§1. Noţiunea de răspundere în dreptul internaţional

Răspunderea internaţională constituie elementul esenţial al oricărei norme de conduită

socială. Acţiunea omului are drept consecinţă un rezultat, iar rostul instituţiei răspunderii este

să ghideze şi să determine comportamentul în conformitate cu o regulă de conduită. Instituţia

răspunderii este indisolubil legată de societatea umană organizată, de conduita pe care trebuie

să o aibă cei care o alcătuiesc, constituindu-se într-o sancţiune generală a tuturor normelor de

conduită, inclusiv a normelor de drept. Existenţa unor reguli de conduită şi asigurarea

respectării lor reprezintă o necesitate vitală pentru societate şi de aceea, acţiunile şi

inacţiunile membrilor societăţii sunt generatoare de răspundere.

În literatura de specialitate, se vorbeşte, în mod curent, de răspunderea internaţională,

ca fiind echivalentă cu răspunderea statelor ـ ceea ce nu este riguros exact, deoarece noţiunea

de responsabilitate internaţională nu trebuie raportată exclusiv la stat, ea constituind o

instituţie cu aplicaţiune generală. Ca atare, toate subiectele de drept internaţional îşi pot

angaja răspunderea, chiar dacă statul, constituind principalul actor al relaţiilor internaţionale,

apare cel mai frecvent în această postură 1.

După ce calitatea de subiect de drept internaţional a fost recunoscută şi altor entităţi

decât statelor, sa pus problema dacă şi acestor noi subiecte li se vor aplica regulile

responsabilităţii internaţionale. Sa ajuns la concluzia că regulile responsabilităţii se aplică în

mod diferenţiat la toate subiectele de drept internaţional.

Răspunderea statelor, în calitatea lor de subiecte de drept internaţional, se situează pe

primul plan deoarece acestea au capacitatea de a intra în raporturi de drept internaţional

având vocaţia de aşi angaja răspunderea pentru acţiunile lor.

Noţiunea de răspundere nu este specifică, nu aparţine, în exclusivitate dreptului,

deoarece, prin universalitatea situaţiilor pe care le sancţionează, ea depăşeşte limitele

normelor juridice, fiind realmente o instituţie proprie societăţii omeneşti ca atare. În funcţie

de natura relaţiilor sociale lezate şi de normele care au fost încălcate, răspunderea se poate

prezenta sub forma specifică de răspundere morală, civică, politică sau juridică.

Dacă răspunderea constituie o instituţie generală, legată indisolubil de societate şi nu

exclusiv o instituţie juridică, rolul ei se dovedeşte, în schimb, a fi esenţial în drept, prin

1 Ion M. Anghel, Viorel I. Anghel, Răspunderea în dreptul internaţional, Editura Lumina Lex , Bucureşti, 1998, p. 7;

contribuţia pe care o are în aplicarea şi afirmarea normei juridice, ca şi prin efectele şi

implicaţiile, nu numai juridice, ci şi sociale, pe care ea le are.

Fiind legată de societate şi concepută cu luarea în considerare a intereselor generale

ale societăţii, instituţia răspunderii apare ca o sancţiune generală şi având un caracter unitar,

fiecare din formele răspunderii acţionând asupra celorlalte forme.

Din caracterul de universalitate al răspunderii sociale, decurge şi răspunderea din

sfera dreptului, care implică obligativitatea respectării normelor juridice în totalitatea lor 2.

Răspunderea juridică, ca formă principală a răspunderii sociale, se caracterizează prin

faptul că are întotdeauna ca temei încălcarea sau nerespectarea unei norme de drept, este

legată de activitatea exclusivă a unor organe de stat care au competenţa de a constata în mod

oficial nerespectarea sau încălcarea normei de drept, de a aprecia gradul de vinovăţie şi de a

stabili şi aplica sancţiunea prevăzută de norma juridică.

Răspunderea juridică reprezintă un complex de drepturi şi obligaţii conexe, prevăzute

de normele juridice, drepturi şi obligaţii ce iau naştere ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite

şi care constituie cadrul de aplicare a sancţiunii3.

Din punct de vedere al evoluţiei, răspunderea internaţională a statelor a făcut obiectul

unor preocupări doctrinare începând cu secolul al XVI-lea şi, în viziunea celor preocupaţi, era

legată exclusiv de complicitatea statului la acţiunile anumitor persoane particulare care, fie

că pregăteau diverse acte delictuoase împotriva unui stat străin, fie că se sustrăgeau de la

executarea unor pedepse la care au fost condamnate de către statele de origine pentru

infracţiunile săvârşite.

