl. 430 m, E Vlădeşti.Bahna Vf., alt. 1122 m, Mţii Ghiţu, NE Nucşoara.Jud. Mehedinţi - Bahna Depr., drenată de r.Bahna, alt. 75-100 m, Pod. Mehedinţiului.Bahna, Locul fosilifer, rezervaţie paleontolo -gică, M-ţii Mehedinţiului, alt. 279 m, 20 ha, com.Iloviţa. Jud. Mureş - Bahnea/ magh. Bonhya,sat, reşed. com., alt. 300 m, D-le Târnavei Mici.Alte derivate ale apelativului Bahna sunt – Băh-neni, Siliştea Bahnei. Rep. Moldova – Jud.Lăpuşna – Bahmut, com.; Jud. Tighina – Bah-muţea; lacul Bahna. Ucraina – Reg. Storojineţ– Bahna com.; Bahna, depr. subcarpatică princare curg afl. Siretului – Mihodra şi Mihoderca,alt. mx. 460 m. Reg. Doneţk – oraş Bahmut. I.Iordan şi Al. Graur consideră cuvântul de originecumană, iar M. Buza de origine ucraineană. Eti-monul Bah se întâlneşte în cazul afluenţilor Nilu-lui din: Sudan – Bahr-el-Abyad/ Nilul Alb cu afl.Bahr-el-Ghazal, B.-el-Arab, B.-el–Jebel;Etiopia - Bahr-el-Arrak/ Nilul Albastru; Egipt –Bahr-el-Arrak/ Fluviul Gazelelor.

În România, cât şi pe traseul euroasiaticurmat de spătarul N. Milescu, apare apelativulBâk/ Byk la origine o onomatopee/ cuvânt imi-tativ, ce redă un zgomot precum poc, boc, utilizatsingur sau ca o parte a unei propoziţii. Aceastăexprimare străveche de avertizare legată delovire, încă folosită – „vezi să nu faci bâc”(Câmpia Română, informator Octavia Bogdan)şi „bâldâbâc” - echivalentul unei scufundări/căderi bruşte în apă, s-a răspândit pe un arealimens. Treptat sensul de atenţionare al protocro-nismului a devenit un semnal corelat cu loculpericolului de lovire a unei ambarcaţiuni de stân-cile şi cataractele din vadul apei. Spătarul N.Milescu, navigând prin defileele cu numeroasecataracte în bazinul superior al fluviului Enisei,când se apela la edecari, nota în jurnal toponimulBâk/ Byk (pg. 63, 65, 66, 73, 76, 77 etc; 1974)al cărui înţeles sublinia că „în locul acela cumunţi înalţi şi bolovani în albie, apa estefoarte repede, este un vârtej mare” (sinteză, n.a.). Totodată toponimul desemna 12 stânci înaltenumite ca atare sau Bâk Tatarskoi, B. Vâm-domski şi prin extensie un lac. Stâncile cu as-

pect de megaliţi naturali sau antropici, plasate înlocuri strategice cu rol de semnalizare, aveauadesea gravate coduri mesaje imagistice/ pale-osimboluri - cruci, săbii scurte, oameni înarmaţi,scrieri necunoscute. Probabil că astfel de repereexistau în alte zone din afara traseului urmat. Au-tori antici greci, precum Apollodorus din Atena(180 î.C.), credeau că aceste coloane ajungpână în India. Deşi Strabon infirmă aceasta, dinjurnalul lui N. Milescu reiese că marcajele mega-litice existau în Asia Centrală la cel mult una –două zile de parcurs. Prin modificări de relief, uti-lizări de teren şi eventuale contopiri toponimicea dispărut motivaţia onomatopeică primară. Une -ori, apelativul s-a substituit atât numelui râului,ce şi-a săpat chei periculoase navigaţiei, cât şizonei invecinate. Jud. Maramureş – Bicaz, sat,reşed. com., alt. 225 m, Piem. Codrului. Jud. Co-vasna – Bicsadu Oltului. Jud. Harghita – Bi-cazului-Hăşmaş, Cheile, parc naţ., M-ţiiCurmăturii, alt. 300 m, 6 933 ha. Jud. Neamţ –Bicaz, râu, afl. dr. r. Bistriţa, lung. 39 km, confl.alt. 420 m, V. Bicaz. Bicaz Chei, sat, reşed.com., alt. 680 m, M-ţii Tarcăului şi M-ţii Curmă-turii. Bicazu Ardelean, sat, reşed. com., alt. 680m, Depr. Bicazului. Bicazului, M-ţii, subunit.Carpaţii Moldo-Transilvani între Depr. Gheorghe-niului şi v. Bistriţei, alt. mx. 1907 m, Vf. OcolaşuMare. Bicaz, oraş, alt. 370 m, v. Bistriţei. Bicăjel,pârâu, afl. dr. p. Bicaz, lung. 26 km, confl. alt. 750m, N Lacu Roşu. Jud. Vrancea – Bicheşti, sat,com. Bogheşti, alt. 260 m, Col. Tutovei. Biceştiide Jos, sat, com. Dumitreşti, alt. 280 m, Sub-carpaţii Vrancei. Biceştii de Sus, idem, alt.320m. N. Drăganu (1933, pg. 543) şi I. Iordan con-sideră etimonul un radical al cuvântului derivatbicaz cu sensul de cremene, cuarţ, cuarţit,gresie, piatră, ce pare mai apropiat arealelorstâncoase periculoase navigaţiei. În România to-ponimul, considerat protoslav, s-a răspândit maiales în Transilvania şi Banat.

Cuvântul bâk ca omonim poate aveasensul de taur, bou (străromână); byk (polonă),быk (rusă), bika (magh.). Acesta avea o impor-tanţă religioasă esenţială, simbolizănd la păstoriinomazi forţa şi fertilitatea asociate cu uterul, oulşi apa (Marjia Gimbutas, 1989, pg. 97). Deşi con-sideră filiaţia greu de stabilit, M. Vinereanu(2008, pg. 135) indică prezenţa în limbile sâr-bocroată, slovenă, rusă, ploneză şi maghiară aformelor provenite din radicalul comun buk – amugi, a suna, având corespondenţe în letonă,


magazin

48

lituaniană, cimrică, velşă, galeză. Apelativul cuînţelesul de taur, bou apare în: Jud. Arad - Bike,1472; Bikács, 1607, dispărut azi; pusta Bicaci ooraşului Arad. Jud. Bihor - Bicaciu/ Bikacs ung.,1291-1294 – Bykach; 1333 – Sacerdos de villaBychach; 1334 – Bycha; 1851 – Bikács; l. Sa-lonta. Bicaciu/ Bicăcel, pârâu, afl. dr. p. Holod,lung. 17 km, confl. alt. 159 m, SE Lăzăreni. Bică-cel, sat, com. Lăzăreni, alt. 240 m, D-le. PăduriiCraiului. Bicaci/ magh. Mezöbikács, sat, com.Gepiu, C. Joasă a Crişurilor. Jud. Cluj - Bica,Bica Română/ magh. Oláhbikal – 1359 poss.Bykol; 1461 – villa Bykal; 1733 – Bika; sat, com.Mănăstireni, alt. 920 m, Pod. Huedinului. Bicaş/magh. Bekas, cătun al satului Ploscoş, l. Turda.Bicălatu/ magh. Magyarbakatal, localit. comp.oraş. Huedin, alt. 440 m, Pod. Huedinului. Bi-coreţ – deal, alt. 632 m, Pod. Huedinului, EHuedin. jud. Covasna - Bicafalău/ Tăureni/magh. Bikfalva, 1334 Sacerdos de Luce (Tauruleste simbolul Evanghelistului Luca);Bykafalw(v)a, 1477-1854; sat, com. Ozun, alt.540 m, Depr. Braşovului. Jud. Gorj – Bica, văi-ugă, afl. stg. a p. Pociovalişte, lung. 2 km, confl.alt. 320 m, N Licurici. Cuvântul Bâc a intrat demult în eposul românesc legat de boul înecat înlacrimile (râu) unei urieşe mitologice necăjită căstirpea ei piere şi de balada haiducului Bâc.Deoarece o grafie şi o pronunţie apropiată posibilde confundat o reprezintă apelativul pentru fag/бyk (rusă), buc (română), bűkk (magh.) este im-portantă şi argumentaţia lingvistică a utilizatorilorde altă etnie. Apelativul cu semnificaţia de făgetse găseşte în: Jud. Timiş – Bichigi, sat aparţin.oraş. Făget, alt. 240 m, Pod. Lipovei. Jud. Mureş– Bichiş/ magh. Magyarbűkkös, sat, reşed.com., alt. 330 m, D-le Târnavei Mici etc.

În Republica Moldova/ Basarabia râulBâc/ Byk, afl. de dr. al Nistrului, a săpat prin Pod.Codrilor (alt. 350-400 m) de unde izvorăşte l.satul Vatra, Cheile Bâcului; acolo există şi laculBâc. Cheile întretăiau un aliniament megalitichiperboreean de menhiri înalţi de aproape 30m, numit Drumul Bâcului, datorită asemănăriicu îngustimea formaţiunii naturale. Ansamblulmonumental, care traversa neîntrerupt păduri,mlaştini şi râpe, pornea din Carpaţii Orientali (M-ţii Ceahlău), intersecta râurile Prut şi Bâc, treceaprin pădurile de la Capriana (NV), pe lângăChişinău, continua spre E la N de Marea Neagrăcătre Don şi Crimeea prin ţinuturile sciţilor.Acesta mai era cunoscut ca: Drumul Zeilor/ Ter-

mini Liberi Patris/ Exampaeos/ Căile sacre/Columnele lui Sesostris/ Osiris (Herodot)/Sfânta Cale/ Sânbie – după denumirea dacicăşi Santa Via, după cea romană (Cr. Cerchez, pg.139.). Respectiva întocmire antropică este sem-nalată de relatări precum: Kaushi-Taki în Upan-ishada (1000-500 î.C.; texte speculative aleVedelor; N. Săvescu, 2002, pg.181-182), Homer(sec. XII – VIII î. C.), Hesiod (sec. VIII î. C.), Es-chil (sec. VI-V î. C.), Pausanias (sec. V î. C.),Pindar (518-438 î.C.), Herodot (484-430 î.C.),Ovidiu (43 î.C.-17 d.C.), Dimitrie Cantemir „De-scriptio Moldaviae” (sec. XVIII). B. P. Hasdeu în„Etymologicum Magnum Romaniae” (sec. XIX, t.III, fasc. 3) menţionează Drumul Bâcului anteriorapariţiei slavilor, precum şi distrugerea megal-iţilor de către localnici. În Ucraina pe ţărmul MăriiNegre (ţinutul Krasnodar) în loc. Adler, din sudulsatului Moldovka, Victor Cirimpei, citat de Ven-era Dumitrescu (Din Galia până la Krasnodar peDrumul lui Ler Împărat, Bucureşti), a cules uncântec românesc cu refrenul „Ler, Ler, oiDoamni”. Autoarea consideră străvechiul to-ponim Ad-Ler/ Adler (act.) o dovadă a situăriisale pe traseul Drumului lui Ler Împărat. Înaceeaşi ţară există hidronimul Byk, tributarulSamarei, afl. stg Nipru, precum şi oiconimeleByk Volânska (reg. Volhynia/ Volânia, ocupatăde volohi/ valahi), Kleban Bâk (reg. Doneţk).Rusia europeană are apelativul Verkhniy Byk.Dispunerea menhirilor pe Drumul Bâcului, coin-cizând cu răsăritul soarelui, reprezintă relaţialumii tangibile cu forţele cosmice. Asemănătoraltor construcţii din Franţa, Anglia etc., acestadesemna locuri de îndeplinire a ritualurilor, amarilor praznice pentru evocarea strămoşilorregilor daci, dar şi osuare (Cr. Cerchez, pg. 77).Aliniamentul avea totodată un rol orientativ, unloc de întâlnire şi de apărare al hiperboreenilorîn imensitatea câmpiilor estului european, numitede Strabon „deşertul getic”, pe care îl străbăteaucu turmele de vite şi oi. Din timpuri imemorialeoamenii considerau fluviul Don limita estică a Eu-ropei şi, astfel, aliniamentul era un reper util călă-torilor şi negustorilor pe rutele intercontinentale.Calea Bâcului străbătea teritoriile sciţilor întinseşi în partea central nordică a Asiei. Frontierelelumii noi cucerite de migratorii arieni, mereu fluc-tuante şi fără o certă continuitate necesitau mar-caje vizibile de stânci numite generic Bâk, careaminteau drumul de întoarcere la matcă în cazulunor nereuşite. Asimilarea toponimului cu men-


magazin

49

hirul plasat în locuri periculoase navigaţieireprezenta un cod simbolic de avertizare alcondiţiilor potrivnice. Dan Brăneanu menţi -onează încărcătura energetică a menhirilor, ceprotejau şi revitalizau eforturile călătorilor ca să-şi continue drumul. Budismul a folosit în aceleaşisituaţii ambientale semne similare, precum ceamai mare statuie din lume a lui Buddha (70 mînălţime), săpată în stâncă la confluenţa a treirâuri – Minjiang, Dadu, Qingyi (China, Prov.Sichuan).

În Japonia, NV ins. Honshu, este lanţulmuntos Dewa; până în sec. XX a existat provin-cia, oraşul şi prefectura Dewa-no-kuni, care îm-preună cu prov. Mutsu s-au contopit administrativîn prov. Akita. Gravura „Mai jos de Meguro” dinciclul „Treizeci şi şase de vederi ale MunteluiFuji”, realizat de Kasushika Hokusai (1760-1849)în stilul ukiyo-e, prezintă o culme izolată, numităcu un termen de origine dacică, având o semnifi-caţie identică. Apelativul meguro/ măgură s-aextins în zonă la râul şi cartierul Meguro dinvestul deluros al capitalei Tokio şi apare pe ţăr-mul estic al ins. Hokkaido. Toponimul măgura,semnalat în tot arealul Carpatic, este răspânditîn: Bulgaria în vestul M-ţilor Balcani l. loc. Belo-gradcik (Prov. Vidin) – Peştera Magura; Rusia;Bangladesh – oraşul Magura.

