N O U A I t l E T O D A

SCHIflOLL D E L U S T R U I T G H E T E L E , e tc .

1. Curăţaţi ghetele de praf şi noroi. 2. Puneţi cu ajutorul unei cârpe învă­

luite pe 2 degete, un strat de cremă pe ghete, frecând bine toată suprafaţa pielei pentru ca să se disolve stratul vechi de cremă, plin cu murdărie şi pentru ca noua cremă să poată intra în porii pielei

3. Frecaţi bine cu o cârpă de pânză spălată, toată suprafaţa ghetei.

Luciul e imediat. Lustruirea aceasta simplă e suficientă

ca ghetele să fie conservate şi să dea un luciu foarte frumos.

L u c i u « le După ce ghetele au fost lustruite in mo­

dul arătat mai sus, muiaţi puţin în apă cârpa învăluită pe 2 degete, apoi în cremă şi ungeţi toată suprafaţa ghetei încă odată eu cremă frecând uşor.

Frecaţi apoi cu cârpa uscată, repede, toată suprafaţa ghetei.

Veţi fi încântaţi de luciul obţinut. Prin această metodă economisiţi multe

parale. a) N'aveţi nevoie să cumpăraţi perii şi

să le curăţiţi cu benzină. b) Majoritatea pastei nu mai rămâne în

perii. O parte din cremă intră în piele, cea­

laltă formează un strat subţire, dar foarte rezistent, pe suprafaţa pielei, împiedecând intrarea umezelii sau altor murdării de pe stradă.

V a n ă t o p i I Conservaţi şi mai departe bocancii cu

renumita unsoare de piele cauciucată

„ S C f H l U O L L "

In u r m a greutăţilor de a p r o c u r a mater ia l de pa -petărie , nu am putut p r o c u r a în anul acesta o-bişnuitele scoarţe pentru colecţ ia „Carpaţilor". Spre regretul nostru, nu putem, deci, răspunde cerer i lor c e ni-se fac.

Adresa „CARPAŢILOR" ]

1 Cluf, str. Regina Măria 1 (Casa „Banca Centrală")

Aici este a se adresa toată corespondenţa

S U M A R U L — N U M Ă R U L U I 6

Pag. Dr. I. Philipovici: Când şi cum se împuşcă căprioare 113 — 116 C. Rosetti-Bălănescu : Veşnica poveste 116—119 Pro/. R. Brasey : Un vânat neobişnuit 120—121 Din literatura străină: H. Rider Haggard: Allan Qua»

termain povesteşte 121—124 Discuţii 1 2 5 - 1 2 7

Dr. Entitniu Loichiţia: Scinderea atribuţiunilor Direcţiunei Economiei Vânatului.

G.: Nu se cade Tabele solare (Urmare).

Din munţi si din câmpii 127 — 128 Nemo : O „enigmă" deslegată. C R. B.: Câinele pescar. Dr Ion V. Todea : Pureci de zăpadă.

Cărţi şi reviste 128 Ştiri mărunte 1<;8

„ C ă l ă u z a V â n ă f o r u l u i " Trata t rezumativ de introducere în ştiinţa şi arta vânătoarei. S e poate procura de la autor: Corio-lan Stoica, Abrud, jud. Alba. — Preţul lei 5000.

D e v â n z a r e s una c a r a b i n ă de vânătoare, cu lunetă, marca „Zdroiowka" cal. 8. A se adresa la Revistă.

Cumpăram s următorii numeri din revista „ C A R P A T I I " Nr. 1 din anul 1933 Nr. 1 din anul 1 9 3 4

„ 1—2 „ 1 9 3 5 „ 1 — 2 „ 1 9 4 0 cu preţul de Lei 6 0 0 numărul.

„CARPATII" Cluj, str. Regina Măria 1

R e c o m p e n s ă 1 0 0 . 0 0 0 l e ! celui ce-mi va restitui sau va denunţa unde se află undiţa de pescuit în apele de munte, pierdu­tă în ziua de 2 Mai 1946, orele 13 14, în faţa Autogării C F . R . din Alba Iulia.

Prof. Şt. P a s c a , Universitatea Cluj

Din Decemvrie 1945, când am fixat abonamentul pentru revista noastră, cheltuelile de editare a acesteia s'au urcat cu mai mult de 3 0 0 ^ . Continuând trimiterea revistei cu ve-ch ul abonament, ar rezulta deficite atât de mari încât nu le-am putea suporta. Ne vedem, deci, siliţi de împrejurări, să majorăm abonamentul pe anul 1946, în felul următor :

1: Abonament pe 12 luni (Ian — Dec. 1946) Lei 12,000. 2. Abonament de sprijin pe 12 luni Lei 20.000. 3 Un număr Lei 1.200. Rugăm stăruitor pe abonaţii noştri, ca înţelegând situa­

ţia grea a revistei noastre, să trimită neîntârziat sumele da­torate pe 1946, adecă abonamentul întreg, sau — dacă au plătit deja ceva în contul lui, diferenţa până la sumele de mai sus.

Abonaţii care, din orice motiv nu acceptă această ma­jorare, sunt rugaţi să avizeze îndată prin o carte poştală pentru a sista trimiterea revistei, şi a le restitui cota parte a abonamentului pe care l-au plătit deja după tariful vechiu. Cei ce nu ne vor face acest aviz, vor fi socotiţi, că au con­simţit la majorarea abonamentului.

„CARPAŢH" Cluj, str. Regina Măria 1

(Clădirea „Banca Centrală")

C A R P A Ţ I I VÂNĂTOARE / PESCUIT / CHINOLOGIE Apare la 15 a flecarei luni/ Preţul unul număr 1200 lei / Abonamentul pe an an 12,000 DIRECTOR. PROPRIETAR RÂSPUNZÂ TOR, pe Jumătate an 6000 lei. Abonament de sprijin 20,000 lei / Redacţia şl administraţia. Dr. IONEL POP Ciul, strada Regina Marfa Nr. 1 (Rea- special Trib. Cm}. No. 9) A N U L X I V / / N O. 6 II I U N I E 1 9 4 6

CÂND SI CUM SE ÎMPUŞCĂ CĂPRIOARE Această problemă nu este deocamdată actuală;

va deveni poate, actuală abia după 10 ani; totuşi, citind discuţia („Măsuri fără rost") între d-nii S. Vulcu şi C. A. V. Popescu despre anotimpul cel mai potrivit pentru împuşcarea căprioarelor (capre), do­resc să exprim şi părerea mea în această chestiune.

In Bucovina, unde am funcţionat ca inspector re­gional de vânătoare timp de 18 ani, am avut un con­tingent foarte frumos, uneori chiar abundent din acest vânat. Timp de 10 ani am fost, şi personal, arendaş al unuia dintre cele mai bune terenuri de căprioare, situat în apropierea Cernăuţilor. Astfel am putut pe­trece în fiecare an, aproape zilnic, în timpul verii, serile în pădure, culegând o experienţă cât se poate de bogată şi făcând observaţiuni din cele mai inte­resante şi precise.

înainte de toate trebue constatat dacă există ne­voia, în general, de a reduce numărul căprioarelor (femele). Aceste constatări nu se pot face decât în-tr'un teren în care există posibilitatea de a vedea vânatul cât se poate de des şi deci de a putea nu­măra aproximativ întregul contingent şi proporţia în­tre sexe. Dacă acest lucru nu este posibil, atunci toate evaluările sunt hipotetice şi deci fără valoare reală. Există doar, multe posibilităţi de greşeală, atât de supra cât şi de subestimare. Pentru a putea cu­noaşte aproximativ numărul vânatului este necesar ca uzufructuarul terenului, personal, să fie expert în materie şi să se afle pe teren cât se poate de des, în diferite anotimpuri şi nu numai de a vâna scurt timp. Deasemenea şi personalul de pază trebue să fie absolut conştiincios, harnic şi cunoscător.

Dacă un teren poate fi socotit ca conţinând un nu­măr suficient de căprioare sau nu, această chestiune nu o pot discuta aci, căci aceasta depinde de dife­rite considerente şi împrejurări, cari n'au legătură directă cu problema de care doresc să mă ocup în a-cest articol.

Atât numai vreau să accentuez, că şi căprioarele, dar mai ales ţapii, pot părăsi în timpul verii, în nu­măr foarte mare pădurea unde sălăşluesc de obiceiu, colindând uneori kilometri prin câmpurile învecinate, lunci şi boschete, destul de îndepărtate de locul lor de origină. Iarna ele se adună în cârduri mari. Iată deci numai un singur exemplu din care poate decurge sub sau supraestimaţie.

Necesitatea de a împuşca căprioare apare atunci, când, într'un teren se află prea mult vânat, care cauzează pagube în silvi şi agricultură, sau când pe lângă un număr suficient de vânat, raportul între sexe este anormal, anume mai mult decât 2—3 că­prioare la 1 ţap.

de: Dr. I. PHILIPOVICI Reducerea numărului prin împuşcare se va exe­

cuta în primul rând la iezi şi căprioare tinere de un an, sau bolnave ori pipernicite, caTe se disting de celelalte piese printr'un trup mai slab, o culoare mai ştearsă sau un păr mai zbârlit. Aceste din urmă fe­nomene se vor găsi mai ales primăvara Ia schimba­rea părului, când majoritatea vânatului, pe la sfâr­şitul lui Mai şi la începutul lunei Iunie, şi-a schimbat părul complect, devenind roşu, pe când piesele sla­be sau bolnave rămân încă sure. Tot aşa putem găsi şi mai târziu, în timpul .verei, piese bolnave cari tu­şesc, sfâruesc şi strănută şi în acelaşi timp sunt slabe şi au păr zbârlit. Aceste piese sunt invadate de lar­vele unei strechii speciale (Cephenomya stimulator). Această boală, care în terenul meu era foarte răs­pândită, apare mai ales în terenurile de şes care con­ţin un număr foarte mare de căprioare. Este foarte recomandabil de a elimina cele mai suferinde piese şi de a arde apoi capul şi gâtul, deoarece larvele se află în interiorul lor.

Ca sezon ales şi recunoscut, pretutindeni unde există belşug din acest vânat, pentru împuşcarea că­prioarelor, trebue să socotim lunile prescrise de Mi­nister. Nu este vorba, după cum susţine dl Vulcu, numai de considerente economice, ci motivele sunt şi pur vânătoreşti. In lunile respective, adică iarna, că­prioarele se adună în ciurde, unde putem distinge foarte bine ţapii de căprioare şi deosebirile în mă­rimea şi voinicia lor. Acest lucru este extrem de im­portant, deoarece nu trebue să ne mulţumim numai de a reduce numărul în general, ci în acelaş timp trebue se eliminăm piesele slabe, pipernicite, neapte pentru prăsită, conservând piesele sănătoase puter­nice. -

Cel mai bun procedeu, pe care l-am procedat în terenul meu cu succes, (deşi prin alţi vânători, nu prin mine, căci mie nu-mi place să trag în căprioare) este următorul. In pădurea mare (veche) unde se află jir, sau ghindă, sau unde sunt clăile de fân pen­tru hrană, căprioarele se adună şi stau toată ziua în apropierea acestor locuri. Vânătorul echipat cu un binoclu bun şi cu lunetă se apropie încet, paralel cu ciurda, cu o sanie sau căruţă, care nu provoacă ne­linişte vânatului, până cam 100 m. Această distanţă este tocmai potrivită, pentru a nu stingheri vânatul, care poate fi observat comod, alegându-se piesele ce trebuesc eliminate, şi apoi împuşcând în linişte şi si­gur. După împuşcătură sania se îndepărtează încet şi se întoarce după vre-o 20 minute dintr'o altă parte, şi se poate împuşca iarăşi. Abia cam 10 minute du­pă ce s'a îndepărtat din nou sania, vânătorul cu a-jutorul lui se apropie, iar dintr'o altă parte ,pe jos,

numărul prin împuşcarea unei căprioare oarecare ca­re se prezintă bine înaintea armei, ci dimpotrivă, nu­mai prin eliminarea unor anumite piese, nefolositoare prăsilei. Dacă deci cunoaştem astfel de căprioare, bi­ne; le putem împuşca şi în timpul verei fără grijă. Numai timpul goanei trebue respectat din diferite motive, mai ales acela că atunci nu putem identifica piesa respectivă.

In privinţa căprioarelor aşa zise „sterpe", numai puţine exemplare sunt într adevăr sterpe, fie că su­feră de un defect sau boală, fie că sunt prea bătrâne. Numai dacă am constatat cel puţin 2 ani de-arândul că căprioara respectivă bătrână, caracterizată prin mărimea ei şi prin glasul ei gros ca de ţap, nu a fătat, o putem declara sterpă. Faptul în sine, că căprioara umblă fără ied, nu îndreptăţeşte deloc ca s'o numim „stearpă", deoarece iezii cad deseori victima oame­nilor sau răpitoarelor, ori stau în momentul acela în alt loc. Vechea poveste după care căprioarele sterpe trebuesc eliminate în prima linie, deoarece slăbesc fără rost puterile unui ţap, este un non sens. O ca­pră stearpă nu menstruează şi deci nu lasă mirosul specific al goniţei, care este singura atracţie pentru barbă tuş. Aceasta la toate animalele cari se orien­tează mai ales prin simţul mirosului.

Nu pot fi de acord cu dl C. A. V. Popescu, când afirmă însă că sterpele sunt utile deoarece conduc căprioarele. Ciopoarele, după observaţiile mele pro-pri, repetate şi absolut neîndoelnice, (ceeace de alt­fel se găseşte confirmat şi în literatura cinegetică) sunt conduse de o căprioară sau ciută-mamă în pli­nă vigoare de viaţă. Aceasta, având şi iedul, respec­tiv viţelul, în ciurda ce o conduce, are un interes deo­sebit şi personal de a se îngriji cât se poate de bine de protejaţii ei. Sterpele, a căror organe (ochii şi' urechile) nu mai sunt la înălţime, din cauza bătrâ-neţei, se supun complect conducerei lor. Faptul l-am observat de multe ori la cerbi, unde sterpele sunt foarte uşor de distins prin figura, mărimea, culoarea şi urechile lăsate în jos. La mistreţi, într'adevăr, am cetit că scroafele sterpe ar conduce ciurda, N'am pu­tui verifica acest lucru. La căprioarele sterpe bătrâ­ne am constatat însă un alt lucru, anume că ele sunt un admirabil organ de supraveghere şi de alarmă, pentru anumite regiuni ale unui teren, nefiind ocu­pate de grija pentru pui. Din locurile alese, care se află de preferinţă pe un deal cu privelişte largă, ele semnalează cu glasul lor gros şi ad infinitum, fiecare duşman care se apropie. De multe ori astfel de mă­tuşe bătrâne, cunoscute mie bine de un şir de ani, mi-au stricat toată vânătoarea, vestind celorlalte că­prioare prezenţa mea, şi reuşind1 să facă nevăzut în­tregul vânat din regiunea respectivă. De mult© ori mi-a venit să râd cu poftă, simţindu-mă asediat de aşa o bătrână, care n'a încetat să mă urmărească. N'am luat nicodată în serios când am primit cereri pentru autorizaţii de împuşcare a căprioarelor ster­pe, căci cu foarte mici excepţii acestea nu erau decât prilej pentru a putea ajunge la „carne". Deci bravele noastre bunici, care au contribuit cu cel puţin câte zece iezi la popularea terenului, nu pot forma un obiect important în planul nostru de împuşcare. Un lucru aşi mai semnala: anume că dânsele sunt câte­odată geloase faţă de neamurile lor mai tinere, exact cum se poate observa şi la babele omeneşti câteodată. Aceasta atitudine buclucaşă se manifestă atât la lo-

de locul respectiv, culegând piesele căzute, Trebue evitat numai decât ca vânatul să bănuiască o legă­tură între împuşcătură, resp. moarte şi sanie. Aşa se poate proceda treptat, cu mici întreruperi, până la limita proectată, în diferite părţi ale terenului. Mai este recomandabil de a-şi schimba caii, de di­ferite colori. Un alt procedeu, tot foarte bun, este următorul: Lângă un loc de hrană, vânătorul aşteap­tă bine ascuns într'o pândă-amvon, sosirea vânatu­lui şi îşi poate alege liniştit şi cu băgare de seamă piesa condamnată la moarte. Deoarece vânatul nu poate mirosi pe vânător, care se află în copac, el nu se va speria imediat, şi cât timp va sta nelămurit se va putea împuşca o altă piesă, dacă este nevoie. Vâ­nătorul rămâne nemişcat, sus în pânda sa, şi o sanie sau căruţă va veni după un timp oarecare, oca 15 minute, pentru a ridica vânatul căzut, iar vânătorul se dă jos din copac.

Dl S. Vulcu doreşte ca să se elimine cât se poate de precis posibilitatea greşelei de a confunda căprioa­ră cu ţap. Prin procedeele descrise putem exclude cu siguranţă această greşeală, deoarece putem veri­fica sexul precis, fiind aşa deaproape de vânatul ce se simte în deplină siguranţă. La vânătorile cu hăi-taşi, când vânatul trece în fugă, această deosebire este mai anevoioasă, însă totuşi posibilă. In tinere­ţea mea, înainte cu 35—40 ani, era permis de a îm­puşca ţapi iarna la vânătorile cu hăitaşi. Ca mare ruşine însă a fost socotit eroarea de a fi împuşcat cineva o căprioară, deoarece s'a cerut ca un vânător corect trebue să distingă, chiar în fugă, ţapul de ca­pră (prin „penel"). Dacă nu era sigur, atunci nu tră­gea. Mi-amintese că astfel de greşeli sau întâmplat foarte rar.

