O R A Ș U L N O VA C I v A N U L V, N U M Ă R U L 4 7 v S â m b ăt ă , 2 0 M a i 2 0 1 7 v I S S N 2 3 9 2 – 6 9 6 1Publicație lunară independentă

NOVĂCEANULNOVĂCEANULNOVĂCEANUL

Între marile sărbători ale Gorjului, Urcatul oilor la munte organizată la Novaci ocupă un loc de prim rang. Talentul formaţiilor de dans, sol işt i lor vocal i sau instrumentiştilor care îşi dau con-cursul, a devenit cunoscut atât în ţară, cât şi peste hotare. Aşa se face că an de an, de regulă în a treia săptămână din luna mai, mii de oameni inundă localitatea de sub Parâng pentru a participa la ceea ce putem numi – Întâlnirea cu spiritul strămoşilor noştri daci.

În acest an se împlinesc cincizeci de ani de când Urcatul oilor la munte însufleţeşte întreaga localitate cu manifestări culturale de certă valoare, cu întâlniri memorabile cu artiştii din localităţile din apropiere sau mai de departe, cu fraţii de peste munţi, respectiv cu cei din Alba, Sibiu sau Hunedoara. An de an sărbătoarea aceasta specifică în cultura pastorală s-a îmbogăţit, grăitoare fiind defilarea acelora care poartă superbele costume populare din diferitele zone folclorice unde predomină păstoritul, pregătirea la faţa locului în Dumbrava Hirişeşti a celebrului balmoş, a renumitului tocan de miel sau a micilor şi frigăruilor ciobăneşti.

De ani şi ani tot privind acest grandios spectacol încerc să aflu sensurile sale profunde. Se înţelege, la prima vedere, că avem de-a face cu jocuri, cântece, sunete melodioase, explozie de costume naţionale cu simboluri şi semnificaţii moştenite de la strămoşi. Toate acestea conţin însă mesaje venite dintr-o perioadă când

URCATUL OILOR LA MUNTE LA A CINCIZECEA ANIVERSARE

Prof. univ. dr. N. VINŢANU

nu se inventase alfabetul, respectiv când un simplu simbol exprima semnificaţii pentru care azi ne sunt necesare multe pagini spre a le prezenta. De aceea încerc mereu că „citesc” Urcatul oilor la munte într-un registru de înţelesuri arhaice. În ajutor îmi vine o povestioară spusă de un bătrân de pe la noi, cum că un boier i-a cerut unui cioban să-i spună pe scurt – cine este, câte oi are, de unde vine şi unde merge. După câteva clipe de cumpănire, ciobanul i-a răspuns sec: Toader şi cinci sute, de la văi la munte. Ceva similar găsim şi în mesajele întregului evantai de manifestări legate de sărbătoarea Urcatului oilor la munte.

Desigur, această sărbătoare este un ansamblu de acte culturale, în care sunt sublimate sensurile adânci ale unui astfel de eveniment din cultura şi civilizaţia pastorală. Să începem cu jocul superb al culorilor alb şi negru de pe costumul popular. Predominanţa albului semnifică îndemnul – Omule vezi să ai mai multe zile albe, decât negre, mai multe bucurii decât supărări! Dacă ne referim la dansuri, la jocuri, ele exprimă semne cosmice – cercul, spirala sau rotaţii în jurul unei axe ce uneşte Pământul cu Cerul. La rândul ei, chiar prezenţa de lume multă semnifică socializarea, afirmarea identităţii proprii în cadrul grupului. Ca atare, Urcatul oilor la munte repetă în forme stilizate şi uneori inundate azi de elemente străine, ceea ce se considera de mult a fi cel mai de preţ pentru om în acest anotimp – speranţa, comuniunea cu întregul grup, unitatea Cerului cu Pământul, prietenia şi, dincolo de toate acestea, iubirea, buna convieţuire şi întrajutorarea.

Văzând şi citind toate acestea în sărbătoarea Urcatului oilor la munte, constat cât de departe este societatea postindustrială de rădăcinile pe care s-a ridicat, rădăcini pe care se străduieşte din răsputeri să le distrugă. De aceea, o astfel de sărbătoare a culturii şi civilizaţiei noastre pastorale se constituie într-un bastion de apărare împotriva pierderii propriei identităţi.

Acum un an, în preajma alegerilor locale, publicam în ,,Novăceanul’’ un articol intitulat ,,Faptele vorbesc’’, în care dl. inginer Dumitru Leuştean informa novăcenii despre ceea ce au însemnat cei patru ani de când fusese ales primarul oraşului şi despre proiectele sale de viitor.

Am publicat acel articol convins fiind că în cei patru ani, Primarul oraşului Novaci a demonstrat că este un bun gospodar, un om cu dorință şi ambiție de a face cât mai multe lucruri bune pentru oraşul nostru. Și nu m-am înşelat. Aşa cum nu s-au înşelat nici novăcenii, inclusiv cei care încă mai aveau unele dubii.

Novăcenii i-au acordat încredere aproape totală pentru un nou mandat. Și nu au greşit. A trecut aproape un an de la alegerile locale din vara trecută. Vedem cu toții ce a făcut Primarul Dumitru Leuştean de la noua investitură: asfaltări pe aproape toate străzile şi ulițele, pacări, trotuoare, spații verzi, îmbunătățirea sistemului de alimentare cu apă a oraşului, căldură în şcoli, reabilitarea Policlinicii, sprijin Spitalului orăşenesc, Punct de informare turistică, scenă cu vestiare, acoperită, în Dumbrava Hirişeşti, bază sportivă la Pociovaliştea etc. Nu am să mă apuc să înşir tot ce a realizat Primăria oraşului Novaci în decursul anului scurs de la trecutele alegeri. Voi consemna doar spusele unor oameni care au trecut prin Novaci în această primăvară: ,,Sub conducerea Primarului Leuştean, Novaciul miroase a oraş’’.

Da. Aşa este. Novaciul s-a transfor-

mat foarte mult în ultimii cinci ani. Se simte şi se vede calitatea de bun gospodar, de om cu dragoste pentru localitatea natală, de om dedicat Novaciului şi novăcenilor săi.

Despre proiectele de viitor? Sunt foarte multe: reabilitarea drumului de pe valea Gilortului şi deschiderea unei noi zone turistice prin refacerea legăturii cu Rânca, construcția unei noi grădinițe, construcția unui nou local de şcoală, construcția de săli de sport, reabilitarea Casei de Cultură Novaci şi alte obiective de mare anvergură.

Aşa încât nu-mi rămâne decât să consemnez ,,FAPTELE CONFIRMĂ’’, ceea ce spunea dr. ing. Dumitru Leuştean, Primarul oraşului Novaci în urmă cu un an de zile.

Constantin DÂRVĂREANU

FAPTELE CONFIRMĂ

De urci la munte din Novaci,Pe Plaiul Mic sau Plaiul Mare,Resimți pe pajiști între fagiMireasma cimbrului în floare.

Cu oi și vaci, cai cu tarhat,Spre munții-nalți se-ntorc ciobanii, Un prim popas pentru mâncatÎl fac la Șipotul Cocoanii.

Când trec la deal întreg făgetulȘ-ajung în dungă la Cazărmi,Ei dau un chiot ce brădetulÎl deturnează peste vremi.

E graiul muntelui ce cheamăSpre Rânca, stâni și spre izvoare,E dulcea regăsire calmă, Ce dinspre vârf aduce boare.

Un plai cu brazi umbrit sub soare,Deschide drumul spre PăpușaȘi dunga-i plină de mioare,În fruntea lor păscând mărcușa.

Ea bate birja ce dă sfoară,Căci urcă turmele-n Carpați,Alături caii cu povarăSe trag mai greu de cozi legați.

La Cornul brazilor spre searăDescind oieri pentru cinat,Cu turme focul împresoarăȘi rostuiesc pentru înnoptat.

În zori se anunță o vreme clară, Doar vârfu-n neguri e blindatȘi drumul lor continuă iarăSpre munții aleși pentru vărat.

Alexandru Delu OPRIȚESCU

Urcatul la munte

20 Mai 2017

2

NOVĂCEANUL

Istoricii şi antropologii ne spun că ciobănitul începe cu circa 5000-6000 de ani în urmă şi a constituit un salt uriaş al omului în crearea unor condiţii mai bune de viaţă. Dacă în vremea când omul trăia din vânat, pescuit şi culegerea fructelor, viaţa lui era pusă mereu sub semnul întrebării, odată cu domesticirea animalelor creşte siguranţa vieţii, abundenţa de hrană şi îmbrăcăminte, precum şi posibilitatea de creştere rapidă a populaţiei. Dintre toate animalele domesticite, oaia a fost cea care a avut o contribuţie deosebită la siguranţa zilei de mâine prin produsele ce le obţinea omul de pe urma turmelor: lână, piei, carne, lapte, produse lactate etc. Aici se cere să mai notăm un element fundamental intervenit în rodnicia muncii omului şi anume că doi oameni, şi atunci ca şi acum pot păzi şi îngriji o turmă de 600-700 de oi de la care obţin produse cu o valoare de câteva ori mai mare decât cultivatorii pământului.

M-am referit la aceste simple aserţiuni pentru a sublinia că oieritul este o veche îndeletnicire a omului de pe toate meridianele lumii, iar la noi, dacii au fost oieri vestiţi care au ajuns cu turmele lor până departe în Munţii Caucaz, iar în apus până în Spania, Franţa, Italia sau Germania, după cum ne demonstrează unii istorici. De aceea acestei ocupaţii de bază a omului în cea mai mare parte a timpului istoric îi datorăm respect şi înaltă consideraţie.

