NOTE DE CURS PSIHOTERAPIA DE CUPLU SI FAM.pdf

8/19/2019 NOTE DE CURS PSIHOTERAPIA DE CUPLU SI FAM.pdf

1/69

1

UNIVERSITATEA ”ANDREI ȘAGUNA” DIN CONSTANȚA

FACULTATEA DE PSIHOSOCIOLOGIE

NOTE DE CURS

PSIHOTERAPIA DE CUPLU ȘI FAMILIE

Lect.univ.dr. Nicu Ionel SAVA

2014


2/69

2

Cuprins

1. TERAPIA DE CUPLU ȘI FAMILIE: ÎNCEPUTURI ................................... 3

2. EVOLUȚIA TERAPIEI DE CUPLU ȘI FAMILIE ....................................... 6

3. CONCEPTE DE BAZĂ ALE TERAPIEI DE CUPLU ȘI FAMILIE .......... 13

4. TERAPIA COMUNICAȚIONALĂ ............................................................. 21

5. TERAPIA SISTEMICĂ A LUI BOWEN .................................................... 27

6. TERAPIA DE FAMILIE SRATEGICĂ ....................................................... 32

7. TERAPIA DE FAMILIE STRUCTURALĂ ................................................ 35

8. TERAPIA DE FAMILIE EXPERIENȚIALĂ .............................................. 38

9. TERAPIA DE FAMILIE PSIHANALITICĂ ............................................... 43

10. TERAPIA DE FAMILIE COGNITIV-COMPORTAMENTALĂ ........... 47

11. TERAPIA DE FAMILIE ÎN SEC. XXI .................................................... 51

12. TERAPIA FOCALIZATĂ PE SOLUȚIE ................................................. 55

13. TERAPIA NARATIVĂ DE CUPLU ȘI FAMILIE .................................. 59

14. MODELE DE TERAPIE INTEGRATIVĂ ............................................... 63

BIBLIOGRAFIE ................................................................................................. 69


3/69

3

1. TERAPIA DE CUPLU ȘI FAMILIE: ÎNCEPUTURI

Terapia de familie s-a născut în 1950, a crescut în jurul anului 1960 și s -a

maturizat în anii 1970. Dacă inițial a existat un val de entuziasm de a trata

întreaga familie ca pe un întreg, ulterior a existat o diversificare a școlilor,

fiecare în parte orientându-se spre o bucățică de adevăr și pe un anumit segment

de populație. Perioada dintre anii 1975 și 1985 este considerată vârsta de aur a

terapiei de familie. În această perioadă plină de entuziasm și încredere a avut loc

o înflorire a abordărilor imaginative și vitale de tratament. Terapeuții din acea

perioadă chiar dacă împărtășeau puncte de vedere diferite în ceea ce privește

tehnicile utilizate aveau în schimb un scop comun și mult optimism. Aceste

modele de pionierat au fost puse la încercare iar granițele lor au devenit difuze,

astăzi foarte puțini terapeuți identificându-se cu un anumit curent și cu o

anumită școală. Mai mult decât atât chiar distincția dintre terapia individuală și

cea de familie este mai puțin clară, deoarece din ce în ce mai mulți terapeuți

practică ambele forme de tratament. Psihoterapia individuală și terapia defamilie oferă, fiecare, două lucruri: un mod de abordare a tratamentului și o

manieră de înțelegere a comportamentului uman. Terapia individuală poate pune

la dispoziție atenția concentrată pentru a ajuta oamenii să se confrunte cu

temerile lor și să-i învețe să devină mai compleți ei înșiși. Terapeuții individuali

au recunoscut întotdeauna importanța vieții de familie în formarea personalității,

dar au presupus că aceste influențe sunt internalizate și că dinamicileintrapsihice devin forțele dominanate care controlează comportamentul. De

aceea, tratamentul trebuie orientat către către persoană și către construcția sa

personală. Din perspectiva terapeuților de familie, forțele dominante din viețile

noastre sunt localizate în afara noastră, în familie, iar terapia bazată pe aceste

concepții este orientată spre schimbarea organizării familiei care să conducă la

alterarea corespunzătoare a vieții fiecărui membru. Terapia de familie nu-și propune numai schimbarea clientului individual în context, ea determină


4/69

4

schimbări asupra întregii familii, beneficiile fiind de lungă durată deoarece

fiecare membru al familiei este schimbat și continuă să facă presiune și să

determine schimbări sincronice asupra celorlalți membri.