Dacă contingentul vânatului este suficient sau chiar abundent, nu este nici o nenorocire, dacă s'a împuşcat din greşeală un ţăpşor pipernicit, conside­rat căprioară. Din potrivă, este chiar binevenit şi in­dicat de a elimina toate piesele slabe, indiferent de sex. Un ţap sănătos însă, nu se confundă uşor cu o căprioară,chiar dacă a lepădat corniţele. Bineînţeles, vorba d-lui C. A. V. Popescu, cine şi-a „consumat" doar primul permis de vânătoare sau cine n'a văzut multe căprioare în viaţa lui, va avea dificultăţi, ca în toate chestiunile puţin cunoscute. Insă nici nu este nevoe că tocmai acela să facă exerciţii în detrimen­tul vânatului. Deci cred că multe erori provenite sunt câte odată dorite, deci făcute mai mult cu rea credin­ţă, decât din greşală.

Bine înţeles că acest procedeu poate fi aplicat în terenurile de şes sau de deal. Insă în terenurile de munte nici nu este necesar, dat fiind că în aceste terenuri iernele grele şi îndelungate, lupii, râşii şi câinii ciobăneşti.poartă grijă ca vânatul, mai ales cel feminin şi puieţii, să nu fie prea numeros. Din potri­vă, vânătorul trebue să facă tot posibilul pentru a ri­dica numărul căprioarelor în astfel de terenuri.

Dacă totuşi, s'ar observa o proporţie de sexe ne­potrivită, atunci o altă recetă trebue aplicată aci: Ocrotirea ţapilor timp de 1—2 ani.

Pe terenurile suprapopulate şi accesibile, unde se poate vedea şi observa marea majoritate a căprioare­lor, care mai mult sau mai puţin au sălaşul lor pro­priu bine cunoscut, putem constata, prin repetate con-troluri, dacă căprioara respectivă are iezi sau nu. Repet încă odată că principiul este de a nu reduce

curile de hrană, cât şi, mai ales, în timpul goniţei. Aşa­dar, se poate observa că, îna­inte de începutul timpului de goană, caprele bătrâne alun­gă pe cele tinere. Insă acea­stă atitudine se poate obser­va şi la caprele cu iezi, faţă de cele tinere fără ied; poa­te să fie deci şi numai o ex­presie de caracter care devi­ne mai irascibil cu anii ce trec.

In ce priveşte chestiunea raportului între sexe, şi a-ceasta trebue privită cu mul­tă competenţă, deoarece li­psa de experienţă, ignoranţa sau chiar reaua credinţă tind să vadă şi să constate stări care realmente nu există. Da­că cineva împuşcă prea mulţi ţapi în raport cu numărul lor existent în teren, natural că într'o bună zi nu se va mai vedea decât căprioare şi ţapi tineri cu corniţe slabe. Şi a-tunci începe strigătul de alar­mă: „Degenerare" — şi se cere autorizaţia pentru împuşcarea de căprioare. Insă nu acesta este leacul pentru înlăturarea unei astfel de situaţii. Leacul adevărat, deşi puţin amar, în aceste cazuri, constă în ocrotirea ţapilor atâta timp, cât numărul lor va fi refăcut din nou. Ţapii au nevoie de cel puţin 4 ani până ce corniţele să fie la înăl­ţime; iar ei pot ajunge o vârstă de 15 ani. Cunosc câteva cazuri când arendaşii de terenuri au obţinut autorizaţii pentru împuşcarea de căprioare şi ciute, până când terenul respectiv a devenit complet gol de vânat. Atunci aceşti onorabili au căutat în mod mişelesc să îndepărteze pe vecinii lor, cari dispuneau de mult vânat graţie unei ocrotiri exemplare.

Cam 90% din terenurile noastre, afară de cele îngrădite, rareori aveau un contingent de căprioare destul de însemnat ca să se fi putut compara cu te­renurile din alte ţări: Ungaria, Polonia, Germania, Cehoslovacia. Acest fapt reese clar din comparaţia datelor statistice. Şi totuşi, s'a cerut multe autoriza­ţii pentru împuşcare de căprioare, cu toate că tere­nurile respective ar fi putut suporata un număr dublu sau triplu de vânat faţă de cel existent. In viitor ar fi nesesar să ţinem cont de acest fapt. Numai aşa vom putea da putinţă unui număr cât mai mare de vânători, să împuşte ţapi. Deci mărirea producţiei până la limita permisă; ceeace forurile competente vor trebui să constate dela caz la caz. Căprioarele, în general, nu fac pagube însemnate în păduri şi câmpii.

Aşi dori să mai exprim părerea mea asupra ches­tiune, cui putem încredinţa împuşcarea căprioarelor? Răspunsul trebue să sune: aceluia care prezintă cele mai bune garanţii pentru această misiune, care dis­pune de mijloace optice indispensabile, de timp su­ficient, de perfecte cunoştinţe şi de conştiinciozitate. Proprietarul sau arendaşul terenului nu dispune de multe ori de timpul necesar, chiar dacă ar avea toată

bunăvoinţa şi pregătirea necesară. Intre personalul de pază vom găsi rareori elemente în care putem avea toată încrederea şi care dispune de binoclu şi arme potrivite, necesare acestei misiuni. Dacă însă avem paznici cari stau de mult timp în serviciul nos­tru, în terenul respectiv, şi s'au distins prin calităţile cele mai bune ce se cer unor astfel de elemente, so­luţia cea mai bună este desigur ca să încredinţăm lor această executare. Eu am avut fericirea să am în te­renurile mele de munte şi de şes astfel de elemente de elită, cari cunoşteau aproape fiecare piesă de vâ­nat şi erau echipaţi cu binocluri moderne şi arme de precizie. Un singur inconvenient am întâmpinat, anu­me că le era milă să împuşte vânatul cruţat şi crescut de dânşii şi astfel n'am putut obţine niciodată nu­mărul prevăzut în planul de împuşcare. Atunci am recurs la o altă soluţie. Am invitat pe nişte prieteni, vânători pasionaţi şi încercaţi pe cari te poţi baza, cari dispuneau de arme bune şi timpul necesar şi erau foarte bucuroşi că puteau trage cu glonte, ceeace n'au putut face altfel, din cauza lipsei unui teren propriu, cât şi din lipsă de mijloace materiale. Aceşti vânători au fost însoţiţi de paznicii mei şi procedau după indi-caţiunile mele precise. Bine înţeles că vânatul îm­puşcat a rămas proprietatea lor.

La vânătorile cu hăitaşi se va putea permite îm­puşcarea căprioarelor, în mod excepţional, numai pe acele terenuri, cari sunt abundent populate sau su­prapopulate cu acest vânat. In astfel de cazuri nu joacă un rol mare dacă se împuşcă şi câteva că­prioare în plină vigoare a vieţii. Preferabil este, to­tuşi, şi aici, de a împuşca în prima linie iezi-femeiuşe şi de a permite de a trage numai acelor participanţi cari dispun de experienţa necesară pentru a evita greşeala de a împuşca ţapi, sau de a răni căprioare prin împuşcarea imprudentă, uşuratică sau la dis­tanţe nepermise. Aceasta mai ales fiindcă se va pu-

tea permite, în asemenea cazuri excepţionale, şi lo­vituri cu alice, — însă nicidecum la distanţe mai mari decât 30 m. sau 40 paşi şi cu alice de 4 sau 5 mm.

In rezumat susţin următoarele: Domnul S. Vul-cu, n'are deplină dreptate când afirmă că măsura împuşcării căprioarelor numai în timpul iernii ar fi „o măsură fără rost". Marea majoritate a terenuri­lor noastre nu sunt administrate cu cunoştinţe atât de specialiste, încât să se poată permite împuşcarea în acele anotimpuri, în care greşeli şi abuzuri se pot întâmpla mai uşor, decât iarna. Insă nici domnul C. A. V. Popescu nu are pe deplin dreptate când crede că nu se poate permite un alt răstimp. Mai sus am arătat că, uneori, nu este numai posibil, ci chiar ne­cesar, de a elimina unele piese în afară de timpul fixat de autoritatea superioară. Prevederile legale singure nu sunt suficiente. Totul depinde de oamenii cari le execută. In această privinţă dl. Popescu are toată dreptatea şi sunt de acord cu dânsul. Dacă ci­neva «ste un bun cunoscător al vânatului respectiv, dacă are timpul necesar să colinde terenurile, deseori şi fără gând de a împuşca numaidecât ceva, dacă el cunoaşte bine vânatul său şi dacă, în fine, are şi un personal de pază absolut conştiincios şi specializat, cu un cuvânt, dacă este un vânător titrat şi de încre­

dere, trebue să-i lăsăm oarecare libertate de a pro­ceda aşa după cum crede el că este mai bine în fo­losul vânatului şi al terenului. Adevărul însă este că în marea majoritate de cazuri nu vom putea găsi ast­fel de elemente, după cum afirmă foarte just dl. Popescu. Deaceea cred că cel mai bun lucru ar fi, în principiu, ca în permisul de vânătoare să nu fie fixat un timp special, ci numai menţiunea: „Se pot îm­puşca numai cu autorizaţie specială". Forurile com­petente vor avea apoi posibilitatea să elibereze au­torizaţii, limitate sau nelimitate de anotimpuri, după cum vor crede de cuviinţă, pentru fiecare caz în parte.

In Bucovina am avut delegaţia să eliberez au­torizaţii de împuşcare pentru orice vânat. Mărturisesc — şi sper că nu voi fi tras la răspundere ulterior — că am procedat cum spun mai sus — anume, selec­tiv, d'ela caz la caz, şi nu poate contesta nimeni că succesele erau cât se poate de frumoase. Şi asta este lucrul principal.

In fine, rog pe domnul Vulcu şi Popescu să pri­mească salutul meu camaraderesc, împreună cu do­rinţele mele de a se putea proceda cât se poate de repede la refacerea contingentului acestui vânat aşa de drag nouă, care a ajuns în multe locuri la pragul dispariţiei complete.

VEŞNICA POVESTE O ierbărie întinsă de luncă largă, pătată mai

închis de smocurile tufelor înalte de rogoz, care se îndeseau către smârcurile ce prevesteau balta, mai încolo Î un berc de arini şi plopi stufoşi închide zarea dintr'o parte, cu ţihliş de lăstar des dedesubt. Dea­supra, larg, cer albastru, întins cât şi ierbăria peste care bolteşte.

In această imensitate, în peria deasă şi nesfârşită de ierburi, undeva, pierdută, pe un fir de mohor, stă­tea în soare, o muscă. învăţaţii îi spun într'un fel anume, încurcat şi lung. Dar adevărat o chema Biz. In verdeaţa ierburilor Biz lucea în soare ca o poleia­lă de metal verde. Stătea, pătrunsă de soare, ne­mişcată, şi scânteia. Scânteia din aripi străvezii, cu irizări de sidef, şi scânteia din trup, ca o piatră scumpă. Cu picioare subţiri se ţinea pe spicul grăun-ţos de mohor, abia clătinat de boarea dinspre baltă. De ce anume stătea acolo Biz, dacă d© odihnă, ori de plăcere, nu se poate spune. Cum nu se poate spu­ne nici ce vedea şi nici cum înţelegea Biz ceva din toată lumea aceea de ierburi, cuprins nesfârşit de întreţăsătură de fire, pădure subţire de tulpini, cu ascunzişuri, boite şi tainiţe cercetate numai de furnici ori altă gândăcime, ca Biz sau altfel. Biz venise pe firul de mohor după ce se desfătase în voie şi mult pe un hoit de sobol ce putrezea nu departe. Acum stătea în soare. Poate, cum am spus, numai din bu­curia de a sta în soare, ca să strălucească acolo, ca o nestemată rătăcită în iarbă.

A stat o vreme destul de lungă în desăvârşită nemişcare. Apoi a săltat mai înalt pe sârmuliţele pi­cioarelor — şi a mişcat. S'a întors în loc şi a coborît mărunt pe firul de mohor, cu mişunare rânduită a celor şase picioare. A trecut de subţioara unei frunze îngustă, s'a oprit, a luat-o pe dedesubt în lungul foii

de: C. ROSETTI-BĂLĂNESCU

subţiri, s'a întors, şi a coborît încă mai jos. A ajuns în umbră. A sburat atunci, scurt pe altă tulpină, ală­turi, şi a urmat-o până spre rădăcină, pierdută în păienjenişul ierburilor din jur. A pipăit puţin jos, apoi a sărit iar pe alt fir şi a suit din nou, cu unele opriri, spre soare. Firul de ovăsică era atât de sub­ţire şi gingaş încât s'a clătinat uşor sub nesimţita povară a lui Biz. In sus sau în jos Biz mergea cu aceiaşi uşurinţă. Nu se părea că vale sau deal, ori­zontal sau vertical, să fie ceva din înţelegerile sau ştiinţele lui Biz. Ajunsă în soare, Biz s'a oprit iar. O vreme şi-a răsucit iute picioruşele din faţă şi din spate, cu grijă şi perseverenţă. Apoi, brusc, a sburat capricios şi puternic, în frânturi scurte şi, din când în când, cu ocoluri mai largi. A trecut peste savana ierburilor, fără ţintă anume, parcă numai din veselia să s'avânte, slobodă şi fără stânjenire, în soare, sbu-rătoare desăvârşită printre sburătoare. Avea vreo grijă, Biz? N'avea nici una. Ghiftuită era. S'a aşezat tocmai departe, lângă pământ, pe o foaie de lipan, într'un loc mai deschis şi umed, nu departe de smâr­curi. A cercetat din câteva roate frunza lată, cu mers mărunţit, i-a umblat pe muche cu picioarele încăle­cate pe două feţe şi a explorat puţin şi dedesubt, spre întuneric. A sărit apoi jos, lângă apa strânsă într'o urmă de copită. Poate voia Biz să bea apă? Altceva voia? Nu s'a ştiut niciodată. Căci din clipa aceea Biz n'a mai văzut soare. De fapt, n'a mai văzut deatunci nimic, nu numai soare. Pentrucă Biz s'a fost scufundat în Uac.

Uac, broscoiul, după ce stătuse o vreme nemiş­cat pe apa unui ochiu de mlaştină, răşchirat cu toate picioarele întinse în lături, poziţie comodă şi odih­nitoare cât se pare, înnotase apoi cu mare măestrie, de câteva ori, în acel ochiu stătut, şi pe urmă ieşise

la mal. Aci, pe un glod lucios şi neted străpuns de ierburi, aşezat pe vine, pe picioarele lungi dinapoi strânse, şi proptit în cele scurte dinainte, Uac a pri­vit cu ochi bulbucaţi în lume, sau poate a privit în gol. Cum vedea el lumea nu se ştie. Poate vedea şi cerul; poate nu vedea decât orizontul lui îngust de broscoiu aşezat pe glod. Nu se poate spune. Dar şi-a umflat apoi fălcile nepomenit de tare, ca două 'cim­poaie de pieliţă gălbuie. Uac, aşa, era monstruos. Dar Uac a cântat, paşnic, din cimpoaie. A cântat, când, ca la un semnal, a pornit în cântare tot neamul Iul din jur. Uac a luat parte la cor vreme destul de lungă. Când, după anumită înţelegere neştiută, n'a mai cântat Uac, n'a mai ocăit nimeni din neamul lui Uac.

Uac a săltat atunci, destul de greoi şi disgraţios, de mai multe ori, depărtând'u-se de marginea apei. A intrat în ierburi, printre care şi-a tras picioarele lungi unul după altul, parcă deşirate, strecurându-se în desime. A ajuns curând în umbra unei foi late de lipan. Uac, verzui, nu se vedea în umbra verde. A stat în nemişcare multă vreme. Răbdarea şi nemiş­carea sunt o mare putere a jivinelor. N'a rupt-o de­cât de puţine ori cu salt scurt înainte; dar s'a întors sub frunză şi şi-a reluat încremenirea. Apoi, într'un timp, s'a sucit foarte uşor într'o parte şi a rămas aşa, îndreptat într'acolo, ca un mic monstru atent. Şi nesimţit de încet, cu mişcări parcă unse, a miş­cat picioarele lungi întinse pe rând', într'un pas înain­te. Parcă un pas vâscos. Şi s'a strâns iar pe arcurile lungi. Ochii holbaţi, tiviţi cu fir de aur, ţinteau în gol. Aşa se părea. Dar numai se părea. Căci Uac vedea foarte bine pe Biz. acum lângă o adâncătură de copită plină cu apă. Uac a socotit fără îndoială anume putinţe, căci s'a mai tras încă puţin înainte. Foarte puţin; dar, desigur, era trebuincios să se mai fi tras înainte atât cât s'a tras. S'a părut că sub pie­lea întinsă şi rece au tresărit muşchii picioarelor lungi... Iar Biz stătea în soare, piatră scumpă pier­dută lângă o urmă de copită. Biz nu ştia nici că e ca o piatră scumpă, nu ştia nici de copită, şi poate nici de fiinţa lui Uac. Biz stătea în soare . . . Atunci s'a destins Uac, arc slobozit, a desdoit o limbă lungă şi cleioasă care a fulgerat peste Biz, a încleiat-o, a adus-o înapoi, şi Biz a dispărut în abisul gurii enorme a broscoiului. Uac a înghiţit. Iar Biz nu s'a mai nu­mărat printre vieţuitoarele ierbăriei.

Se poate crede că Uac era mulţumit. Dar nu se cunoştea nimic pe faţa lui cu ochi bulbucaţi. Uac nu făcuse, de altfel, decât un gest foarte obişnuit din viaţa lui de toate zilele. Rostul lui Uac era să mă­nânce muşte. După cum rostul altora era să mănânce pe Uac.