În dreptul internaţional clasic şi, mult timp în cel modern, răspunderea statelor era

angajată, în principal, pentru prejudiciile suferite de către străinii care se aflau pe teritoriile

lor, pentru ca, în a doua jumătate a secolului trecut să se rezume la fapte ce privesc exclusiv

încălcarea obligaţiilor pe care statele şi le-au asumat în virtutea calităţii lor de purtătoare ale

unei puteri în raporturile cu ceilalţi subiecţi de drept internaţional 4.

Răspunderea internaţională constituie instituţia dreptului internaţional public care

pretinde statelor sau altor subiecte ale dreptului internaţional, care săvârşesc fapte ilicite, să

răspundă în faţa statului lezat sau în faţa tuturor statelor lumii dacă este vorba despre crime

internaţionale.

2 Ibidem, p. 7;3 Adrian Gorun, Fundamentele filosofice ale dreptului, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2006, pp. 109-110;4 Vasile Ciuvăţ, Drept internaţional public, Editura Universitaria, Craiova, 2002, p. 124;

Răspunderea statelor pentru daunele cauzate pe teritoriul lor persoanei sau

proprietăţii străinilor, începând cu secolul al XVIII-lea, era angajată în baza unor tratate

bilaterale sau multilaterale, iar începând cu a doua jumătate a secolului al XX-lea, s-a încercat

reglementarea acesteia prin convenţii internaţionale, precum Proiectul de Convenţie , ce a

făcut obiectul lucrărilor Conferinţei de codificare de la Haga, din 1930 , care nu a putut fi

adoptată datorită nerealizării consensului.

Postbelic, iniţiative de codificare a regulilor din domeniul răspunderii statelor au

aparţinut , în principal, Organizaţiei Naţiunilor Unite (O.N.U) care, prin Comisia de Drept

Internaţional, a elaborat un Program fundamentat pe principiile ce guvernează relaţiile dintre

statele lumii, consfinţite de Carta O.N.U.5.

Instituţia răspunderii este considerată problema centrală a tuturor ramurilor de drept ,

pentru că ea constituie un corolar al normelor de conduită socială, juridică, civică şi morală şi

prin aceasta, ea dă expresie , în domeniul dreptului, regulilor care interzic faptele ilicite,

stabilind consecinţele nerespectării lor 6.

Instituţia răspunderii a fost construită pe două idei fundamentale, prima constă în

faptul că un stat nu poate şi nu trebuie să aibă posibilitatea de a acţiona în mod discreţionar în

viaţa internaţională, iar cea dea doua se referă la situaţia comiterii unei acţiuni ilicite în urma

căreia statul trebuie să răspundă pentru aceasta. Instituţia răspunderii internaţionale are

propriile sale elemente şi trăsături şi de aceea, extinderea conţinutului ei ar conduce la

ruperea echilibrului ei structural.

Răspunderea internaţională garantează eficienţa dreptului internaţional, îndeplinind

dincolo de particularităţile fiecărei forme de răspundere, importante funcţii în dreptul

internaţional : legalitatea internaţională, garantarea ordinii juridice internaţionale, stabilirea

relaţiilor internaţionale, dezvoltarea relaţiilor internaţionale 7.

Comisia de Drept Internaţional, în operaţiunea de codificare a normelor dreptului

internaţional public, distinge două categorii de răspundere internaţională : răspunderea pentru

fapte ilicite din punct de vedere internaţional şi răspunderea pentru consecinţe prejudiciabile

ce decurg din activităţi licite în funcţie de care şi fundamentul răspunderii internaţionale

comportă trăsături specifice.

Săvârşirea oricărui fapt internaţional ilicit lezează ordinea juridică internaţională,

indiferent de originea cutumiară sau convenţională a regulilor de conduită care o compun.

5 Ibidem, p. 124;6 Ion M. Anghel, Viorel I. Anghel, Răspunderea în dreptul internaţional, Editura Lumina Lex , Bucureşti, 1998, p. 8;7 Grigore Geamănu, Drept internaţional public, vol. I, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981, p.327;

Dacă nu ar exista reguli care să definească efectele juridice ale violării unui drept,

noţiunea de ordine juridică ar fi fără sens, din moment ce nu sar putea diferenţia

comportamentele conforme dreptului şi cele contrare lui8.

8 Mona Maria Pivniceru, Răspunderea penală în dreptul internaţional, Polirom, Iaşi, 1999, p. 10;