BIBLIOGRAFIE

* Buza, M., 2010, Consideraţii asupra toponimiei deorigine română, Revista geografică, t. XVII, AcademiaRomână, Bucureşti.* Buza, M., Badea, L., Dragomirescu Ş., 2008,Dicţionarul Geografic al României, vol. I, Acad.Română – Institutul de Geografie, Edit. Acad.Române, Bucureşti. * Cerchez Cr., 2002, Dacia preistorică şi istorică, Edit.Ararat, Bucureşti.* Condurăţeanu, Simona, 2004, Toponimie ro -mânească în Carpaţii din afara României, Revista Ge-ografică, T. X – 2003, Acad. Română, Institutul deGeografie, pg. 149-154, Bucureşti.* Crişan, Maria, 2011, Probleme de etimologie, Edit.Impact, Bucureşti. * Drăganu, N., 1933, Românii în veacurile IX-XIV pebaza toponimiei şi onomasticii, Edit Acad. Române,Bucureşti.* Gimbutas, Marjia, 1989, Civilizaţie şi cultură, Edit.Meridiane, Bucureşti.* Graur, Al., 1972, Nume de locuri, Edit. Stiinţifică, Bu-cureşti.* Iordan, I., 1963, Toponimie românească, Edit. Acad-

emiei, Bucureşti.* Milescu, N., Spătarul, 1974, Jurnal de călătorie înChina, Edit. Eminescu, Bucureşti.* Săvescu, Napoleon, 2002, Noi nu suntem urmaşiiRomei, Edit. Intact, Bucureşti.* Simenschy, Th.,1959, Gramatica limbii sanscrite,Edit. Ştiinţifică, Bucureşti.* Suciu, Coriolan, 1966, Dicţionar istoric al localităţilordin Transilvania, Edit. Acad. R.S.R, Bucureşti.* Tolstov, S., P., Levin, M. G., Ceboksarov, N., N.,1961, Etnografia continentelor, II, Partea asiatică aU.R.S.S., Edit. Ştiinţifică, Bucureşti.* Vinereanu, M., 2008, Dicţionar etimologic al limbiiromâne, Edit. Alcor, Bucureşti.

Toponimic proofs connected with Arianmigrations.

Travel journal to China by Spatharus N.Milescu (1675-78) describes the Russianmission journey toward Beijing acrossSiberia. This one passed through river basinsObi - Irtysh and Yenisey, where livedScythian descending - ostiac populations.Milescu recorded toponims like river Vah,existing in Slovakia too, (meaning transportin Sanskrit lang.) and its derived wordsrefering to people, mountains, rivers, foodand St. Vah.

In Romanic languages there is the betacismtransmutation, thus vah turns in bah existingin the areas occupied now or formerly by Ro-manian people. In the same time Bahr ety-mon composes the name of Nile mainaffluents (Africa). Bâk/Byk is a signal to-ponim connected with collision dangeragainst stones of a river gorges - Bicaz andwith bull too – bellowing, noise, force, fertility.Natural or anthropic megaliths named bykengraved and placed in strategic river pointssignaled dangers and showed the road fromantique times as Byk Road coming fromMoldavia across Ukraina till Crimea. Largespreading toponims with the same signifi-cance in Eurasiatic area, considered by au-thor as derived from Thraco-Dacian origin:Cătun/ Katun/ Khotan; Bihor/ Bihar (Be-haria/ Al Buhayreh, Egypt)/ Bigor; Deva/Dewa; Măgura/ Meguro.


magazin

50

DIN VECHIMEMioara Căluşiţă-Alecu

Oamenii comunică între ei prin vorbire.Limbile au evoluat astfel încât să

poată transmite mai bine informaţiile. În vechime, oamenii au utilizat semne

simbolice, care sugerau mesajul. Ulterior aufolosit scrieri. Când au constatat că acestea eragreu ca să fie înţelese corect, învăţaţii audisciplinat limba creând gramatica.

În vechia Indie, s-a vorbit o limbă înru-dită cu vechile limbi europene. Disciplinată gra-matical, ea a fost numită sanscrită (sama scrita,adică cea mai fixată, ordonată, precisă).Aceasta are trei numere - singular, dual şi plu-ral, opt cazuri de declinare, permite crearea decuvinte noi, care se definesc prin rădăcinile pecare le conţin. Sanscrita asigură transmitereainformaţiilor prin texte scurte şi precise, dar are46 de sunete (după tradiţii yoga, 52) şi impuneo cunoaştere corectă a gramaticii.

Cele 25 de consoane din alfabetul san-scrit devanāgari, sunt studiate şi clasificatedupă locul din gură în care sunt generate înguturale (precum ka), palatale (c(e)a), cere-brale (tha), dentale (ta), labiale (pa). În aceastăordine, efortul de pronunţare creşte, până seajunge să solicităm şi buzele, la consoanelelabiale. Limba sanscrită are 13 vocale care potfi scurte sau lungi (ca a, ā), unele numai lungi(ca e), dar are 4 semivocale (ca ya, la) şi 4 sibi-lante (ca şa, ha). Scrierea prevede un semnpentru o silabă (semnul consoanei cu un adaossugerând vocala care urmează. Vocalele scriseca atare apar numai la începutul cuvântului) [1].

Limba sanscrită nu are cuvinte cu suc-cesiuni de vocale, ca limba română, care, ast-fel, are mai multă muzicalitate.

În limba sanscrită există denumiridiferite pentru un acelaşi element după felulcum se manifestă. Cerul, Soarele, apa... au maimulte nume. Astfel, în cazul apei: ap, apās [3,p. 30] se numeşte apa curgătoare obişnuită.

Udako [3, p. 99] este mai mult apa de băut şipentru spălare rituală. Varśa [3, p. 568] esteapa de ploaie. Sara [3, p. 697] este o apă caSargeta, çara (śara) [3, p. 638] este năvalnicăca Şarul Dornei, nāra [3, p. 359] ca apa râuluiNera...

Şi limba latină transmite informaţiile printexte mai scurte decât limbile moderne, dar şiea are o gramatică mai complicată decât aces-tea.

Limbile moderne au mai puţinesunete, de regulă, mai uşor de pronunţat;folosesc mai multe cuvinte, fraze mai lungi,dar care respectă o gramatică mai simplă şimai lesne de însuşit.

Urmărind un acelaşi text scris în en-gleză, franceză şi română, se constată că ade-sea, textul român este mai scurt, argumentândşi prin aceasta vechimea şi bogăţia limbiiromâne.

Limbile au evoluat astfel încât să re-ducă efortul de pronunţare şi recepţie a cu-vintelor.

În trecut şi limba română a avut maimulte sunete. A avut un a scurt. Acesta a de-venit o, arătând absenţa, la începutul unor cu-vinte precum la cult şi ocult, a feri şi a oferi,poziţie şi opoziţie, a prii şi a opri, a pune şi aopune…Sufixul dava, indicând aşezare, a de-venit dova, (ca în Moldova). A existat şi unsunet pronunţat între d şi z. În tabelul nr. 1 detransliterare a textelor de pe plăcile de plumb[4], se dau trei semne, pentru t, două pentru oşi z; o final din cuvinte de pe plăcile de plumba devenit u sau a(ca no – nu, ropo – râpa).

Astăzi, prefixul a indică absenţa ca înpolitic şi apolitic. Dar, în cuvintele vechi, a a in-dicat o precizare, apropiere de subiect ca încasă şi acasă, a duce şi a aduce, nume şianume, seară şi aseară, zi şi azi. Avesta, nu-mele vechii cărţi a lui Zoroastru, indică o infor-


magazin

51

maţie (veste) adresată auditorului. Atât de vechieste cuvântul veste?!

Se constată cum limba română aevoluat, astfel încât pronunţarea cuvintelor sănecesite mai puţin efort la deschiderea guriipentru pronunţare şi o receptare precisă. Depildă, sunetele ă şi î cer un foarte mic efort pen-tru pronunţare. În textele de pe plăcile de plumbnu au fost identificate; au fost aproximate cualte sunete, au fost omise sau poate nuapăruseră?

Nu este probabil ca ct să fi devenit pt, ciinvers. Cuvântul lapte este probabil să fie într-oformă mai veche decât lac.lactis din latină.

Apa, numele unui lichid necesar vieţii,apare în compunerea unor cuvinte ca a adăpa,dar şi în vechi toponime. S-a considerat căprovine din cuvântul latin aqua, dar cuvântulapo se întâlneşte în descântecul de purificarea apei din Avesta (Vendidad, XI, 15), precumşi în limba sanscrită ap, apās [2, p. 30]. Pe plă-cile de plumb nr. 13, 96, 117 cu inscripţii geto-dacice este scris AΠO [4]. Apa este un cuvântcare cere un efort de pronunţare mai mare (de-schidere a gurii şi solicitare a buzelor) decât

aqua, deci nu este probabil ca aqua să fi ge -nerat cuvântul apă, care se dovedeşte şi astfelcă este mai vechi.

Analizând atent cuvintele din limbaromână, se constată că unele ilustrează gândi-rea celor care le-au creat. De pildă: chindie(chinul zilei, înserarea), cuvânt (produs cu suflu,vânt), fereastra, a îndoi, a înlemni (a rămânenemişcat ca un lemn), lumânare (lumină are),peste (po-deasupra, este), traistă (stau celepentru trai).

S-ar părea că numele unor regi daci nis-au transmis aşa cum le-ar fi fost dat după ces-au evidenţiat şi au devenit regi. De pildă,boeriubesto, boerobiuseto, boerobiusto [4] ar fisugerat foarte (cel mai) puternic, luptător, dacăobservăm că boe, boi sugerează forţă în cu-vinte ca boi, boier, război, tărăboi. La fel,Dacibalo ar fi însemnat puternicul dac sau pu -ternicul dacilor, deoarece „balo” sugerează pu -tere în cuvântul balaur, iar în limba sanscrită,baladeva este puternicul zeu [5].

Să încercăm să înţelegem gândireastrămoşilor, studiind placa de plumb nr. 22.

Placa nr. 22.


magazin

52

Traducerea propusă a textului de peplaca nr. 22.

Decebal zice să dea (ceară) ceea ce Fuscussolicitase. Decebal (ştiu) trimite Diegi cu paceasa. Diegi însuşi la acel conducător roman, astfelsatisfăcut, îndrăzni să aleagă toate cele impusedacilor.

Traducerea cuvânt cu cuvânt.1. dacul puternic (balo) zice să ceară (zeilor

cere)2. ceea ce fusco solici-3. tase dacul puternic ştiu re-4. pune (trimite) aşa diegi cu a 5. sa pace diegi însuşi6. la acel cap (conducător) roman 7. astfel satisfăcut îndrăzni8. să mânuiască toate aşa9. dacilor stabilite Interpretarea unor cuvinte scrise pe

placă.kan, a fi satisfăcut, plăcut cu… [2, p. 62].kara, în limba sanscrită înseamnă mână [3,

p. 141].rumu., roman… [4, p. 235].Textul din placă se referă la evenimentul din

anii 86-89, când Decebal a încheiat pace cu ro-manii şi l-a trimis pe Diegi să semneze în nu-mele lui [6, 114-116, p. 66]. S-ar putea ca

aceste evenimente să fie contemporane cu celearătate pe placa nr.121, deoarece şi în aceaplacă este pomenit Cornelius Fuscus.

Traducerea propusă de Dan Romalo atextului de pe placa nr. 22.

Decebal zeilor cere (pe zei întreabă), ceeace va fi fost stabilit să fie. Decebal supusu-s-alui Diegi însuşi, al lui cap (în) spaţiul a lor săicâini – dragi tuturor dacilor – în pom îl aşează.[5, p.77-78].

Chiar atunci când traducere propusă de DanRomalo este inexactă, ea trebuie apreciată caprimul pas făcut spre rezolvarea problemei.

Bibliografie1. Amita Bhose, Curs de limba sanscrită, anul 1,

ţinut la Universitatea din Bucureşti, 1986-1987.2. Macdonell Arthur, Anthony, A practical sanskrit

dictionary with transliteration, accentuation and ety-mological analysis throughout, Ed. Master publishers,New Delhi, 1981.

3. Burnouf E., Leopold L., Dictionnaire classiquesanscrit-français, Ed. Maisonneuve, Paris, 1866.

4. Romalo Dan, Cronică apocrifă pe plăci deplumb? Ed. Alcor, Bucureşti, 2005.

5. Căluşiţă -Alecu Mioara, Tradiţii, Miracol, Bu-cureşti, 2011.

6. Pârvan Vasile, Getica, Ed. Meridiane, Bu-cureşti, 1982.

Dacii şi văzduhulAndrei Claudiu Roibu,

elev, cl. a XI-a, Piatra Neamţ

IIISuntem obligaţi să constatăm spiritul de

observaţie şi perspectiva largă a viziunii stră-moşilor noştri, care au dat constelaţiilor denumirisimple, dar încărcate de semnificaţie, folosindele mente din viaţa şi activitatea lor de zi cu zi.Iată alte exemple:

Odată cu pătrunderea creştinismului înarcul carpatic, s-au înregistrat mai multe modi-ficări ale modului de transmitere a cunoştinţelorastronomice, prin îmbinarea acestora cu credinţacreştin-ortodoxă şi prin diluarea acestor cunoş -tinţe prin includerea lor în basme, snoave,balade, în care predomina, deseori, elementulfantastic, în special, în defavoarea celui ştiinţific.

Încă din simbolul de credinţă, oameniisunt învăţaţi că Dumnezeu Tatăl este creatorulcerului, atenţie, şi al pământului. Aceste ideicreştine s-au împletit pe meleagurile ţării noastrecu credinţele păgâne populare, dând naştere lauriaşul folclor, care este atât de caracteristic cul-turii româneşti. Astfel, cu privire la cer, s-a con-turat în credinţa populară că el nu ar face partedin „lumea de sub soare”, fiind deasupra lumii,având propria sa lume. In zona Moldovei, adicăîn tărâmul dacilor liberi, s-a păstrat credinţa căcerul se sprijină pe patru stâlpi, fapt care ar puteaface referire la credinţa antică atât a geto-dacilor,dar mai ales a grecilor, cum că unul dintre aceşti


magazin

53

stâlpi, care sprijină cerul, s-ar afla în arculcarpatic, mai precis, ar fi reprezentat de VârfulMoldoveanu din munţii Făgăraş. La aceasta,s-au mai ridicat supoziţii cum că şi Vârful Negoiudin munţii Făgăraş, ar mai fi un astfel de stâlp,însă nu există foarte multe documente care săsusţină aceasta supoziţie.