Ciobănitul este cel mai adesea văzut astăzi ca o simplă zonă a economiei prin care se realizează multiple produse de origine animală. Am menţiona aici că sute de ani caşul, brânza de burduf, untul, caşcavalul sau telemeaua s-au produs doar din lapte de oaie. Abia pe la începutul secolului XX aceste alimente au început să fie fabricate şi din lapte de vacă. Desigur, astăzi creşterea numărului de vaci de lapte şi restrângerea oieritului a dus evident la sporirea ponderii foarte mari a laptelui de vacă drept materie primă în fabricarea brânzeturilor sau a altor alimente. Totuşi, cercetările ştiinţifice serioase arată că laptele de vacă nu poate să concureze în nici un fel cu cel de oaie în privinţa principiilor nutritive.

Deşi la noi, ca de altfel şi în alte părţi ale lumii, ciobănitul se practică de mii de ani, nu s-a vorbit mai deloc despre latura axiologică a acestuia, de ciobănit ca act de cultură şi civilizaţie. Este drept că în manualele şcolare se spune despre Balada Mioriţa ca fiind un produs cultural al ciobanilor, dar nimic mai mult. De curând, într-o revistă cu pretenţii de formator de opinie, se tuna sus şi tare că a venit vremea „să nu mai ascultăm de oi”, că Mioriţa este ceva depăşit cultural şi că trebuie să privim înainte doar, şi nu înapoi, dacă vrem să ne civilizăm. Sărmanul autor, al cărui nume trădează originea lui alogenă, desigur nu a înţeles şi nu poate înţelege că ciobănitul, ca de altfel orice ocupaţie, implică profunde acte culturale.

Pentru a ne face mai bine înţeleşi reamintim că de fapt, cultura, este un ansamblu de valori materiale şi spirituale create de om, iar civilizaţia exprimă acele valori culturale, acele creaţii umane utilizate în viaţa de zi cu zi. Aşa se face că latura

culturală materială a ciobănitului constă în obiecte, bunuri şi mijloace create de om cu ajutorul cărora se realizează creşterea oilor: haine, pături, cojoace, ciubăr, putină, putinei, hâşcău, ciomag, fluier, furcă de tors, modul de a construi o colibă, o stână, o strungă etc. Demn de consemnat este că mai toate aceste obiecte conţin şi elemente artistice, cum sunt: lanţul fugător, cercuri, romburi, funii etc. Astfel de elemente împreună cu normele de convieţuire, credinţele, obiceiurile, cântecele şi jocurile, manifestările legate de momente importante din viaţa omului, cum sunt: nuntă,

botez, înmormântare, urcatul sau coborâtul turmelor etc., formează latura culturală spirituală a ciobănitului. Mai menţionăm că orice activitate legată de ciobănie implică ambele laturi ale culturii specifice.

Am lăsat mai la urmă creaţiile artistice pastorale de mare valoare, cum sunt Mioriţa, de care am mai vorbit, dar şi Cântecul ciobanului care şi-a pierdut oile sau frumoasa baladă Dolca, închinată devotamentului neclintit al câinelui ciobanului faţă de turmă. La acestea se adaugă, desigur, şi multiplele colinde rostite cu prilejul Crăciunului, povestirile despre Baba Dochia şi Dragomir sau frumoasele istorioare despre Ziua focului (Ana Foca), Ziua lupului (Precupul) sau despre Ziua ursului.

Plecând de la aceste elemente şi de la altele care ar putea fi aduse, putem spune că ciobănitul nu este doar factor economic important ci şi unul cultural de prim rang. Se ştie că românismul s-a păstrat viu şi nealterat în valorile sale prin peregrinările ciobanilor de la munte la şes sau în alte locuri mai îndepărtate, că ciobanul a fost întotdeauna un bun cunoscător al naturii (tata ştia cât este ceasul noaptea după poziţia unor stele pe cer).

Pentru ciobani reprezentarea lucrurilor şi fenomenelor din jur au adesea o mare încărcătură de înţelepciune. Aşa se face că focul pentru ei exprimă însăşi schimbarea, devenirea, iar apa este matca din care se nasc toate, dar şi începutul a ceva nou, pentru că ea poate lua orice formă; bradul este arborele cosmic prin care înţelegem lumea noastră ca permanentă renaştere; vulturul este simbolul vitejiei şi al luminii, iar şarpele este sinonim cu ascunzişul, cu întunericul. Interesant este că ştiinţa actuală nu ne poate duce spre astfel de sensuri şi deci este nevoie şi de altceva decât de cunoaştere prin concepte pentru a cunoaşte lumea. La cele de mai sus trebuie să mai adăugăm că păzirea turmelor înseamnă antrenarea unor calităţi morale autentice: curajul, îndrăzneala, dar şi cumpătarea, respectarea cuvântului dat etc.

Ciobănitul mai conţine şi alte valori fundamentale, astăzi uitate adesea de noi, cei din societatea postindustrială, şi anume: comuniunea cu natura, respectul acesteia, potrivirea ritmurilor vieţii tale la cele ale naturii. De aceea ar trebui ca toţi care strâmbă din nas când aud de ciobani şi ciobănie să afle mai mult despre acest univers cultural, adesea superior celui industrial şi postindustrial.

Ciobănia ca act de culturăProf. univ. dr. N. VINŢANU

L a Nov a c i există un spațiu pastoral alcătuit din vatra satului Novaci-Străini şi din munții înşirați de o parte şi de alta a Gilortului şi Drumului Național 67 C, Drumul Regelui s a u m a i n o u Transalpina. Fără îndoială, în acest spațiu s-a dezvoltat continuu păstoritul, a cărui importanță nu poate fi trecută cu vederea, ba mai mult a dat putere economică

acestui spațiu şi întregii aşezări. Importanța acestui spațiu este dată de numărul

celor care practică această ocupație şi de numărul oilor, al altor animale pe care le dețin în gospodărie, dar şi de aşezarea Novaciului pe cingătoarea munților Carpați. Ciobanii novăceni pot fi întâlniți vara pe spinările munților acoperiți cu iarbă fragedă, mânându-şi turmele pe aceleaşi cărări ştiute din moşi-strămoşi. Spațiul acesta pastoral este în ultimă instanță spațiul vital al existenței

omeneşti, munții fiind principalii furnizori de apă, lemn, hrană, bogății subterane.

După Evenimentele din Decembrie 1989, viața ciobanilor novăceni, ca de altfel a tuturor ciobanilor a suferit modificări substanțiale. În primul rând, fenomenul transhumanței s-a redus considerabil, fiind chiar pe cale de dispariție. Prin retrocedarea terenurilor către foştii proprietari, dar şi prin vânzări legale sau mai puțin legale, ciobanii nu-şi mai pot duce oile în Banat, Bărăgan, şesurile dunărene sau mai departe. În acest fel, costurile întreținerii oilor pe timpul iernii au crescut foarte mult.

Acum, ciobanii novăceni, dacă-i mai putem numi aşa, îşi țin iarna oile pe la Câmpu-Mare, în apropierea Târgu-Jiului ori Cărbuneştiului sau prin împrejurimile Novaciului. Fenomenul transhumanță, adică vara la munte, iarna la şes este pe cale de dispariție, şesul nostru nemaiputând oferi condițiile Banatului, Bărăganului ori sudului Olteniei. Cu toate acestea, mulți novăceni şi-au păstrat ocupația ancestrală, dovedind statornicie şi persistență în confruntările cu greutățile timpului.

Cine mai sunt ciobanii de azi ai Novaciului? Adevărații ciobani sunt cei care consideră ciobănia nu doar o afacere, ci şi o pasiune născută din dragostea de animale. Fiindcă astăzi, pe lângă ciobanul autentic, cel care a păstrat tradiția moşilor şi strămoşilor, a apărut proprietarul de oi, cel care se deplasează din când în când să vadă ce se mai întâmplă pe la turma sau stâna lui.

Nu mai există ciobani autentici, gen Moş Jelitu, Drăgănoiu, Gheorghițoii, Piluțoii, Tabără, Comăneştii, Pienarii, Scăricenii, Carageii etc. (sigur, cu unele excepții), care-şi păzeau ei turmele. Acum găseşti ciobani din rândul celor care hoinăresc prin oraşe, gări sau copii fugiți de acasă, de la şcoală, în care nu poți avea încredere, fiind nevoie ca să-i păzeşti şi pe ei pentru a nu te trezi cu turma înjumătățită.

Creşterea oilor a fost şi a rămas un izvor măreț de avuție. Cu toate acestea, puțini ştiu ce înseamnă viața de cioban. Ciobanul nu ştie ce este acela Week-end, nu are concediu ori zi liberă, nu lucrează opt ore, ci 24 ore din 24. Ciobanul nu doarme noaptea în pat, ci la areapa oilor, fie că e iarnă sau vară, pentru a le păzi de animalele sălbatice. Ciobanul stă cu oile în câmp sau pe munte în ploaie, ars de soare sau bătut de viscole.

Viața de cioban, aşa cum îi vedem noi pe munți, nu este chiar atât de frumoasă precum pare. Moştenită din tată în fiu, această străveche ocupație le-a adus nu doar satisfacții, ci şi destule griji.

Acum, când Novaciul este în sărbătoare, să ne gândim la cei care înfruntând vitregiile vremii şi ale vremurilor trecute şi-au păstrat curată limba şi cu sfințenie credința, la cei care au născocit portul şi au dat viață cântecelor, jocurilor şi obiceiurilor, comori cu care ne mândrim şi care constituie însăşi ființa neamului.