Aproape orice dificultate umană poate fi ameliorată, fie de terapiaindividuală fie de cea de familie, dar, anumite dificultăți pot fi abordate, în

special, de terapia de familie, printre care: problemele cu copiii; plângeri despre

căsătorii sau despre relații intime; certuri familiale și alte simptome care se

dezvoltă în individ în timpul unei tranziții familiale majore.

Terapia de familie a înflorit nu numai pentru că și-a demonstrat eficiența

clinică, ci și pentru că redescoperim interconexiunea care caracterizeazăcomunitatea noastră umană. De obicei diferența dintre terapia de familie față de

cea individuală este dată de eficiența pe care o are una sau alta în rezolvarea

problemelor. De fapt, acest lucru nu este altceva decât un mod de a înțelege

natura umană. Chiar dacă psihoterapia reușeșete concentrându-se, fie pe

psihologia individuală, fie pe organizarea familială, ambele perspective –

psihologia și contextul social – sunt indispensabile unei înțelegeri depline aoamenlilor și a problemelor lor.

Terapia de familie ne învață că familia este mai mult decât o colecție de

indivizi separați, ea este un sistem, un tot organic ale părți componente

funcționează într -un fel care transcend caracteristicile individuale. Dar, chiar

dacă avem calitatea de membri ai unui sistem de familie, nu încetăm să fim

indivizi cu propriile noastre inimi, minți și dorințe. Chiar dacă nu este posibil să

înțelegem oamenii fără să luăm în considerație cotextul lor social – în special

familia – am gr eși dacă ne-am limita numai la suprafața interacțiunilor – la

comportamentul social separat de experiența internă.

A lucra cu sistemul întreg înseamnă nu numai a considera pe toți membrii

familiei, ci și, de asemenea, a lua în considerare dimensiunile personale ale

experiențelor acestora.


5/69

5

Puterea terapiei de familie este dată de capacitatea acesteia de a-i aduce

împreună pe bărbați și pe femei, pe părinți și pe copii, în scopul modificării

interacțiunilor lor.

Tolstoi scria ”toate familiile fericite se aseamănă una cu alta. Fiecare familienefericită este nefericită în felul ei”. Fiecare familie nefericită o fi nefericită în

felul ei, dar toate familiile nefericite se împiedică de aceleași încercări familiare

ale vieții de familie. Nu e nici un secret în afla care sunt aceste încercări – a

învăța să trăiești împreună, să te descurci cu rudele dificile, să supraveghezi

copiii, să te descurci cu adolescența lor etc. Dar, ce puțină lume înțelege este că

un număr mic de sisteme dinamice luminează aceste încercări și dau puterefamiliilor să depășeacă cu succes dilemele predictibile ale vieții. Terapeuții de

familie se ocupă și de cazuri bizare și neobișnuite , dar majoritatea muncii lor

este cu ființe umane normale care experimentează lecțiile dureroase ale vieții.


6/69

6

2. EVOLUȚIA TERAPIEI DE CUPLU ȘI FAMILIE

Schimbarea perspectivei de la cea individuală la perspectiva sistemică a fost

una revoluționară, care a făcut posibilă luarea în stăpânire a unui instrument

profund și puternic pentru înțelegerea și rezolvarea problemelor umane.