In alte zone, credinţa este că cerul esteţinut de Simion Stâlpnicul, credinţă care ar puteasă fie, la un prim nivel, de provenienţă greacă,unde se ştie că Atlas era cel care susţinea peumerii săi pământul şi cerul. Cerul este crezut aavea margini şi un mijloc, unde s-ar afla o inimă,pe sub care se zice că omul nu are voie sămeargă, pe acolo umblând dracii. Această cre -dinţă ar putea avea ca provenienţă credinţa gre-cilor antici, că, în centrul unei furtuni, cum suntcele de pe mare, o corabie nu are voie să intre,căci acolo s-ar afla sirene sau daimoni (termencare face referire la un tip de entitate, slujitoarea zeilor în Grecia antică; a nu se confunda cudemon). In unele zone ale Basarabiei, existacredinţa că cerul se sprijină pe apă, asemeneaşi pământul, care pluteşte pe o mare masa platăde apa. Această credinţă provine fie de la gali şicelţi, fie de la armenii din Caucaz, care îm-părtăşesc aceste credinţe în mitologia lor, lucrucare demonstrează un contact cu aceste culturiîncă din cele mai vechi timpuri, dacă se consi -deră faptul că anumite cunoştinţe mitologicevechi au pătruns în basmologia contemporană.

În zona Bucovinei şi Moldovei de nord, afost identificată credinţa în existenţa mai multorceruri, numărul lor fiind fie de 7, fie de 9, credinţapopulară spunând că tocmai în cerul ultim segăsesc Iisus Hristos, Maica Domnului şi ceteleîngereşti. Această credinţă nu este diferită decredinţele ruseşti, care susţin că „Cerul este al-cătuit din şapte bolţi, care slujesc de lăcaşuri în-gerilor, arhanghelilor, serafimilor şi altora, dupămărime. Iar Dumnezeu cu puterile cereşti se aflaîn cerul al şaptelea.”, credinţă care are, la rândulsău, origini păgâne, căci, sciţii, care locuiau omare parte a stepelor ruse, credeau în existenţamai multor ceruri pentru zeităţile lor, care erauocupate în funcţie de rangul zeităţii respective.Credinţele creştine legate de cer sunt nu-meroase, cele mai multe referindu-se la ideea căîn zilele unor sărbători importante cerurile se de-schid, oferindu-le celor merituoşi şansa de avedea „slava lui Dumnezeu”. Se spune că, îngeneral, copiii până în vârsta de 7 ani sunt mar-torii acestor evenimente, lucru ce se poate bazape afirmaţiile mai multor copii, care spun că în

anumite nopţi de sărbătoare, au văzut pe cer lu-mini puternice, orbitoare, însă calde, pe careadulţii nu le pot vedea, fenomene descrise şi deunii Sfinţi Părinţi ai Bisericii.

Legat de cea mai vizibilă stea, Soarele,se spune despre aceasta că ar fi steaua lui Dum-nezeu, deoarece la răsăritul ei, toate celelaltepier, ştergându-se din calea ei. Prin ale locuri, seconsidera că soarele ar fi „ochiul lui Dumnezeude zi”, în timp ce luna este „ochiul lui Dumnezeude noapte”, credinţă care se întâlneşte şi înUcraina. Alte credinţe spun că soarele arreprezenta cununa Maicii Domnului sau un colţde rai. O altă legendă populară spune că, înaintede a răsari, Soarele umbla prin rai cu Dumnezeu,iar la răsărit, poarta raiului se deschide la răsărit.Această credinţă este foarte asemănătoare cucredinţa egipteană veche, care susţinea că zeulsoare, Horus, în timpul, nopţii umbla prin tărâmulmorţilor cu barca sa de aur, ducând cu el alţi zei,cum ar fi Osiris. La răsărit, el părăseşte acesttărâm printr-o poarta mare, de aur, ajungând înlumea celor vii. Asemănarea aceasta poatedemonstra foarte uşor existenta unor legături cul-turale în perioada antică, mai precis, faptul cageto-dacii au dat sau au făcut schimb de cunoş -tinţe astronomice cu vechii egipteni, lucru su -gerat şi de scrierile menţionate mai sus.

O altă credinţă ne spune ca vrăjitoareleîşi fac vrăjile până să răsară soarele, căci, dupărăsărit, Sfântul Soare taie aripile sau balele vrăj-maşilor (diavolilor) şi aceştia nu mai pot lucrapentru a face rele. Această credinţă, la rândul ei,este foarte asemănătoare cu credinţe din zonaAsiei Mici mediteraneene, care susţineau că de-monii subpământeni sunt alungaţi de luminasoarelui şi nu mai pot face rău oamenilor, lucrucare arată posibila colaborare între geto-daci şialte populaţii mediteraneene în domeniile ştiinţi-fice. O altă legendă populară legată de locul derăsărire al soarelui, care variază în timpul anului,spune că acesta se satură de răutăţile oamenilor,pe care le vede, şi doreşte să se depărteze delume. Dumnezeu însă a pus spre pază în celedouă locuri (miazăzi şi miazănoapte) doi sfinţi:San-Toader şi San-Nicoară. Se spune că aceştidoi sfinţi îl opresc pe soare de a se deplasa depe cer şi îi ghidează cei 9 armăsari cu caresoarele călătoreşte, pe drumul cel bun (credinţăpreluată din lumea greacă, unde zeul Apollo –zeul soare – călătorea într-un car tras de 9 cai).

Cu privire la lună, legendele sunt multmai puţine, însă, legat de ea se găsesc un numărmare de interpretări profetice de provenienţă


magazin

54

păgână. Legat de lună, se spune ca aceasta arfi lumânarea lui Iisus Hristos, steaua Maicii Dom-nului sau chiar o sfântă, care are rol de a luminalumea cât ea se odihneşte. In alte locuri, sespune că luna ar fi un bărbat, care este apărat şipurtat de trei stele sfinte: Sfânta Magdalena,Sfânta Varvara şi Sfânta Maria. Alte poveşti de-spre lună, care au cu siguranţă fundamentpăgân, antic, sunt legendele despre luna ridicatăde şapte draci, unde tot neamul lor se duce pen-tru că, ea fiind rece, le place. Aripile lunii sunt depiatră scumpă, iar ea este făcută din argint, pecând soarele este făcut din aur (credinţă proven-ită din zona Mesopotamiei şi Sumerului antic).Balaurii sau vârcolacii mănâncă din luna,ciupindu-i aripile şi o micşorează, pentru ca maiapoi dracii să o ia de la capăt.

În continuare, vă vom prezenta câtevadin credinţele care circulă in popor în legătură cufazele lunii: dacă luna este ca un corn în jos,înseamnă ca plouă, dacă este cu coarnele în susînseamnă ca nu va ploua, fiind chiar semn de se-cetă; când luna străluceşte curat e semn devreme bună; când luna este roşie împrejur, estesemn de secetă. Luna la început, numită şi crainou, se spune că împlineşte dorinţe, iar oameniide la ţară, cântă anumite cântece pentru a cerede la luna plină împlinirea dorinţelor, tradiţie curădăcini geto-dace, căci, la fel făceau şi strămoşiinoştri rugânduse zeiţei Bendis, zeiţa lunii. Lunaplină are şi ea anumite evenimente legate deapariţia ei: se spune că dacă de Anul Nou esteluna plină, anul va fi mănos sau bogat, dacă este

luna plină de Sfântul Dumitru, se spune că va fizăpadă mare în timpul iernii; de obicei, într-onoapte cu lună plină se încep arăturile şisemănăturile; se spune că de lună plină se facanumite practici medicale, iar de lună plină nu seintră în casa cu obiecte ascuţite, pentru că estesemn rău. Aceste credinţe par să fie în specialde provenienţă celtică sau germanică, popoarecare ştiu că adorau luna plină ca pe o zeitate.Acest cult este cunoscut şi la geto-daci în per-soana zeiţei sus-numite, Bendis, care este zeiţalunii şi a vânătorii.

Legat de craterele de pe lună, se spuneca acestea ar fi fetele celor doi fraţi, Cain si Abel,puse acolo de Dumnezeu pentru a fi văzute şi afi de învăţătură oamenilor să nu comită crime.Alte variante spun că acestea ar fi chipurile a doifraţi mocani împreună cu o mioară, credinţă careeste posibil a fi de provenienţă geto-dacă. Legatde întunecimile sau eclipsele de soare şi de lună,ele mereu au fost văzute ca evenimente aducă-toare de necaz, de pierdere. În cultura populară,se spune că discurile acestora sunt mâncate defiinţe subpământene, malefice, iar dacă ele nusunt mâncate de tot, se spune că aceasta estevoinţa lui Dumnezeu. Anumite culturi antice, cumerau celtică şi germanică, considerau că celedouă corpuri sunt atacate de demoni şi fiinţe alezeilor malefici, care vor să le distrugă pentru ca,mai apoi, să poată ataca nestingheriţi lumea mu-ritorilor, însă zeii lor îi apărau de aceste creaturi.

Privitor la stele, se crede în cultura po -pulară că ele ar fi candele sau lumânări, aprinse


magazin

55

de Dumnezeu sau Maica Domnului pentru a-i lu-mina pe muritorii ce călătoresc, sau, care repre -zintă candelele sufletelor oamenilor carevieţuiesc pe pământ. In legătură cu acestea, con-siderăm că articolul lui Ionel Pop este mult maicuprinzător decât orice altceva, aşa că acelaeste cel care ar trebui considerat şi urmărit.

De asemenea, în legătură cu alte corpuricereşti, sunt numeroase poveşti şi basme. Secrede, de exemplu, că fiecare om se naşte custeaua lui, iar ori de câte ori se vede o stea căză-toare, se ştie că a mai murit un om. Alte credinţese referă la căderea dracilor în cer, mai precis,unii români cred că au mai rămas draci atârnaţiprin cer, iar ori de câte ori se iveşte o stea căză-toare, înseamnă ca unul din aceşti draci şi-a datdrumul. Pe de altă parte, cometele sau stelele cucoadă, sunt considerate semne dumnezeieşti,sunt trimise spre a vesti nenorociri ce pot veniaspra lumii, cum ar fi războaiele, epidemiile,foametea sau seceta, credinţe care se întâlnescîn tot spaţiul european antic. Se ştie că atâtZamolxis, cât şi Deceneu, erau buni cititori aisemnelor de pe cer, informaţii care ne-au par-venit de la autorii mai sus menţionaţi.

Vedem, din cele de mai sus, că începândde pe vremea strămoşilor noştri şi continuândpână în ziua de astăzi, au existat cercetări şi apoitransmiteri de informaţii cu privire la studiul as-tronomic. Se observă că preoţii şi învăţaţii geto-daci ai avut contacte „ştiinţifice” cu toate celelalteculturi europene şi asiatice, cu care au colaboratîn vederea studiului astronomic. De asemenea,

spiritul de supravieţuire a poporului român aasigurat supravieţuirea cunoaşterii astronomiceantice dacice acţiunilor de distrugere culturalăpromovată de toate popoarele care s-au perindatpe aceste meleaguri, cum ar fi romanii, slavii,bulgarii, goţii, hunii, maghiari, tătarii, turcii,polonii, ruşii şi civilizaţiile moderne de tip vestic,prin transpunerea şi transmiterea acestorcunoştinţe prin intermediul folclorului, fapt ce aasigurat astăzi ca România să fie printre puţineleţări ale lumii care să poată afirma că ar avea untip autohton de astronomie şi de clasificare astelelor. Păcat însă că nu există nicio lucrarecare să cuprindă între paginile sale o mitologieveche a poporului roman, existând doar o mitolo-gie post-creştinare a poporului roman, care, dinpăcate, nu surprinde acele basme şi povestipăgâne geto-dace în format nealterat de valorilecreştine, aşa cum exista în cazul civilizaţiilorgreco-romane, egiptene, japoneze, coreene,chinezeşti, indiene sau central-americane.

BIBLIOGRAFIE (DUPĂ…)*Vânătorul şi natura de Ionel Pop, pag 106-121*Colecţia Natura şi Omul, editura ştiinţifică, Bucureşti,1969*Dacia Preistorica de Nicolae Densuşianu*Colecţia Cartea dragă romanului, Editura Arhetip,Bucureşti, 2002*Dacii de Hadrian Daicoviciu*Colecţia Pagini din istoria patriei, Editura ştiinţifica,Bucureşti, 1965*Medicina în Dacia de Ion Horaţiu Crişan*Colecţia Biblioteca dacica, Editura Dacica, Bucureşti,2007*Civilizaţia geto-dacilor, volumul I, de Ion HoraţiuCrişan*Colecţia Biblioteca dacica, Editura Dacica, Bucureşti,2008*Mitologia poporului roman, volumul 1, de Tudor Pam-file, Editura Vestala, Bucureşti, 2008*Istoria medicinei, studii şi cercetări de Ion HoraţiuCrişan, Bucureşti, 1957*Dacia de la Burebista la cucerirea romana deHadrian Daicoviciu, Cluj, 1972*Puncte de vedere referitoare la o istorie a Daciei pre-romane de M. Babeş* SCIVA, 25, 2 1974*Sanctuarul circular complex geto -dac de D. An-tonescu*SCIVA, 31, 4, 1980

BIBLIOGRAFIE ANTICĂ*Viaţa lui Pitagora, Porphyrios*Getica, Iordanes*Geographya, Strabon


magazin

56

ADEVĂRATELE DENUMIRI DATE DECONSTANTIN BRÂNCUŞI

MONUMENTELOR DE LA TÂRGU-JIU

Valeriu D. Popovici-Ursu, Paris

După Primul Război Mondial, când toateteritoriile locuite de români s-au reunit, formândROMÂNIA MARE, fiecare localitate, judeţ sauregiune a vrut să sărbătorească marele eveni-ment printr-un monument comemorativ. Astfel, înjudeţul Gorj, din iniţiativa Comitetului Femeilorcreştine s-a propus ca edificarea unor monu-mente pentru comemorarea înfăptuirii Româ-niei Reîntregite să fie atribuite sculptoruluiConstantin Brâncuşi, pe care l-au învitat să vinăîn ţară.

Brâncuşi, care se stabilise în Franţa, aacceptat invitaţia, cât şi edificarea, la început, aunui monument, venind în ţară în vara anului1935. Parcurgând singur la Târgu-Jiu parculoraşului, în scopul stabilirii locului monumentului,s-a întâlnit cu un coleg de şcoală, devenit profe-sor la liceul de băieţi din localitate. Din vorbă învorbă, sculptorul i-a spus scopul venirii lui şi,Matei Stoicoiu, acesta era numele fostuluicoleg, i-a propus să-i facă cunoştinţă cu fiul său,doctorul Traian Stoicoiu, care era un mare pa-

sionat al operelor lui Brâncuşi, fapt împlinit, doc-torul legând o mare prietenie cu artistul.

Din numeroasele sale plimbări prin gră-dina publică, Brâncuşi şi-a dat seama că, pentrua cuprinde însemnătatea reîntregirii neamuluinostru, un sigur monument nu-l poate exprima şia iniţiat crearea a trei monumente.