Constantin DÂRVĂREANU

Ciobănia – între ce a fost și ce mai este

20 Mai 2017

3

NOVĂCEANUL

�Pag. 4

Caravana aniversară

Caravana aniversară ,,25 de ani de când UE acționează în folosul naturii, al mediului înconjurător şi al climei prin intermediul LIFE’’, a început luni, 15 mai 2017, la Casa de Cultură Novaci, în prezența primarului, dr. ing. Dumitru Leuştean şi s-a încheiat joi, 18 mai 2017 la Padeş.

Programul organizat de Agenția Națională pentru Protecția Mediului Gorj, în parteneriat cu Școala Gimnazială Novaci şi Grădinițele de Copii Novaci şi Pociovaliştea, manager proiect, ing. jur. Elisabeta Juveloiu şi dr. biolog Olivia Cisboiu de la Muzeul Olteniei Craiova, a cuprins o dezbatere pe tema politicii de mediu în cadrul construcției europene.

Programul are ca scop creşterea calității vieții şi îmbunătățirea condițiilor care pot influența bunăstarea şi sănătatea omului, creşterea echilibrului ecologic care determină condițiile de viață pentru toate vietățile de pe Terra.

Acțiunea de la Novaci a mai cuprins programe artistice prezentate de copiii şi eleviii de la grădinițele din oraş şi Școala Gimnazială Novaci, precum şi o expoziție de pictură având ca temă protecția mediului înconjurător, realizată de elevii claselor V – VIII ale Școlii Gimnaziale Novaci.

Constantin DÂRVĂREANU

Duminică, 14 mai 2017, s-a desfăşurat la Casa de Cultură a oraşului Novaci finala concursului de promovare turistică ,,Turist în Munţii Parâng.”

Partenerii proiectului, Obştea Banca Gilortul, dl. Dumitru Antoniade Brezulescu, Liceul Teoretic Novaci şi Primăria oraşului Novaci, au urmărit promovarea frumuseţilor locale, specifice zonei noastre, a turismului tradiţional, ecologic, punerea în valoare a obiectivelor turistice, a florei şi faunei şi nu în ultimul rând, prezentarea unor trasee turistice mai noi sau mai vechi. Care este părerea tinerilor despre turism şi ce ar schimba, sunt cele două întrebări la care organizatorii aşteptau răspunsuri cât mai originale.

Juriul concursului a fost format din reprezentanţii celor trei parteneri de proiect: Mădălina Popica, directoarea Liceului Teoretic Novaci, prof. Simona Ţăpârdea, dr. ing.Dumitru Leuştean, Primarul oraşului Novaci, Minel Fîrlan, preşedinte Obştea ,,Banca Gilortul’’ şi Dan Filipescu, reprezentant al aceleiaşi obşti.

După preselecţie, cele 10 echipaje formate din

elevi ai liceului din Novaci din toţi anii de studiu, au intrat în competiţie, motivaţi şi de premiile, mai mult decât substanţiale:

-Premiul I = 1500 Ron-Premiul al II-lea = 1200 Ron-Premiul al III-lea = 1000 Ron-Premiul pentru cel mai original proiect-Premii surprizăDe asemenea, echipele care nu vor urca pe

podium, primesc premii de participare de 300 Ron, fiecare.

Cele 10 echipe au impresionat publicul prezent prin filmuleţe de promovare a principalelor obiective turistice locale ca: Biserica Sf. Ioan Botezătorul, Primăria sau imagini cu staţiunea Rânca şi cu şoseaua Transalpina. Echipajele participante au vorbit şi despre tradiţiile şi obiceiurile novăcene legate, mai ales de transhumanţă. Deosebit de apreciate au fost prezentările făcute de elevii liceului îmbrăcaţi în frumoasele noastre costume reprezentând portul tradițional local.

Concurenţii au dat dovadă de cunoştinţe de regie, de montaj, dar mai ales de informatică, necesare prezentărilor Power Point şi platformelor de promovare realizate de ei.

Cel mai mare câştig pentru participanţi rămâne faptul că au lucrat în echipă.

Felicitări câştigătorilor, tuturor participanţilor şi în mod deosebit organizatorilor evenimentului.

Premierea urmează să aibă loc într-un cadru festiv, duminică, 21 mai 2017, cu prilejul tradiționalei manifestări folclorice pastorale ,,Urcatul oilor la munte.”

Prof. dr. Otilia GIURCA

TURIST ÎN MUNŢII PARÂNG

Învățământul novăcean, beneficiind de-a lungul timpului de dascăli de mare valoare şi-a câştigat un bun renume nu numai în zonă, ci şi în întreaga țară. De pe băncile şcolilor din Novaci s-au ridicat o pleiadă de intelectuali care fac cinste învățământului novăcean şi localității noastre. Nume ilustre ca: Dumitru Brezulescu, Constantin Flitan, Gheorghe Ciorogaru, Virgiliu Răduțescu, Nicolae Armencoiu, Ion S. Leuştean, Gheorghe Cuțuliga, ca să citez doar câțiva, au desprins tainele scrisului şi cititului aici pe malurile bătrânului Gilort. Lor le-au urmat alți şi alți intelectuali de prestigiu ai Novaciului, care la rândul lor, au împărtăşit aceste taine multor generații de novăceni. Nu cred că greşesc afirmând că aici, la Novaci, s-a format o elită a învățământului gorjean şi chiar românesc, având în vedere faptul că Novaciul a dat țării şi chiar lumii, valori incontestabile care fac să strălucească învățământul românesc.

Școala din Novaci este considerată cea mai veche din zonă. Prima mențiune referitoare la existența unei şcoli în zonă s-a făcut într-o scrisoare din anul 1794, când egumenul Mânăstirii Hurezu retrage moşiile Novaci şi Cleiul epitropului moşiei lui Fota Vlădoianu, pe motiv că acesta nu a contribuit la bunăstarea bisericii şi şcolii.

După informațiile lăsate de C. Lianu în Monografia comunei Novaci – Gorj (1935), în urma consultării documentelor vremii, precum şi după

,,Arhivele Olteniei’’ nr. 86 – 88, şcoala din Novaci ar fi luat ființă în timpul când Gheorghe Lazăr profesa la Bucureşti şi reuşise să convingă autoritățile vremii să înființeze şcoli româneşti la sate.

O altă informație din 16 decembrie 1835, atestă că la solicitarea Departamentului Trebilor din Lăuntru, Ocârmuirea județului Gorj face cunoscut că în Plasa Novaci existau 8 şcoli, cu un număr de 98 de şcolari, între care la Novaci – Străini şi Pociovalişte. Primul învățător din Novaci a fost Nicolae Vințanu, din Poiana Sibiului, care a venit aici cu mai mulți consăteni de-ai săi, stabilindu-se în satul ce avea să se numească Novaci – Străini unde a înființat şcoala cunoscută sub denumirea ,,Școala din Deal’’, de pe actuala stradă

Rânca, în fosta casă a răposatului Constantin Vlădoianu, proprietarul Moşiei Novaci, pusă la dispoziție de către fiica acestuia, Maria Palada, cea care va sprijini dotarea şcolii cu cele necesare.

Învățătorul Vințanu a funcționat aici până la închiderea şcolilor înființate de Gheorghe Lazăr, din ordinul oblăduirii ruseşti, învățătorii fiind suspendați. Nu peste mult timp se redeschid şcolile, dar acum ia ființă Școala Hirişeşti, care pe atunci era comună aparte, prima în regiune, aici fiind concentrate toate autoritățile Plăşii Novaci. Primul învățător la Școala Hirişeşti a fost Petre Popescu, urmat de Nicolae Ivan şi de Ion Bălțatu. În această perioadă în Novaci nu funcționa şcoală, dar se redeschide cu învățătorul Constantin Filipescu.

În Hirişeşti, după Ion Bălțatu funcționează ca învățător Demetrie Brezulescu, până în anul 1865, an în care Comuna Hirişeşti se alipeşte la Comuna Novaci, prilej cu care se contopesc şi cele două şcoli într-una singură, la Novaci, sub conducerea învățătorului Ion Bălțatu, care funcționează ca învățător până în 1867. În acest an este înlocuit cu Demetrie Brezulescu, care funcționează ca învățător până în 1873, cunoscut sub numele de Dumitru Breazu.

În 1869 se reînființează Școala Hirişeşti, având ca învățător pe preotul Ion Georgescu, pentru scurtă vreme însă, şcoala desființându-se din nou.

File de monografie

ÎNVĂȚĂMÂNTUL NOVĂCEAN – EVOLUȚIE ÎN TIMP Prof. Înv. Primar, Tatiana DÂRVĂREANU

20 Mai 2017

4

NOVĂCEANUL

În 1873, Școala Novaci devine de gradul I, fiind numit învățător preotul Ion Bălțatu, care funcționează până în 1877. Din 1877 îl găsim învățător pe Ion Dogaru, absolvent al Școlii Normale Carol I, care funcționează până în 1879, când vine învățător Gh. Moruşianu, fost profesor la Liceul ,,M. Basarab’’ Bucureşti.

Gheorghe Moruşanu era originar din nordul Ardealului, om cu multă ştiință de carte, cu o vastă cultură istorică şi filologică, cunoscând bine latina şi greaca. Prin căsătoria cu Eliza Negreanu, nepoata postelnicului Negreanu, posesoara unui rest de moşie în vatra satului Novaci, el venise şi se stabilise aici, contribuind la dezvoltarea învățământului novăcean.

În 1879, la Novaci se înființează Școala de Fete sub conducerea învățătoarei Paulina Răduțescu, când pe lângă lucrul de mână încep să se organizeze şezători săteşti. E prima învățătoare din județ care a predat lucrul de mână la fete, căutând prin toate mijloacele să răspândescă lumina în pătura sătească în mijlocul căreia trăia. Apoi, la puțin timp Gheorghe Moruşanu se transferă la Școala Pociovaliştea, în locul său venind Domițian Dogaru. După un an revine învățătorul Gheorghe Moruşanu, care funcționează până la 1886 când trece ca institutor suplimentar la clasa a IV-a, Școala de Băieți Târgu-Jiu. După un an se reîntoarce la Școala Novaci unde funcționează până la ieşirea la pensie, în 1901. Gheorghe Moruşanu moare în anul 1914, fiind înmormântat în cimitirul Comunei Pociovaliştea.

