https://dreptmd.wordpress.com/cursuri-universitare/dreptul-comertului-international/notiuni-introductive-in-dreptul-comertului-international/

NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL

1. Definiţia şi importanţa dreptului comerţului internaţional

Dreptul comerţului internaţional constituie ansamblul normelor de drept care reglementează raporturile de comerţ internaţional şi de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică stabilite între participanții la comerţul internaţional.

Dreptul comerţului internaţional este o materie juridică interdisciplinară, care cuprinde mai multe norme juridice, aparţinînd mai multor ramuri de drept, în principal de drept comercial, drept civil, drept procesual-civil, drept internaţional privat.

În raporturile comerciale internaţionale este caracteristică poziţia de egalitate juridică în care se află subiectele unele faţă de altele. Trebuie de menţionat că în aceste raporturi, statul acţionează ca subiect de drept privat, adică de pe poziţii de egalitate juridică cu cealaltă parte,

care poate fi o persoană fizică sau juridică care aparţine altui stat. În alte cazuri, în raporturile cu persoanele fizice şi juridice străine, statul acţionează ca putere suverană.

Normele juridice prin care sunt reglementate raporturile de drept al comerţului internaţional, constituie un set de reguli privind simplificarea şi accelerarea operaţiunilor comerciale. Aceste norme au următoarele caracteristici:

a) Formalităţile cerute pentru validitatea actului juridic sunt minime şi uşor de îndeplinit. Exemplu: contractul de vînzare – cumpărare internaţional.

b) În materie comercială, majoritatea sistemelor de drept naţional nu reclamă o formulare anume pentru punerea în întîrziere a debitorului. Se prevede că punerea în întîrziere poate rezulta din orice înscris.

c) Normele dreptului comerţului internaţional consacră în materie de probaţiune, principiul libertăţii probelor, potrivit cărora dovada unui contract comercial poate fi făcută prin orice mijloace, inclusiv proba cu martori şi prezumţiei, indiferent de valoarea acelui contract.

d) Procedura simplificată de soluţionare a litigiilor datorită posibilităţii supunerii jurisdicţiei arbitrajului internaţional.

2. Obiectul dreptului comerţului internaţional

Obiectului dreptului comerţului internaţional îl constituie raporturile juridice patrimonial care au caracter atît comercial, cît şi internaţional. Raporturile de comerţ internaţional, sunt prin esenţa lor, raporturi patrimoniale.

Determinarea noţiunii de comercialitate aparţine sistemului de drept al fiecărui stat şi se face după criterii proprii. În principal sunt întîlnite 2 concepţii cu privire la determinarea comercialităţii:

a) Concepţia subiectivă;b) Concepţia obiectivă.

Concepţia subiectivă, consacrată în sistemele de drept de influență germană, i-a în considerare calitatea participantului la raportul juridic. Conform acestei concepţii, operaţiunile efectuate de către un comerciant în exerciţiul funcţiunii sale, sunt considerate acte şi fapte de comerţ.

Astfel, calitatea de comerciant, stabileşte o prezumţie legală de comercialitate. Prezumția are un caracter relativ, putînd fi înlăturată de persoana interesată, prin administrarea probei contrare.

Concepţia obiectivă o întîlnim în sistemele juridice de inspiraţie franceză are în vedere obiectul reglementării juridice, adică activitatea comercială. Potrivit acestei concepţii, actele şi faptele de comerţ sunt operaţiunile pe care legea le determină ca atare, indiferent de calitatea

şi voinţa părţilor.Caracterul internaţional presupune existenţa unui element de extraneitate în cadrul raportului juridic de drept internaţional. Nu orice element

de extraneitate prezent într-un raport juridic este de natură să confere acestuia caracterul internaţionalităţii. De exemplu, în tratatul internaţional se consideră că pentru caracterul internaţional al unui raport juridic, cetăţenia părţilor ca element de extraneitate, este irelevant.

În schimb, dacă sediul sau domiciliul părţilor se află în state diferite avînd deci caracter de extraneitate, de regulă este luat în considerare pentru determinarea caracterului internaţional al contractului respectiv.

Convenţiile internaţionale în materie, folosesc pentru definirea internaţionalităţii, soluţii distincte în materia contractului de vînzare internţională de mărfuri, caracterul internaţional este dat de domiciliul sau sediul părţilor, iar în absenţa acestuia, de reşedinţa lor obişnuită.

Putem menţiona astfel art. 1, alin. 1 al Convenţiei de la Viena din 1980 privind vînzarea internaţională de mărfuri sau art. 2 al Convenţiei de la New York din 1974 privind prescripţia în materie de vînzare internaţională de mărfuri.

În domeniul transporturilor, caracterul internaţional este dat de executarea prestaţiei pe teritoriul mai multor state. De exemplu, art. 1 al Convenţiei de la Geneva referitoare la contractul de transport internaţional de mărfuri pe şosele din 1956 (CMR).