Dătorită unor dificultăţi de realizare teh-nică, în special a Coloanei, mai ales a înălţimiide 60 de metri şi a svelteţei sale, Brâncuşi a tre-buit să colaboreze şi să aibă ajutorul unui inginermetalurg în persoana inginerului Ştefan Geor-gescu Gorjan, care lucra la Atelierele Centraledin Petroşani. Cu acest inginer a străbătut de ne-numărate ori parcursul de la malul Jiului, pringrădina publică, apoi pe strada ce ducea la loculales pentru Coloană – un tăpşan la răsărituloraşului, cu munţii Parâng drept fundal.

Împreună cu inginerul Gorjan stabilindamplasamentul monumentelor şi având aproba-rea autorităţilor locale, sculptorul va rămâne pen-tru a urmări realizarea Coloanei şi va fi găzduitîn casa inginerului, la Petroşani, unde va rămânepână în august, când se întoarce la Paris. În oc-tombrie se întoarce din nou în ţară şi în noiem-brie a supravegheat una din operele din parc, iarpe şantierul Coloanei, a asistat la tragerea pri-melor module întregi pe tronsonul interior şi, sa-tisfăcut, a părăsit ţara, lăsând în continuareoperaţiile în grija inginerului Gorjan.

Coloana, din module de fontă înşirate peun stâlp de oţel, va fi turnată sub îngrijirea in-ginerului Gorjan, lucrările de montarea Coloaneifiind terminate în 15 noiembrie 1937.

Brâncuşi a revenit la Târgu-Jiu abia învara anului 1938. Cu această ocazie a suprave-


magazin

57

gheat şi finisarea celor două opere din parc. Inaugurarea Monumentelor Eroilor s-a

făcut la 27 octombrie 1938. Un sobor de preoţiau sfinţit fiecare monument. Mulţimea adunată,autorităţile, militari, ţărani din împrejurimileoraşului şi târgoveţi s-au înghesuit să ia parte.

În luna noiembrie, Brâncuşi se întoarcela Paris să-şi continuie lucrările începute acolo.

În continuare, vom evoca denumirile datede sculptor fiecărei opere. Era firesc ca monu-mentele de la Târgu-Jiu, care au fost comandateîn memoria eroilor din primul război mondial şi alîntregirii teritoriilor locuite de români, să fie de-numite conform dedicaţiei simbolismului pecare-l exprima fiecare.

Coloana, spre exemplu, trebuia săreprezinte efortul şi eroismul poporului românpentru întregirea şi înfăptuirea MARII ROMÂNII.Sculptorul a denumit-o „COLOANA SACRIFI -CIULUI INFINIT”, sacrificiul eroilor noştri în în-făptuirea unirii tuturor românilor şi nu ,,Coloanainfinitului”. Observând atent Coloana, ea este al-cătuită din 16 module şi jumătate, reprezen-

tând durata de luptă îndârjită a eroicului nos-tru popor, de la părăsirea Daciei în anul 271d.Hr. de către romani şi până în anul 1918,anul ,,MARII UNIRI”, deci 16 secole şi jumă-tate, exact numărul modulelor Coloanei.Coloana de fapt nu este terminată, la nici treidecenii, din nou România a fost schilodită, Bul-gariei cedându-i-se Cadrilaterul iar URSS-uluiBasarabia şi nordul Bucovinei; oare câţi ani,decenii sau secole mai trebuie să ne luptăm pen-tru reîntregirea din nou a neamului românesc!

Privind cele două monumente din interi-orul parcului: masa în centru înconjurată de 12scaune din piatră a fost denumită de artist„MASA APOSTOLILOR NEAMULUI”, cele 12scaune reprezentând locul celor 12 apostoli iarîn mijloc s-ar afla Iisus Hristos.

Al treilea monument arată ca o poartă,dar nici pe departe nu este o poartă. Deci nu sepoate numi „Poarta sărutului”, fiindcă aceastădenumire nu are nicio legătură cu memoriaeroilor, ci reprezintă aşa cum l-a conceput Brân-cuşi „MONUMENTUL ÎNTREGIRII NEAMU-


magazin

58

LUI”. El este alcătuit din doi stâlpi laterali, fiecarefiind împărţit în patru, iar deasupra îi leagă o pu -ternică grindă. Se poate observa în partea desus a fiecărui stâlp, inelul de legătură întrefiecare doi stâlpi. Fiecare stâlp reprezintă oregiune (provincie) a ţării noastre, iar inelelede deasupra arată unirea între toate cele optregiuni în anul 1918. Pe părţile laterale alegrinzii superioare sunt reprezentate modeleromâneşti pe care le regăsim pe costumeleţărăneşti, mobilier, scaune, porţi şi troiţe. Celeopt regiuni, în ordine alfabetică sunt: Ardealul,Banatul, Basarabia, Bucovina, Dobrogea,Moldova, Muntenia şi Oltenia.

Brâncuşi nu a reprezentat „sărutul”între doi stâlpi – aşa cum a realizat sărutul înmai multe opere –, ci inelul, care reprezintăunirea între două fiinţe, în cazul nostru întredouă provincii reunite, ceea ce întăreşte faptulcă actuala denumire a monumentului este ne -adecvată.

După Cel de al Doilea Război Mondial,regimul comunist venit la putere a considerat cădenumirile date de Brâncuşi sunt prea naţiona -liste, necorespunzând concepţiilor noului regim,şi le-a dat alte denumiri, care sunt cunoscuteastăzi şi afişate pe placarde şi în toate ghidurileturistice din ţară şi străinătate.

Din păcate, toţi scriitorii din perioada co-munistă şi, din păcate, şi după anii 89 au folositaceleaşi false denumiri, iar în comentariile lor selegau de simbolismul falsului titlu, degradândcomplet semnificaţia monumentului.

Schimbarea denumirilor date de Brân-cuşi celor trei opere realizate de el la Târgu-Jiu este o blasfemie în memoria celui maiînsemnat sculptor român.

În continuare, expunem ultima perioadăa vieţii lui Brâncuşi după plecarea din ţară.

Nu mult după întoarcerea în Franţa a în-ceput Al Doilea Război Mondial iar după război,cu venirea la putere în ţară a regimului comunist,Brâncuşi n-a fost văzut cu ochi buni că-şi pără-sise patria.

În anul 1951, Constantin Brâncuşi sim -ţind că nu mai are mult timp de trăit, ca un marepatriot care şi-a iubit nespus patria, s-a gândit săofere României operele lui realizate în Franţa.Oferta lui, făcută autorităţilor româneşti, a fost re-fuzată de statul comunist român, ceea ce a pro-vocat indignarea sculptorului şi şi-a cerut imediatcetăţenia franceză, el care a vrut să rămână în-

treaga viaţă cetăţean român. Cu această ocazie,gestul lui Brâncuşi a fost de a lăsa întreaga sacreaţie ,,pariziană” Statului francez, care i-a ono-rat opera şi memoria în Muzeul Luvru, cel mai vi-zitat muzeu din lume!

În fiecare an, 10 milioane de vizitatori gă-sesc numele ilustrului artist sculptor ConstantinBrâncuşi în acest loc de memorie a artei şi isto-riei omenirii, care în căutarea sa artistică a găsitlumina şi a imortalizat-o pentru posteritate.

Oare aceste opere, care sunt expuse laLuvru, nu se cădea să fie expuse într-unul dinmuzeele din ţară, fiind operele celui mai maresculptor al secolului al XX-lea? Nu este oare des -tul că statuile şi busturile dacilor, create de stră-moşii noştri ornează astăzi muzee şi parcuri dinstrăinătate ?

În încheiere, considerăm că reconside -rarea denumirilor monumentelor realizate decătre marele nostru sculptor, trebuie săpornească de la organele locale. Nu credem călocalnicii nu cunoşteau adevăratele denumiri aleoperelor lui Brâncuşi, dar este păcat că, nicidupă anii 89, nu s-a iniţiat schimbarea denumi -rilor.

Datoria noastră a fost să vă informăm de-spre adevăratele denumiri ale operelor sculp-torului şi ar urma ca localnicii gorjeni să înceapădemersurile pentru schimbarea acestora.

NotăInformaţia cu adevăratele denumiri ale

operelor lui Brâncuşi le-am primit prin internet,de la dl. Liviu Popp, care l-a cunoscut pe doc-torul Traian Stoicoiu şi a aflat de la acest doc-tor, prieten intim cu sculptorul, adevărateledenumiri ale operelor de la Târgu-Jiu ale luiBrâncuşi.

Informaţiile privind desfăşurarea eveni-mentelor investigării locului de implantare a ope -relor sculptorului la Târgu-Jiu, cât şi a cedăriilucrărilor Statului francez, sunt scrise în două ar-ticole apărute în revista Dacia Magazin, şianume:

Nr. 80, august 2012, art. «Templul brân-cuşian, ,,în metru antic”, de la Târgu-Jiu» autoriOctavian Onea şi Doina Onea, p. 24/26 şi

Nr. 78-79, iunie-iulie 2012, art. «Constan-tin Brâncuşi, prezenţa sa la Paris şi la muzeulLuvru» istoric Marinela Pop Câmpeanu, Paris,p.48/49.


magazin

59

CUNOŞTINŢE ALE CIVILIZAŢIEI VEDICEŞI REDESCOPERIREA LOR DE CĂTRE

LUMEA ŞTIINŢIFICĂEugeniu Lăzărescu

I

Civilizaţia aryană vedică datează de celpuţin 7000 de ani (5100 î.H.) (16). Această civi-lizaţie a avut o organizare teocratică. Baza cul-tică vedică au constituit-o textele sacre vedice.Conform acestor texte, Vedele au fost primite decătre înţelepţii vedici, Rişii, prin revelaţie (Sruti)(8).

Până la anul 800 î.H., după sosirea mi-graţiei aryene din Europa în arealul indian (2000-1800 î.H.), aceste învăţături, s-au transmisnumai oral. După 800 î.H., ele au căpătat formascriptică. (7)

Cultul vedic a avut iniţial o formă arhaică,apropiată de cea de tip şamanic. Ulterior, după3200 î.H., după reforma religioasă săvârşită decătre personajul mitico-religios Krişna, acest culta căpătat o formă monoteistă.

Această formă cultică s-a răspândit întoate ţinuturile cuprinse de migraţia aryană, Im-periul aryan întinzându-se din Irlanda, prin jumă-tăţile sudice ale Euroasiei, în Orientul Mijlociu şiEgiptul Antic, ajungând, în final, în arealul indianşi apoi până în Noua Zelandă.(18).

Cultul vedic, în această formă mono-teistă, începând din spaţiul carpato-balcanic,s-a răspândit în întreaga arie de emigraţiearyană. Limitat şi izolat în Egiptul Antic, el s-arăspândit apoi în Orientul Mijlociu, luând formacultului proto-canaanit.

Într-o perioadă de câteva mii de ani, ve-dicii au cunoscut o perioadă de evoluţie spiritualădeosebită, fapt care a permis descoperirea unorprincipii ale structurării Universului, principii careau constituit baza lor cultică. Aceste principii şiconceptele care guvernează Universul s-autransmis până astăzi, ele regăsindu-se în cultulhindus.

Conştientizarea factorilor care intervin înrelaţiile dintre om şi Univers, complexitatea lor,

pentru a fi înţelese la nivelul mentalităţii şi cunoş-tinţelor ştiinţifice actuale, acestea au impus ape-larea la cercetarea interdisciplinară.

Aceste principii şi conceptele care emanădin ele sunt confirmate ca viabile din ce în ce maimult de rezultatele obţinute de către cercetătoriilumii ştiinţifice din ultimele decenii (ex. fizicacuantică, nanobiologia, psihotronica, astrofizica).

Dacă rezultatele cercetărilor ştiinţificesunt urmarea verificării acestora cu mijloace teh-nice foarte complexe, vedicii le obţinuseră fără afolosi mijloace materiale, o parte pe linie de de-ducţie logică, o altă parte pe linie experimentală,folosind drept instrument însăşi fiinţa umană.

Vedicii au descoperit Energia Cosmică(au numit-o Prāna) (15/prana). Ei au descoperitlegătura şi înteracţiunea care există între stareapsiho-comportamentală a fiinţei umane şiaceastă energie, a legăturii lor cu tot Universul,Principiul Unităţii Cosmice (holistice), principiurecunoscut şi de lumea ştiinţifică actuală (9).

Recentele descoperiri ale lumii ştiinţificeau condus la concluzia existenţei unui câmp deenergie care cuprinde tot Universul, numit „Ener-gia Punctului Zero” (ZPE), numită şi „Energia li-beră” (17) (19). Această energie ia toate formeleposibile, intermediare între cele două extreme,una dintre ele fiind materia (numit Efectul H. Cas-mir 1945). In realitate, această energie a fostdescoperită la sfârşitul sec. XIX de către româ-nul N.Tesla (12), iar la moartea sa toate lucrărilesale au fost ocultate de lumea ştiinţifică, dat fiindfaptul că acestea infirmau concepţia materialist-dialectică a lumii, concepţie care se urmărea a fiimplementată în mentalitatea umană. Au fostscoase la lumină abia în ultimele decenii, pentrua încerca utilizarea lor în scopuri militare, pentrudominarea psihicului uman.

Conform principiului fizicei cuantice,


magazin

60

această energie influenţează toate structurileexistente în univers, inclusiv fiinţa umană la toatenivelele (fizic, psihic , spiritual). (Anexa I).

Această energie este PESTE TOT ÎNUNIVERS, INEPUIZABILĂ. poate fi accesată DI-RECT de orice fiinţă umană. Ea permite fiinţeiumane dobândirea de stări ASPAŢIALE ŞIATEMPORALE. Fiinţa umană dobândind ase-menea posibilităţi, scăpând de sub controlul ori-cărei autorităţi, cunoaşterea şi practicarea ei afost şi este strict restricţionată, iar autorităţile audemonizat-o.

După modul în care această energieacţionează în Univers, vedicii au intuit, conformpropriului model mental, că undeva, în Cosmos,există o INTELIGENŢĂ SUPREMĂ DIRIGUI-TOARE. Dată fiind existenţa unei legi UNICE deorganizare a Universului, această entitate nupoate fi decât UNICĂ. Vedicii au ajuns la conclu-zia că această fiinţă este esenţa unică a „ener-giei libere” pentru a funcţiona numai ARMONIC(Legea Dharma).(11-/dharma).