Timp de patru ani, Școala Novaci este condusă de următorii: N. Gigârtu, C. Popescu-Negreanu şi N. Crăciunescu, ultimii doi fiind suplinitori.

În 1898, Școala de Fete se contopeşte cu cea de Băieți, devenind mixtă, iar Paulina Răduțescu funcționează până în anul 1910 când iese la pensie.

La 16 septembrie 1916 s-a pus piatra de temelie a unui nou local de şcoală la Novaci, care va fi dat în folosință în anul 1933 şi va purta denumirea ,,Alexandru Ioan Cuza’’.

La sfârşit şi început de nou secol la Târgu-Jiu îl găsim pe harnicul cărturar de origine poloneză, profesorul de desen, Witold Rola Piekarski. Suferind de piept el caută aerul curat de munte care să-i redea puterile şubrezite de greutăți, stabilindu-se la Novaci, în 1902. Aici, cu aprobarea dată de Spiru Haret, înființează în acelaşi an o şcoală de meserii – GIMNAZIU -, care va juca un mare rol în viața Novaciului unde s-au pregătit o mulțime de meseriaşi în domeniile tâmplărie, rotărie şi fierărie, nu numai din Novaci, dar şi din comunele din jur. La această şcoală s-au format meseriaşii de mai târziu care au dus faima acestor locuri în arta lemnului.

Prelucrarea artistică a lemnului a ocupat din vremuri îndepărtate un loc de seamă în viața novăcenilor. Mulți dintre ei şi-au însuşit această îndeletnicire devenind artişti desăvârşiți în împodobirea cu crestături şi sculpturi a obiectelor din lemn. Această îndeletnicire se păstrează şi astăzi, ornamentele multor case, ale unor piese de mobilier amintind parcă străvechi credințe şi ritualuri magice, constituindu-se în adevărate simboluri ale permanenței noastre. Tot aici, din 1902 se confecționau şi jucării din lemn care rivalizau chiar cu cele din Germania. Se executau păpuşi, figurine de păsări, animale domestice şi sălbatice după desenele lui Piekarski care a funcționat la Școala de Meserii Novaci între 1902 – 1906. Nu cred că ar fi lipsit de interes ca o asemenea şcoală de meserii să fie reînființată la Novaci, ori clase speciale la şcolile din localitate.

Dacă la început Școala de Meserii funcționa cu

două ateliere, lemnărie-rotărie şi jucării, între anii 1903-1910 s-a extins cu secțiile de dogărie, tâmplărie, iar din anul 1910 s-au înființat şi secțiile de croitorie şi cizmărie, astfel că în anul 1910 numărul elevilor a ajuns la 42. În anul 1925, şcoala funcționa cu următoarele ateliere: tâmplărie, rotărie, cizmărie, croitorie, fierărie şi strungărie în lemn.

În anul şcolar 1936-1937, Școala de Meserii Novaci s-a transformat în Gimnaziu Industrial, în anul 1940 înființându-se şi clasa a IV-a. Tot în anul 1940, Gimnaziul Industrial s-a transformat în Școală medie profesională de electricitate care a funcționat până în anul 1950 când a fost desființată.

După înființarea Școlii de Meserii în anul 1902, evoluția învățământului novăcean consemnează intrarea în scenă a lui I.D. Corâciu, din Brădeşti – Dolj, absolvent al Școlii Normale de Institutori, care ocupă în anul 1905 postul I - învățători. I.D. Corâciu funcționează până la 1 septembrie 1909 când se mută la Caracal, trecând apoi institutor la Școala Madona-Dudu,

Craiova, apoi director la Școala nr. 26 Băieți, Bucureşti. Între timp, la Școala Mixtă Novaci se înființase

postul III, în anul 1907, post ocupat prin detaşare de Maria I. Corâciu, iar în anul 1908 s-a înființat şi postul IV, în care a fost numit V. Andrițoiu, învățător suplinitor din comuna Ciuperceni-Gorj.

Prin transferarea lui I.D. Corâciu la Caracal, postul I la Școala Novaci a fost ocupat de către Constantin Lianu, absolvent al Școlii Normale Craiova, cel care a jucat un mare rol în învățământul novăcean şi în viața localității. El este cel care a alcătuit o cuprinzătoare monografie a comunei Novaci-Gorj, tipărită în anul 1935 la Tipografia ,,N. D. Miloşescu’’ Târgu-Jiu, monografie care ne-a lăsat prețioase însemnări privind evoluția învățământului novăcean de-a lungul timpului. În acest sens amintesc faptul că din 1911, postul II la Școala Novaci a fost ocupat de Paştica Stamatoiu, absolventă a Școlii Normale Iaşi, iar din anul 1913, postul III este ocupat de către Ion Giugiulan, absolvent al Școlii Normale Craiova, iar postul IV de Emilia Lianu, şi ea absolventă a Școlii Normale Craiova.

În anul 1924, la Școala Novaci se înființează postul V, ocupat în 1928 de către învățătoarea Aneta Comănescu, iar în 1934 se înființează şi postul VI, ocupat prin transfer de către învățătorul Dumitru N. Comănescu. Ultimii doi învățători, de o exigență rară, au constituit un model de corectitudine şi pregătire profesională. Învățătorul Dumitru Comănescu a fost şi cel care învăța elevii să sădească pomi, realizând în acest fel cu copiii plantații de nuc şi castan comestibil pe actuala stradă a Nucilor, punând la dispoziția elevilor material săditor şi obligându-i şi chiar controlându-i să facă acelaşi lucru la casele lor.

Până în anul 1955, când s-a generalizat învățământul de 7 ani, în Novaci funcționa doar o

singură unitate şcolară cu clasele I-VII, şcoală ale cărei cursuri erau frecventate atât de copiii din localitate, cât şi din satele şi comunele vecine. Alături de această şcoală, existau şcoli cu clasele I-IV în satele aparținătoare şi în fosta comună Pociovaliştea, unele dintre ele funcționând în localuri improvizate.

După anul 1950, dezvoltarea învățământului la Novaci ia amploare, creându-se o bază didactico-materială corespunzătoare, cu noi localuri de şcoală, săli de clasă spațioase, laboratoare şi ateliere şcolare. Astfel, în anul 1952 s-a construit Școala de 4 ani Huluba, în anul 1953 clădirea Școlii Siteşti, în anul 1960 localul de şcoală din satul Hirişeşti, iar în 1962 clădirea Școlii Măceşi.

În anul 1968 s-a dat în folosință noul local al Școlii Generale Pociovaliştea, iar în anul 1969 noul local al Liceului Teoretic Novaci.

În anul 1970 s-au demarat lucrările de construcție a unui nou local de şcoală, în aceeaşi curte, corpul nou al şcolii, care va fi dat în folosință în anul

1977. Ulterior, Școlii Generale Novaci i s-a adăugat un nou local cu 8 săli de clasă, laboratoare şi anexe. Actualmente, şcoala, sub denumirea Școala Gimnazială Novaci, dispune de 19 săli de clasă, laboratoare, 2 puncte sanitare, sală de sport, bibliotecă.

La începutul lunii aprilie 2017, Primăria Oraşului Novaci a demarat lucrările de construcție a unui nou local de şcoală în curtea Școlii Gimnaziale Novaci. Investiția va fi realizată din fonduri europene, în valoare de 1.200.000 roni.

Cu o rețea densă de şcoli, slujită cu competență şi răspundere de cadre didactice devotate ştiinței de carte, şcoala novăceană s-a afirmat continuu, devenind etalon pentru localitățile din jur şi nu numai. Nume de dascăli ca: Nicolae Vințanu, Constantin Lianu, Ion Giugiulan, Ana şi Serghie Leuştean,

Stanciu Dafinescu, Aneta şi Dumitru Comănescu, Dumitru Bondoc, Vasile Dinescu, Ion Dănuț, Maria Ciocoiu, Lucreția Jerişteanu, Grigore Ștefănoiu, Dumitru Melencu, Aurelia Popescu, Constanța Todea, Dumitru Micu Popescu, Stelian Pociump, Maria Popescu, Sabin Popescu, Dumitru Ștefănoiu, ca să amintesc doar câțiva dintre cei care nu mai sunt printre noi, vor rămâne pentru totdeauna înscrise cu litere de aur în cartea învățământului novăcean.

Cea mai mare realizare a învățământului novăcean o constituie înființarea în septembrie 1956 a Școlii Medii Mixte de 11 ani Novaci, cursuri de zi şi serale, şcoală care se va bucura de-a lungul timpului de aprecieri deosebite ca urmare a unor rezultate de prestigiu care aduc cinste şcolii novăcene. De pe băncile acestei şcoli, denumită între timp Liceul de Cultură Generală, apoi Liceul Teoretic Novaci, s-au ridicat valori deosebite: medici, profesori, ingineri, specialişti în diverse domenii care au dus şi duc faima acestui liceu nu numai în toată țara, dar şi în S.U.A, Canada, precum şi în numeroase țări europene.

În prezent, în oraşul Novaci funcționează un liceu şi două şcoli cu clasele I-VIII, la Novaci şi Pociovaliştea. După Evenimentele din Decembrie 1989, ca urmare a lipsei locurilor de muncă, a perspectivelor, dar şi a liberalizării avorturilor s-a micşorat îngrijorător numărul copiilor şcolarizați, ceea ce a dus la desființarea şcolilor de 4 ani din Huluba, Siteşti, Hirişeşti, Măceş şi Novaci-Străini.