Şi este chiar ceeace i s'a şi întâmplat lui Uac, ceva mai târziu. S'ar fi putut ca întâmplarea să nu privească chiar pe Uac — ci pe alt Uac din cei mulţi. După cum Biz ar fi putut să nu se aşeze tocmai atunci şi acolo, lângă o urmă de copită. In lume însă, soarta oricui nu pare decât hazard şi întâmplare dintr'o în­lănţuire de coincidenţe foarte arbitrare. Ori, cel mult, sub singura putere a legii probabilităţilor.

In tot cazul, Uac, personal, a fost înghiţit de Şşşi, pentrucă într'o anumită vreme şi din anumit loc, Şşşi, şarpele, a luat-o la stânga şi nu altfel.

Şşşi, şarpele, nu era mare şi nici veninos. Era un şarpe negrui, cu izvoade frumoase, galbene, încon­

deiate fin şi regulat în lungul trupului lung, şi cu pântec alb. Era un şarpe foarte cumsecade. Stătuse o vreme să se sorească într'o cositură, încolăcit. Poa­te chiar dormea; dar nu se poate afirma hotărît, pen­trucă Şşşi, ca toţi şerpii, n'are pleoape şi nu se poate deci şti dacă doarme. După cum n'are nici urechi, nici pe din afară şi nici pe dinăuntru. Aşa că Şşşi era tot atât de surd ca întreg neamul şerpilor de pe largul pământului. Cine crede altfel se înşeală, mal ales cei ce cred în virtuţile flautului asupra şerpilor. Pentrucă neamul lui Şşşi nu aude — ci simte, în fel deosebit, după anume legi şi anumite şurubării ale trupului său — luându-şi, poate, ştiinţele de trebuin­ţa din tresăririle pământului.

Deci, când a plecat Şşşi din cositură ca să intre în ierbărie, nu se poate spune cum că auzise ceva care să-1 fi turburat. Şşşi s'a descolăcit cu unduiri line, ca dintr'un nod nesfârşit, şi a plecat şerpuit (bineîn­ţeles, fiind Şşşi şarpe) pentrucă îi era foame. De altfel, în această vreme, Şşşi nu avea alt fost, nici altă treabă, decât să-i fie foame. Ar fi putut, pentru vânătoarea lui, s'o apuce oricum, la dreapta, la stân­ga, înainte sau înapoi, după cum mai făcuse. A luat-o însă în ziua aceia la stânga, aşa, pentrucă a luat-o la stânga, —• şi s'a strecurat în ierburi. Şşşi a călă­torit fără grabă, ca o apă scursă, şi nimeni n'ar fi putut soune că trece Şşşi pe acolo. Poate numai pă­sările din văzduh să-1 fi putut ghici de sus. Dar de jos nu se simţea.

Şşşi luneca unduit, pe multele lui picioare nevă­zute — cum s'ar şi putea spune că sunt multele lui coaste slobode de sub muşchi, piele şi solzi. Uneori se oprea. Atunci se vedea limba înfurcită, subţire c a

un fir, săgetând nespus de iute înainte şi înapoi, aţă tremurată, pâlpâind prin aer. Nu se ştie destul de ce neamul lui Şşşi îşi vibrează atât de neostenit limba, dar se poate crede îndreptăţit că are această limbă rosturi mai multe şi hotărîte, Poate unele rosturi sunt cam în rând cu antenele gândacilor. Neamul lui Şşşi pipăe cu limba lucrurile şi lumea din jur pentru ca să scoată înţelegeri şi cunoştinţe ce-i sunt de fo­los. Anume organe în cerul gurii, cu multiple vârfuri nervoase, în atingere deasă cu furcile limbii când e trasă înapoi în gură, dau ştire, fără îndoială, lui Şşşi, despre anume sensaţiî culese din afară — poate o îmbinare între pipăit şi miros — poate şi, în parte, înlocuind auzul absent prin culegerea de vibraţii pe faţa limbii sensibilă. E greu de înţeles un atât de delicat mecanism al simţurilor când nu eşti şarpe — dar Sşşi, desigur, ştie. Sau îi de bun folos ca şi cum ar şti, ceeace e cam tot una pentru el.

Deci, Şşşi aluneca prin ierburi, neştiut şi nevă­zut. A hoinărit aşa destulă vreme, fără să se poată desluşi vreun plan anume. A luat-o odată pe o pârtie lăsată de vite prin iarba şi pământul moale, a lăsat-o a intrat iar, mai departe, sub împâslirea tulpinilor ierboase şi a ieşit la o vreme într'un petec mai des­chis. A trecut pe sub nişte foi late de lipan, a ocolit sinuos un smoc de rogoz şi, deodată, s'a oprit. Nu de­parte, Uac sărise greoi după treburile şi ursitele Iul. Şşşi a unduit încet' într'acolo. Apoi a rămas întins, ca o curea, mai fără îndoituri. In trupul lung a tre­cut atunci altă unduire, ca de omidă, şi când undui­rea aceasta nouă s'a sfârşit, capul lui Şşşi nu mai era departe de Uac. Apoi a ridicat capul, şi o parte din trup s'a tras puţin înapoi, înălţată. S'au văzut, în

soare, ochii fixi, fără pleoape, ai lui Şşşi sticlind în capul turtit. Şi-apoi, nălucit de iute, nevăzut, capul de pe trupul ridicat a fulgerat spre Uac — şi în aceeaşi frântură de clipă gura căscată a şarpelui se închidea peste capul lui Uac. Numai decât Uac a dat semn de mare turburare şi împotrivire. A svâcnit tare din picioarele lungi şi a bâjbâit în neştire din braţe scurte şi degete moi peste capul şarpelui. Uac era mai gros şi mai îndesat în trup decât Şşşi, lung şi subţire. Iar Şşşi n'avea decât dinţi mărunţi — dar mulţi, Şşşi avea toată gura plină de dinţi, şi în cerul gurii, ascuţiţi ca acele şi întorşi spre fundul gâtle­jului. Uac nu putea muri d'e dinţii mici ai lui Şşşi, dar Uac nu putea nici ieşi din capcana dinţilor încovoiaţi ai lui Şşşi. Iar cu aceşti dinţi Şşşi îndruma pe Uac, încet dar implacabil, spre fundul gâtlejului său. Gu­ra lui Şşşi se căsca uluitor, necrezut de tare, din ce în ce mai deschisă şi largă, cu cât Uac înainta spre funduri întunecate. Şi nesimţit, Uac înainta în şarpe. Uac a protestat multă vreme d'in picioarele lungi, svâcnite cu putere în toate părţile. Mai târziu, numaî tresărit şi moale, ca un fel de ultim semn de adio către lumea şi soarele de-afară. Şi încă mai târziu, Uac nu se mai cunoştea decât ca o impresionantă gâlmă în trupul deformat al lui Şşşi, acum mai bleg şi parcă obosit. Nu s'ar fi putut crede ca Uac să fi putut intra vreodată în Şşşi, care nu era mare. To­tuşi intrase.

Acum Şşşi digera pe Uac, — care digerase pe Biz, care digerase must din putreziciunea sobolului, care digerase cândva coropişniţe de sub pământ, ca­r e . . . Remarcabil de simplist calapod, lipsit de orice imaginaţie. A digera. A trăi. A trăi pentru a digera. Cu cea mai mare grijă pentru menţinerea speciei, ca nu cumva să lipsească ce digera în lume. Cam gro­tesc . . .

Dar oricum ar fi, Şşşi digera pe Uac după le­gile cele statornicite pentru întotdeauna vieţii de pe Pământ.

Şşşi n'a mai mişcat decât puţin după ce înghiţi­se cu casnă şi se îngreunase cu Uac. A rămas în preajma smârcurilor, lângă o tufă aspră de ţipirig, pe jumătate întins, ca o frânghie aruncată. O frân­ghie cu un nod mare spre mijloc. Nu mai mişca de loc; nici o tresărire nu-i unduia în lungul solzilor mă­runţi şi lucioşi. Capul turtit sta întins pe pământ. Numai ochii aceia veşnic deschişi şi fixi păreau că ţintesc încă, neînduplecaţi şi crunţi, ceva anume. Dar nu ţinteau nimic deosebit. Şşşi n'avea nici o vină da­că căutătura lui era înfricoşată şi cruntă, prin defi­niţie şi construcţie, ca să zicem aşa; după cum Şşşi n'avea nici o ştiinţă despre vreo putere de fascinaţie, cu care l-au înzestrat născocirile neroade ale oame­nilor, Şşşi, şi tot neamul lui, ar fi fost foarte mulţu­mit să fascineze şi să farmece; dar nu era, şi el, ca toţi şerpii, decât un vânător care-şi câştigă prada cu trudă, dibăcie şi iscusinţă. El într'un fel, verii lui veninoşi într'altfel, dar tot cu casnă, căutare şi iste­ţime. Dar oamenii scornesc tot felul de besezi.

Acum Şşşi aştepta ca puternicele lui sucuri gas­trice să digereze pe Uac, Amorţeala în care părea că e cufundat nu-i zădărnicea însă simţurile de veghe. Şi, în caz de primejdie, Şşşi îşi putea recăpăta toată agerimea dintr'odată, vărsând dintr'o ţâşnitura pe Uac. Are neamul lui Şşşi această putinţă.

Dar deocamdată Şşşi n'avea nici o pricină să

scuipe pe Uac. Sau, cel puţin, în putinţa simţurilor lui, nimic nu vestea a primejdie. Şi totuşi primejdia nu era prea departe, în fiinţa lui Gît.

Gît, stârcul purpuriu, venise în sbor dinspre par­tea bălţii şi poposise lângă un ochiu mic de apă, în smârcuri. Venise neauzit, cu gâtul lung îndoit, parcă guşat, şi cu picioarele întinse sub el. Se aşezase des­tul de urîcios, cu aripi puţin deschise şi sărind băţos pe picioroange răşchirate. A cercetat o vreme malul, apoi s'a oprit, şi încordat, mult plecat înainte, cu gâ­tul îndoit arc, gata să slobozească fulgerător clon-ţul lung şi ascuţit, a aşteptat, ca împietrit, în pândă răbdătoare. Gît are o putere de răbdare şi nemişcare foarte deosebită. Se pare însă că i-a fost de data aceasta prea d'in cal.e-afară de lungă şi fără folos. Căci şi-a luat seama la o vreme şi a început să mişte. A umblat întâiu. prudent, atent, aplecat, ca un vâ­nător ce se tupilează afuriş. A trecut peste un loc băltinos, a mai pândit, ici-colo, la câte un băltău stă­tut, a ieşit peste un tăpşan de glod unde degetele lungi i-au lăsat urmă de stele în patru colţuri, şi a ajuns între ierburi cu pământ mai puţin mărghilos. De-aici a luat-o, mai descordat, cu capul mai sus, spre tufele de ţipirig. De câteva ori a grăbit în fugă scurtă d'e trei paşi — şi ciocul a fulgerat printre Ier­buri. Trebue să fi fost însă vânătoare slabă, căci nici nu s'a cunoscut icnirea înghţiturii din gâtul lung şi şerpesc. In adevăr şerpesc. Căci Gît avea unele ase­mănări cu şarpele: gâtul era chiar un şarpe, evoluat şi potrivit la un trup de pasăre; ochiul în pândă avea fixitatea şi cruzimea ochilor lui Şşşi; iar putinţa de înghiţire depăşea chiar pe a lui Şşşi.

Şi tocmai atunci, Gît a zărit pe Şşşi, tolănit şi amorţit. Numai decât Gît s'a lăsat parcă pe vine, atât s'a tupilat; şi-a întins trupul mult înainte, încor­dat, şi ciocul s'a dus cu o îndoitură a gâtului spre înapoi, vârf d'e resort puternic. Foarte înceată a fost apropietura lui'Gît, cu paşi mărunţi, larcă labă lân­gă labă, mici de tot. Ochii crunţi ai lui Gît ţinteau ca încremeniţi peste Şşşi. Ochii crunţi ai lui Şşşi ţin­teau şi ei, dar în gol, într'altă parte, Ia rasul pămân­tului. Dar poate că a simţit totuşi ceva, Şşşi. Căci a ridicat capul şi limba turcită a pipăit iute şi des afară. In aceiaşi clipă însă ciocul lui Gît a izbit ca­pul lui Şşşi. Şi a fost numaidecât mişcare şi vânzolire mare. Funia trupului lui Şşşi s'a încolăcit, a unduit, s'a înnodat şi s'a desnodat lunecat şi uns, cu mişcarea aceea care aduce aminte de ceva fără început şi fără sfârşit — dar capul era sdrobit din întâia lovire a clonţului grozav. Gît a dat şi el semne de aţâţare. A trepădat iute şi a lovit încă de câteva ori, scurt, în sulul subţire ce se svârcolea amestecat, şi rămâ­nea viu. Şi curând trupul lui Şşşi a deschis răni mari şi adânci, cu carne albă şi sânge roşu, Şşşi, rupt, dar mişcând şi tresărind încă, a fost apoi înghiţit hulpav de Gît, cu sforţări mari, svâcnind cu casnă înainte şî înapoi, brusc, gâtul lung. încă şi când nu se mai ve­dea nimic din Şşşi, tot mai opintea în înghiţituri svâc­nite. Gît. Apoi, după izbutire deplină, domol şi mul­ţumit, cu un fel d'e demnitate în mers, Gît s'a dus spre apă.

Soarele scotea luciri purpurii din penele lui Gît, aşezate cu măestrie, pufoase şi stufoase pe-alocurl; iar pana de moţ, subţire, ce-i cădea pe ceafă, îi dă­dea uneori înfăţişări de cavaler medieval, cu tocă împenată — şi dsme înalte pe picioare subţiri şi ner-

voase. Mai apoi, Gît a avut un singur picior. Unul şi 1-a tras în pene şi stătea acum, nu se ştie de ce, numai într'o cătăligă. Dar se pare că stătea foarte bine, aşa, într'un singur picior, pentru odihna ce-şî hotărîse —• ceeace poate fi de mirare pentru cine nu e stârc. Mirările sunt însă zestre numai pentru om.

Gît odihnea deci într'un picior, cu gâtul strâns între umeri şi cam gheboşat. Nu dădea nici o băgare de seamă lumii dimprejur. Pentru ziua aceea îşi îm­plinise menirea: mâncase. Acum moţăia. Era foarte bine şi foarte destul.

In lumea din jur, când şi când, plescăia o broas­că sărită în apă; pescuţi cât unghia, în cete mici, licăreau câteodată în bătaia soarelui; libelule mari, strălucitoare, treceau în sbor iute, niţel sbârnâit şi rupt în zigzaguri; dinspre bercul de arini şi plopi ve­nea croncănit de ciori; stoluri mici de ciovlici îşi mutau pânzele vâlvâite peste întinderea de smârcuri; uneori sălta frânt, cu ţipăt răguşit, o becaţină cu cioc lung şi drept. Peste toată ierbăria întinsă şi peste smârcuri cădea ploaia de aur a soarelui, cu împără­tească dărnicie.

Din această tihnă Gît n'a fost trezit decât târ­ziu. Venea spre el sgomot mare şi plescăit, de paşi mari şi rari, prin glodul părţilor băhnoase. Gît a cer­cetat întorcând un cchiu într'acolo. Nu era de teamă. Treceau vite grele, plăvane şi bălţate, spe baltă, în­cet, greoi, domol, pe picioare scurte cu genunchii groşi şi noduroşi. Se înfundau în smârc, cu stropi şi fleoşcăit de apă şi glod. O vacă galbenă, mai răsle-ţită, s'a apropiat de Gît, cădelniţând din cap a muşte; când şi când îşi vâra adânc limba lungă şi aspră în nări, şi coada cu sfichiu greu de păr îi mătura, îndo­ită, coastele bărdăhănoase. Această vacă galbenă n'a-vea nimic cu Gît. Se nimerise să-i fie în cale, şi trecea nepăsătoare şi neştiutoare. Şi totuşi, în înlănţuirea oarbă a hazardurilor, vaca aceea galbenă, trecând' a-tunei şi acolo, era coincidenţa care trebuia să hotă-rească de soarta lui Gît. Pentrucă venind vaca prea aproape, Gît a sburat. A aruncat strigăt cârâit şi ră­guşit de nemulţumire şi şi-a luat avânt, întâiu schi­monosit, până şi-a adunat picioroangele şi şi-a în­doit gâtul lung, apoi sbor uşor şi neauzit, depanat larg din aripi mari. Gît s'a înălţat, nu prea sus, şi a luat-o spre altă parte, către stufurile mari, în fundul zării.