Modelând şi făcând să funcţioneze dupăaceeaşi lege comună la toate fiinţele, aceastăconstatare i-a condus la admiterea existenţei,undeva în afara fiinţei umane, în Cosmos, a unuimodel comun pentru toate fiinţele umane. L-aunumit Virata („Omul Cosmic”). Carl Jung, în teo-riile sale, l-a numit Model Arhetipal, fiinţa umanăfiind constituită ca o emanaţie a acestuia, ca oImagine Arhetipală a sa (5).

Această constatare a vedicilor i-a condusla emiterea concepţiei HOLISTICE a Universului,concepţie atribuită de către grecii antici persona-jului mitico-religios Hermes Trimegistus Hiperbo-reanul (Apollo) (4).

Conform concepţiei vedice, Virata estereflectată în fiecare fiinţă umană, în corpul subtil(bioenergetic), în Chakras (Centrele bioenerge-tice) şi Nadis (Magistralele bioenergetice). (3-pag. 35-480).

Studiile recente au demonstrat că struc-tura subtilă este reflectată până la nivelul celuleiîn structura receptorului proteic membranar (1–pag16, fig.24), precum şi în structura ADN-uluiacesteia.

Vedicii au constatat că Prāna, EnergiaCosmică, influenţează caracteristicele psihocom-portamentale, fiziologice şi somatice ale fiinţeiumane, modificări care se realizeau prin practi-cile rituale cultice. Acest fapt denotă că vediciifoloseau ceea ce lumea ştiinţifică numeşte acum,

Energia Punctului Zero. Vedicii au intuit existenţa ÎN fiinţele vii, în

particular ÎN fiinţa umană, a unor elemente carefac legătura între acea Fiinţă superioară, prin in-termediul energiei ei, şi om.

Pentru a putea reprezenta la nivelul men-talului aceste procese, vedicii au atribuit acestorfactori care intervin în relaţia între om şi aceastăfiinţă, denumiri alcătuite anume, personalizân-du-le. Astfel, existenţa lor a fost consemnată prindenumiri de zei, iar energiile exercitate de cătreaceştia, cu denumiri de zeiţe.

Diversele stări şi existenţe, indescriptibileprin noţiuni, au fost definite prin elemente decomparaţie, iar cele superlative prin formulăriapofactice.

Vedicii au intuit existenţa unei particuleprimordiale unitare, Brahmā-Bija, ca element detransmitere a Energiei Pranice, ca bază a consti-tuirii Universului şi realizării, prin comasareaacestora, a stărilor de agregare (solide, lichide,gazoase etc.).

Ei au constatat că ea acţionează instan-taneu şi la orice distanţă, de la nivel macro lanivel micro şi invers, iar orice acţiune are impactglobalizant în tot Universul, oricât de minoră afost amploarea acţiunii (efectul Holistic) (2) (9).

Ultimele cercetări ale lumii ştiinţifice,confirmând intuiţia vedicilor, au stabilit că Ener-gia Punctului Zero, echivalentă Pranei, acţio-nează prin intermediul unor ipotetice particule pecare le-au numit „fotoni virtuali”,(echivalenţiiBrahmā-Bija), particule neidentificabile cu mijloa-cele lumii materiale. Energia se transmite subforma unor unde transversale scalare, undeconsiderate a fi „atemporale şi aspaţiale”, în sen-sul că ele acţionează instantaneu (în nanose-cunde) şi la orice distanţă. (17) (20) (19).

În urma rezultatelor obţinute din experi-mente, vedicii au descoperit o serie de principiilegate de relaţia omului cu Universul. Astfel :

1-Principiul acţiunii şi reacţiunii (cin-tayitavya, cintAvidheya) (11). Vedicii îl explicăprin tendinţa „naturală” în Univers de a se resta-bili echilibrul între diverse stări aflate în dezechi-libru.

2-Principiul echilibrului în Univers (sA-mAnya) (11). Vedicii considerau că starea deechilibrul este o stare normală în Univers. Stareaomului, ca parte a Universului, trebuie să fie


magazin

62

echilibrată comportamental (trisAmya) (11),condiţie esenţială pentru a putea intra în „rezo-nanţă” cu Energia Pranică şi a putea beneficiade ea.

3-Principiul repetabilităţii (AnAdayat)(11) (repetarea continuă a mantrelor, în scopul şicu efectul amplificării în trepte a energiei, prinproducerea de unde armonice).

4-Principiul comuniunii (sayajya). apli-cat în scopul amplificării (Avepa-vistAra) (11)efectului energiei cosmice asupra participanţilor.Suma efectelor emisiilor în comuniune a partici-panţilor este mai mare decât suma emisiloremise de către fiecare participant luat în parte.

5-Principiul rezonanţei (Adayat) (11)[atragerea reciprocă între două surse (Pratya-sita) (11) de vibraţii (kampanas) (11) de acelaşifel].

6-Principiul reacţiei inverse („bumeran-gului”, backward reaction) (pazcagA-kriya) (11).Se referă la folosirea Energiei pranice în scopuricontrare celor date de către legea constituirii ar-monice a Universului, Dharma ; de ex. în scopurimalefice. Atunci acţiunea Pranei se îndreaptă in-vers, împotriva iniţiatorului, într-o formă „de 3 orimai puternică” şi distructivă. Pe baza experi -enţelor avute, vedicii au descoperit Principiul Ier-tării, principiu care, în cazurile apariţiei de stăriconflictuale, aplicat, blochează iniţiativele între-prinderii de acţiuni malefice.

7-Principiul acumulării (desraparti) ( 11)genetice (AnuvaMzika-i) (11) a calităţilor/defici -enţelor psiho-comportamentale ale unei per-soane.

Acest principiu a condus la organizareasocietăţii vedice pe caste, în scopul conservăriişi îmbunătăţirii calităţilor fiinţei umane şi formăriiunei pături elitiste, specializate pe domenii de ac-tivitate, în scopul ridicării standardului de viaţă asocietăţii.

Acest act a fost considerat de către so-cietatea actuală discriminator, antiegalitarist, ne-democratic, deşi principiul elitist şi-a doveditviabilitatea şi eficienţa în domeniul selecţiei na-turale în toate celelalte regnuri.

8. Principiul bipolarităţii (parasparas-

thita) (11). Vedicii au descoperit că corpul fiinţeiumane prezintă, în ceea ce priveşte partea cor-pului subtil, două părţi (Pingala-Nadi, pe parteadreaptă şi Ida-Nadi pe partea stângă), ele lu-crând în sens opus, influenţând modul compor-tamental al persoanei, făcându-o să oscilezeîntre raţional şi emoţional.

Pentru fiinţa umană starea optimă estecea de echilibru, propice obţinerii eficienţeimaxime a Energiei Pranice şi a dobândirii de ca-lităţi şi stări spirituale. Această structură lucreazăca un dipol.

Lumea ştiinţifică a descoperit că oricedipol în Univers creează un „cordon energetic”între dipol şi un aşa numit „vacuum”, „vid”, vidcare în realitate este un plin energetic, cu trimi-tere la recenta descoperire a Energiei PunctuluiZero, energie care umple tot Universul. Oricedipol din Univers, cu sarcinile sale pozitive şi ne-gative ( mergând de la atom, baterie, magnetpermanent, până la două corpuri planetare),toate acesta emit unde scalare (unde cu propa-gare transversală), unde care umplu tot spaţiulcosmic, realizând plenul de energie a punctuluizero ( 19).

Astfel, vedicii, sesizând calităţile (de dipolale) corpului subtil, au abordat DIRECT potenţia-lul Energiei Punctului Zero, existente în tot Cos-mosul.

9. Conceptul de „Vid”În viziunea vedică există conceptul de

„Vid” (Bhavasagara), numit şi „Stomacul Viratei”.(19-1/7) El reprezintă o întrerupere a circuituluienergetic, la nivelul corpului subtil uman în zonaplexului, a canalului Suşumna Nadi, împiedi-când, în procesul evoluţiei spirituale a unei fiinţeumane, transcenderea Energiei Cosmice (ipos-taza Kundalini) (La nivel fizic, este o întreruperea nervului parasimpatic, în zona plexului aortric).

L-au numit „Vid”, considerat a fi un golenergetic, fapt în contradicţie cu conceptul căEnergia Cosmică (Prāna) umple tot Universul.Este posibil, ca în anumite condiţii legate de de-ficienţele comportamentale ale unei persoane,să se producă un astfel de gol, ca un fel de„refuz” din partea Energiei Pranice (este o ener-gie inteligentă), de a fi accesată.

Conform concepţiei vedice, „reconecta-rea se produce când corpul subtil primeşte unimpuls de la o sursă energetică exterioară, maiputernică şi de aceeaşi natură cu cea existentă


magazin

62

în corp” (de natură cosmică, pranică) (3-pag.19-20).

Cercetătorii din domeniul fizicii cuanticeau confirmat opiniile vedicilor, privind modul deacţionare a particulelor, particule ca aparţinândEnergiei Punctului Zero. In mod similar vedicilor,ei au constatat că aceste particule (le-au numit„fotoni virtuali”), practic neidentificabile, „apar dinzona punctului zero, acţionează asupra lumii ma-teriale şi apoi dispar în zona punctului zero, ne-rămânând în lumea materială” (19-1/7, 2/7).Unde se află această „zonă zero”, lumea ştiinţi-fică nu a precizat-o.

Vedicii au considerat Energia Cosmică(Prāna) atemporală şi aspaţială, ceea ce presu-pune că ei s-ar fi referit la existenţa celorlalte 6planuri existenţiale constituente ale Universului,dar nu sub aspect fizic, ci tot energetic (energe-tico-informaţional).

In privinţa timpului, în concepţia vedicănu exista un trecut, un prezent şi un viitor, cinumai un prezent continuu, eternitatea.

9. Principiul evoluţiei spirituale a fiin -ţei umane prin ea însăşi, prin depăşirea pro-priei condiţii umane (dviguNibhavati) (spArharAdhas) (11). In urma experimentărilor, vedicii audescoperit posibilitatea abordării şi a celorlalteplanuri existenţiale.

Notă. Transliterarea termenilor sanskriţide mai sus, în forma dată de către dicţionarulon-line spokensanskrit.de dictionary (11), s-afăcut conform normelor FAQ, HK (ASCII). Sune-tele cu pronunţie specială în limba sanskrită suntmarcate cu caractere latine majuscule.

Aplicarea acestor principii vedice, desco-perite de către vedici, se regăsesc în ritualurilecultice ale multor culte apărute ulterior (iertarea,comuniunea, repetabilitatea etc.)

O atenţie deosebită a fost îndreptată decătre vedici în special spre două organe interneale fiinţei umane, creierul şi inima, organe în„spatele” cărora se află mentalul cu gândurile, cellegat de actele raţionale, respectiv inima cu stă-rile emoţionale, care dau sentimentele.

Sesizând ascendentul emoţionalului asu-pra raţionalului prin efectele lor asupra fiinţeiumane, vedicii au atribuit inimii drept rezidenţă aSpiritului (Atman), în Chakra Anahatha–stânga,el monitorizând toate actele pe care le săvâr -şeşte omul. (3-pag. 43-44)

Lumea ştiinţifică a descoperit şi confir-mat existenţa acestui raport de putere între ener-

gia dată de către inimă şi cea dată de către creier(50 la1), astfel încât ea a completat criteriul deapreciere a capacităţilor unei fiinţe umane IQ(14) şi cu indicele EQ (15), un nou indice, ca de -semnând „nivelul de competenţă socială”. Apre-cierea însă s-a limitat numai la nivelul activităţiisociale obişnuite.

Vedicii au constatat că gândurile „ pozi-tive” (gândurile optimiste), îndreptate către o per-soană, au un efect benefic asupra stărilor psihiceşi fizice ale acesteia. Exprimarea de sentimente„pozitive”(iubire, compasiune, credinţă, convin-gere, dorinţă) către aceasta are un efect mult maimare (de 50 ori mai mare decât cel al gândurilor)(17). Credinţa (Sraddha) poate influenţa majorstarea de sănătate a unei persoane, fie ea ema-nată de propria persoană, fie de către o alta per-soană din afară ei (17).

Vedicii au constatat că starea de sănă-tate a unei persoane este legată de calităţilepsiho-comportamentale ale acesteia. Aceastăconstatare i-a condus la stabilirea unor normecomportamentale de armonizare a fiinţei umanecu Legea Armoniei Cosmice, Dharma (8-193,229, 232-233) (11-/dharma)

Constatând impactul gândurilor şi stăriloremoţionale asupra stării psihice şi fizice a uneipersoane, vedicii au descoperit introspecţia,acţiunea de analiză şi actul de conştientizare alpropriilor gânduri şi sentimente. Decelândaceste gânduri şi sentimente, în ceea ce priveşteefectele acţiunilor lor asupra sa, ca şi proveni -enţa lor, ei au descoperit existenţa în propriulmental a unor gânduri şi sentimente străine, „ve-nite din afară”, ca intruziuni (bhuts), multe exer-citând acţiuni malefice asupra sa, de parazitareşi de exploatare energetică (6).

Vedicii au atribuit prezenţa acestora ve-nirii lor din Univers, din planul existenţial numitMaha Ahamkara. (Carl Jung l-a numit Inconştie-nul Colectiv) (5). Drept consecinţă, vedicii auadoptat o serie de proceduri de „expulzare” a lor,proceduri pe care le-au introdus în practicile lorrituale.

Există o multitudine şi de alte proceduribazate pe principiile şi conceptele pe care vediciile-au introdus în practicile rituale, ele având dreptscop abordarea şi a celorlalte planuri existen -ţiale. Procedurile sunt, de asemenea, explicabilepe baza noii descoperiri de către lumea ştiinţificăa existenţei energiei numită Energia PunctuluiZero, a cărei prezentare depăşeşte cadrul temei


magazin

63

propuse de prezenta lucrare.În Anexele I şi II se prezintă, comparativ

şi într-o formă ştiinţifică mai detaliată, o serie deprecizări care conturează şi mai bine corespon-denţele între nivelul civilizaţiei vedice şi cel al ul-timelor descoperiri ale lumii ştiinţifice.

Concluzii 1. Civilizaţia aryană vedică a cunoscut şi

conştientizat existenţa unei energii cosmice pecare a numit-o Prāna, energie existentă în totUniversul, inteligentă, inepuizabilă, care acţio-nează în afara timpului şi spaţiului (instantaneuşi îndiferent de distanţă).

Lumea ştiinţifică a redescoperit existenţaaceastei energii pe care au numit-o EnergiaPunctului Zero, energie neidentificabilă prin mij-loacele lumii materiale ca formă practică deacţionare şi nelocalizabilă în lumea materială.

2. Vedicii au descoperit, pe baza princi-piului constituirii holistice a Universului, căaceastă energie acţionează între Macrocosmosşi Microcosmos (ex. în fiinţa umană), într-o in-fluenţă reciprocă.