Liceul Teoretic Novaci, Școala Gimnazială Novaci şi Structura Pociovaliştea a Școlii Gimnaziale Novaci sunt slujite cu devotament, pricepere şi pasiune de cadre didactice bine pregătite, funcționează în localuri moderne, cu dotări corespunzătoare, ceea ce dă garanție că învățământul novăcean va cunoaşte şi pe viitor succese remarcabile.

...ÎNVĂȚĂMÂNTUL NOVĂCEAN – EVOLUȚIE ÎN TIMP�Urmare din pag. 3

20 Mai 2017

5

NOVĂCEANUL

Motto: „Vai săracii, ciobaniiNu văd gura cu anii,Dar când o prind în cojoc O ţucă, nu îşi bat joc”.

După ce mi-ai povestit atâtea despre tine şi despre viaţa de cioban, vorbeşte-mi acum ce-i aia ciobănie?

-Apăi, dacă vrei să ştii, dragă domnule, ciobănia este prima meserie după vânătoarea pă care-o practicau oamenii primitivi. Ciobănia i-a determinat să renunţe la arcul cu săgeţi şi la suliţă. Îţi spuneam că odată ce s-a îndrăgostit de aceste fiinţe minunate, care sunt oile, omul n-a mai plecat de lângă ele.

Meseria se-nvaţă în şcoli, ce şcoală tebuie să înveţi ca să devii cioban?

Meseria se-nvaţă şi în atelier, domnule, iar atelierul meu este stâna, strunga, târla, celarul etc, adică „o viaţă lângă turma de oi”.

Înainte nu erau şcoli prea multe, iar cele câteva se aflau la oraş. Oamenii nu aveau bani să-şi dea copii la oraş. Mulţi au rămas la coada oii, la coada vacii, ori la sapă. Și au trăit şi ei, ba chiar mai bine decât cei care-au luat drumul pribegiei prin oraşe. Cei care au fost harnici şi serioşi au prins chiag, au strâns oi, şi-au făcut turma lor şi au ajuns printre cei mai bogaţi oameni din sat.

Uită-te la oamenii din comuna noastră! Cei mai mulţi nu au avut pământ şi n-au putut produce recolte îndeajuns cu care să-şi ţină familia. Am avut însă munţii lângă noi şi am crescut oi. Dacă priveşti ce case şi ce averi au realizat ciobanii din Cernădia, n-o să poţi vorbi niciodată despre ei că şi-au ratat viitorul pentru că n-au mers la şcoli.

Dar să nu ne oprim şi să privim mai departe. Ciobănia a devenit un cult, o industrie, o cultură naţională. Laptele şi brânza de oaie sunt hrana mult

căutată de toată lumea. Carnea de oaie este hrana de bază la multe naţii care nu se ating de carnea de porc, iar pentru carnea de miel, de Paşti se dau adevărate bătălii, în toate pieţele, pentru ca omul să prindă măcar o pulpă ori un prapur pentru drob.

Cât despre legendele, cântecele şi sărbătorile ciobăneşti, cred că nu trebuie să mai vorbesc. Există cântece mai frumoase decât cele cu ciobani şi oi? Când

spui Lucreţia Ciobanu, ai pus deja o icoana pă vârful muntelui.

Să nu ne depărtăm de la întrebare, la ce se pricepe un cioban?

La tot ce-i trebuie ca oaia să crească frumoasă şi sănătoasă, să dea lapte, să facă miei mari şi să dea lână curată. Niciun inginer, cu toată cartea lui, nu poate să facă ce face un cioban. Mor oile lângă el de foame. Uită-te la oile din ferme crescute la saivan şi hrănite după carte, apoi priveşte oile dintr-o turmă care vărează în munte şi iernează la câmpie în transhumanţă. Se compară ? Alea din saivan curg pârtalele după ele ca după câini când năpârlesc şi zbiară toată ziua de foame ori de săte.

Dar ciobanul să mai pricepe la mulsul oii, la

prepararea laptelui cu tot ce ţine de el: brânză, urdă, smântână, unt şi multe altele. Brânza de oaie preparată la stână şi pusă la butic rezistă până în vara următoare, pastrama de oaie făcută de cioban e măi bună şi măi naturală decât cea prelucrată în carmangerii, iar tocanul (sloiul) de oaie este un deliciu pe care nu-l întâlneşti la oraş.

Când învaţă ciobanul toate aceste lucruri?Cum spune o vorbă „meseria să fură” aşa şi

ciobanul fură meseria zi de zi. Dacă el creşte de mic la stână, dacă începe cu mânatul oilor la strungă, apoi ajută baciul la trebile stânii, mai merge şi cu turma la păscut de dimineaţă până seara, dacă doarme afară lângă oi să nu vină lighioana şi a doua zi o ia de la capăt, atunci înseamnă că el învaţă 24 ore pe zi şi nu patru cât stă la şcoală şi iese din el un cioban veritabil. Meseria de cioban se transmite din tată-n fiu.

Cum spuneam, bunicul meu a fost cioban, tata a fost cioban, eu şi fratele meu am fost şi mai suntem ciobani, fiul meu, chiar dacă a mers şi Ia şcoală, mi-a preluat meseria şi deja şi-a intrat în rol.

Cât de răspândită e această meserie la români?

Păi, peste tot din Moldova până-n Dobrogea, din Vrancea, pe sub poalele Carpatilor, până la Severin, apoi în tot Banatu şi tot Ardealul sunt numai crescători de oi. Cred că ciobănia concurează la număr oamenii din agricultură, adică cei care cultivă cereale ori grădinăresc.

Și românii din Crimeea, cei din Valea Timocului, Bucovina de nord şi cei din Ţara Maramureşului de peste graniţa cu Ucraina sunt renumiţi în creşterea oilor.

Moldovenii sunt renumiţi în rasa de oi astrahan, dobrogenii sunt renumiţi cu oile lor din rasa merinos, iar noi, cei de sub Carpaţi, suntem cei mai tari în oile ţurcane.

MESERIA DE CIOBAN(Fragment din cartea ”Ciobanul din Zănoguța”, scriitor - General, Ion Staicu))

Când vezi munți ce se măsoarăȘi vezi brazii cum se clatin,Drum şerpesc ce se strecoarăCu popasuri pe sub moarăLa răcori de fagi şi paltin,

Când vezi turmele-nşiratePeste coaste de Dâlbani,Când auzi neterminatePovestiri pe înserateSpuse de sfătoşi ciobani,

Când vezi cerul alb de steleCum răsar şi cum se strângȘi-ai s-auzi cântări în ele,Tu să ştii că toate aceleSunt în Țara lui Parâng.

Seara fluiere şi surleSe zvonesc pe deal şi văiLupii-ncep concert să urle,Clopotele plâng în turle,Uliți pline de flăcăi.

Tinerii cuprinşi în iureşTropotesc pe întrecuteCâte unul e mai gureşChiuie ca de pe MureşStrigături meşteşugite.

Se alintă-n cetini vântulApa-n vad învolburatăÎn vad întăreşte cântulLuna priveşte pământulCeru-i nins ca şi-altădată.

LUCIA SILVIA PODEANU:

NOAPTE DE MAI LA NOVACI

Un gri-albăstruiîntunecă verdele crud O adiere uşoarătrece prin înaltul salcâmAlbit de mici candelabre.Picură stropi de nectarînmiresmat de limpede miere.Umbrele serii şterg culorile zileiCasele sunt muşuroaie pe coastă şezândPomii-zmeii din poveşti de demult. Pe malul pârâuluiascuns de rugii în floaresunt sălcii mereu mişcătoare,În ele începe timid primul trilRăspunde prelung, sacadat,modulat un alt glas. Apoi mereu şi mereu alte cântece vinCa văluri plutind adievaluri de parfum de iasomieFlorile albe de lămâițăluminează noapteaBrațele lui strâng la piept dulcea comoarăCine ştie cât a trecut de asearăCând luna zâmbeşte ca o fecioară?

ION C. DUȚĂ:

ȚARA LUI PARÂNGSemeț, cu fruntea de granitPrivești în zări nepăsător,Frumos, ca mirele gătit. Ce filozof! Ce gânditor!

Flori de colț și de bujorAi prinse la butonieră,Pe piept stau vulturi visătoriCu ghearele-n ban-dulieră.

Alături Mândra-ți e cununăȘi duceți tihna-n veșnicii,O ții la pieptul tău c-o mână, Vă dezmierdați ca doi copii,Vă-nfășurați în țol de nori

Când v-alintați cu vreun sărut,Apoi tăcuți, nepăsătoriPriviți ascunși din nevăzut.

Când doinesc baladele cu dorCu ochii reci și cozi prin steleȚipate-n vaierele lorTu te încrunți de vremi rebele.

Și stai al țării bun străjer,Păzind intrările-n cetate,Pe ploi, pe soare ori pe gerDe pază în eternitate.

PARÂNGUL

20 Mai 2017

6

NOVĂCEANUL

De-a lungul istoriei, Biserica a reprezentat mai mult decât o instituţie, fiind, de fapt, centrul în jurul căreia gravita întreaga comunitate. Înainte de a fi o unitate administrativă, satul românesc a fost o parohie, în care preotul era de multe ori şi lider al comunităţii pe care-o păstorea. Monografia unei localităţi este incompletă fără cercetarea şi cunoaşterea rolului pe care l-a avut religia în viaţa oamenilor. Din fericire pentru cercetători, fondul arhivistic ,,Protoieria Judeţului Gorj”, aflat în depozitele Serviciului Judeţean Gorj al Arhivelor Naţionale, conţine informaţii valoroase despre parohiile gorjene începând cu anul 1870.