Unele convenţii internaţionale adoptă pentru identificarea internaţionalităţii, 2 criterii, unul fiind principal, care este dublat de unul secundar. Astfel Convenţia de la Haga privind vînzarea internaţională de bunuri din 1964, impune coexistenţa a 2 criterii în mod cumulativ. Elementul

de internaţionalitate se concretizează prin sediul sau reşedinţa părţilor în state diferite, precum şi prin mişcarea obiectelor vîndute, locul încheierii contractelor sau locul predării bunului vîndut.

3. Subiectele raportului dreptului de comerţ internaţional

Acestea pot fi clasificate după mai multe criterii.

1. În funcţie de ordinea juridică de apartenenţă, acestea pot fi clasficate:– Subiecte de drept internaţional;

– Subiecte de drept naţional;– Societăţile trans-naţionale sau multi-naţionale.

Subiectele de drept internaţional pot fi clasificate la rîndul lor, în două subgrupe:a) Statul;

b) Organizațiile internaţionale.Dreptul statelor de a face comerţ este un drept fundamental, prevăzut în Carta Drepturilor şi Îndatoririlor Economice ale statelor, fiecare stat

fiind liber să aleagă modalităţile de organizare a relaţiilor sale economice externe.Conform art. 58, alin. 1 cod civil al R. M., statul şi unităţile administrativ-teritoriale participă la raporturile juridice civile pe poziţii de egalitate

cu celelalte subiecte de drept.Atribuţiile statului şi ale unităţilor administrativ – teritoriale se exercită în asemenea raporturi de organele acestora, în conformitate cu

competenţa lor. Alin. 2 al aceluiaşi articol prevede că organele împuternicite să exercite o parte din funcţiile Guvernului posedă personalitate juridică doar dacă aceasta decurge din prevederile legii sau în cazurile expres prevăzute de lege din actele autorităţilor publice centrale sau

locale.Organizaţiile internaţionale sunt create prin acorduri de voinţă al statelor interesate. Capacitatea juridică a acestora este determinată prin

convenţia de constituire a lor. Asemenea statelor, organizaţiile internaţionale figurează în calitate de subiecte de drept a raporturilor de comerţ internaţional doar atunci cînd acţionează în administrarea patrimoniului atribuit acestora, şi doar în măsura în care este necesar

pentru atingerea scopului.Societăţile trans-naţionale sau multinaţionale, sunt societăţi comerciale care chiar de la constituirea lor se caracterizează prin elemente fără

caracter naţional, cum ar fi:a) Capitalul ce provine de la asociaţi din ţări diferite;

b) Stabilirea uneori, a unora sau mai multor sedii principale în ţări diferite, şi care sunt lipsite de o legătură juridică cu un anumit stat, astfel în privinţa lor, nu primeşte vocaţie nici una din legile naţionale.

Participanţii cei mai des întîlniţi în raporturile de comerţ internaţional sunt subiectele de drept naţional (persoanele fizice/juridice).

4. Izvoarele dreptului comerţului internaţional

Pot fi clasificate în două categorii:a) Interne;

b) Internaţionale.

Cele interne sunt:a) Legile interne;

b) Uzanţele comerciale interne.Legile interne cuprind:

a) Constituţia şi legile constituţionale;b) Legile organice;

c) Legile ordinare (Legea cu privire la S. A., Legea vînzării de mărfuri).Uzanţele comerciale sunt în esenţa lor uzanţe profesionale. Uzanţele comerciale sunt incluse de regulă în conţinutul contractelor comerciale,

forţa lor juridică fiind aceea a unei clauze contractuale.Izvoarele internaţionale sunt:

a) Convenţiile şi tratatele internaţionale;b) Uzanţele comerciale uniforme internaţionale.

Convenţiile internaţionale pot fi:a) Bilaterale;

b) Multilaterale.Printre convenţiile multilaterale, putem enumera următoarele:

• Convenţia de la Viena privind vînzarea internaţională de mărfuri, din 11 aprilie 1980;• Convenţia de la Roma din 1980 privind legea aplicabilă a obligaţiilor contractuale.

Uzanțele comerciale uniforme internaţionale constituie acele reguli prin folosirea repetată a unor clauze contractuale în armonie cu obiceiurile practicate în diverse centre comerciale şi pe care practica comercială internațională le-a pus în valoare, instituind o anumită

standardizare şi unificare a lor, realizată prin metode diferite precum:a) Adoptarea de condiţii uniforme cu caracter general

b) Elaborarea de contracte model cu privire la grupuri speciale de mărfuric) Includerea într-un contract internațional anumit a unor condiţii generale de livrare.

Exemplul cel mai elocvent sunt regulile INCOTERMS adoptate sub egida Camerei internaţionale de Comerț din Paris. Corespunzător acestor reguli din SUA si Canada se aplica uzanțele RAFTD. Unii autori consideră că din izvoarele internaţionale ale dreptului comerțului

internațional mai fac parte de asemenea regulamentele si directivele U.E., principiile UNIDROIT, modele de contracte internaţionale uniforme elaborate de către Camera internaționala de Comerț din Paris sau de către Asociațiile internaţionale de specialitate.