Gît nu sbura prea sus; dar foarte sus, nevăzut, punct neghicit în tăriile albastrului se afla Vîj, şoi­mul, şi Vîj a văzut bine pe Gît,

Şi de data aceasta împlinirile soartei nu s'au mai desfăşurat cu răbdătoare apropieri şi încetineli furi­şate. Acum, venea trăznet. Ochii pătrunzători, rotunzi şi negri au văzut de acolo, de sus; trupul pietros s'a plecat spre gol; aripele s'au strâns până aproape de trup, rămase doar ca o împenitură îngustă de săgeată — şi din înaltul cerului a căzut ameţitor, în prelungă linie înclinată, lunecat, o piatră vie. Ataca Vîj, şoi­mul. Cădea ca pe o urmă nesfârşită de vuiet, sfâşâind aerul ca o mătase despicată năpraznic. Uluitor de iute a venit izbirea — şi a fost târzie ultima cotitură fă­cută de Gît. Sdruncinat, s'a clătinat, şi aripele mari au bătut descumpenite — călărit de Vîj, între umeri, cu ghiare înfipte neiertător. Ghiare lungi, îndoite, în­fiorător de ascuţite, cleşte puternic, mână dinadins croită pentru ucis. Ghiarele lui Vîj au anume meşte­şug de se închid şi se strâng singure, cu zăvor măes-

trit ce nu se mai descuie decât din voinţa lui Vîj; alt­fel, limbile cuţitelor îndoite se adâncesc mereu, intră, pătrund, străpung într'o strânsoare necurmată şi ne­înduplecată, până ajung să străbată în fundurile as­cunse ale vieţii, — inimă care bate, vine mari care svâcnesc pline de sânge fierbinte, măruntae care dau fiinţă şi suflare. Acolo, în fundul vieţii lui Gît se adânceau acum, încet şi necurmat, pumnalele lui Vîj. Gît a încercat, din prăbuşirea haotică în care se în­şurubase, să se mai apere sucindu-şi şi învârtind gâ­tul cu ciocul spre spate. Vîj a primit pieziş lovitura de junghiu printre pene, dar n'a dat drumul. Mai a-fund şi mai tare au strâns şi au intrat ghiarele ascu­ţite. Şi capul lui Gît atârna moale încă înainte să iz­bească pământul. A fost, la cădere, o învălmăşeală mare de aripi ridicate, din care nu se mai înţelegea bine ale cui sunt. Dar numai decât s'a limpezit învol­burarea şi s'a văzut neted şoimul, tărcat vânăt, stând pe leşul lui Gît. Vîj sta cuceritor peste Gît, şi capul crunt şi mândru iscodea în părţi; apoi s'a aşezat mai tihnit, aplecat, şi ciocul încovoiat scurt, cu vârf ascu­ţit şi lung, a început să sfâşie şi să scormonească. Se vedeau îmbucăturile, fâşii şi curele de carne roşie, cum atârnau uneori din ciocul lui Vîj, până le înghiţea smucit, cu svâcniri din capul rotund şi gâtul scurt. Vîj ospăta . . .

Va mai ospăta apoi şi altă Hghionime şi gândăcî-me după el, căci Vîj nu se va mai întoarce la stârvul rece, rămas neisprăvit. Vîj nu izbeşte decât pradă vie, din trăznetul sborului, şi nu ospătează decât din cc i-a supus puterea. Şi va căuta altă pradă, destul de curând,Vîj, călătorul cerului...

Vîj, călătorul, era acum departe, peste alte ţinu­turi şi întinderi, cu alte privelişti. De unde era el, sus, se vedeau risipiri de lanuri, de pădurici răsleţe, de case risipite şi grădini. Dar Vîj vedea, din toate, un stol de hulubi vânzolindu-se, puncte minuscule, pe de-asupra caselor şi hogeacurilor unei aşezări răsfi­rată pe o coastă de deal. Lui Vîi îi era foame, după legea cea mare şi veşnică, şi Vîj a pornit, piatră, spre stolul de porumbei. A intrat ca o vijelie în stol, stolul s'a risipit şi a căzut în adăposturi, dar Vîj, ne-greşitorul, ţinea în ghiare o porumbiţă albă. îngreu­nat, vâslea acum din secerile aripelor spre un adă­post tihnit, peste casele şî grădinile aşezării omeneşti. Dintr'una din acele grădini a pornit focul care 1-a ucis pe Vîj. Vîj a căzut, de sus, învârtit, odată cu porumbiţa albă.

Pentrucă şi omul acela mânca porumbei, şi nu în­găduia această concurenţă.

Omul a cules porumbiţa, care, zicea, nu fusese spurcată prin Vîj.

După care omul a digerat porumbiţa — ca Biz, ca Uac, ca Şşşi, ca Gît, ca Vîj — ca toţi.

Căci aceasta e legea vieţii ivită, nu se ştie dece, pe un bob de pământ asvârlit în hăuri îngheţate.

G L U M Ă

Un maharajah Indian ia parte la o mare vânătoare de iepuri şi fazani, oferită de un bogătaş din Apus. După o goană, Invitaţii privesc „tabloul" impozant — lângă care e întins şi un biet gonaş rănit. Maharajahul îl priveşte, apoi întorcându-se spre gazdă:

— Regret, nu ştian că se pot împuşca; aşi fi avut câteva ocazii excelente!... .

UN VÂNAT NEOBIŞNUIT Mă număr şi eu printre oamenii convinşi că ceea-

ce ne rămâne mai frumos, mai puţin întinat, din viaţa asta, atunci când amintirile devin mai vii decât faptele zilnice (spre bătrâneţe, vreau să z i c . . . ) sunt clipele petrecute în împărăţia sălbatecă a Naturii. Aşa fiind, şi eu am început vânătoarea chiar înaintea fumatului, adică bine înainte, pe la cincisprezece ani. E mult deatunci! . . .

Şi pe mine m'a învăţat să port puşca şi să trag, un bătrân ţăran din Băneasa, satul din marginea Bu­cureştilor. II chema moş Mihalache; era argat la curtea moşiei administrată de o rudă a mea. Moş Mihalache avea, bineînţeles, o puşcă veche, legată cu sârmă, pe care o încărca pe la gura ţevii, despărţea iarba de ali­ce cu şomoioage de câlţi sau cu hârtie de gazetă şi nu punea capsa în ,,ţâţă" decât când era în imediata a-propiere a vânatului. Şi iarăşi, bine'nţeles, moş Miha­lache făcea cu „rabla" lui mai multă treabă decât „brânzoii" cari veneau din Capitală cu arme „Purdey", ,,Holland-Holland", „Harisson" sau „Webley & Scott".

Pe vremea aceea, se vâna ori când, ori unde, ori cum şi orice. La Băneasa, la Herăstrău, la Tei, la Fundeni, în josul Colentinei sau Moştiştei; la Mogo-şoaia, Snagov şi d'alungul Ciorogârlei, sau în jurul mănăstirilor, la Pasărea, la Brăneşti, ba chiar prin smârcurile pe locul cărora se ridică azi, parcul Carol I, la Filaret. In fine, spre toate punctele cardinale, din jurul Bucureştilor, se trăgea cu puşca: la pândă, la zbor, în toate felurile. Primăvara: raţe, becaţine, becaţe, surde, duble, lişiţe (horribile dictu!.. .), bo-dârlăi şi câte-odată sarsele. In păduri, porumbei săl­batici, iar în lăstarele ,,roşii" din regiunea mai de­părtată a dealurilor, se mergea la sitari. Iarna se vânau lupi, până'n zona vechilor forturi, la Otopeni, spre Chitila şi mai încolo.

Iepurii erau pe vremea aceea, un vânat, ca să zic aşa „de toate sezoanele". Erau atât de urmăriţi,

de: Pro]. R. BRASEY

atât de pândiţi, atât de alergaţi cu ogarii încât se ră­riseră cu mult peste marginea de selecţionare pe care Natura însăşi le-o impune.

Vara, la seceriş, mecanicii dela secerători, aveau grije să secere ,,în arc" câmpiile de bucate şi când cercul se micşora, toată suflarea agricolă, ţărani, aju­tori de mecanici, copiii, se aţineau cu ce le cădea în mână şi tot ce ţâşnea dela mijloc, din petecul încă nesecerat, se toca cu convingere: iepuri, prepeliţe, orice . . .

Prepeliţele erau şi sunt şi azi, vânatul cel mai abundent în vechiul Regat, fiindcă satele sunt mai de­părtate, câmpiile de mei şi de graminee în genere, mai întinse, iar deschiderea vânatului de prepeliţe se face acum în August, tocmai când zborurile de migra-ţiune a acestor păsări ce merg către miază-zi, a tre­cut de câmpiile Ardealului şi Banatului şi se'ndreaptă spre Dunăre.

,,Et in Arcadia ego!" Şi eu am trăit in Bărăgan. Am fost şi eu, cum zice neîntrecutul Odobescu, pe nes­fârşitele întinderi din Sud-Estul Munteniei şi am ur­mărit, între Fulga şi Ciulniţa „creştetul delicat al dropiei, printre fulgii coliliei".

Am fost şi în bălţile Dunării, în deltă, după ne­număratele neamuri ale păsărilor de apă.

Pe urmă, viaţa m'a adus în Banat. Aci, am cunoscut, în sfârşit, vânătoarea regulată

adică nu: ori-unde, oricând, ori-cum şi orice. . . Am deprins şi legile împuşcatului: iepurii numai

în fugă, raţele numai în zbor, vânatul mare, numai cu glonţ, etc. Aşa încât, de mult, de vre-o douăzeci şi şase de ani, mi-s, cum zice Englezul, un vânător „fair".

Graţie acestei disciplinări cinegetice, am ajuns şi naşul unui vânat neobişnuit.

Să vedeţi cum: Intr'o primăvară. în luna Mai, am fost invitat la

o vânătoare de ţapi. Regiunea, renumită în tot Bana­tul pentru bogăţia ei în acest soiu de vânat, cuprinde colinele şi văile împădurite din vecinătatea Padeşului ultimul vârf al piciorului sudic, pe care Munţii Apu­seni îl trimit spre Bistra Mărului.

Din Societatea vânătorilor, făcea parte şi un foar­te simpatic invitat „nelocalnic"; vânător vechi, puşcă bună.

Vremea era, nu se putea mai frumoasă. Colinele, ondulau lâna verde a pădurilor înfrunzite de primă­vară, până în zarea străjuită de spinarea albăstrie a Padeşului.

Nici un nor, pe cerul senin al dimineţii. Când am ajuns la locurile noastre de pază, era atâta cântec de deşteptare în pădure, încât, mie cel puţin, îmi trecuse gustul de a trage. Nu mă mai săturam ascultând va­rietatea concertului de păsări . . . Pe măsură ce lu­mina zilei creştea prin frunziş, farmecul naturei se întărea pe calea văzului, a mirosului şi prin dulcea adiere a unui vânt primăvăratec ce trecea printre trunchiuri.

Aş fi vrut, cuprins de religiozitatea ambianţei să nu iasă nici o vietate la strigătele gonaşilor cari înce­pură să urce din vale.

Urmăream încordat, înaintarea goanei şi cercetam tufişurile, lăstarele şi viroagele cari urcau spre linia noastră, a puşcaşilor. Din când în când, câte-o pa-

săre speriată, pornea dintre frunze, cu ţipăt de groază şi tăia aerul, în zbor precipitat.

Ce urâte, ce brutale mi se păreau acum, strigă­tele gonasilor:

— Hăi! . . . Hăi! . . . Nea! . . . Nea! . . . Nu-1 lă­sa! . . . Pe el, măăăă! . . .

Oamenii se apropiaseră şî-i auzeam lovind cu be­ţele în arbori.

Deodată, din frunzişul verde, o căprioară se des­prinse, sură, nu departe de mine şi se opri, să asculte, cu urechile ciulite. Zveltă, pe picioarele înalte şi sub­ţiri, cu ochii mari, speriaţi şi cu pata neagră-umedă a botului, avea atâta eleganţă în atitudine, încât pă­rea ireală. . .

Privi o clipă spre mine şi cu un salt graţios dis­păru printre arbori,

îmi venea să strig celor de sus, vânătorilor cari aşteptau deasupra mea, pe creasta pădurii, să bage bine de seamă , . , să nu tragă . . . ; e o căprioară . . . n'are coarne.. . nu e ţap! . , , Dar la vânătoare, nu se vorbeşte şi mai ales, nu se strigă! . . . Şi pe urmă, mă gândeam: sunt cu toţii, vânători vechi, deprinşi să des­luşească vânatul,.. Nu ştiu cum mi-a venit în minte, invitatul „nelocalnic"! . . . Doamne sfinte!... Pe la ei, ţapii roşii sânt mai rari. . . Nu se găsesc, ca la

noi, în Banat, aproape ori unde, oricând . . . Ori-cum, mi-am z is . . . nădăjduesc că simpaticul invitat, va face ori-oe . . . , ca să . . . Două bubuituri îmi tăiară fi­rul gândurilor... Pe urmă linişte deplină. Gonaşii nu mai strigau. Urcau gâfâind, coasta. Am pornit-o şi eu, în sus. Când am ajuns la obârşia viroagei, aud că mă strigă pe nume. Mă'ntorc. Nelocalnicul stătea pe scaunul de vânătoare şi fuma liniştit.

— Vezi! . . . z ice. . . ; trebue să fie prin dreptul d-tale, acolo. . . în tufe. . . la stânga.

I-am „pus" două focuri. La al doilea a căzut! . . . Frumos ţap! . . .

Când m'am băgat în tufe, la stânga, am dat de ea! . . . Căprioara! . . . Din ochii mari, deschişi, nu curseseră lacrimi, cum se'ntâmplă uneori. Dar era, în privirea ei sticloasă, o infinit de dureroasă dojana, par'că . . . Săraca! . . .

— Ai găsit? — Da! . . . abia putui să suflu. — Ei? Ce zici? — Ţapră! — Cum? — Ţapră, dragă domnule! Un vânat neobişnuit

la vremea asta, pe meleagurile Banatului!

H. RIDER HAGGARD: ALLAN QUATERMAIN

(Urmare).

Capitolul IV.

R u n d a u l t i m ă .

Dimineaţa m'am tnezit copleşit de amintiri tulbură­toare, şi nu fără un anume sentiment de gratitudine faţă de Puterile de sus, pentru faptul, că mă mai găseam în situaţia să m ă trezesc după un somn. Ziua de ieri a fost una furtunoasă; într'adevăr cele întâmplate cu rinocerul, bivolul şi ^elefanţii nu erau lucruri de toate zilele şi unele prea senine. Dupăce m'am gândit puţin asupra acestor lucruri, m'am oprit asupra acelor măreţi colţi de elefant, şi oricât de dimineaţă a fost, am început cu un păcat: am greşit împotriva poruncii a aecea. Pofteam colţii ve­cinului, dacă peste tot un elefant poate să fie numit de jure vecin al meu, după cum mi-a fost vecin de facto astă noapte — un vecin cu mult mai apropiat, decât îmi era de dorit. Acum, dacă ad ajuns să pofteşti averea ve­cinului, cel mai bun, dacă nu şi cel mai moral lucru ce-1 ai de făcut e să-i intri în casă, om puternic, înarmat până în dinţi şd să îl răpeşti. Eu nu sunt un om prea pu­ternic, dar regăsindu-mi „calibrul opt", eram bine înar­mat, — şi tot bine înarmat era şi „vecinul" elefantul cu colţi mari. In urmare m'am pregătdt pentru o luptă pe viaţă şi pe moarte. Cu alte cuvinte mi-am convocat oa-

,menii, şi le-am spus, că plec să urmăresc cei trei elefanţi, dacă va trebui chiar şi până dincolo de marginea pămân­tului. Oamenii au manifestat oarecare îndoială fricoasă faţă de această întreprindere, dar nu s'au împotrivit, fiindcă nu aveau curajul să se împotrivească. De când mă pregătisem să-1 execut pe răsvrătitul Gobo cu toată solemnitatea, au prins un mare respect faţă de mine.

Astfel am mers să-mi iau rămas bun dela bătrânul cap al satului, pe care l-am găsit deprimat contemplând ruinele Kraalului său, şi, cu efectiva asistenţă a ultimei lui soţii, îmboldind pe doamna bătârnă şi geloasă care dormise în magazia de meiu, deoarece, dupăcum afirma şeful, ea era cauza tuturor acestor necazuri.

Lâsându-i pe cei trei să-şi croiască un drum prin spinăria divergenţelor de opinii domestice, am colectat o

DIN L I T E R A T U R A STRĂINĂ

POVESTEŞTE rezervă de hrană vegetală, ca recompensă a serviciului pe care l-am făcut satului, şi i-am părăsit lăsându-Je bine­cuvântarea mea. Nu ştiu ce se va mai fi ales de ei, deoa­rece nu i-am mai văzut de atunci.

Apoi am plecat pe u r m a celor trei tauri. Câteva mile din jos de Kraal — până începe mlaştina din marginile râului — pământul e destul de pietros, şi îmbrăcat cu tufării singuratece. Spre dimţneaţă plouase, şi această împrejurare, alăturea de felul pământului au făcut urmă­rirea foarte anevoioasă. Taurul rănit sângera îmbelşugat, dar ploaia spălase sângele de pe frunze şi iarbă, iar pă­mântul fiind tare şi pietros, nu păstra aşa clar cum am fi dorit noi. Totuşi ne-am descurcat şi am înaintat, deşi încetinel, călăuziţi în parte de urmele' picioarelor, parte ridicând de jos frunze şi cercetând fire' de iarbă frânte, subt care găseam, ici-colo, sânge, deoaerce sângele care ţâşneşte din un animal rănit adeseori ajunge pe supra­faţa lor de jos, şi dacă nu urmează o ploaie prea mare, rămâne acolo nespălat. Ne-a trebuit peste un ceas şi ju­mătate ca să ajungem până la marginea terenului mlăş­tinos, dar odată acolo problema se simplificase mult, de­oarece solul moale ne prezenta clar şi îmbelşugat urmele pe undei au trecut elefanţii. Făcându-ne cale prin acest teren mocirlos, în sfârşit am ajuns la un vad al râului, şi aici am putut vedea unde s'a culcat bietul animal r ă ­nit, în noroi şi în apă, încercând să-şi aline durerea, şi de asemenea am văzut din urmele lăsate, cum i-au ajutat cei doui camarazi să se ridice iar în picioare.

Am trecut vadul şi am luat urma pe celălalt ţărm şi am ţinut-o prin terenul moale care se întindea şi aici. De partea aceasta a râului nu plouase, şi deci urmele de sânge erau mult mai evidente.

Toată ziua am urmărit cei trei tauri, când. traver­sând locuri deschise, când străbătând pâlcuri de pădure şi tuf arie. Părea, că mergeau aproape fără să se oprească, şi am obsercat, că pe rând taurul rănit şi-a recules încât-va puterile. Am putut constata aceasta după urma lui, care a devenit mai sigură, şi din împrejurarea, că cei­lalţi doua au încetat să-1 mai sprijinească. In sfârşit, s'a lăsat întuneirecul, şi dupăce făcurăm vre-o optsprezece mile, ne-am ales loc de noptat, rupţi de oboseală.