Parohia Pociovaliştea era formată din patru biserici: Biserica cu hramul Sf. Ioan Botezătorul din satul Pociovaliştea construită în anul 1834 şi refăcută la 1856, Biserica cu hramul Adormirea Maicii Domnului din acelaşi sat, ctitorită în 1835 şi refăcută în 1855, Biserica cu hramul Intrarea În Biserică din satul Siteşti construită în anul 1848 şi Biserica Sf. Arhangheli Mihail şi Gavril din satul Huluba ctitorită la 1893. În anul 1871 parohia era deservită de doi preoţi: preotul Ioan Gheorghe, cântăreţul Petre Popescu şi paracliserul Gheorghe Ion Popescu la Biserica Sf. Ioan Botezătorul, iar preotul Gheorghe Toma, cântăreţul Ioan Popa Gheorghe şi paracliserul Ion Surupăceanu la Biserica cu hramul Adormirea Maicii Domnului. În anul 1894 parohia Pociovaliştea avea 176 familii şi 1193 de suflete, preot paroh era Nicolae Constantinescu, iar Dumitru Ionescu şi Nicolae Buduran epitropi parohiali.

În anul 1914, biserica parohială ,,Sf. Ioan Botezătorul’’ se afla în reconstrucţie, exista o bibliotecă parohială cuprinzând peste 300 de cărţi, iar biserica din Huluba poseda ca avere 1,5 ha pământ primit ca donaţie. La 8 martie 1912, din iniţiativa preotului Constantin Bălăceanu, s-a înfiinţat în comuna Pociovaliştea Banca Populară ,,Românul”, societate cooperativă cu un capital subscris de 8 500 de lei. Beneficiile realizate îi permit Băncii Populare ,,Românul” să sprijine material operele de binefacere,

după cum urmează: 1 400 lei pentru şcoală, 6 000 lei pentru biserică, 4 591 lei pentru învăţământul cooperatist, 200 lei pentru Societatea Mormintele Eroilor, 500 lei pentru aviaţia română şi alte donaţii totalizând 13 000 lei.

În 1919 este ales preşedinte al Consiliului de Administraţie al băncii preotul Nicolae Săftoiu. Născut în 1890 în Leleşti, a urmat cursurile seminarului ,,Nifon Mitropolitul”, fiind hirotonisit preot în anul

1913. Este numit preot paroh în Pociovaliştea în 1924. Adunarea Generală din 25 martie 1923 a decis donarea a 500 de lei pentru biserica în construcţie. La 28 iunie 1925 Consiliul de Administraţie decide cumpărarea a 25 de cărţi de la Tipografia ,,Lumina”, pe care le-a donat şcolii pentru a fi acordate ca premii şcolare. În iulie 1931 Banca Populară ,,Românul” acordă Comitetului şcolar din comună un împrumut de 2 100 lei, iar Comitetului bisericii 2 300 lei.

În anul 1930, 61 de enoriaşi ai bisericii din Huluba cer Episcopiei Râmnicului trecerea lor de la parohia Ciocadia la parohia Pociovaliştea, din următoarele motive: până în anul 1926 satul Huluba a făcut parte din parohia Pociovaliştea; distanţa faţă de biserica parohială din Ciocadia este de 5 km, în timp ce biserica parohială din Pociovaliştea este doar la 2

km şi din punct de vedere administrativ satul face parte din comuna Pociovaliştea. În faţa acestor argumente Episcopia aprobă ca de la 1 iulie 1930, biserica din Huluba să facă parte din parohia Pociovaliştea.

În anul 1941, comuna Pociovaliştea era împărţită în 2 parohii: Pociovaliştea şi Tomeni. Prima cuprindea satele Pociovaliştea (159 de familii şi 562 de suflete) şi Siteşti (107 familii şi 395 de suflete), iar ce-a

de-a doua satele Tomeni (136 familii şi 533 de suflete), Bălani (54 de familii şi 223 de suflete) şi Huluba (92 de familii şi 329 de suflete). În prima parohie, datorită conducerii energice a preotului Nicolae Săftoiu exista un cor bisericesc, o bibliotecă parohială cu 200 de volume şi 100 de cititori şi o cantină şcolară, unde elevii primeau o masă gratuită. În 1939 s-a înfiinţat un Cămin Cultural, afiliat Fundaţiilor Regale şi enoriaşii au colectat pentru biserică 80 000 lei. Preotul Nicolae Săftoiu era ajutat în oficierea serviciului divin de doi cântăreţi: P. Caragel născut în 1881 şi numit în 1899 şi Gh. Constantinescu, născut în 1888 şi numit în 1905.

La parohia Tomeni, nou înfiinţată, preot paroh a fost numit, în baza Decretului nr. 3468/1940, Dumitru Lăcătuşu, născut în 1916 în comuna

Poienari, licenţiat în teologie. Biserica Adormirea Maicii Domnului a fost reconstruită în 1932, iar la 3 noiembrie 1946 a fost sfinţită biserica nouă din satul Huluba, zidită pe locul celei vechi. Slujba a fost oficiată de un sobor de preoţi în frunte cu protoereul Sebastian Pârvulescu, delegatul Episcopiei. La ridicarea noului lăcaş de rugăciune şi-au adus contribuţia toţi locuitorii satului şi în special Grigore Geamănu, secretar general în Ministerul de Interne, care a donat 2 milioane lei şi Ion Giugiulan, preşedintele Băncii Gilortul din Novaci.

Instaurarea comunismului de către trupele sovietice şi ideologia atee pe care acesta o promova nu au reuşit să distrugă sentimentul religios al poporului român, Biserica rămânând o instituţie fundamentală, mai ales în lumea satelor.

Cristian GRECOIU

ISTORICUL PAROHIEI POCIOVALIŞTEA

Acest îndemn este inscripționat cu litere din bronz pe cel mai frumos şi impunător Monument al Eroilor de la Păuliş, ridicat în apropierea Municipiului Arad. Este cunoscut de către toți românii că în această parte de țară, în septembrie 1944, un mănunchi de elevi ai Școlii militare de subofițeri de la Radna, cu vârste cuprinse între 18 şi 20 de ani au reuşit să țină în loc trupele ungare şi germane, mult mai experimentate şi echipate.

Între cei 1.500 ostaşi care au luptat în septembrie 1944 sub comanda Colonelului Alexandru Petrescu, devenit

ulterior General, s-au numărat şi 3 ostaşi-elevi novăceni: Cârciu Constantin (tatăl meu), Pirtea Paul şi Belu Ion.

În fața celor 1.500 elevi militari din toată țara, mulți dintre ei olteni şi chiar gorjeni, gata de luptă, Colonelul Alexandru Petrescu a spus: ,,Până acum, ați cântat mereu că vrem Ardealul. Acum vă încolonați şi în cântec marş, spre Ardeal!’’, iar elevii au plecat cântând ,,Treceți batalioane române, Carpații’’.

Bătălia de la Păuliş a rămas în istorie drept una dintre cele mai crâncene bătălii din al Doilea Război Mondial purtate de trupele române după

întoarcerea armelor contra naziştilor. Pe câmpurile de la Păuliş, în luptele cu duşmanul pentru apărarea gliei strămoşeşti, şi-au pierdut viața mulți dintre tinerii elevi ai Școlii de subofițeri de la Radna. Cârciu Constantin, Pirtea Paul şi Belu Ion, după ce şi-au îndeplinit datoria patriotică față de țară, s-au înapoiat acasă, mulțumind lui Dumnezeu că au fost ocoliți de gloanțele duşmanului. La fel ca ei, toți supraviețuitorii au fost lăsați la vatră, în semn de recunoştință pentru eroismul dovedit în crâncenele bătălii de la Păuliş, unde juraseră că ,,Pe aici nu se trece’’.

Numele novăcenilor care s-au umplut de glorie la Păuliş sunt inscripționate pe plăcile alăturate Monumentului Veteranilor de Război din oraşul Novaci.

În amintirea eroilor de la Păuliş, unul dintre vetertanii în viață spune că ,,tinerii din ziua de azi să înțeleagă că patriotismul nu este o valoare învechită. Este pilda unei generații care a suferit enorm şi care azi e tot mai puțin înțeleasă’’.

Titu CÂRCIU

De mână cu moartea spre izbândă

,,PE AICI NU SE TRECE!’’

20 Mai 2017

7

NOVĂCEANUL

Între ţările Uniunii Europene, Spania are cele mai multe oi, aproape 23.000.000 şi peste 100.000 de ciobani. Este interesant că în fiecare an pleacă în transhumanţă câteva milioane de oi pe distanţe cuprinse între 500 şi 800 de km, ceea ce este desigur enorm faţă de ceea ce se întâmpla şi se mai întâmplă ici-colea azi la noi.

Credem că cifrele vorbesc de la sine despre ciobanii şi ciobănitul la iberici. Spre deosebire de alte ţări europene, transhumanţa şi ciobănia se bucură, se pare, de o protecţie foarte ridicată, existând încă din anul 1273 un decret regal care consfinţeşte acest fapt. La rândul lor, cifrele oficiale ne mai vorbesc despre existenţa a nu mai puţin de 24.000.000 de ha de teren destinate păşunatului oilor, caprelor, cornutelor mari, în timp ce terenurile destinate culturii plantelor abia dacă ajung la jumătate. Pe undeva poate este firesc, relieful Spaniei fiind în bună măsură un podiş cu o altitudine frecventă de 600 m, înconjurat de munţi şi brăzdat de fluvii cu o densă reţea de râuri. Mai menţionăm că din punct de vedere climatic există multe zone semi-aride, care se împletesc cu specificitatea caracteristicilor zonelor subtropicale, respectiv mediteraneene.