3. Vedicii au descoperit că această ener-gie este abordabilă şi folosită DIRECT de cătrefiinţa umană, fără folosirea unor mijloace mate-riale.

Lumea ştiinţifică a descoperit existenţaacestei energii ca o componentă a oricărei undeelectro-magnetice, nedectectabilă, dar sesizabilăprin efectele ei.

Cunoscută ca existentă încă de la sfârşi-tul sec. XIX (datorită românului N.Tesla), însă le-zând interese economice, descoperirea şi maiales accesibilitatea şi posibilitatea folosirii ei decătre om, utilizarea ei au fost restricţionate decătre autorităţile statale.

S-a căutat a fi folosită în psihotronică, înscopuri malefice. Deoarece este o energie cu in-teligenţă proprie şi a fost utilizată fără a se ţineseamă de calitatea ei de a lua decizii proprii, înraport cu Legea Dharma, aceste iniţiative s-ausoldat cu reacţii punitive ale acesteia îndreptateîmpotriva iniţiatorilor.

4. Vedicii au folosit Energia Cosmică(Prāna) în condiţile respectării Legii Dharmei,Legea Armoniei şi Moralei, la sprijinirea evoluţieispirituale a fiinţei umane. Cunoştinţele vedices-au transmis de-a lungul timpului istoric, în cultulhindus, ele lăsându-şi ampreta în tradiţile popu-lare ale popoarelor care au aparţinut vechiului

imperiu aryan. In concluzie, civilizaţia aryană vedică a

descoperit cu milenii în urmă existenţa EnergieiCosmice, energie care a fost redescoperită, caexistentă, în ultimile decenii, de către lumea ştiin -ţifică.

Notă: Textul integral are 19 pagini, 2anexe şi are la bază 20 surse documentare.

Textul integral se află la Biblioteca Cen-trală a M.Ap. N.

- va urma -

Bibliografie

1.*** Om-Medicină-Univers –supl. Rev.Yoga Spon-tană, Buc., 2001 –pag16, fig.24). 2*** Omul, parte a hologramei universale-Rev.YogaSpontană Nr.7-8, Buc., 20003. Costian Dan, Adevărul despre Yoga, Ed.CristophorStyle, Buc.,19934. Hermes Mercurius Trimegistus, Corpus Her-maticum, Ed.Herald, Buc.,20065. Jung Carl, Opere complete–Vol.I., „Arhetipuri şi In-conştientul Colectiv”, Ed.Trei, 20046. Kapiţa Gr.,Acad. Dr., Vampirii energetici,Ed.Rovimed Publishers, Buc., 20017. Okada Amina & Therry Zephir, India Clasică, Ed.Decouvertes & Univers, Buc., 20088. Prinja Nawal K., Dharma hindusă (trad. GeorgeAnca), Ed. Bibliotheca, Târgovişte, 20029. Talbot Michael, Universul Holografic, Ed.CarteaDaath-Publishing House, Buc., 200410. dailyreadings.com/prana.htm11. spokensanskrit.de/ dictionary (on-line)12. http://en.wikipedia/wiki/nicolae-tesla13. http://en.wikipedia/wiki/emotional_quodient14. http://en.wikipedia/wiki/intelligence_qouodient15.http://en.wikipedia/wiki/prana16. http://hitxp.wordpress.com/2007/08/16/birthday-date-of-rama/ „Birth Date Of Rama”- Art Of Cerebra -ting Life Gy Gurudev-2005-2008.17. http://usmg3.mail.yahoo.com/neo/lanch? rand=2keba6478tca18.http://www.bvashram.org/articoles/105/1/Mahab-harata/The-Great-War-and- World-A History19. http://www.energia libera.net/Ce-este –vidul/ener-gia –vidului.html 20. http://www.urban iulian.ro/2009/10/17/Cele–mai-mari-mistere-ale-stiintei


magazin

64

III. RECENZII, REPORTAJE, INTERVIURI, PORTRETE

Reportaj

CĂLĂTORIE ÎN VALEA REGILORTRACI

Aurora PeţanI

COMORILE REGILOR TRACI

De la Giurgiu la Russe e oaruncătură de băţ. Un pod ce se -pară două ţări, peste o Dunăre-graniţă, care în trecut lega şi nudespărţea, ca acum, malurile. Şicare era o adevărată coloană ver-tebrală a Europei.

Sunt pentru prima oară înBulgaria. Pentru mine e o ţarăstrăină, cu o limbă străină. Şi to-tuşi, acum două mii de ani, de oparte şi de alta a apei, trăia acelaşineam şi se vorbea aceeaşi limbă.Aşa cum de o parte şi de alta aMureşului sau pe un mal şi altul alOltului trăieşte acelaşi popor. Oa-menii se strigau de pe un mal pecelălalt al Dunării în acelaşi grai.Flăcăii mergeau la peţit cu bărcile,iar pescarii de pe ambele ţărmurise întâlneau în mijlocul apei lapoveşti despre ştime şi balauri cuşapte capete. Dar ce s-a întâmplat?Unde a dispărut bucata aceasta deistorie comună?

I Din vremurile îndepărtate ale neoliticului,

Dunărea a fost o singură casă pentru cei de pe am-

bele sale maluri: aceeaşi cultură, aceleaşi mani-festări artistice, aceleaşi tradiţii şi stil de viaţă. Auintrat apoi în istorie daco-geţii, numiţi aşa la nordulDanubiului şi numiţi „moesi” la sud. În câmpia su-


magazin

65

dică marelui fluviu, pe fâşia ce se întinde de la ţăr-mul Dunării, până la şirul de munţi Stara Planina,numiţi odinioară Haemus (Balcani), ce străbat Bul-garia de la vest la est, locuiau aceşti moesi sau mysi,de la numele cărora teritoriul acesta se va numiMoesia. Aceasta este ţara dacilor de la sud deDunăre, o ţară orientată spre fluviu şi continent,spre spaţii închise, pământuri roditoare şi climătemperată. În sud, dincolo de munţii Balcani, seaflau însă tracii, înrudiţi cu dacii, dar puternic in-

fluenţaţi de lumea grecilor: o lume orientată cătremare, către spaţii deschise şi climă caldă, medite -raneană. Bulgarii vorbesc doar despre acei traci. Peei îi consideră strămoşii lor şi se mândresc cumoştenirea lor tracică. Cel mai numeros neam dupăinzi, cum spune Herodot despre traci, au lăsat înurma lor construcţii şi tezaure fabuloase, pe carebulgarii au ştiut să le scoată la lumină, să le con-serve şi să le arate întregii lumi. Ceea ce noi,românii, nu am ştiut să facem cu dacii noştri.


magazin

66

Neam războinic şi mândru, tracii au avutperioade de mare glorie. Homer însuşi îi aminteşteca fiind aliaţi ai troienilor, în războiul împotriva gre-cilor. De fapt, înşişi troienii se pare că erau de neamtracic. Negurile istoriei sunt cu atât mai dense, cucât ne îndepărtăm mai mult în timp, iar peisajul de

azi al câmpiilor bulgare nu mai evocă cu nimic vre-murile de altădată. Tracii, care trăiau divizaţi înmulte triburi, au reuşit în secolul al VI-lea înainteaerei noastre să se adune sub coroana regelui Teres,formând un mare regat, cel al odrişilor. Apogeulacestuia a fost atins în timpul dinastiei Cotizonilor


magazin

67

şi a regelui Sitalces, în secolul al IV-lea înaintea ereinoastre. Dar romanii şi-au întins stăpânirea şi pesteTracia, transformand-o în provincie, în secolul Iî.e.n. Cercetătorii consideră că la venirea slavilor,care s-a petrecut în secolul al VI-lea după era noas-tră, tracii îşi pierduseră deja identitatea şi fuseseră

romanizaţi sau grecizaţi. Aşa încât slavii s-ar fiaşezat probabil pe un substrat romanic.

Totuşi, ceva nu e clar în această poveste:există asemănări mari de structură între bulgară şiromână, care nu au nimic a face cu latina şi, ca ur-mare, sunt socotite de unii lingvişti „coincidenţe”.


magazin

68

Mai mult, trebuie făcută o distincţie între daco-moesiana vorbită între Dunăre şi Balcani şi tracavorbită dincolo de Balcani. Cât despre romanizareamoeso-dacilor sau a tracilor, în absenţa probelor, egreu de susţinut acest proces. E uşor de spus: traciiau fost romanizaţi, dar apoi au venit slavii care i-au

asimilat şi nu au mai rămas urme ale romanizării.Dar nu e argumentabil ştiinţific. În schimb, nu s-auşters cu totul urmele substratului dacic al limbii bul-gare. Iar bulgarii nu se străduiesc să studieze acestaspect.

Frescele din mormântul trac de la Kazanlâk – Bulgaria surprind aspecte din viaţa locuitoriloracelor vremuri.

Imaginile impresionează prin precizia detaliilor şi acurateţea desenului.- va urma -


magazin

69

Cartea d-lui dr. Napoleon Săvescu Noinu suntem urmaşii Romei (prima ediţie în1999) şi organizarea, începând din anul 2000 aCongreselor anuale de Dacologie, au constituitprimul „şoc” important pentru „ştiinţificii” în dome-niu, care îşi clădiseră opera pe teza falsă şi ab-surdă a „romanizării Daciei”. Şi, de atunci, s-aumenţinut domniile lor, într-un dezinteres până laostilitate faţă de Mişcarea dacologică, în consenscu factorul politic şi cu multiple ajutoare pecanalele media, încurajate şi sponsorizate sub-stanţial, precum şi pe linia Ministerului de resort.A fost un veritabil război istoriografic între douătabere inegale, căci Mişcarea dacologică nu abeneficiat decât de iniţiative private, dar şi degenerozitatea unor „pui de daci”, ataşaţi dememoria strămoşilor reali.

Congresele de dacologie au însemnatsute de comunicări în domeniu de mare valoare

profesională, ştiinţifică, dar cu sporadice apariţiipe canalele media, depinzând de lipsa de banişi de ospitalitatea gazetelor, iar revista noastră„Dacia Magazin”, fondată de acelaşi doctorSăvescu, preşedintele Societăţii „Dacia Revival”,a avut şi are un tiraj redus, din aceleaşi motivefinanciare. Accentul a fost pus şi este pus în con-tinuare pe latura ştiinţifică, ca o pledoarie profe-sională pentru recuperarea identităţii naţionalereale. Au început să apară cărţi şi chiar o sintezăîn domeniu – despre strămoşii reali – cu o vari-antă pentru copii, dar şi pentru educatorii lor. Dinaceeaşi iniţiativă (dr. Săvescu) şi cu generozi-tatea câte unui „pui de dac” din plan local, au fost„plantate”, în locuri bine stabilite, monumentesemnificative şi a fost omagiat primul mareerou- martir al naţiunii, regele Decebal, la 1900de ani de la urcarea lui la Cerul DivinităţiiSupreme. Atunci, în 2006, oficialii n-au vrut săştie de jertfa marelui rege, ci au... omagiat in-trarea unei mici părţi a Daciei Mari în „lumea ro-mană”, adică sub jugul Romei imperiale – primulmare cotropitor şi jefuitor al naţiunii strămoşilornoştri reali –, numită chiar de contemporanii ei„rădăcina tuturor relelor”. A fost preferinţa ofi-cialilor noştri! Iar ca „omagiul” să fie complet, înfinal au echipat o „trupă” de... maghiari, în le-gionari romani, şi au pus-o să defileze, victo-rioasă, pe... Calea Victoriei, cea trasată încapitală, cândva, în memoria recuperării Inde-pendenţei naţionale în 1877-1878.

IMPLICAREA SCRIITORULUIDANIEL ROXIN

PENTRU RECUPERAREA IDENTITĂŢIINAŢIONALE REALE

Conf. univ. dr. G.D.Iscru


magazin

70

Mai nou, din iniţiative „de sus”, pasajulpietonal de la kilometrul zero din capitală a fost„botezat” „pasajul latin”, ornat şi cu o inscripţie încare un „romanizator” le spune bucureştenilor şinu numai cum „au dispărut dacii din istorie”,rămânând în locul lor un tânăr popor ... roman.Iar pe treptele muzeului de istorie naţională a fostplantat un indecent grup statuar, cu împăratulTraian, întreg şi la „nudul gol”, ducând în braţelupoaica, căreia îi lipsesc gemenii din dotare, dese opreşte lumea şi priveşte ca la „panoramă”.Şi, probabil, alte asemenea „iniţiative” sunt încurs.

În acest context al ofensivei „ştiinţifice”„de sus”, cu concurs politic larg, „intrarea înscenă” a unui tânăr scriitor talentat – în timp cemulţi alţii, la fel, rămân ... „neutri”, atenţi la ziuade azi şi de mâine –, Daniel Roxin, cu ale sale„Adevăruri tulburătoare despre daci”, inteligentmediatizate, se constituie, putem spune, în aldoilea „şoc” important pentru comilitonii tezeifalse şi absurde a „romanizării Daciei”. Tânăr, cu-rajos, optimist, ataşat cauzei majore de recupe -rare a identităţii naţionale reale, Roxin, cu unsurprinzător cult al izvorului istoric, deopotrivă aladevărului istoric şi în această cauză de interesnaţional, se străduieşte ca orice „ieşire” media -tică să fie „blindată” din punct de vedere ştiinţific.Reacţia „de public” este puternic favorabilă. Nu-mele său şi al filmelor difuzate, postul de „Tele-viziune liberă” – „Naşul TV” –, pe care suntdifuzate, blogul personal sunt efectiv asaltate. Şinu numai de curioşi, ci şi de cei care demultaşteptau, spus deschis, pe media, adevărul is-toric, dar şi mulţi „pui de daci”, treziţi la realitate,„ca viteazul din poveste”, dorind să facă şi ei„ceva” pentru biruinţa cauzei. Simţind şi ob-servând toate acestea şi căutând noi forme şi căide exprimare a adevărului pentru marele publicdoritor de adevăr, convins că spiritul dacic re-naşte, Roxin a publicat şi o carte, excelent edi-tată, purtând chiar acest titlu, într-un stil curat şiaccesibil unor cercuri largi, dar cu limbaj şi suport

ştiinţific evident, carte cumpărată, dorită, căutatăde tot mai mulţi, tineri şi vârstnici.