A doua zi am fost în picioare încă înainte de revăr-

satul zorilor, şi prima lumină a dimineţii ne-a găsit pe urmă. Pe la patru şi jumătate am găst locul unde s'au oprit elefanţii să mănânce şi să doarmă. Cei doui tauri sănătoşi au mâncat din plin, dupăcum arăta starea tufe­lor din apropiere, dar cel rănit nu a luat nimic In gură. A petrecut noaptea răzimat de un copac destul de gros, pe care greutatea lui 1-a scos din perpendiculară. Nu pă­răsiseră de multă vremie acel loc şi nu mai puteau fi tare departe, mai ales că după odihna de noapte rănitul a În­ţepenit de nou aşa tare, încât cale de câteva mile ceilalţi doui au trebuit să-1 sprijinească iar. Dar elefanţii înain­tează foarte repede, oricât s'ar pare că merg încet, deoa­rece tufele şi lianele care stânjenesc mersul omului, pe ei nu-i întârzie. Cei trei acum au cârnit spre stânga, şi înaintau din nou în o linie semicirculară, înapoi spre munte, probabil intenţionând să revină la vechile lor lo­curi de păşunat, de cealaltă parte a râului-

N'aveam ce să facem decât să le călcăm în urmă, şl am şi făcut aceasta cu multă hărnicie. Am păşit zdravăn toată ziua aceia fierbinte, trecând pe lângă o mulţime de vânat de toate speciile şi chiar dând de urmele altor ele­fanţi. Dar, cu toate insistenţele oamenilor mei, am refu­zat să mă abat. Voiam să am acei puternici colţi, şi nu pe alţii.

Spre seară am ajuns foarte aproape de vânatul nos­tru, probabil abea la un sfert de milă, dar tufăria era deasă şi nu i-am putut descoperi. Astfel a trebuit iar să ne oprim în tabăra de noapte, de data aceasta foarte ne­mulţumiţi de norocul nostru. In noaptea aceia, îndată du-păce s'a ridicat luna. pe când şedeam rezemat de trun­chiul unui copac, şi trăgeam din lulea, am auzit trompe-tarea unui elefant, ca şi când l-ar fi speriat ceva. Nu era mai departe de trei sute de yarzi. E r a m foarte obosit, dar curiozitatea mi-a învins orice slăbiciune, şi astfel, fără să spun nici o vorbă oamenilor mei, care adormiseră cu toţii, mi-am luat arma de opt şi câteva cartuşe de rezer­vă şi am pornit spre locul de unde a venit alarma. Căra­rea de urmă pe care am ţ inuto toată ziua, mergea direct spre locul de unde a trompetat elefantul. E r a îngustă, însă bine bătută şi lumina lunei bătea deadreptul pe ea, făcând o linie albă, dreaptă. M'am strecurat dealungul ei cu multă băgare de seamă, cam două sute de varzi, unde cărarea să deschidea deodată, într'o poiană foarte frumoasă, largă de vre-o sută de yarzi,- în care creştea iarbă înaltă şi era presărată cu arbori singurateci cu co­roana umbrelată. Cu grija înnăscută din o lungă expe­rienţă, am stat nemişcat şi am observat câteva momente, apoi am ieşit în poiană, — şi atunci am înţeles de ce a trompetat elefantul. Colo, în mijlocul poenei stătea un leu cu coamă. Stătea mârâind încet şi mişcându-şi coada încoace şi încolo. In acel moment s'a deschis iarba ca la patruzeci de yarzi dincolo de el şi sări la iveală, ca o să­geată, o leoaică, şi veni în sărituri fără zgomot lângă leu. Ajungând lângă acesta s'a oprit deodată şi şi-a frecat capul de umărul lui. Apoi au început amândoui să toar­că ca pisicile, tare, atât de tare. încât socotesc că în tă­cerea nopţii puteau fi auziţi la două sute de yarzi şi mai bine.

După un timp oarecare, în cursul căruia nu mă pu­team hotărî ce să fac, fie că mi-au luat vântul, fie că s'au plictisit să stee nemişcaţi, s'au hotărît să plece după căutare de hrană. L a toată întâmplarea, ca şi când ar fi fost porniţi de acelaş impuls, au sărit deodată amândoui, umăr la umăr şi au dispărut în adâncul pădurei spre stânga. Am mai aşteptat un răstimp, ca să văd dacă nu cumva mai sunt prin apropiere şi alte piei-galbene, şi ne mai descoperind nimic, am ajuns la convingerea, că leii au speriat elefanţii, aceştia a plecat mai departe, şi că am făcut în zadar drumul. Dar tocmi când m'am întors ca să revin la tabără, mi s'a părut că aud rupându-se o creangă în partea de dincolo a poenii şi numai decât am mers spre locul de unde venise pârâitura. Am traversat poiana, fără nici un zgomot, ca umbra mea proprie. Din­colo, cărarea făcută de elefanţi începea din nou. Cu ghia-ţă în sân am păşit pe ea. Jungla era atât de deasă în lo­cul acesta, încât' se împreuna deasupra capului meu, lă­sând o atât de puţină trecere pe seama luminei de lună, încât abea îmi puteam pipăii calea de înaintare. Dela un loc cărarea s'a lărgit, apoi s'a deschis în altă poiană, cu mult mai mică decât ceialaltă, şi aici, la marginea ei de dincolo, la vre-o optzeci de yarzi dela mine stăteau cei trei enormi elefanţi-

Stăteau în felul următor: In partea dinspre mine şi cu faţa încoace era taurul rănit, oel cu un singur colţ. E r a rezemat cu trupul de trunchiul uscat al unui sal­câm mare, singurul care creştea acolo, şi părea foarte bolnav. Lângă el stătea al douilea taur, ca şi când l-ar fi s trăjuit Al treilea era cel mai apropiat, şi îmi arăta spata. Pe când îi cercetam încă, deodată acest elefant a plecat şi a dispărut în tufăria din dreapta.

Trebuia să aleg acum între două lucruri — sau să m ă întorc la tabără şi să aştept dimineaţa, când apoi să încerc s ă i apropiu, sau să-i atac acum neîntârziat. Cea dintâi eventualitate era pe departe cea mai cuminte şi mai cu puţine riscuri pentru mine. Să angajezi un ele­fant pe lumină de lună, şi fiind singur, fără om care să-ţi aducă a doua armă e o întreprindere destul de te­merară; să angajezi trei elefanţi în asemenea împreju­rări, e ceva vecin cu nebunia. Dar, de altă parte, ştiam, că încă înainte de a se face ziuă, elefanţii vor fi pornit la drum, şi poate va trece încă o zi de urmărire extrem de anevoioasă, până să-i ajung iar, sau poate îmi vor scăpa definitiv.

Nu, mi-am zis, inima moale niciodată nu cucereşte colţi de elefant buni. Am să iau acest risc, şi s'o fac. Dar cum? Nu puteam trece peste poiană, fără să mă vadă. Singurul lucru care părea posibil era să mă furişez în jurul poenii, subt umbra tufăriei şi să încerc să-i apro­piu în felul aiecsta. Am plecat, deci- Un dibuit extrem de greu şi încet, de şapte-opt minute, m'a dus la gura că-răruiei pe care a dispărut cel de al treilea elefant. Cei­lalţi doui se găseau acum cam la cincizeci de yarzi de mine. Felul tufăriei de aici era de aşa natură, încât nu vedeam cum m'aş fi putut apropia mai mult, fără să fiu descoperit. Ezitam; apoi am aruncat o privire dealungul cărării pe care a dispărut elefantul. La o distanţă de cinci yarzi cărarea se sucea pe după o tufă. M'am gândit să merg, să cercetez o clipă ce ie după acea tufă. Am făcut cei câţiva paşi, aşteptând ca de după tufă să văd coada elefantului. S'a întâmplat însă, să mă pomenesc în faţă cu trompa elefantului, care înainta în jurul cotiturii. E o treabă tulburătoare să vezi trompa unui elefant, atunci, când tu aştepţi să-i vezi coada, şi o clipă am rămas para­lizat, aproape subt capul bestiei enorme, deoarece nu era mai departe de mine ca cinci yarzi. S'a oprit şi el, fie că m'a văzut sau m'a mirosit, — probabil aceasta din urmă, — apoi şi-a ridicat trompa şi a bucinat de atac. E r a m aşa dar în mijlocul ciorbei, fiindcă nu puteam să scap nici în dreapta, nici în stânga din cauza tufelor dese, şi nici nu îndrăzneam să-i întorc spatele. Astfel am făcut singurul lucru, pe care îl puteam face — am ridi­cat a r m a şi am tras în masa neagră a pieptului elefan­tului. E r a prea întunerec decât să fi putut ochi; nu pu­team trage decât la întâmplare.

Focul a izbucnit ca un trăznet în aerul liniştit, ele­fantul a răspuns cu un zbierat, apoi şi-a coborît trompa şi a rămas o clipă sau două nemişcat, ca tăiat în piatră. Mărturisesc, că mi-am pierdut capul; ar fi trebuit să trag şi din ţeava a doua, şi nu am făcuto . In loc de acesta, am deschis repede arma, am scos cartuşul gol din ţeava din dreapta şi l-am înlocuit. Dar înainte de a putea în­chide bascula, elefantul a fost asupra mea. I-am văzut trompa enormă ridicându-se asemenea unei grinzi groase, şi atunci nu am mai stat pe gânduri. M'am întors şi am alergat într'adevăr ca din gura morţi, iar în urma mea bubuia elefantul. Am fugit deadreptul în poiana deschisă şi atunci, mulţumesc Cerului, tocmai când era asupra mea, glonţul şi-a produs efectul. Ii trecuse deadreptul prin inimă sau prin plămâni, şi zguduind pământul subt mi­ne, s'a răsturnat mort.

Dar scăpând de Scylla, am fugit între fălcile Charib-dei. Am auzit cum a căzut elefantul, şi m'am întors să privesc împrejurul meu. Tocmai în faţa mea, nici cinci­sprezece paşi depărtare, stăteau ceilalţi doui elefanţi. Pr i ­veau atenţi, şi în aoeiaş clipă m'au zărit. Apoi au pornit spre mine, amândoui deodată — veneau ca o năpastă, şi din unghiuri diferite. Abea am avut vreme să-mi închid arma, să o ridic şi să trag aproape la întâmplare spre capul celui mai apropiat, elefantul teafăr.

După cum de sigur ştiţi, în cazul elefantului afri­can, al cărui craniu e convex şi nu concav ca al celui din India, împuşcătura în cap e totdeauna o încercare foarte riscată şi foarte adeseori cu totul fără rezultat. Glontul se pierde în masa de oase, atâta tot. Totuşi există

acolo un mic punct vital, şi dacă se întâmplă să lovească acolo, el se angajazâ în canalul nărilor — cel puţin eu presupun că e canalul nărilor — şi ajunge în creer. Şi aceasta a fost ceeace s'a întâmplat de data aceasta — plumbul a atins acest punct vital în regiunea ochiului, şi a pătruns până la creer. Taurul enorm s'a prăbuşit gră­madă şi s'a întors pe coastă, mort. M'am răsucit în clipa aceia, ca să fac faţă celui de al treilea, taurul monstru cu un singur colt, pe care îl rănisem cu două zile înainte. Ajunsese aproape asupra mea, şi în slaba lumină de lună părea că sie ridică peste mine cât o casă. Am ridicat ar­ma şi am ţinut-o spre grumaz. Am tras de trăgaci, — cocoşul nu s'a slobozit. Atunci într'o clipă mi-am adus aminte, că nu ridicasem cocoşul decât până în hodina primă. Mecanismul acestei ţevi era cam slăbit, şi cu câ­teva zile înainte, când am tras într'o vacă de eland, s'a descărcat şi ţeava stângă în urma zguduiturei produsă de focul din dreapta, şi m'a trântit la pământ puterea reculului dublu; astfel, după această întâmplare m'am o-bişnuit să nu ridic deplin cocoşul stâng, până nu voiam tocmai să trag din ţeava a doua.

Am făcut spre dreapta o săritură desperată, şi cu tot piciorul meu pe jumătate anchilozat — după cum îl ştiţi —, nu cred, că mulţi oameni ar fi în star© să facă un asemenea gigantic sa l t L a toată întâmplarea, nu a fost prematură această eroică mişcarea a mea, deoarece când săream am simţit pe lângă mine curentul de aer stâr­nit de lovitura înfricoşătoare din trompa elefantului. A-poi am fugit.

Am fugit ca vântul, ţinând totuşi în mână arma. Gândul meu — întrucât aş putea) spune că mi-am putut aduna vre-un gând în acele clipe —• era, să alerg dealun-gul cărării strâmte pe care am venit, ca un lapin dealun-gul foişorului vizuinei lui, nădăjduind că elefantul m ă va pierde din ochi în lumina nesigură de acolo. Am trecut în goană poiana. Spre norocul meu, taurul fiind rănit grav, nu putea veni cu toată viteza; dar rănit sau teafăr, tot putea alerga ca mine. Nu am fost în stare să câştig nici o palmă de depărtare, şi am alergat aşa împreuna, cu o distanţă de abea trei picioare între extremităţile noastre respective. Ajunsesem de marginea cealaltă a po­ienii şi o privire repede m'a încredinţat, că am greşit di­recţia şi am ajuns în alt punct decât cel unde începea că­rarea salvatoare. Să mai ajung la ea nu mai puteam nă­dăjdui; aş fi alergat deadreptul în trompa elefantului. Nu puteam face decât un singur lucru: am făcut o minciună ca un iepure gonit de câini, şi am pornit dealungul lizie-rii pădurii, doar voi da de o deschizătură în care m'aş putea înfunda. Minciuna mi-a dat un avans de o clipă, deoarece tourul nu s'a putut suci atât de repede ca mine, şi am scos toate foloasele din acest mic avantaj. Dar nu am putut găsi nici o deschizătură; pădurea era încheiată ca un zid de piatră. Alergam în jurul marginei poienii, şi elefantul era tot în călcâiul meu, die data aceasta câş­tigând teren. A ajuns la abea şase picioare de spatele meu, şi acum, când a trompetat odată, sau mai bine zis a zbierat odată, am putut simţi lovindu-mi capul valul fierbinte a răsuflării lui. Doamne! ce frică grozavă m'a cuprins!

Am ajuns la trei părţi în jurul poenii, şi ca la cinci­zeci de yarzi de noi am observat copacul singuratec de salcăm uscat, de care se rezemase înainte taurul r ă n i t Am alergat spre el; era ultima mea şansă de scăparei Dar ori cât m'am grăbit, mi s'a părut, că au trecut ceasuri întregi până am ajuns la el. Intinzându-mi m â n a dreap­tă, am cuprins trunchiul, şi m'am învârtit în jurul lui, ajungând astfel faţă în faţă cu elefantul. Nu am avut vreme să ridic arma şi să trag; abea am ajuns să ridic cocoşul şi să fac câţiva paşi repezi într'o parte şi îndă­răt, şi taurul a ajuns. Craş! veni să lovească.în plin cu fruntea trunchiul salcâmului. S'a frânt în două ca o sfeclă, la o înălţime de vre-o doi yarzi dela rădăcină-Spre norocul meu nu am fost atins de trunchiul frânt, dar una dintre crengile lui moarte căzând m'a izbit în piept şi m'a doborît la p ă m â n t Am căzut pe spate, iar elefantul a trecut înainte pe lângă mine. Mai mult ins­tinctiv decât altfel, am ridicat cu o mână arma şi am smftcit trăgaciul. De data asta a luat foc, şi după cum am descoperit mai târziu, glonţul a intrat printre coas­tele elefantului. Insă reculul armei grele ţinută într'o singură _ mână a fost foarte puternic; mi-a îndoit mâna, şi m'a izbit, cu o bufnitură surdă, talpa patului de umă­

rul drept, lângă gât, aproape paralizându-mă pentru câ­teva clipe şi făcând să scap din mână puşca. Taurul şi-a continuat mersul. A mai înaintat vre-o douăzeci de paşi, apoi s'a oprit deodată. M'am gândit în semiconştiinţa în care m ă găseam, că se va întoarce să termine cu mine, dar nici chiar această aşteptare a unei iminente primejdii de moarte, nu m'a putut face să întreprind ceva. E r a m scos din luptă; nu m ă puteam mişca.

Obosit, aproape indiferent, îi petreceam din ochi miş­cările. Pentru o clipă s'a oprit, apoi a trompetat încât a răsunat văzduhul şi în urmă, foarte încet, şi cu multă demnitate, a îngenunchiat. In aceea clipă mi-am pierdut conştiinţa.

Când mi-am revenit, am văzut după lună, c ă a m stat inconştient timp die vre-o două ceasuri. E r a m plin de rouă şi tremuram de frigul care m'a pătruns până la oase. L a început nu mi-am putut da seama unde m ă gă­seam, apoi ridicându-mi capul am dat cu ochii de contu-rele taurului cu un singur colţ, stând tot în genunchi la o distanţă de douăzeci şi cinci de paşi de mine. Atunci mi-am adus aminte. M'am ridicat încet, dar am fost cu­prins numai decât de un rău violent — rezultatul încor­dării şi a oboselii —, aşa încât era aproape să leşin de nou- Mai târziu mi-a fost mai uşor, şi am început să exa­minez situaţia. Doui dintre elefanţi erau morţi; dar ce e cu acesta al treilea? Stătea aici îngenunchiat, majestos în lumina tristă a lunei. întrebarea era: se odihneşte, sau doar, e mort? M'am sculat în mâini şi în genunchi, mi-am încărcat arma, şi m'am târât chinuit câţiva paşi mai a-proape. Ii puteam acum vedea ochiul, deoarece luna că­dea în plin asupra lui, — era deschis şi proeminent. M'am aşezat iar şi am pândit: pleoapa nu i se mişca, şi nu se mişca nici trupul cafeniu uriaş, nici trompa, urechile, coada — nu mişca nimic. Atunci am înţeles, că trebue să. fie mort.