Demn de reţinut este că şi la ei, drumurile oilor urmează străvechile poteci pe care migrau demult din munţi spre şesurile din sud sau din sud-est erbivorele sălbatice şi unde temperatura în cursul iernii nu scade sub 6 grade. Vara în Pirinei, Cantabrici sau alţi munţi spanioli renumiţi precum Sierra Morena, temperatura este în medie de 17 grade, ceea ce favorizează mult păstoritul. Un fapt deosebit este că iernatul nu costă mai nimic în afară de simbria şi hrana ciobanilor, nefiind necesare cheltuieli cu furaje, deoarece ierburile proaspete se găsesc din belşug în sezonul rece.

Desigur, drumurile lungi la coborârea şi urcarea oilor sunt extrem de obositoare, mai ales că Spania este o ţară cu mult calcar, granit, gresie sau alte roci dure, dar cu vegetaţii abundente pe văile marilor fluvii, cum sunt: Tajo, Duero, Ebro, Guadiana sau Guadalquivir, cu zeci şi zeci de afluenţi. Aşa se face că de fapt migraţia oilor şi a celorlalte cornute se face toamna în zonele din apropierea Mediteranei sau spre sud, în câmpiile Andaluziei, iar primăvara înspre munţii din nord, sud-est, spre masivul central, dar mai ales spre Pirinei, Cantabrici, Iberici sau Cordilierii Catalani.

Urcatul la munte aici are nişte reguli străvechi, urmate cu sfinţenie şi azi. Este vorba de existenţa unor zone de tranziţie între şesurile sau văile unde s-a făcut iernarea oilor şi cele înalte unde se vărează. Două sunt astfel de zone foarte renumite, unde din vechime, de pe vremea romanilor, s-au statornicit anumite trasee urmate şi azi. Astfel, oile care iernează în Spania de Est şi de Vest, pe la altitudini de 400 m, în drumul spre munte fac un popas intermediar pe la 800 m altitudine, pentru a ajunge, de pildă, în munţii din apropierea localităţii Besande, la 1200 m înălţime, unde vor păşuna toată vara. Cei care iernează în Andujar, zonă aflată la 200 m altitudine, fac un popas mai îndelungat pe la 700 m înălţime, în zona Manzanares (mânzări?), pentru ca apoi să urce la Abiaga, aflată la 1105 m altitudine.

Observaţia este că astfel de trasee, de drumuri ale oilor, au între 200 şi 300 km, existând frecvent terenuri accidentate sau greu accesibile. Ciobanii spanioli (pastoris), oameni rezistenţi şi cu puternice trăsături de caracter – dârzenie, voinţă fermă, tenacitate – parcurg aceste drumuri pe jos, urmaţi de automobile japoneze Toyota 4x4, în care se află bagajele sau mieii născuţi pe drum, dar şi de cai sau catâri pe care încarcă întregul calabalâc, acolo unde nu se poate ajunge cu mijloacele auto. Nu lipsesc,

desigur, un câine sau doi pentru întors oile şi cinci-şase câini pentru paza turmei. O notă specifică este faptul că de mulţi ani, Guvernul Spaniei a avut şi are un Program de construcţie a şoselelor asfaltate pentru transhumanţă, ceea ce din nou arată grija statului pentru oieri.

În privinţa ciobăniei foarte important este că în Spania fiecare cioban este şcolarizat, adică după anii obligatorii de şcoală, urmează nişte cursuri de zootehnie, geografie, medicină veterinară, biologia produselor animale etc., vreo şase luni, şi apoi doi ani de practică, după care primeşte un Atestat de Păstor, adică de cioban calificat. În acest context menţionăm că atât la cursuri cât şi în activitatea practică se învaţă şi mânuirea aparatelor electrice de muls oile, pentru că în Spania, marea majoritate a oilor se mulg mecanizat. Desigur, ciobanii noştri se pot întreba cum stau oile să fie mulse cu mijloace mecanice. Foarte simplu: există un fel de strungă amenajată special, adică nişte jgheaburi în care se pun furaje concentrate, aflate pe un piedestal cam la jumătate de metru înălţime şi unde oile se înşiră una câte una de o parte şi de alta a jgheabului. În spatele oilor există un loc mai jos, unde se află mulgătorii, cu aparatele electrice de muls. Oile spaniole fiind de o blândeţe remarcabilă, se află ocupate în timpul mulsului cu furajele concentrate şi aproape că nici nu bagă de seamă că au fost mulse. Timpul de muls în sine este unul foarte scurt, cam 30 de secunde de fiecare oaie, asigurându-se, evident, condiţii igienice mult mai bine decât la noi. Aşa că se mulg 400-500 de oi cu lapte de către 2-3 ciobani cam într-o oră, laptele neluând contact cu aerul şi mergând direct la prelucrare pentru a se produce caşcaval, brânză cu mucegai, telemea etc. Cel mai rentabil este caşcavalul care se vinde între 14-27 euro/kg. Evident că pentru producerea caşcavalului se cer mijloace tehnice speciale, dar industria alimentară spaniolă pune la dispoziţia crescătorului de oi astfel de mijloace automatizate procurate cu sprijinul statului.

Ciobănitul în Spania se bucură nu doar de atenţia guvernului, dar şi de a cercetării ştiinţifice şi, mai ales, a populaţiei. Este un adevărat eveniment cultural urcatul oilor la munte, la care participă sute de persoane, însoţind turmele, pentru a vedea pe viu cum se face păstoritul, cum se prepară produsele lactate naturale, ce pericole pândesc turmele şi pe ciobani în lungile lor drumuri.

Menţionăm că în Spania dintre prădătorii redutabili ai turmelor au rămas doar lupul iberic şi, desigur, ca şi la noi, hoţii. Aici credem că este important de spus că pe traseele urcatului la munte autorităţile (poliţie, primărie etc.) sunt înştiinţate despre acest eveniment şi astfel îşi sporesc eforturile pentru a înlesni urcatul oilor şi siguranţa acestora.

În Uniunea Europeană există Forumul european pentru conservarea naturii şi pastoralism. Cercetătorii spanioli ai pastoralismului sunt foarte activi, publicând mai multe studii despre acest fenomen. În urmă cu vreo 2 ani studiul Transhumanţa în Spania scoate în evidenţă politicile greşite ale Uniunii Europene, care descurajează păstoritul mobil în beneficiul celui staţionar, subliniind că deplasarea turmelor de la văi la munte şi invers este un factor ecologic fundamental, că ierburile, dacă nu sunt păscute şi gunoite de oi, degenerează şi că doar consumul unor produse lactate naturale asigură o sănătate bună a omului.

Din experienţa ciobanilor spanioli, după cum se vede, avem multe de învăţat, mai ales că după mai mulţi istorici aceştia ar fi plecat cu turmele lor din Carpaţi, în urmă cu câteva milenii….

ÎN TRANSHUMANŢĂ CU CIOBANII DIN SPANIAProf. univ. dr. N. VINŢANU

OCROTINDUn vârf de copăcel Crescut pe GruiÎntunecă privirea spre Parâng.Dar, marele-nțeleptdin veac şezândşi generații după generațiiocrotindÎi lasă puiului de brad-în drumul săucătre lumină-Să-i fie calea doar seninăDe lume ca să prindă drag.Căci cetina lui,Pururi verdeÎl va-nsoți pe om mereu,La naştere şi la nuntireDar mai ales pe drumul greuDe pribegirePe drumul fără soare,Fără lună, fără amintire. Frate-i va fiȘi-or trece împreunăVămile aspre ale judecățiiAcuma lasă-l ca să creascăSpre înalt în crâng. Și să umbreascăvederea către veşnicul Parâng.

Lucia Silvia Podeanu

URCATUL OILOR LA MUNTE

Ediția a 50-a, Novaci, 21 mai 2017

PARTICIPANȚI: Ansamblul ,,Mărginimea’’ SibiuAnsamblul ,,Fetele de la Căpâlna’’, Căpâlna-

Jidvei, AlbaAnsamblul ,,Junii Petrileni’’, Petrila,

HunedoaraAnsamblul ,,Jienii Petroşanilor’’, Petroşani,

HunedoaraAnsamblul ,,Bujorii Muntelui’’, Petrila,

HunedoaraAnsamblul de Căluşari Răşinari, SibiuFormația de Țiteraşi Brăduleț, ArgeşAnsamblul ,,Miorița’’ Vaideeni, VâlceaAnsamblul ,,Dor’’ Băbeni, VâlceaAnsamblul Artistic Profesionist ,,Doina

Gorjului’’, Târgu-Jiu, GorjAnsamblul ,,Cheile Oltețului’’ Polovragi, GorjAnsamblul ,,Liviu Dafinescu’’ Baia de Fier,

GorjFormația de dansuri populare Albeni, GorjFanfara oraşului NovaciAnsamblul folcloric ,,Nedeia’’ NovaciȘcoala Gimnazială Novaci – 2 formațiiGrădinița de Copii Novaci – 2 formații.

20 Mai 2017

8

NOVĂCEANUL

Novăceanul v Nr. 47

Ziar tipărit cu sprijinul Primăriei

și Consiliului Local Novaci și al obștilor de moșneni din Novaci,

Pociovaliștea și Cernădia.

COLEGIUL DE REDACȚIE:

Constantin DÂRVĂREANU, redactor șef

Nicolae VINŢANU, redactor șef adj.