Mai nou, Roxin a „descoperit” un autor,scriitorul Paul Buică, posesor al unor adevărurişi mai tulburătoare, ţinând direct de ştiinţa şiînţelepciunea strămoşilor noştri reali, autor în-cadrat el însuşi într-un grup entuziast, careurmează a pune în operă un proiect de sat dacic,construit după acea ştiinţă şi înţelepciune a stră-moşilor traco-geto-daci. Din discuţiile purtate la„Naşul TV” cu Paul Buică s-au degajat până înprezent cunoştinţe ştiinţifice ale acestora, pecare ştiinţa contemporană le redescoperă acumcu mare surprindere, cunoştinţe puse şi în cărţieditate recent de acest autor şi de colegii săi dingrupul entuziaştilor. După revelaţiile semioticeale profesorului Virgil Vasilescu, dezvăluirile d-luiPaul Buică, însoţite de completările substanţialeale d-lui Roxin, bine servite de regia postului„Naşul TV”, arată cât de la suprafaţă s-aumenţinut cunoştinţele noastre despre strămoşiinoştri reali. Dezvăluirile sunt nu doar tulbură-toare, ci şi surprinzătoare. În paralel, în revistanoastră „Dacia Magazin” se publică studii asupraizvoarelor ariene – arienii, strămoşii noştri ceimai îndepărtaţi, avându-şi patria în Spaţiul DacieiMari –, vedele, duse în străvechime, prin„roiurile” lor umane, în India, studii din carerezultă, la fel, ştiinţa şi înţelepciunea acelor stră-moşi ancestrali. Iar un coleg de la Tulcea, Gheor -ghe Şeitan, cu o „cheie” descoperită de dânsul,caută această ştiinţă şi înţelepciune în baladelenoastre „bătrâne”. A dat deja un „eşantion” şiurmează să-i apară o carte la începutul anului2013.

Daniel Roxin se înscrie, deci, în acestcontext favorabil pentru Mişcarea Dacologică,context care, sperăm, va convinge pe adevăraţiioameni de ştiinţă în acest domeniu de interesmajor – identitatea naţională reală! – să regân-dească serios şi responsabil asupra tezei falseşi absurde a „romanizării Daciei” şi să spargă„cercul vicios” al „ştiinţificilor” de ieri şi de azi.


magazin

71

1. Spiritualitatea dacică este cu siguranţăunul din marile mistere ale lumii, ce n-a fost su-ficient de bine descifrat nici în zilele noastre. Eareprezintă esenţa ancestrală a poporului român,esenţă care, într-un fel sau altul, a fost trecutăcu vederea de-a lungul istoriei şi poate, deasemenea, şi miezul său ideatic a fost distor-sionat. Astfel, identitatea românească dinprezent încă nu-şi cunoaşte rădăcinile, care i-aupermis să se dezvolte şi să evolueze. Cum văexplicaţi această dificultate din sânul poporuluinostru în ceea ce priveşte înţelegerea spiritua -lităţii şi chiar a moştenirii dacice?

D. R.: Dificultatea despre care vorbiţieste născută din lipsa vremelnică a unorrepere vizibile ale acestei extraordinaremoşteniri. Cei mai mulţi dintre români nu ştiufoarte multe despre spiritualitatea şi istoriastrăveche a acestor meleaguri pentru cămanualele de istorie ignoră într-o mare mă-sură aceste aspecte. Mai mult decât atât, de150 de ani, atenţia românilor este îndreptată,în mod artificial, către nişte origini care nu neaparţin, către o „etnogeneză”, care nu a avutloc. Falsul istoric al „romanizării” a reuşit sămascheze o vreme realitatea. Astăzi, însă,noile dovezi istorice demolează teza „roma -nizării” ca etnogeneză a poporului român şiaduce lumină asupra civilizaţiei, spiritualităţiistrămoşilor noştri reali, asupra adevăratelornoastre rădăcini, cele traco-geto-dacice.

2. Deseori, s-a specificat faptul că religiadacilor, zamolxianismul, a fost una mai atipică,raportând-o la epoca în care ea se manifesta,prin simplul fapt că ea se baza pe credinţa într-unsingur zeu. Este aceasta una din deosebirileesen ţiale faţă de celelalte spiritualităţi ale epocii

şi consideraţi că ea a fost, într-un fel, premergă-toare creştinismului, care a făcut obiectul iden-tităţii româneşti, de vreme ce creştinismul însuşieste o religie monoteistă?

D. R.: Fără îndoială că zamolxianismula fost o religie atipică, raportând-o la religiilevremii. Cu toate că se vorbeşte despre faptulcă Zamolxe ar fi fost un ucenic al lui Pitagorasau că Deceneu ar fi colindat prin Egipt, în-văţând acolo „unele semne de proorocire,mulţumită cărora spunea că poate tălmăcivoinţa zeilor”, după cum consemnează Stra-bon în „Geografia”, din izvoarele istoricerezultă că geto-dacii sunt moştenitorii unor

Câteva reflecţii asupra moştenirii geto-dacicea identităţii româneşti

Interviu cu scriitorul Daniel Roxin


magazin

72

tradiţii spirituale mult, mult mai vechi. Modulîn care este realizat ansamblul de laSarmizegetusa Regia, precizia cu care suntconstruite elementele care îl compun, felul încare acestea marchează anumite direcţii as-tronomice, ne vorbesc despre o cunoaştereuimitoare pe care avem datoria să ocercetăm şi să o facem cunoscută tuturor. Înceea ce priveşte legătura zamolxianismuluicu creştinismul, lucrurile sunt, de asemenea,cât se poate de limpezi – trecerea, nu fără as-perităţi, la religia creştină ne vorbeşte despreo succesiune relativ paşnică între valorilezamolxianismului şi cele ale creştinismului.Practic, aşa cum remarca şi Mircea Eliade,zamolxianismul i-a pregătit pe strămoşiinoştri pentru trecerea la creştinism.

3. Muntele sfânt al dacilor este o tematicăce stârneşte o curiozitate deosebită, ca urmarea faptului că nici până în ziua de astăzi nu s-aputut stabili unde era localizat. Sunt diferiteipoteze, teorii şi presupuneri, aducându-se îndiscuţie munţii Bucegi sau Ceahlăul şi nu numai,însă nu s-a ajuns la nicio concluzie. De ceaceastă imposibilitate de a descoperi locaţiaexactă a muntelui sfânt al dacilor? De aseme-nea, ce a reprezentat aşa-numitul Kogayononpentru evoluţia identitară românească sub as-pectul spiritualităţii sale?

D. R.: O a treia localizare a Kogaionu-lui este chiar zona complexului de laSarmizegetusa Regia şi Muntele Godeanu.Argumente sunt pentru a susţine fiecareposibilitate. Este destul de probabil ca daciisă fi avut mai mulţi munţi sfinţi. Că unul din-tre aceştia era considerat cel mai importantcentru spiritual este o deducţie logică... Laaceastă concluzie a ajuns unul din Congre-sele de Dacologie, dedicat „Kogaionului”.Pentru un popor, care se credea nemuritor,un astfel de loc sacru avea, fără nicio în-doială, o importanţă extrem de mare, fiind încentrul vieţii lor spirituale şi, prin prezenţasacerdoţilor, o sursă de inspiraţie pentruviaţa pământească. Simplul fapt că s-a trecutla religia creştină, ca o continuitate fireascăa vechilor credinţe, ne vorbeşte despre faptulcă credinţa în nemurirea sufletului s-a păs-

trat, îmbrăcând o nouă formă de expresie re-ligioasă. De altfel, consemnarea cronicaruluibizantin Laonic Chalcocondil, care ne vor-beşte, la anul 1396, despre români, numindu-i„daci” şi subliniind că sunt un „neam viteaz”,este o confirmare atât a continuităţii geto-dacilor, cât şi o confirmare a faptului că acea„vână” eroică născută din credinţa în ne-murire a continuat să se manifeste.

4. De-a lungul existenţei sale, culturaromână s-a caracterizat şi prin prezenţadiferitelor elemente de spiritualitate dacică, pecare putem să le regăsim chiar în operele unornume reprezentative pentru literatura română,cum ar fi Lucian Blaga. V-aş ruga, dacă, desigur,sunteţi de acord, să vorbiţi în linii mari despreaceasta prezenţă a elementelor de gândire şicultură dacică în literatura română, un subiect,de altfel, căruia nu i se acordă o atenţie preamare.

D. R.: Există un fir roşu strălucitor ceporneşte din Antichitate şi ajunge până înzilele noastre, un fir roşu care ne vorbeştedespre continuitate, despre păstrarea tradiţi-ilor vechilor daci. Faptul că tinerii Românieinu ştiu că Mihai Viteazul era considerat un„restitutor al Daciei” şi că era numit de duş-mani „Malus Dacus”, adică Dacul cel Rău, căHoria era numit de austrieci „Horia Rex Da-ciae” (Horia – Regele Daciei) sau că MihaiEminescu a fost unul dintre pionierii mişcăriidacologice este rezultatul unor interese maimari decât ne-am putea imagina, interese învirtutea cărora a fost creat şi întreţinut falsulromanizării. O parte dintre intelectualii se -colului al XIX-lea luptau pentru recuperareaadevăratelor rădăcini, pentru o Dacie Mare.Din nefericire, corifeii Şcolii Ardelene, in -telectuali greco-catolici instruiţi de Vatican înşcoli iezuite, au reuşit să impună teza falsă a„romanizării” exclusive a poporului român şinumele de România, în „onoarea” Romei Im-periale. De aici, o uriaşă catastrofă pentruidentitatea reală a poporului român –deoarece este una să ai o istorie de 1.900 deani şi alta să ai o istorie de multe mii de ani;este un anumit tip de onorabilitate să fim ur-maşii „nemuritorilor” din Carpaţi şi cu totul


magazin

73

altceva să ni se spună că ne tragem din „doibărbaţi cu braţe tari”!!! Lupta pentru dis-trugerea identităţii reale a poporului românnu s-a încheiat. Am, însă, convingerea căadevărul va triumfa!

5. Un alt subiect asupra căruia ar trebuisă tratăm ar fi şi sistemul filosofic al geto-dacilor,dacă acesta din urmă a existat stricto sensu.Gândirea dacică este raportată în general la re-ligiozitatea sa, mai cu seamă la zamolxianism, odoctrină care îmbracă oricum forma uneimetafizici pure, dar în ce măsură se poate vorbide o filosofie dacică, în adevăratul sens al cu-vântului, bazat pe un sistem ideatic şi etic pro-priu?

D. R.: Ca răspuns la această întrebare,cred că este suficient să îl citez pe istoriculIordanes (secolul VI d.H.), care, în lucrarea„Getica”, ne spune următoarele,: „…(Deceneu) i-a instruit în aproape toate ra-murile filosofiei, căci el era în aceasta unmaestru priceput. El i-a învăţat etica (…), i-a

instruit în ştiinţele fizicii, făcându-i să tră -iască conform legilor naturii (…); i-a învăţatlogica, făcându-i cu mintea superiori celor-lalte popoare (…). Dându-le un exemplu prac-tic, i-a îndemnat să petreacă viaţa în faptebune; (…) le-a arătat mersul planetelor şitoate secretele astronomice şi cum creşte şiscade orbita lunii şi cu cât globul de foc alsoarelui întrece măsura globului pământesc.Ce mare plăcere ca nişte oameni prea vitejisă se îndeletnicească cu doctrinele filozofice,când mai aveau puţin răgaz de războaie.Puteai să-l vezi pe unul cercetând poeziacerului, pe altul însuşirile ierburilor şi alefructelor, pe acesta studiind creşterea şiscăderea lunii, pe celălalt observândeclipsele soarelui şi cum, prin rotaţia cerului,astrele care se grăbesc să atingă regiuneaorientală sunt duse înapoi spre regiunea oc-cidentală, odihnindu-se apoi după o regulăprestabilită.”

A consemnat Tudor Petcu

NORME DE REDACTARE A TEXTELOR PENTRU PUBLICARE

l Textele trimise la redacţie pentru publicare vor fi redactate cu mijloace moderne: fişier

word, pe o singură coloană, text cu diacritice, Times New Roman, mărime 12 pct;

l Fiecare text va avea la sfârşit numele autorului, localitatea şi telefonul fix sau mobil de con-

tact;

l Trimiterile vor fi scrise la sfârşitul materialului, evitându-se generarea lor automată ca

notă de subsol, fiind numerotate normal în text şi la final, încadrate în paranteze pătrate;

lArticolele vor fi însoţite de 1 - 3 imagini sugestive;

l Materialele mai lungi de 4-5 pagini vor fi fragmentate de autori, trimiţându-ni-le succesiv sau

toate în acelaşi grupaj;

l Pentru fondul de imagini al revistei se vor trimite fotografii, filme, precizându-se locul,

data, evenimentul, participanţii şi realizatorul imaginii;

l Materialele trimise prin mail vor avea la rubrica SUBIECT numele autorului şi titlul pe scurt;

l Corespondenţa se primeşte pe adresa: GETIA MINOR, str. Florilor, nr. 37, Tulcea,

cod poştal: 820035, jud. Tulcea, România.

l Materialele se vor trimite la următoarele adrese de mail:

[email protected]; [email protected]


magazin

74

Această carte este o expresie a dorinţei melede a aduce mai multă lumină asupra fascinantei lumi atraco-geto-dacilor, de a contribui cu ceva la recupe -rarea adevărului istoric şi a demnităţii naţionale.

Într-o sută de pagini integral color, cu multe fo-tografii deosebite şi un design atrăgător, am căutat săaduc cele mai puternice argumente care dovedesc căsuntem urmaşii unui neam demn şi inteligent, că geto-dacii nu au pierit şi că există un fir roşu al continuităţii,cu un capăt în Antichitate şi cu celălalt în sufletele mul-tora dintre cei care locuiesc astăzi pe aceste meleaguri.

De asemenea, am venit cu unele informaţii ab-solut inedite şi am propus unele soluţii care pot să ducăla o trezire a conştiinţei acestui popor.

În opinia mea, cartea este un instrument con -vingător, care poate să le schimbe multora viziuneaasupra istoriei noastre. De aceea, sper ca toţi cei careo vor aprecia să o dea mai departe celor apropiaţi. Săvă fie de folos!

Daniel Roxin

Lucrarea domnuluiDaniel Roxin, „Spiritul dacic re-naşte”, apărută la Editura Vidia,Bucureşti - 2012, este acea lu-crare care jalonează anumiteepoci ale istoriei noastre tumul-tuoase, unde adevărul istoric afost falsificat de cei ce au avut uninteres în acest sens. Folosindu-sede cea de-a 19-a metodă de cer -cetare, şi anume metoda logică,pe care o îmbină armonios atâtcu izvoarele ce nu au fost folositeîn cercetarea istorică, dar şirezultatele obţinute de diverşi

cercetători de regulă pregătiţimultidisciplinar, deci folosindmetode de cercetare absolute, aajuns pe bună dreptate săizbească cu forţă în cei ce încămai susţin din interes sau deaiurea tema romanizării.