M'am târât până la el, ţinând totuşi a r m a gata în mână, şi l-am îmboldit, gândindu-mă în aceiaş vreme, ce aproape era să fiu eu îmboldit, în loc să dau eu bolduri. Nu a avut nici o tresărire; da, desigur era mort, dar nici azi nu ştiu dacă oare a fost omorît de glonţul meu arun­cat la întâmplare sau doar a murit de comoţiunea eree-rului, urmare a înfricoşatei lovituri primite când s'a iz­bit în copac. Oricum, el zăcea acum aici. Zăcea rece şi frumos, — nu zăcea, ci îngenunchea —, cum zice atât de gingaş poetul. Intr'adevăr nu-mi aduc aminte să mai fi văzut o privelişte mai impresionantă în felul ei, ca acest animal puternic, îngenunchiat în moarte măreaţă şi lu­minat de sus de raza tristă a lunei.

Pe când stăteam acolo admirând întreaga scenă, şi felicitându-mă din inimă pentru miraculoasa mea scăpa­re, de nou am smţit, că mi se face rău. Deci, fără să mai aştept ca să examinez şi ceilalţi doui elefanţi, m'am târât oarecum spre tabăra noastră, la care am ajuns cu, bine. Toţi omenii mei dormeau duşi. Nu i-am trezit, ci dupăoe am dat pe gât o sănătoasă gură de rachiu tare, mi-am lăpădat haina şi bocancii, m'am învelit într'o pătură, ca în o faşă, şi în curând dormeam dus.

Când m'am deşteptat era ziuă mare, şi în primele clipe am crezut, ca Iosif din biblie, că am visat un vis. In acea clipă mi-am întors capul din întâmplare, şi am cunoscut deîndată, că nu a fost vis, deoarece gâtul şi faţa îmi erau atât de înţepenite de pe urma loviturii patului de puşcă, încât aveam dureri de moarte când le mişcăm sau le atingeam. Timp de o minută sau aşa ceva nu am pu­tut face nici o mişcare. Gobo şi unul dintre tovarăşii lui, în spate cu pături, încât păreau doui călugări, crezând că dorm încă, stăteau buburez lângă un sâmbure de foc, pe care l-au aprins, fiindcă dimineaţa era umedă şi ră ­coroasă, şi vorbeam tainic.

Gobo spunea, că s'a obosit să mai alerge după nişte elefanţi pe care nu avem să-i prindem niciodată. Macu-mazahn (adică eu), este fără îndoială un om al datoriei şi avea oarecare îndemânare de vânător, dar este un ne­bun de legat. Doar numai un nebun se pune să alerge aşa departe şi atât de Cu grabă după elefanţi pe care este peste putinţă să-i ajungă, cu toate că în urmărirea asta prostească a dat de urma proaspătă alor alţi ele­fanţi. Nu mai încape nici o îndoială, că Macumazahn e nebun, şi nu trebue să-i îngăduiască să mai continue ne­bunia lui. El, Gobo, s'a hotărît să facă sfârşit acestei goa­ne descreerate. El va refuza să mai facă un singur pas, în o vânătoare atât de fără rost.

— Da, răspunse celălalt, bietul om de sigur e be­teag în cap, şi era vremea venită să-1 vindece ei de această boală, până mai aveau şi ei un petec de piele pe tălpile picioarelor. De altfel., din partea lui, nicidecum nu-i plă­cea această tară a lui Wambe, care după cum s'a dovedit deja, era plină de duhuri. Chiar şi în noaptea asta a au­zit duhurile umblând prin pădure, — erau la vânătoare, cel puţin aşi i s'a părut, că aude împuşcături. A fost un lucru prea misterios, — sau doar acest nebun domn al l o r . . .

— Gobo! ticălosule! urlai când au ajuns aici, scu-lându-mă în capul oaselor, încetează cu prostiile tale şi prepară-mi ceva cafea!

Gobo şi prietenul lui săriră în picioare ca arşi, şi în clipa următoare se plecau plini de respect, într'un fel cu totul în contrast cu atitudinea lior de mari boeri, ne care o luaseră sfătuind lângă foc. Totuşi ei erau foarte hotă-rîţi, în ce priveşte continuarea vânătoarei noastre de ele­fanţi, fiindcă înainte de a fi terminat să beau cafeaua, s'au înfăţişat toţi înaintea mea şi m'au încunoştinţat, că dacă doresc să mai urmăresc acei elefanţi, va trebui să-i urmăresc singur. întrucât ei nu mai merg.

Am început să discut cu ei, şi m'am făcut foarte afectat de hotărîrea lor. Elefanţii sunt numai la o şchiopă de loc de aici, le spusei, sunt cu totul sigur de aceasta; i-am auzit astă noapte trompetând.

— Da! răspunseră oamenii misterios, şi ei au auzit în noapte lucruri ce nu e bine să le audă omul; au auzit duhurile cele relie trăgând focuri şi nu mai vreau să mai rămână într'o ţară cercetată de stafii.

•— Vorbiţi prostii, le-am răspuns. Dacă duhurile au ieşit la vânătoare, de sigur că ele folosesc puşti de aer, şi nu pulbere neagră, şi nimenea nu aude puştile de aer. Bine! dacă sunteţi nişte laşi, şi nu mai voiţi să veniţi, nu vreau să vă silesc, dar aş vrea să fac un târg cu voi-Să urmăriţi elefanţii numai încă o jumătate de ceas, a-poi dacă nu-ţi da nici acum de ei, voi părăsi urmărirea şi vom merge deadre/ptul la Wambe, şeful tribului Ma-tuku, şi îi vom prezenta darurile noastre.

Oamenii mei au convenit de îndată la acest compro­mis. După o jumătate de ceas ne-am adunat lucrurile şi am pornit. Dacă nu ar fi fost durerile şi multele zgârie­turi, care m ă chinuiau, nu cred să fi fost vreodată într'o stare sufletească mai fericită. E un lucru minunat să te trezeşti dimineaţa şi să-ţi aduci aminte, că în mijlocul nopţii, singur-singurel, ai dat luptă cu trei dintre cei mai mari elefanţi din Africa, şi că i-ai doborît cu trei gloanţe-0 asemenea treabă n'am auzit să se fi făcut înainte, şi în dimineaţa aceia mă simţeam, fără nici o modestie, un „mare om în două picioare". Singurul lucru de care m ă temeam, era, că dacă vai ajunge vreodată să istorisesc a-ceastă întâmplare, nu are să m ă creadă nimenea, deoa­rece atunci când un vânător povesteşte o întâmplare cu­rioasă, oamenii sunt foarte aplecaţi să creadă că aceia de sigur e o minciună 1 ) .

Aşa, am purces înainte, şi trecând de poiana dintâi în care am văzut leii, am ajuns la frânghia de tufe, care o separa de poiana a doua, în care zăceau elefanţii morţi. Aici am început să iau măsuri şirete de precauţiune» în­tre altele poruncindu-d lui Gobo să treacă înainte câţiva yarzi şi să cerceteze bine locurile, ca şi când aş fi bănuit că elefanţii pot fi prin apropiere. Gobo s'a supus porun­cii cu un zâmbet dispreţuitor, şi a mers în capul nostru. Deodată l-am văzut sărind, ca şi când ar fi primit unde­va o împuşcătură de alice, şi a început să pocnească în­cet din degete.

— Ce este? şoptii. — Elefantul! Elefantul cel mare, cu un colţ, e colo

îngenunchiat! Am miers lângă Gobo. Taurul stătea îngenunchiat,

1 ) Pentru lămurirea celor, ce ar fi atât de puţin crezători încât să aibă o asemenea părere despre istori­sirea Dlui Quatermain, editorul se vede îndreptăţit să constate, că un domn, pe care îl cunoaşte îndeaproape şi a cărui veracitate o socoteşte în afara oricărei îndoieli, nu de multă vreme i-a descris, cum s'a întâmplat să împuşte patru elefanţi africani cu patru gloanţe consecutive. Doui dintre aceşti elefanţi îl a tacară deodată, şi din cei patru trei au fost împuşcaţi în cap, un lucru foarte r a r în ca­zul elefanţilor din Africa. (Editorul).

cum l-am lăsat astănoapte, şi nu departe zăceau şi cei­lalţi doui-

— Ce fac elefanţii aceştia? Dorm? şoptii de nou'în urechea lui Gobo, care nu ştia ce să înţeleagă.

— Da, Macumazahn, dorm. — Nu, Gobo, sunt morţi! — Morţi? Cum ar putea fi morţi? Cine să-i fi ucis? — Cum mă numesc oamenii pe mine, Gobo? —• Te numesc Macumazahn. — Si ce însemnează Macumazahn. — însemnează „omul, care îşi ţine ochii deschişi",

„omul care umblă noaptea". — Da, eu sunt acel om. Iată, laşilor leneşi şi fără

cap; până când voi aţi dormit astă noapte, eu m'am scu­lat şi, singur, am vânat aceşti elefanţi mari, şi i-am îm­puşcat la lumină de lună. Fiecăruia i-am dat câte un glonţ, numai câte unul, şi au murit toţi trei. Iată! — şi am înaintat în poiană — aici vedeţi urma mea, şi aici e urma taurului celui mare, când m'a atacat şi aici e ar ­borele după care m'am ferit; elefantul 1-a frânt atacân-du-mă. Of! voi laşilor, voi care aţi voit să lăsaţi la jumă­tate vânătoarea, în vremece urma de sânge aburea subt nasul vostru, vedeţi ce ispravă am făcut, pe când vod dor-meaţi, şi fie-vă ruşine!

— U! strigară oamenii, u! Koos, Koos y umcool! (Şef, mare şef!). Apoi şi-au ţinut gura, şi apropiindu-se de cele trei cadavre enorme, le-au privit lung în tăcere.

Dar după această întâmplare aceşti oameni m'au privit cu respect adânc, ca şi când aş fi ceva mai presus de oamenii muritori. Nici un alt om, ziceau, nu ar fi fost în stare să împuşte, singur şi noaptea aceşti trei elefanţi. Şi cât am mai petrecut împreună cu aceşti oameni, nu am mai avut cu ei nici o greutate. Cred, că dacă le-aş fi poruncit de acum să sară peste o prăpastie, că nu li se va întâmpla nimic, m'ar fi crezut şi a r fi făcut-o.

Am mers şi am examinat taurii. Asemenea colţi, ca cei pe care îi avea aceşti elefanţi nu am mai văzut, şi nici nu mai am să văd. Ne-a trebuit o zi întreagă, ca să-i scoatem din fălci; şi când au ajuns la Delagoa-Bay, — unde în sfârşit au ajuns, deşi nu în proprietatea mea — singur colţul elefantului celui mai mare cântărea o sută şi şasezeci de .pounzi, i a r ceilalţi patru colţi aveau o me­die de nouăzeci şi nouă şi jumătate pounzi — o serie de fildeş de fapt fără preeedent 2). Spre nenorocire, am fost nevoit să tai în două colţul cel mare, altfel nu am fi fost în stare să-1 ducem cu n o i . . .

* — 0 ! Quatermain, barbarule — l-am întrerupt eu

aici în istorisirea lui, — ce idee să distrugi un asemenea colţ! L-aş fi adus acasă întreg, chiar dacă aş fi fost ne­voit să-1 trag după mine.

— O, da, tinere prietene, răspunse Quatermain, e foarte uşor pentru domniata să vorbeşti de aici în felul acesta, dar dacă tet-aii fi găsit în situaţia în care am avut eu privilegiul să mă aflu, cu câteva ceasuri în urmă, cred că domniata ai fi aruncat grămadă toţi cinci colţii şi ai fi luat tălpăşiţa.

— O! se miră Good, aşadară nu s'a terminat încă po­vestea? 0 foarte frumoasă poveste, Quatermain, mărturi­sesc; nici eu nu aş fi putut ghici una mai frumoasă!

Bătrânul Quatermain privi sever spre Good, fiindcă îl înfuria dacă nu-i erau crezute istorisirile.

— Nu-mi prea dau seama ce vrei să spui domniata, Good. Nu văd putinţa să se facă o asemănare între o is­torisire a unei reale aventuri, şi între pretenţioasele po­veşti, pe care le scorneşti domniata, cu capre ibex, care rămân atârnate în coarne de buza prăpăstiilor. Nu, nu am ajuns la sfârşitul întâmplărilor de atunci; cea mai in­teresantă şi mai aventuroasă parte a urmat mai târziu. Dar am vorbit destul pestru seara aceasta; şi dacă con­tinui, Good, să rămâi lângă părerea domniei tale, va mai trece oarecare vreme, până voi începe de nou.

— îmi pare rău de ce am spus, să-mi crezi — zise Good umilit. Să ciocnim un pahar, ca să se vadă, că n'a rămas între noi nici o scârbă.

Apoi au ciocnit păhărele.

2 ) Cel mai mare colţ de elefant pe care editorul îl cu­noaşte are o sută şi cincizeci die pounzi. (Editorul).

i.

Scindarea atribuţiunilor Direcţiunei Economiei Vânatului?

In mult apreciata noastră revistă „Carpaţii", Nr. 2 şi 3 din a. c , Dl. Nicolae Săulescu, fost director general al vânătoarei, se ocupă de sugestia ventilată cu privire la fracţionarea atribuţiunilor Dir. Econom. Vânatului.

Conform acestei sugestii, s'ar propune ca arendările pădurilor Statului să fie date Regiei Autonomei C.A.P.S.

Citind şi aprofundând acest articol, mi ne vine a cre­de în posibilitatea acestei fracţionări, deoarece prin frac­ţionarea acestor atribuţiuni, în primul rând vor avea de suferit chestiunile vânătoreşti.

Această credinţă a noastră este bazată pe principiile generale de ari din toate 'domeniile economice ale Statu­lui, şi anume: pe principiul comandamentului unic din ramurile economice ale Statului şi din care ramuri face parte şi economia vânatului, şi în deosebi pe' principiul coordonării intereselor vânătoreşti, principiu care ne-a dus la ridicarea nivelului vânatului, încât şi străinătatea a rtecunoscut-o.

Astfel se pune întrebarea, cine va coordona interesele vânătoreşti pe un fond de vânătoare, canei este compus din terenuri, proprietatea mai multor proprietari? Pădu­rile Statului le va arenda Regia C.A.P.S., dar celelalte te­renuri păduroase şi arabile, proprietatea altor proprie­tari din acest fond, cine le va arenda?

Dau un exemplu: fondul de vânătoare (care formea­ză un singur bloc) este compus din terenuri agricole, pro­prietatea locuitorilor comunei, terenuri păduroase, pro­prietatea Statului (C.A.P.S.), pădure comunale şi com-posesorale (Dir. Reg. Silv.), păduri particulare (Dir. păd. pers. juridice). Acest fond de vânătoare astăzi este aren­dat şi condus de un singur organ, de Dir. Econom. Vâna­tului.

Ce se va întâmpla însă în cazul când fiecare din or­ganul administrativ, care conduce suprafeţele mai sus a-mintite şi care-i aparţin din punct de vedere administra­tiv, va proceda singur la arendarea lor? Cine se va îngri­ji de coordonarea intereselor vânatului cu acel al aren­daşului?-

Dintr'un singur fond de vânătoare deci se vor naşte 4 terenuri de vânătoare. Cum vor fi admise, conduse, ocro­tite aceste terenuri?

Se poate constata deci că, dacă un arendaş doreşte să arendeze acest fond de vânătoare în întregime şi a că­rui administraţie este încredinţată diferitelor autorităţi, el va fi obligat de a alerga la toate aceste autorităţi, pen­tru a putea arenda fondul în întregime, şi este îndoielnic dacă îi va reuşi.

Aceasta alergătură inutilă se exclude, cum este ex­clusa şi astăzi — dacă dreptul de arendare al tuturor te­renurilor rămâne în sarcina exclusivă a D.E.V.-ului.

Ca unul care mă ocup cu treburile vânătoarei de peste 35 ani, îmi permit a aduce aceste argumente contra fracţionării proiectate, pe lângă cele aduse deja în cele 2 articole mai sus amintite. Aceste argumente sunt, atât din punct de vedere al ocrotirii vânatului, al coordonării intereselor vânătoreşti, cât şi din punct de vedere admi­nistrativ şi statistic.

Argumentele înşirate de Dl Nicolae Săulescu, fost director general al vânătoarei, sunt împărtăşite de în­treaga suflarea vânătorească, care le-a citit din acest colţ al Ţării.

Dreptul arendărilor, conform Legii Vânătoarei din anul 1923, precum şi din anteproiectul Legii Vânătoarei, publ. în mult apreciata noastră revistă „Carpaţii", No. 1 Si 2 din anul 1943, prin art. 12, 13 şi urm., se dă în atri-buţiunea exclusivă a Dir. Econom. Vânatului.

In sarcina ei a căzut şi cade ocrotirea vânatului şi coordonarea intereselor vânătoreşti cu interesele arenda­şilor terenurilor de vânătoare, astfel ea va trebui să se îngrijească ca ocrotirea şi paza vânatului să fie menţi­nute la un nivel cât mai înalt posibil, satisfăcând tot­odată şi dreptul arendaşului în ceeace priveşte execu­tarea vânătoarei.

D I S C U Ţ I I

Astfel, ea a soluţionat şi conflictul ivit între aren­daşii dreiptului de vânătoare din terenul păduros şi a terenurilor arabile din jurul pădurilor.