Otilia GIURCA, redactor

Elena BASARABĂ, redactor

Tel. 0744 656 726, e-mail: darvareanu@yahoo.com

S.C. TIPOGRAFIA PROD COM S.R.L.Târgu-Jiu, Gorj, str. Lt. Col. Dumitru Petrescu, nr.20

Tel. 0253-212.991, Fax 0253-218.343E-mail: tipografia.prodcom@gmail.com

Pre-press & print:

Tehnoredactare:RODICA TEIȘI

August 2006. Drumurile folclorului mă poartă spre ținuturile Calabriei din sudul Italiei, împreună cu membrii Ansamblului Folcloric ,,Nedeia’’ al Casei de Cultură Novaci, la invitația Comunității Montane ,,Versante dello Stretto’’ din Reggio Calabria.

Am petrecut o săptămână încărcată, cu spectacole seară de seară, până noaptea târziu, dar şi cu vizitarea unor importante obiective turistice, între care Sicilia şi Vulcanul Etna ori făcând plajă la Marea Tireniană.

După săptămâna petrecută la Gambarie d’Aspromonte am pornit-o pe lungul drum al înapoierii spre țară. Am străbătut tot sudul Italiei îndreptându-ne spre Bari de unde ne-am îmbarcat, seara la ora 20:00, în feribotul ce avea să ne ducă spre Grecia. Toată noaptea am străbătut apele învolburate ale Mării Adriatice, dimineața, pe la 7:30, ancorând în Insula Corfu, situată la granița cu Albania şi Grecia. Am plecat apoi cu feribotul scăldat de apele Mării Ionice spre Portul Ecumenița, la granița cu Grecia. Am coborât din feribot, ne-am urcat în autocarul nostru şi ne-am deplasat la Ioannina, oraşul cel mai mare din zonă, trecând printr-un relief predominant muntos, reprezentat de Munții Pindului. După o scurtă oprire în oraşul Ioannina am plecat cu gândul de a ajunge cât mai repede la unul dintre cele mai frumoase locuri de pe Pământ, unic în toată lumea – Complexul mănăstiresc de la Meteora.

Din Kalambaca, unde am fost cazați o noapte la Hotel Koşta Fanissi, un oraş deosebit, ridicat pe malul stâng al râului Pinios, în regiunea sudică a stâncilor de la Meteora, în vestita Câmpie a Tessaliei, am luat-o spre Meteora, unul dintre centrele monahale cele mai puternice ale Răsăritului Ortodox, datând din secolul al XI-lea, cunoscut astăzi nu numai ca loc de închinăciune, dar şi ca punct de atracție pentru miile de vizitatori din lumea întreagă veniți zilnic la Meteora.

Meteorele sunt de fapt nişte stânci, peste o mie, abrupte şi foarte înalte, în jurul cărora s-au înființat mănăstiri, schituri şi chilii. Este probabil unul dintre cele mai frumoase locuri de pe Pământ. Apariția acestor formațiuni este pusă pe seama aşa-

zisei perioade terțiare de acum şaizeci milioane de ani. Aici se presupune a fi fost un lac mare, apa rupând şi vărsându-se apoi în Marea Egee. Cu timpul, zona a fost populată şi s-a umplut de glorie.

Viața monahală, adică retragerea din societatea umană şi restricția voluntară în locuri singuratice îşi are rădăcinile pentru creştinism încă din primele secole. Nu s-a stabilit cu exactitate când a apărut monahismul la Meteora, dar se ştie că în secolul al XI-lea existau monahi şi schituri în zonă care locuiau în peşteri sau în mici chilii şi în fiecare duminică sau sărbătoare mai importantă coborau ca să oficieze în comun liturghia la Daubiani. Puțin mai târziu, un monah de la Sfântul Munte, Atanasie, a sosit la Meteora şi a întemeiat prima mănăstire pe stânca ce atunci purta numele de Platilithos (piatra lată). Stâncii i-a dat numele de Meteor deoarece arăta a fi suspendată între cer şi pământ, iar de atunci întregul complex al stâncilor va purta numele de Meteora. Atanasie, după ce a construit această sfântă biserică, ce va fi şi cea mai mare – Schimbarea la Față - şi câteva chilii, a adunat 14 monahi de pe stâncile înconjurătoare punând bazele vieții mănăstireşti. Mai târziu, Simeon Uresis, urmaşul domnitorului sârb Ștefan Duşan, apoi fiul acestuia Ioan Uresis, devenit monah şi stabilit la Meteora cu numele de Ioasaf, vor duce împreună cu Atanasie mănăstirea la înflorire.

Un alt monah, Varlaam v-a construi în aceeaşi perioadă o altă mănăstire pe stânca de alături care se va numi Mănăstirea Varlaam, iar în secolele următoare vor fi construite alte mănăstiri, pe alte stânci, luând astfel ființă un mare centru al vieții monahale în frumosul câmp tessalian.

În urmă cu aproape 11 ani, când am vizitat Complexul mănăstiresc din Grecia, unul dintre cele mai importante centre ortodoxe din această țară, după Muntele Athos, unic în lume, funcționau şase mănăstiri: Schimbarea la Față a lui Cristos, Sfântul Varlaam, Sfânta Treime, Sfântul Ștefan Prim Martir, Sfântul Nicolae Anapafsas şi Mănăstirea Rousanou. În afara acestora, la Meteora erau alte mănăstiri nelocuite şi aproape ruinate unde au trăit zeci

de monahi. În cele şase mănăstiri funcționale se găsesc comori, manuscrise, Moaştele sfinților şi urnele acestora, obiecte de artă, minunate icoane, Cruci de Lemn Sfânt, Sfinte Pocaluri şi Evanghelii, toiage ale arhiereilor şi

odăjdii aurite, fresce deosebite ale şcolii cretane şi macedoniene. Celebrul complex monahal de la Meteora a devenit loc de pelerinaj şi închinăciune pentru mii de oameni de pe întregul Mapamond.

Traseul de la Kalambaka până la mănăstiri este fermecător. Stâncile acelea înalte şi prăpăstioase, de un galben-verzui, cu roci roşiatice, îți umplu sufletul de satisfacție şi te introduc într-o lume de vis. Odată ajuns sus de tot, la ultima mănăstire, terenul pare mai blând şi poți admira în voie pădurea de stânci imense pe vârfurile cărora mănăstirile parcă se află într-o simfonie înnobilată cu veşnicia. Acolo, pe stâncile acelea înalte şi sălbatice, miile de monahi ortodocşi au învățat înțelepciunea gândului şi umilința convingerii, viețuind într-o altă lume, o lume a bunătății şi credinței, a cinstei şi blândeții. Pătrunzând într-una din aceste mănăstiri, ca în oricare alta, eşti dominat de sentimente de credință şi evlavie. Aproape involuntar şopteşti cuvinte de rugăciune şi parcă simți că te afli în lumi cereşti. Dintre toate, Mănăstirea ,,Schimbarea la Față’’, denumită şi Marele Meteor, este cea mai impunătoare. Stânca pe care este construită are înălțimea de 613 m față de nivelul mării şi 415 m față de albia râului Pinios. La Marele Meteor se poate ajunge urcând cele 115 trepte abrupte, cioplite în stâncă. La începuturi se urca cu sfoara cu noduri şi plasă. Astăzi, sfoara şi plasa din turnul special construit mai sunt folosite doar la transportul obiectelor şi a unor pelerini credincioşi vârstnici. Biserica centrală situată în centrul complexului de clădiri are 42 m lungime şi 24 m înălțime. Este o biserică cu turlă în cruce, turlă cu douăsprezece fețe şi cavități laterale. Fondatorul mănăstirii este Sfântul Atanasie.

În ziua vizitei, la Complexul Monahal

de la Meteora era deschisă publicului doar Sfânta Mănăstire Rousanou, situată la sud-est de Marele Meteor, între mănăstirile Varlaam şi Sfânta Treime, pe o stâncă dură şi abruptă. La Mănăstirea Rousanou pe care am vizitat-o,

ca de altfel în toate mănăstirile, se poate intra îmbrăcat decent, într-o tăcere desăvârşită care te îndeamnă la meditație. Mănăstirea şade pe vârful stâncii, pe o suprafață care abia o încape. Până în anul 1897, la mănăstire se urca pe scări de sfoară. Mai târziu s-au construit poduri şi trepte care înlesnesc urcuşul. Denumirea mănăstirii pare a veni de la numele celui dintâi întemeietor care se numea Rousanous, care se trăgea din satul Rosana din Tesalia. După unele mărturii se crede că mănăstirea s-a întemeiat pe la 1380 de către călugării Nicodim şi Benedict. Este o biserică ridicată în stil bizantin cu turnuri, cu picturi murale deosebite. Naosul central este dedicat Schimbării la Față a lui Cristos, iar iconostasul este sculptat în lemn şi spoit cu aur. Frescele, despre care se spune că s-au realizat în anul 1561 de către starețul Arsenie, se păstrează într-o stare foarte bună. Are icoane, vase de cult, cruci, odăjdii, moaşte ale sfinților.

Privind mănăstirile din Complexul Monahal Meteora, gândul se îndreaptă spre cei care au zămislit aceste Sfinte lăcaşuri de cult, la mijloacele folosite pentru construirea lor într-o perioadă când tehnica nu era atât de dezvoltată. Se spune că materialele au fost transportate cu asini, iar în vârful stâncilor au fost urcate cu frânghie şi plasă, ori folosind scări de lemn fixate în despicăturile stâncilor. Uitându-te la ele, la locul unde au fost construite, te încearcă un sentiment de venerație pentru cei care le-au zămislit, dar şi credința că numai ce nu vrea omul, nu face, indiferent de greutățile pe care le întâmpină. Să sperăm că va veni vremea când novăcenii mei vor merge afară doar pentru a cunoaşte lumea şi nu mânați de nevoile vieții.

Constantin DÂRVĂREANUAugust 2006

Minuni ale lumii METEORA