Interesul pe care l-amanifestat regizorul de film dl.Daniel Roxin, pe care-l mani-festă şi pe care cu certitudine îlva manifesta în continuare pentruscoaterea la lumină a întregiinoastre istorii, cel puţin oc-tomilenare, dă culturii române în

general şi istoriei noastre în spe-cial, greutate ştiinţifică absolută.

Mulţumesc în nume per-sonal şi în numele Fundaţiei„Dacia Revival” InternationalSociety, d-lui Daniel Roxin atâtpentru lucrarea sus-menţionată,cât şi pentru munca depusă în re-alizarea celor 15 filme pro-dacice, prezentate pe postul deteleviziune Naşul TV.

Recomand această cartetuturor acelora ce îşi iubesc nea-mul şi adevărata istorie.

A apărut în librării cartea mea „SPIRITUL DACIC RENAŞTE”

Cartea poate fi comandată şi pe internet, pe pa gina editurii (www.vidia.ro).

Spiritul dacic renaşte- recenzie -

istoric Nicolae Nicolae,preşedinte DRIS GM


magazin

75

Fundaţia DACIA REVIVAL, Filiala Geţia Minor - Tulcea,

A N U N Ţ Ă:

Se primesc comenzi pentru livrarea celor două cărţi:

NOI NU SUNTEM URMAŞII ROMEI, vol. I

şi

NOI, DACII, vol. II,autor

dr. NAPOLEON SĂVESCU.

Informaţii:

dl. Nicolae Nicolae, telefon: 0729011003, 0752104184,

0372707308Str. Florilor Nr. 37, Tulcea, Cod 820035, Jud. Tulcea

e-mail: [email protected]

1 DECEMBRIE -Sărbătoarea tuturor românilor!

PLANUL DACIEI MARIa traversat ca un fir roşuistoria noastră dinvechime până în zilelenoastre.

La 1 Decembrie 1918 s-a împlinit visul deveacuri al românilor.

Marea adunare populară de la Alba Iulia, 1.12.1918

LLAA MMUULLŢŢII AANNII ,, RROOMMÂÂNNII DDEE PPRREETTUUTTIINNDDEENNII !!


magazin

76

Colectivul de redac]ie al revisteiDACIA MAGAZIN

ureaz\ cititorilor, membrilor dacologi [i

simpatizan]ilor

succese în activitatea profesional\[i dacologic\,

s\n\tate [i bucurii al\turi de ceidragi!

Lumina Na[terii Mântuitoruluinostru, Iisus Hristos, s\ v\ aduc\

lini[te, pace [i mul]umire!

CRÃCIUN FERICIT!

LA MUL TI ANI 2013!


magazin

77

IV. DIN ACTIVITATEA SOCIETĂŢII ŞI A FILIALELOR

Întrunirile DACIA care au loc,lunar, cu membrii şi simpatizanţii So-cietăţii Internaţionale „Reînvierea Da-ciei” (Dacia Revival) în mareametropolă americană New York, sunto sărbătoare aşteptată cu nerăbdareşi cu real interes. Trecutul nostru în-depărtat, croit cu măreţie de strămoşiinoştri daci, trebuie cunoscut în-deaproape şi promovat cu dragoste şiloialitate. Ca oameni ce aparţinem,prin naştere şi formaţie, pământuluidacic, este necesar să nu ne uitămoriginea dacică, origine care vine dinvremuri albite de timp. Căci, după cumbine se ştie, „cine-şi uită trecutul seuită pe sine”.

Ultima întrunire din acest ana societăţii - filiala New York - a avutloc în seara zilei de miercuri, 5 decem-brie a.c., în sala de spectacole a ele-gantului restaurant românesc„Bucharest” din Sunnyside, Queens,NY, al cărui patron, domnul VasileBădăluţă, este de fiecare dată o gazdăprimitoare.

Preşedintele societăţii, doc -torul Napo leon Săvescu, a salutataudienţa şi a prezentat, în sinteză,subiectele acestei întâlniri. Ca întot-deauna la întrunirile „Dacia”, de pecomputerul preşedintelui, au prinsviaţă, pe un ecran mare, imagini sem-nificative care au fost apoi comentatede către cei prezenţi.

Subiectele lunii decembrie

LA MULŢI ANITUTUROR ROMÂNILOR-DACI!

- întrunirea ”Dacia” din luna decembrie -


magazin

78

au fost:- Scrisul la poporul nostru şi istoriascrisului;- Regatul Dacia;- O descoperire senzaţională sau unfals? (despre un uriaş schelet umandes coperit, se pare, la Roşia Montană);- Dacii, aşa cum apar prezentaţi înanalele france din sec. IX;- De ce ţara noastră se numeşteRomânia şi nu Dacia;- Şi pietrele vorbesc;- Cum se falsifică istoria noastră;- Urmele timpului în devenirea noastrăbiologică.

Fiecare subiect a fost ilustratprin imagini, prin filme documentare,prin opinii de mare bun simţ ale unor

istorici şi ale unor apreciaţi oameni deştiinţă.

Membrii societăţii şi-au expri-mat părerea despre cele văzute.

Domnul Florian Cârlan, pre -şe dintele asociaţiei „Grigore Vieru”, unvehement luptător pentru reîntregireateritoriilor româneşti de dincolo dePrut, din Basarabia şi Bucovina, per-sonalitate demnă de întreaga noastrăapreciere, a informat audienşa că la 1Decembrie a.c., la Tiraspol, numeroşielevi au intonat cu mândrie cântecul-emblemă „Deşteaptă-te, române”! At-mosfera a fost electrizantă iar curentulunirii se amplifică pe zi ce trece. Ini -mile noastre de români bat alături decei care doresc, indiferent unde s-ar

afla ei acum, realizarea unirii teritorialea tuturor românilor, unirea lor cu Ţara-Mamă.

Ideea de forţă care se des -prinde din toate întrunirile „Dacia” dinNew York este că strămoşii noştri suntdacii şi, de aceea, datoria noastră esteaceea de a-i prezenta în adevărata lorlumină, aşa cum au fost şi aşa cumne-au transmis, prin timp, înaltele lorvalori morale. Nicio piedică nu esteprea mare în efortul nostru constantde a combate şi de a elimina concepţi-ile total eronate ale descendenţeinoastre romane, concepţii care, dupăcum bine se ştie, continuă să de-formeze istoria naională şi sufletultinerei generaţii.

Îi informăm pe cititorii revistei„Dacia magazin” despre două eveni-mente importante care s-au desfăşu-rat în New York cu ocazia ZileiNaţionale a României. În ziua de 30noiembrie a avut loc festivitatea dedi-cată Zilei Naţionale, organizată de Mi-siunea României la ONU şi care a fostcoordonată de ambasadorul nostru laONU, doamna Simona Miculescu. Aldoilea eveniment s-a desfăşurat înseara de 2 decembrie când numeroşimembri şi simpatizanţi ai societăţiinoastre au fost invitaţi şi au participatla recepţia de gală organizată de Con-sulatul General al României în NewYork. Recepţia a avut loc la restauran-tul „Battery Gardens” din downtownManhattan. Cu acest prilej, consululnostru general în New York, domnulMarian Pârjol, a ţinut o alocuţiune încare a subliniat semnificaţia istorică azilei de 1 Decembrie şi eforturile ţăriinoastre în direcţia modernizării şi pro-gresului pe multiple planuri.

În finalul întrunirii din luna de-cembrie a societăţii „Dacia Revival”din New York, domnul preşedinteNapoleon Săvescu a urat partici-panţilor un călduros „La mulţi ani” cusănătate.

Reporter,prof. Mariana Terra

6 decembrie 2012,New York


magazin

79

Adresele distribuitorilor revistei «Dacia Magazin» în ţară şi în străinătateDACIA REVIVAL INTERNATIONAL SOCIETYDr. Napoleon Săvescu21-26 Broadway, New York 11106 USATel. 7189321700, 0318106172 Fax. 7187287635e-mail: [email protected]. Ilie Enciu, director DRISstr. Arbustului nr. 2BBucureşti, sector 2Telefon: 021 240 1218; 07450339603. Asociaţia Dacologică Barboşi – Galaţi,Prof. Aurel ManoleStr. Serei Nr. 4, bl. A 14, Sc. B, et. 4, ap. 36, Galaţi ,Jud. GalaţiTel. 07540226164. Clinica de Medicină Integrată, Dr. Corneliu BăbuţComuna Maşloc, Jud. Timiş5. Ing. Eugen CiobanuB-dul Nicolae Bălcescu, bl. 2, sc. D, et. 3, ap. 65Buzău, cod 210246, Tel. 07601766496. Asociaţia Culturală Craidava,Prof. Dr. Danciu Elena TerezaStr. Sergent Constantin Popescu Nr.15, Bl.42A, Sc.A, Et. 3, Ap.8Craiova, Jud. DoljTel. 07652118807. Rodica Floreastr. Aleea Saturn, bl. 24, sc. 1, ap. 5Deva, jud. Hunedoara8. Gheorghe Mihăilescustr. Pescarilor nr. 26, bl. MZ 11, ap. 12,cod. 900538Constanţa, jud. Constanţa9. Domniţa Raţiustr. Freziei nr. 12, bl. 10, sc. A, ap. 5Braşov, jud. Braşov10. prof. Alexandru Stan,Asociatia «Dacia-Helvetia» Case postale 78, CH-1800 Vevey 1. Tel. 004021 944 93 36; E-mail: [email protected]: www.facebook.com/DaciaHelvetia

11. Eugenia Semenciuc Spania - MadridTelefon: 00346 440 65 37212. Societatea Culturală Română „Dacia”Plushckis Nicolae - preşedinteRepublica Kazahstan 100017, Or. Caraganda, str. Tulepova, 17-14Telefon: 7212/42-14-85, 476848Mobil: +77012189472, +77776931280Telefon: +40743939727E-mail: [email protected]. Uniunea Scriitorilor din MoldovaMihai Cimpoi - academician, preşedinteCalea Ieşilor, nr.6, Chişinău, Republica Moldova, MD-2069, tel./fax: +373 22 211818; +373 22 211677Telefon: 00373 22 333 007Mobil: 00373 69 14 78 00E-mail: [email protected]. Comunitatea Românilor din Serbia (Zajednica Rumuna U Srbiji)Ion Cizmaş - preşedintestr. Vasco Popa, nr. 16, cod. 26300Oraş: Vrsac, SerbiaTelefon: +381 13 837 336Mobil: +381 63 38 22 23E-mail: [email protected]. Ion Gâju - preşedinte Marisdava Str. Ion Buteanu nr. 14, Ap. 17Târgu Mureş, jud. MureşTel: 0721 59 48 7916. Vladimir Brilinsky -preşedinte Filiala Transilvania,Str. Carpaţi nr. 12, Bl. F, Ap. 11Deva, jud.. HunedoaraTelefon: 0254 223 853e-mail: malus_dacus @yahoo.com17. Filiala Getia Minor – Tulcea,Preşedinte Nicolae NicolaeStr. Florilor Nr. 37, Tulcea, Cod 820035, Jud. TulceaTel. 0729011003, 0752104184, 0372707308e-mail: [email protected]


magazin

80

S U M A R

I. EDITORIAL:Gheorghe Bucur: Eminescu şi asumarea statutului etnic de dac ........................................................1

II. CERCETARE, ANALIZE, SINTEZEA. MIHAI EMINESCU

1. Ioan Câmpan: Magul călător (4) .....................................................................................................52. Tereza Danciu: Societatea românească în viziunea publicistică eminesciană (III) ........................ 73. G.D. Iscru: Cazul Caragiale .......................................................................................................... 114. Amita Bhose: Eminescu şi limba sanscrită .................................................................................. 125. Dan Ion Predoiu: Reconsiderări istorice. Eminescu istoric, preţuit de Nicolae Iorga ................ 16

B. STUDII DE ISTORIE ŞI ARHEOLOGIE1. Dr. Napoleon Săvescu: Noi, Dacii (IV). Despre o „uitată” cronică a poporului dac (1) .............. 202. Constantin Olariu-Arimin: Carpaţii – baştina neamului emeş/sumerian (II) ............................... 253. G. D. Iscru, Maria Ionescu: Întâiului poet român – mărire! ........................................................ 304. Silviu N. Dragomir: Insula şerpilor .............................................................................................. 355. Mihai Popescu: Istoricul polonez Martin Cromer despre români şi daci ................................... 396. Alexandru Busuioceanu: Teoria getică a lui Isidor din Sevilla ................................................... 407. Simona Condurăţeanu: Dovezi toponimice legate de migraţia arianilor ..................................... 458. Mioara Căluşiţa-Alecu: Din vechime .......................................................................................... 509. Andrei Claudiu Roibu: Dacii şi văzduhul (3) .............................................................................. 5210. Valeriu D. Popovici-Ursu: Adevăratele denumiri date de Constantin Brâncuşi

monumentelor de la Târgu-Jiu ................................................................................................... 5611.Eugeniu Lăzărescu: Cunoştinţe ale civilizaţiei vedice şi redescoperirea lor

de către lumea ştiinţifică ............................................................................................................. 59

III. RECENZII, REPORTAJE, INTERVIURI, PORTRETE1. Aurora Peţan: Călătorie în „Valea Regilor” – reportaj (1) .......................................................... 642. G. D. Iscru: Daniel Roxin şi promovarea civilizaţiei dacice ....................................................... 693. Tudor Petcu: Interviu cu scriitorul Daniel Roxin ........................................................................ 714. Daniel Roxin: Mărturisirea autorului la apariţia cărţii „Spiritul dacic renaşte” ........................... 745. Nicolae Nicolae: „Spiritul dacic renaşte” a lui Daniel Roxin - recenzie - ................................... 746. Prezentarea volumelor „Noi nu suntem urmaşii Romei” şi „ Noi, Dacii”

de dr. Napoleon Săvescu ............................................................................................................... 75

IV. DIN ACTIVITATEA SOCIETĂŢII ŞI A FILIALELOR1. Mariana Terra: Întrunirea Societăţii „Dacia Revival” de la New York ........................................ 77

V. ADRESELE DISTRIBUITORILOR ........................................................................................ 79

Nr. 84 - 85 * Decembrie 2012 - Ianuarie 2013 Mihai ... · Legenda sinuciderii lui Decebal şi a...

Documents

Transcript of Nr. 84 - 85 * Decembrie 2012 - Ianuarie 2013 Mihai ... · Legenda sinuciderii lui Decebal şi a...