Prin deciz. minist. Nr. IV. 15829/1927, publ. în Mon. Of. Nr. 214. din anul 1932, s'a dispus ca, dreptul de aren­dare al terenurilor arabile din jurul pădurilor să se aren­deze de preferinţă arendaşilor terenurilor de pădure. Prin această dispoziţie, D.E.V.-ul a satisfăcut atât cauza ocro­tirii vânatului din pădure, cât şi dreptul arendaşului, o-crotind concomitent şi vânatul, crescut de acestea pe te­renul păduros, împiedicând de a se folosi de vânătoare pe un alt vânător, care nu a contribuit cu nimic la îngriji­rea, păzirea şi hrănirea vânatului din terenul păduros.

Ca un exemplu putem aduce un caz tipic, întâmplat cu câţiva ani înainte, aici în jud. Timiş-Torontal, unde cu ocaziunea aranjări i unei vânătoare în societate în pă­durea Lighed, s'a practicat aceea vânătoare de către terţe persoane, vânători, pe şanţul pădurii. In ziua aceea, vâ­nătorii din acel sat, cari aveau în arendă terenuri arabile din jurul pădurii, s'au înşirat pe şanţul din marginea pădurii, iar vânatul care fugea din pădure, afară pe te­renul arabil, a căzut prada lor, astfel ei au avut posibili­tatea de a vâna mai mult vânat decât chiar arendaşul te­renului păduros.

Mai mult, în aceeaşi zi, într'una din bătăi din mar­ginea pădurii, s'a găsit o căprioară cu picioarele dinainte rupte, fapt văzut şi constatat şi de mult iubitul nostru prieten, Dl Prof. Dionisie Linţia şi de mult regretatul Dl Dr. Cornel Spătaru, fost inspector de vânătoare judeţean, precum şi de toţi vânătorii participanţi.

Căutând a descoperi pe infractori, aceasta nu ne-a fost posibil, deoarece vânătorii aflaţi prin marginea pă­durii au dispărut.

Iată deci marele comandament pe care 1-a înţeles şi I-a dus la bun sfârşit Dir. Economiei Vânatului, prin ela­borarea deciziunei ministeriale mai sus amintită şi 'prin care a coordonat ocrotirea vânatului cu interesele aren­daşilor.

Presupunând însă — prin imposibil — că dreptul de arendarea pădurilor Statului s'ar da în atribuţia Casei Autonome C.A.P.S., aceasta dispunând de acest drept, va putea arenda terenul păduros, fără de a ţine cont de nici o altă imprej urare, decât cea comercială, şi va arenda terenul aceluia care va oferi suma cea mai mare, con­form Legii Contab. Publice.

Dir. Econom. Vânatului însă a luat în considerare la arendări în primul rând garanţiile care le prezenta persoana care a vrut să arendeze un teren, şi numai în al doilea rând, cauza comercială. A procedat astfel lexclu-siv în interesul ocrotirii vânatului. Noi credem că acesta este drumul cel bun şi pe acesta trebuie să continue să meargă Dir. Econom. Vânatului.

Din punct de vedere administrativ şi statistic: Minist. Agric. şi Domeniilor îşi are organul său de

specialitate perfect organizat, cu funcţionarii şi angajaţii necesari asigurării bunului mers al acestui organ, pu­tând satisface obligaţiunilor de executare a Legii Vână­toarei.

Acest organ, Dir. Econom. Vânatului, şi-a executat şi îşi execută obligaţiunile ireproşabil şi prompt, spre satis­facerea vânătorimei din Ţară , având singur în sarcina sa rezolvarea tuturor chestiunilor vânătoreşti. In caz de fracţionare a atribuţiunilor ei prin arendarea terenurilor, proprietatea pădurilor Statului, în favoarea Regiei Auto­nome C.A.P.S, chestiunile vânătoreşti au numai de su­ferit, iar bugetul Minist. Agric. şi Domeniilor încărcat cu cheltueli inutile.

In acest caz Regia Autonomă C.A.P.S., va trebui ca, în cadrul ei să-şi înfiinţeze un serviciu al vânătoarei, complet organizat şi separat de personalul silvic, astăzi existent, care nu are posibilitatea de a se ocupa, el fiind reţinut de chestiunile silvice, care cad în eompetinţa sa-

Acest serviciu urmează să se ocupe cu dreptul de arendare al pădurilor Statului, precum şi cu toate ane­xele sale, ca: ocrotirea, paza, hrănirea vânatului în timp de iarnă, ţinerea în evidenţă a trofeelor dobândite,* pre­cum şi a celorlalte date statistice.

Pentru a putea satisface obligaţiunilor de mai sus, Regia Autonomă C.A.P.S. va trebui să repartizeze numă-

rul corespunzător de funcţionari şi angajaţi asigurării bunului mers al acestui serviciu.

Pentru angajarea acestora Minist Agric. şi Dome­niilor va trebui să supoarte cheltueli şi spese cari vor obveni, cheltueli şi spese inutile şi fără de folos, deoarece el îşi are deja organul său de specialitate, care a func­ţionat şi funcţionează ireproşabil.

Prin fracţionarea dreptului de arendare, Dir. Eco­nom. Vânatului nu va mai avea posibilitatea de a se ocu­pa cu adunarea tuturor datelor statistice priv. la vâna­tul aflător pe terenurile pădurilor Statului.

Acest fapt va duce la necunoaşterea vânatului exis­tent în aceste păduri şi la necunoaşterea datelor statistice de care Ministerul va avea nevoie, cerându-le dela orga­nul său de specialitate, D.E.V., ca şi până în prezent.

Toate aceste date se vor aduna de către serviciul de vânătoare din cadrul Regiei C.A.P.S., deci al doilea for de vânătoare în cadrul unui Minister. Acest fapt va duce la multe nemulţumiri şi neajunsuri în cazul când Minis­terul va avea nevoe de datele statistice priv. la vânătoa­rea din întreagă Ţară de pe toate terenurile.

In acest caz va fi necesar ca, ambele servicii şi anu­me: Dir. Econom. Vânatului şi Serv. de vânătoare C.A.P.S., să înainteze datele cerute de Minister, fiecare cu raportul său. Ministerul va trebui să centralizeze aceste date şi să le cuprindă apoi într'un singur raport. Pentru această operaţiune va fi nevoie de înfiinţarea unui nou birou în cadrul Minsterului, care să centralizeze toate datele obţi­nute într'un singur raport şi apoi să le prezinte Ministe­rului.

Deci se cere înfiinţarea unui de al treilea organ de vânătoare, cu spese inutile pentru bugetul Ministerului Agr ic şi Domeniilor şi fără nici un folos pentru intere­sele vânătoreşti.

Legislaţia noastră de astăzi a ridicat nivelul vâna­tului în străinătate la un grad atât de înalt, încât el a fost remarcat şi mulţi vânători distinşi au avut posibili­tatea să vâneze la noi, apreciind această legislaţie şi adu­când laude acelora cari au condus-o.

Această faimă a vânătoarei româneşti a fost şi mai

mult ridicată de către Dir. Econom. Vânatului prin par­ticiparea ei la expoziţia internaţională, unde am fost re­prezentanţi cu atâta demnitate şi cu atât succes, încât noi nu avem alta de făcut decât să aducem mulţumirile noastre şi să Insistăm asupra menţinerii atribuţiunilor sale prevăzute în actuala lege, precum şi în anteproec-tul Legii vânătoarei publ. în revista „Carpaţii", Nr. 3, 4 şi 5, aceasta — după cum am arătat mai sus — atât în interesul ocrotirii vânatului, coordonării, intereselor vâ­nătoreşti, cât şi al vânătorilor.

Pentru motivele mai sus arătate, cerem ca dreptu­rile acordate de către actuala lege, precum şi acelea pre­văzute în anteproectul Legii vânătoarei să fie menţinute în întregime pe seama Dir. Econom. Vânatului, organ de specialitate, pe baza comandamentului unic şi pe baza rezultatelor obţinute în trecut cu atât succes.

Sa nu uităm proverbul atât de sănătos al românu­lui: „Intr'o cârciumă nu pot cânta doi lăutari".

Dr. Eutimiu Loichiţq-

II.

Nu se c a d e . . . Din când în când este bine să ne mai aducem amin­

te de unele reguli, care chiar de nu sunt scrise pe! table speciale, înşirate de-alungul râurilor cu păstrăvi, se res­pectă totuşi de către pescarii distinşi. Păstrăvul este cea mai frumoasă vietate a apelor de munte. De atâtea ori a fost cântat în această revistă, de nenumărate ori s'au a-dus exemple, din ţările civilizate, despre severele măsuri de ocrotire a lui, împotriva branconierilor. Dar, dacă pe branconierii de meserie nu*i putem uşor împuţina, de­cât prin aplicarea strictă a legilor în vigoare, ce să zicem de unii pescari, membri în societăţi vechi şi cu renume de seriozitate?

Am ascultat adeseori plângerile „discrete" ale paz­nicilor de pescuit. Amintesc aici una care m'a uimit. E vorba de cineva care, fiind mobilizat (era în timpul răz­boiului) a întreprins o straşnică vânătoare de păstrâvi,

Ziua

1 2 3 4 5 6 7 8 9

10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20 21 22 23 24 25 26 27 28 29 30 31

A U G U S T 1 9 4 6

T A B E L E S O L U N A R E (Urmare, a se vedea .Carpaţii* No. 5/1946)

SEPTEMVRIE 1946

Ore solunare

14,25 16,09 15,61 16,34 17,17 18,02 18,69 19.39 20,29 21,21 22,13 23,03 23,52

0,40 1,27 2,15 3,03 3,53 4,47 5,43 6,43 7,45 8,46 9,44

10.38 11.29 12.16 13.01 13 44 14.27

2,03 2.47 3,30 4,12 4,65 6,39 6,2b 7,14 8,04 8,65 9,47

10,38 11,28 12,17 13,04 13,51 14,39 16,28 16,19 17,16 18,13 19,13 20,15 21,16 22,11 23,04 23,53

0,39 1,23 2.06

Faza lunei

P. P.

L . P.

U. P.

L . N.

Ziua

1 2 3 4 5 6 7 8 9

10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20 21 22 23 24 25 26 27 28 29 30

Ore solunare

15.11 15,46 16,42 17,30 18,20 19,11 20,03 20,64 21,44 22,33 23,23

0.10 0.59 1.49 2 42 3,38 4,37 6,37 6,38 7,36 8,30 9,21

10,09 10,44 l l ,a8 12,21 13,05 13,49 14,35

2,49 3,33 4,19 5,06 6,5S 6,41 7,37 8,89 9,20

10,09 10,58 11,46 12,34 13,24 14,15 15,10 16,08 17,07 18,08 19,07 20,04 20,46 21,46 22,32 23,16

0,00 0,43 1,27 2,12

Faza lunei

P. P.

L. P.

U. P.

L. N.

Ziua

1 2 3 4 5 6 7 8 9

10 11 12 13 14 16 16 17 18 19 20 21 22 23 24 25 26 27 28 29 30 31

OCTOMVRIE 1946

Ore solunare

15,23 16,12 17,02 17,53 18,44 19,34 20,23 21,11 22,00 22.49 23,40

0,34 1,30 2,30 3,31 4,33 5,32 6.27 7,18 8,06 8,51 9,34

10,17 11,00 11,44 11,29 13,16 14,05 14,55 15,45

2,59 3,47 4,37 5,28 6,19 7,09 7,69 8,47 9,36

10,24 11,14 12,07 13,02 14,00 16,01 16,03 17,03 18,00 18,53 19,42 20,29 21,13 21,56 22,38 23,22

0,06 0,53 1,41 2,30 3,20

Faza Lunei

P. P.

L. P.

U. P.

L . N.

prinzând în două zile, câteva chilograme, pentru a face plăcere, cine ştie cui. Cum să calificăm asemenea apu­cătură? Lăcomie de lup? Vreun interes meschin? Dar în acest caz, ce caută asemenea oameni în societăţi de oa­meni care urmăresc plăceri sufleteşti, în mijlocul naturii fermecătoare, unde murmurul apelor, foşnetul duios al cetinei de brad, jocul variat şi mişcător al păstrăvilor sunt menite toate spre înălţare de gânduri curate şi purifica­toare de inimi?

Să se aplice măsuri drastice pentru asemenea tipuri, va zice cineva .Insă slăbiciunea noastră a mai tuturor

ne face adeseori să rămânem inerţi sau să declarăm co­mod şi cu uşurinţă, că nu putem să jicnim" persoane cu oarecare situaţie" în ierarchia socială. Şi astfel apucă­turile rele rămân în vigoare şi se continuă, ca în atâtea alte imprejurări din vieaţa socială.

Asta nu se cade să mai dureze. Este blândă, cuviincioasă, această vorbă numai pen­

tru cei ce simt. Ceilalţi trebuesc siliţi să simtă şi să în­ţeleagă, sau să fie declaraţi nedemni pentru sportul nobil al pescuitului în apele de munte.

G.

O „enigmă" deslegată

Zilele trecute am găsit o târzie explicaţie — foar­te probabilă — pentru o împuşcătură curioasă, care mi-a pricinuit necaz, de câteori îmi aduceam aminte de ea, fiindcă nu o puteam lămuri.

Am apropiat un cerb bun, care mugea susţinut, înconjurat de haremul lui, se mişca încet prin o tăe-tură de fag, în care crescuseră tufele noui şi făceau să nu se vadă bine vânatul. A trebuit să mă apropiu deci mai mult decât îmi cerea puterea carabinei mele şi siguranţa mâinii şi a ochiului. Am ajuns până la 40—50 de paşi, când m'a simţit o ciută. Toată ceata de ciute a înălţat capetele, întorcându-le spre mine, cu urechile ridicate. Apoi a plecat în trap ciuta cea bătrână, au pornit şi celelalte, — au trecut în salturi. Cerbul, nevolnic, după ele, ajungând să traverseze şi el un luminiş lărguţ, peste care brăzda un părăiaş. Cu toate că ne ferim să tragem în cerbul în mişcare re­pede, având în vedere distanţa mică şi împrejurarea că luminişul prin care urma să treacă era destul de larg (apoi mai îndemnându-mă olecuţă şi patima vâ-nătorească), l-am aşteptat cu carabina la ochi. Pe când a sosit în poeniţă, şi taurul era în goană mare. Am aşezat musca unde trebuia, şi petrecându-1 cu arma câteva clipe, am tras — tocmai când sărea peste pâ­râiaşul de care aminteam. Cerbul a răspuns uşor, a-poi l-am văzut scăpătând din piciorul drept din faţă; a dispărut. In urma acestui picior sânge; mai depărti-şor, am dat de picături de sânge spumos: era atins plămânul. Nu voi descrie nici anevoioasa şi prelungit, urmărire, până am putut da glonţul de graţie; poate altădată, scriind despre câinele care în aceia zi a mai adăogat o frunză la cununa lui de laudă. Cerbul în afara glonţului care 1-a ucis, avea încă două răniri. Una în partea de jos a pieptului, cu o palmă bună mai jos de locul unde voiam să-1 lovesc, şi a doua — dea­supra copitei piciorului drept din faţă; piciorul aici sfărâmat. Nu era discutabil, că amândouă aceste ră­niri erau proaspete, erau dela primul meu glonte. De altfel, deoarece observasem bine taurul în vremea ce-1 apropiam, apoi din fuga lui, am constatat, că era perfect sănătos, şi numai după prima împuşcătură a îmbrâncit şi a şchiopat. Dar acum a putut oare acelaş glonţ să lovească şi în piept (deşi jos) şi să rupă şi

piciorul tocmai lângă copită? Despre ricoşare nu pu­tea fi vorba.

Iată, că zilele trecute am văzut un film, în care se prezentau mişcările diferitelor animale, — redân-du-ne după imaginea normală şi mişcările încetinite. Astfel se putea urmări cu uşurinţă fiecare fază a miş­cării. Intre altele se proiecta pe ecran şi alergarea şi salturile cailor. Surprinzătoare imagini, faţă de cele pe care le vedeam obişnuit, când numai ansamblul miş­cării e observat.

Se despica în fragmente mici ale unei secunde sal­tul unui cal peste un obstacol, un şanţ, cu o movilită lângă el. Când s'a ridicat calul ca să sboare pe deasu-

pra acestui obstacol... piciorul din faţă, pe care îl vedeam, s'a ridicat sus de tot, aşa , încât copita i-a ajuns până în dreptul părţii de jos a pieptului. în­dată mi-am adus aminte de cerbul meu, şi am văzut deslegată enigma. Aşa a sărit şi taurul; glonţul meu a mers ceva mai jos de cum voiam să meargă, şi a lovit picior şi piept în clipa, când, în salt, aceste se aflau alăturea.

Deci, nu s'a întâmplat nici atunci nici o ,,minu­ne", ci mirarea mea era datorată necunoştinţei. Aşa se desleagă uneori, prin o întâmplare, unele „enigme" pe care ni le ridică păţaniile noastre vânătoreşti.

Nemo. Câinele pescar

Că vidra prinde peşte, se ştie de toată lumea; că mâţa şi vulpea prind câteodată vreun peşte, s'a mai văzut. Dar de câine pescar nu aflasem încă. L-am în­tâlnit totuşi, din întâmplare, deunăzi. A fost o viziune destul de fugitivă, dar precisă. Treceam, încet, cu ma­şina, pe o şosea mărginită de un râu. O moară de apă ceva mai la deal. Intr'o margine a apei un câine de rasă nedefinită: de mărimea unui fox, părul lins, coadă tăiată, negru cu o pată albă. Stătea în apă, la acea margine, cam până la piept. Ceeace mi-a atras atenţia e că stătea şi cu botul, orizontal, în apă, în contra curentului, fără nici o mişcare. Deci nu bea apă ca toţi câinii. Apoi, o mişcare scurtă din cap — şi a asvârlit un peştişor strălucitor spre mal. Un peştişor cam cât un deget. Am văzut foarte lămurit. Apoi altă mişcare şi peştele era înghiţit. După care câinele şi-a reluat pânda nemişcată cu botul în apă. Nu mi-am putut da seama care îi era „tehnica": aş­tepta cu gura deschisă să-i intre un peşte în cap­cană? pândea peştii şi îi înhăţa scurt când îi venea bine? Nu ştiu. Dar că pescuia, nu rămâne îndoială. Şi cu rezultat! Am salutat cu simpatie acest confrate.

C. B. B. Purec i de zăpadă

Pureci de zăpadă. Cu ocazia vânătoarelor făcute prin revírele pă-

duroase ale Soc. de vânătoare din Orăştie, am ob­servat în mai multe ierni consecutive, că zăpada era presărată cu un fel de cenuşe pe distanţe mari, care da o nuanţă caracteristică albului imaculat.

Privind mai deaproape aceste suprafeţe cenuşii, am constatat că această nuanţă era din cauza unor fiinţe minuscul*;, :ari acopereau cu muie albul zăpezii.

încercând să examinez aceste ciudate fiinţe spre surprinderea mea, la atingerea cu degetul săltau în grupuri în altă parte,

Intrebându-i pe vânătorii mai bătrâni despre pro­venienţa acestor fiinţe, aceştia mi-au dat un răspuns unanim că sunt „pureci de zăpadă".

Am încrestat această constatare, găsind-o inte­resantă şi pentru a informa pe cititorii revistei ,,Car-paţii" despre existenţa acestor „purici minusculi", cari trăiesc în plină iarnă pe suprafeţele de zăpadă de prin pădurile delà munte.

E interesant de ştiut cu ce se hrănesc aceste fiinţe.

Menţionez că nu am găsit nici când aceşti „pu­reci" pe suprafeţele de zăpadă delà şes.

Fenomenul se observă numai în păduri. Dr. Ion V. Todea, magistrat

Orăştie.

La 1 Aprilie 1946, cu Nr. 730 Ministerul Agriculture]' şi Domeniilor a dat următoarea decizie:

Art. 1. Muzeul de vânătoare „Dr. Gheorghe Nedici", trece cu data de 1 Aprilie 1946, din administrarea Direc-ţiunei Economiei Vânatului, în administrarea Institutului pentru Cercetări şi Experimentări Forestiere.

Art. 2. — Custodia suszisului Muzeu se încredinţea­ză, cu începere delà 1 Aprilie 1946, domnului Inginer Con­silier Silvic Dr. Grigore Iliescu, delà Institutul pentru Cercetări şi Experimentări Forestiere.

Art. 3. — Pentru întreţinerea muzeului se vor între­buinţa subvenţiile înscrise în bugetele Direcţdunei Econo­miei Vânatului şi ale Uniunei Generale a Vânătorilor din România, urmând ca şi Institutul pentru Cercetări şi Ex ­perimentări Forestiere să înscrie anual în bugetul său o sumă corespunzătoare în acest scop.

Art. 4. — Desvoltarea şi întrebuinţarea muzeului în scopuri didactice şi ştiinţifice se va face potrivit unui re­gulament stabilit de comun acord între Direcţiunea Eco­nomiei Vânatului şi Institutul pentru Cercetări şi Expe­rimentări Forestiere şi aprobat de noi.

Art. 5. — Domnul Director al Direcţiunei Economiei Vânatului şi domnul Director al Institutului pentru Cer­cetări şi Experimentări Forestiere sunt însărcinaţi cu adu­cerea la îndeplinire a prezentei Deriziuni.

p. Ministrul Agriculturii şi Domeniilor,

(ss) C. Rachieru. * m *

Muzeul de Vânătoare înfiinţat în 1922 de unul din­tre ctitorii vânătoarei româneşti moderne, regretatul Gheorghe Nedici, a văzut zile de elan, de glorie şi de de­cadenţă. Numărul muzeelor speciale de vânătoare e în-fim, în toată lumea. Acestei împrejurări i s'a mai adăugit bogăţia şi ingeniozitatea colecţiilor lui, ca într'o vreme să fie unul dintre cele mai cercetate muzee ale Capitalei, — cercetat de români şi deopotrivă de străinii trecători pe la noi. Apoi s'a aşezat asupra lui colbul. Colbul căzut din tavanele şi tencuelile sparte, — colbul uitării; uşile i s'au închis aproape permanent.

Prin deriziunea de mai sus, Muzeul de Vânătoare iese din Administrarea Direcţiunei Economiei vânatului, şi trece în grija Institutului pentru Cercetări şi Experimen­tări Forestiere. Motivele care le-am auzit sunt: Nu e po­trivit, ca o administraţie de stat, cum e D.E.V., să îngri­jească de un muzeu. Apoi nădejdea, ca „Institutul" va putea da o mai bună desvoltare acestui muzeu, având personalul ştiinţific şi de specialitate necesar.

Nu discutam aceste argumente. Poate să fie valabile Totuşi ne aducem aminte, că acest muzeu a fost creat de Gh. Nedici, pe atunci Inspector General al Vânătoarei, în colaborare cu Direcţiunea Gen. a Vânătoarei (care a de­venit apoi D.E.V.), şi că vremile de glorie ale acestui mu­zeu au fost pe când era administrat, potrivit intenţiei fon­datorului, de Dir. Gen. Vân. Şi mai observăm, că acest muzeu e unul de specialitate, vdnătoresc; or, actuala or­ganizaţie a „Institutului" nu ştim să aibă specialişti în materia vânătoarei.

Oricum, actuala schimbare în soarta Muzeului de

n ii"""r i " 1

C Â R T I *=* R E V I S T E Revista Vânătorilor. (No. 1—2, Ian.-Fevr. 1946). Revista

a întrat în al 27-lea an, şi cu acest prilej Directorul ei, dl G. Scrioşteanu, arată greutăţile prin care trece revista în timpurile actuale. Urăm Revistei să le poată învinge şi să propăşească mai departe. Revista se întregeşte cu diferite articole şi schiţe semnate de d-nii D. Bolteanu, R. Snyder, A. Păunescu, M. Negru, C. Marţian, Moldovan, •— precum şi Decizii ministeriale de actualitate.

Vânătoare însemnează o nădejde, faţă de situaţia în care a ajuns. De ar fi dat, să se realizeze această nădejde!

• • *

Prin Decizia Ministerială Nr. 797 din 12 Aprilie 1946, a u fost numiţi Inspectori de vânătoare, onorific, de Plasă D-nii: Dr. Const P.etrea, pentru Plasa Murgeni, (Tutova), în locul D-lui V. Calapod; Leopold Ghioc, pentru Plasa Zorleni (Tutova), în locul D-lui I. Vlas; Stratulat Casian, pentru Plasa Şipote (Iaşi), în locul D-lui Ion Prică; Coz-maciuc Gh., pentru Plasa Podu Iloaiei (Iaşi), în locul D-lui Petre Stejaru; Aurel Matei, primpretor, pentru Plasa Solea (Suceava); Aioanicesei Constantin, pentru Plasa Dăr-înăneşti (Suceava); Vasile Oprescu, ing. pentru Plasa Ili-şeşti (Suceava); Iulius Schorr, avocat, pentru Plasa Ce­tatea Sucevei (Suceava); Nicolae Niţă, pentru Plasa Te­cuci, (Tecuci), în locul D-lui cpt. Aristide Voinescu; Traian Adamescu, pentru Plasa Feteşti (Ialomiţa), în locul D-lui Victor Chiriacu; Tudor Ion, pentru Plasa Tăndărei (Ialo­miţa), în locul D-lui Ion Căpricaru; Ionel Vlădescu, pen­tru Plasa Lehliu (Ialomiţa), în locul D-lui Vasile Popa; Ing. Silv. Petcu D. I-, pentru Plasa Teţcani (Bacău), în locul Dl-ui Pretor Gh. Trocan; învăţat, pens. D. Vraciu, pentru Plasa Parinoea (Bacău), în locul D-lui Av. Victor Tiron; Dr. Traian Ciuca, pentru Plasa Mociu (Cluj), în locul D-lui Dan Romeo; Pantea Ioachim, pentru Plasa Bucium (Sălaj); Dr. Gherman Ioan, pentru Plasa Cărei {Sălaj); Av. Gherman Victor, pentru Plasa Cehul-Silva-niei (Sălaj); Cristea Petru, pentru Plasa Carsna (Sălaj); Agârbiceanu Vasile, pentru Plasa Jibou (Sălaj); Schill Victor, pentru Plasa Şimleul-Silvaniei (Sălaj); Govor Ioan, pentru Plasa Supurul de jos (Sălaj); Filip Sever, pentru Plasa Tâşnad (Sălaj); Cuibuş Ioan, pentru Plasa Valea Iui Mihai (Sălaj); Sima Valentin, pentru Plasa Zalău (Sălaj); Vasile Navrea, pentru Plasa Odorheiu (Odorheiu); Mihail Vegh, pentru Plasa Ocland (Odorheiu); Dr. F a r -Tsas Alexandru, pentru Plasa I. G. Duca (Odorheiu); Ale­xandru Katona, pentru Plasa Praid (Odorheiu); Alexe ŢSTagv, pentru Plasa Sângeorgiul de Pădure (Odorheiu); Ilie Stoichiţa, pentru Plasa Arpaşul (Făgăraş) , în locul D-lui Dr. Gh. Moldovan; Av. Petru Niculescu, pentru Pla­s a Codăeşti (Vaslui), în locul D-lui C. Perju; Firică Ion, p.entru Plasa Tg. Logreşti (Gorj), în locul C. Dalidis; Bă-•diţă Stelian, pentru Plasa Peşteana Jiu (Gorj), în locul D-lui Ing. Levinschi Anton; Tăurescu Ioan, pentru Plasa Tg. Cărbuneşti (Gorj), în locul D-lui Constantin Rovina-ru; Ion Sulea, pentru Plasa Tg. Jiu (Gorj), în locul D-lui Pantelimon Niculescu; Turiceanu Dumitru, pentru Plasa Copou (Iaşi).

• « # Prin Decizia Ministerială jl. Nr. 4616 din 6 Aprilie

1946, s'a oprit vânarea dropiilor, lebedelor şi potârnichiîor, în cursul anului vânătoresc 1946/947, pe întreg teritoriul judeţului Brăila.

Suntem rugaţi să aducem la cunoştinţa vânătorilor: „Cooperativa vânătorilor şi pescarilor sportivi din Ro­mânia", cu sediul în Bucureşti, str. Brezoianu, Nr. 29, a luat fiinţă în scopul de a combate specula şi de a apro­viziona membri săi cu articole corespunzătoare.

La început Cooperativa a importat cartuşe încărcate, iar după ce importul n'a mai fost posibil, am luat legă­tură contractuală cu întreprinderile care s'au utilat pen­tru producerea articolelor de vânătoare, angajând pentru acest an stocuri importante de tuburi, Ncapse şi alice.

Pentru a se putea asigura o aprovizionare masivă şi a veni realmente în ajutorul vânătorilor, apelăm la Soc. de vânătoare, cât şi la membri înscrişi în Cooperati­vă, precum şi la cei ce se vor înscrie, să facă de urgenţă avansuri echivalente valoarei materialelor cu care do­resc să se aprovizioneze.

Capitalul de bază pentru un membru este de 10.000 lei, plus 100 lei taxa de înscriere.

Avansele se pot depune la sediul Cooperativei sau pentru Cooperativă la CEC, cont 16473 p,ână la 31 Iunie 1946.

Materialele se vor distribui în ordinea depunerii a-vansurilor şi proporţional cu capitalul vârsat.

Cooperativa primeşte în consignaţie: arme de vână­toare, muniţiuni, echipament, cărţi cinegetice şi pescuit, trofee, unelte de pescuit, etc., ce se vor vinde la preţurile cele mai avantajoase, nereţinându-se de cât un procent minim.

L a epocile permise se primeşte spre desfacere vâna­tul împuşcat, achitându-se anticipat preţul zilei.

Colectăm spre vânzare orice blănuri de vânat, tă ­băcite sau netăbăcite.

Cei ce posedă câini de vânătoare, de vânzare, sunt rugaţi a se adresa Cooperativei.

Cooperativa stă la dispoziţia membrilor săi şi face orice operaţiune pentru a le înlesni nevoile şi a contri­bui la strângerea relaţiunilor camaradereşti dintre vâ­nători.

COMITETUL. * * *

Sosirea păsărilor s'a notat în regiunea Orăştie după datele de mai jos: porumbeii 26 II, graurii 28 II, codoba­turile 5 III, sitarii 18 III, berzele 2 IV şi rândunelele la 5 IV 1946.

Pasajul sitarilor a fost abundent şi frumos. Dr. Ion. V. Todea

# # #

L a Adunarea Generală a S o c de vân. „Dumbrava" din Orăştie s'a ales noul Consiliu de Administraţie com­pus din D-nii: Ioan Boangă, Dr. Sever Orhonaş, Dr. Pe­tre Laurenţiu, Remus Branga, Gheorghe Feneşan. Cen-sori D-nii: Coriolan Secarea şi Ioan Davidescu.

Din bugetul de 3.660.000 Lei s'a alocat pentru paza şi ocrotirea vânatului suma de 2.837.000 Lei.

T A B L O U de pădurile Statului c e urmează a se a r e n d a prin oferte închise la data de 2 Iulie 1946, ora 11 d.

Denumirea pădurii Suprafaţa Ocolul Silvic şi jud Fstimaţia Vânatul

1 Didiu 490 ha 2 Răchitoasa-Răsărit 130b . 3 Răchitoasa-Apus 1566 „ 4 Bârsan 133 „ 5 Anghelesti-Păunesti 720 „ 6 Băita-Lunca \ 5871 „ 7 Balaciu 248 , 8 Rebegi 191 . 9 Zăvoiul Popii 67 „

10 Plantaţia Cârna 886 „ 11 Bungetul Cri vina 2U5 „ 12 Vrancea 207 13 Alion Soava 71 14 Transanca-Putineul 348 " 15 Ghioldun-Cioflesti 187 16 Netoţi-Ceret, Nekoţi-Lunca 390,80 17 Balba—Bugeac 1779 ha

Dolhasca -Baia Răchitoasa—Tecuci

Ciurea —Iaşi Câinţi —Bacău Baiţa —Satu mare Horezu—Vâlcea Tugureşti - Dolj Caracal -Romanaţi Tugueşti - Dolj Vânzu Mare —Mehedinţi

Călăraşi—Ialomiţa Gasati — Covurlui Slăveşti — Teleorman Jud. Constanţa

25,000 261.600 313,200

4,000 48,000 80,000 10.000 6,000

20,000 100,000

10,000 10,0 .0 5,000

200,000 20,000

120,000 150,000

epuri, vulpi lupi, vulpi, epuri, bursuci, jderi etc. ca mai sus epuri, vulpi

n cerbi, mistreţi, căprioare epuri, vulpi

vânat de baltă

Societatea Naţională pt. Reprezentanţe S. A. R-

BUCURESTI, PIAŢA ROMANĂ No. 7 Tel. 2-04-03

I SECTA VÂNĂTOARE Î

Furnizăm din depozit:

Cartuşe pline „ P E R F E C T " Walsrode Special, încărcate la fabrica Wolff & Co, Walsrode, cu alice tari Natermann; Cat. 12 -16 -20 , scurte şi lungi. Efect neîntrecut.

Cartuşe cu glonţ pt. arme de vânătoare. Tuburi goale toate calibrele.

Cartuşe Flobert.

Cartuşe 6,35 şi 7,65 pt. pistoale automate. Capse, bure, cartonaşe, rondele transparente

Accesorii pentru curăţirea armelor. Piese de rezervă pentru arme.

Alice.

Furnizăm arme de vânătoare cu alice, carabine. -v Drilling din cele mai renumite fabrici. -»-

Avem" în depozit şi putem vinde

următoarele numere si colecţii ale revistei „CARPAŢli"

Anul 1933 Nr. 2—12 „ 1934 „ 2—12 „ 1935 , 4—12 „ 1936 colecţie complectă „ 1937 „ „ n 1938 . 1939 „ 1940 Nr. 3—12

1941 2—12 „ 1942 colecţie complectă • 1943 . 1944

Preţul unei c o l e c ţ i i Lei 5000, plus 15U0 porto si ambalaj, a unui număr Lei 400 —

Din anul 1945 mai dispunem de Nr. 2—3, 4, 5—6, 7—10, 11—12. Preţul unui număr 1200 lei Nr. 3 din anul 1946 epuizat.

„CARPAŢII" Cluj, str. Regina Măria 1

U N I S P O R T " S. \ . B U C U R E Ş T I , Â L E E A T O N O L L Â 19 m S t » . D O A M N E I 3 Depozit exclusiv al renu­mitelor cartuşet

„1 S Î E A " „ 2 S T E L E * * „ 3 S T E L E * '

Cunoscătorii trag numai cu aceste cartuşe şi refuză categoric ori-ce alte munitiuni. — Mare asortiment de:

# Articole din piele şi utensile pentru vânători, sportivi şi turişti. Ma-*•* terial garantat şi execuţie impecabilă.

• Medicamente pentru câini dela renumita casa engleză COOPER, Mc *•* DUGALL & ROBERTSON, LTD.

Cartuşe cu glonţ pentru carabine şi Drilling.

Arme de vânătoare cu 2 ţevi, cu cocoaşe, pentru pulbere neagră, a» fustate în atelierele noastre, in perfectă stare de funcţiune, la preţuri convenabile.

Cel mai mare atelier de armurărie, brunat, ajustări, montări de Iu* nete şi orice fel de reparaţluni, sub conducerea mult apreciatului maestru Călin Curcă.

& Expediem in provincie, la cerere, orice fel de mărfuri. Dăm orice lămuriri balistice, technice şi informative.