Curiozitatea primilor terapeuți de cuplu și familie i-a condus la o diversitate de

moduri noi, ingenioase, de conceptualizare a bucuriilor și tristeților vieții de

familie. Terapia de familie a început printr -un efort benevol de a susține

instituția familiei, având în aceasta cel mai puternic adversar. Povestea oficială a

terapiei de familie este una a respectului față de instituția familiei chiar dacă nu

se renunță complet la ideea că familiile sunt dușmanii libertății. Terapeuții au

început să observe că, adesea, atunci când un membru al familiei se făcea bine,

altcineva din familie se îmbolnăvea, aproape ca și cum familia avea nevoie de

un membru simptomatic. Impactul îmbunătățirii stării pacientului asupra

familiei nu este întotdeauna negativ, Fisher și Mendell (1958) raportând

schimbări pozitive și la membrii acestuia. De remarcat pentru moment nu estedacă influența pacienților și familiilor acestora, unii asupra altora, este bună sau

rea, problema este că schimbarea unei persoane schimbă sistemul. Familiile sunt

legate cu un lipici ciudat – se întind dar nu vor să se rupă.

Cei care au încercat să înțeleagă și să trateze familiile au găsit o paralelă a

familiilor cu grupuri mici. Dinamica grupului este relevantă pentru terapia de

familie pentru că viața de grup este o combinație complexă de personalitățiindividuale și proprietăți supraordonate ale grupului.

În 1920, cercetătorii din științele sociale au început studiul grupurilor

naturale din societate cu speranța de a învăța cum să rezolve problemele politice

înțelegând interacțiunile sociale în grupuri organizate.

William McDougall – pionierul psihologiei sociale în lucrarea sa ” Mintea

grupului” (1920) a descris cum continuitatea unui grup depindea de nevoia de


7/69

7

linii de demarcație și structuri în care diferențierea și specializarea funcțiilor pot

apare, așa încât relațiile de la membru-la-membru să fie fixe și definite.

O nouă abordare a dinamicii grupului a fost promovată în anii 1940 de Kurt

Lewin. Astfel, inspirându-se de la Școala Gestalt a psihologiei perceptuale,Lewin a dezvoltat ideea că grupul este mai mult decât suma părților sale, iar

această proprietate a grupului de a transcende are o relevanță evidentă pentru

terapeuții de familie, care trebuie să muncească nu numai cu indivizii, dar și cu

sistemele de familie – și cu rezistența lor faimoasă în fața schimbării. El a

indicat faptul că schimbarea comportamentului de grup necesită ”dezghețare”,

numai după ce se întâmplă ceva care tulbură credințele și obișnuințele grupului,membrii grupului vor fi gata să accepte schimbarea. Pentru a dezgheța o familie,

înainte ca schimbarea terapeutică să poată avea loc este nevoie de mai mult

efort. Nevoia de dezghețare a pus la încercare preocuparea terapeuților de

familie de deranjare sau întrerupere a homeostaziei de familie, o noțiune care a

dominat terapia de familie zeci de ani.

O altă figură majoră în studierea dinamicii grupurilor care a accentuat grupulca întreg prin propria dinamică și structură este Wilfred Bion (1948). După el

cele mai multe grupuri divaghează de la sarcinile lor primare prin angajarea în

modele de ceartă-ceartă, dependență sau împerechere.

Un impact major asupra tratamentul familiei l-a avut distincția între

proces/conținut. Astfel, terapeuții experimentați au învățat să fie atenți la felul în

care familiile vorbesc, precum și la conținutul discuțiilor. Din păcate, conținutul

unor discuții este atât de forțat încât terapeuții sunt distrași de la dimensiunile

procesului.

Teoria rolurilor, explorată în literatura psihanalitică și a dinamicii grupului,

are aplicații importante pentru studiul familiilor. Membrii familiei sunt descriși

adesea în termenii unui singur rol, dar trebuie să amintim faptul că aceștia joacă

de cele mai multe ori mai multe roluri. Chiar și rolurile pe care subiecții nu le

îndeplinesc au mare potențial și de aceea sunt importante. Când membrii unei


8/69

8

familii nefericite se fixează pe câteva roluri rigide, ei dezvoltă ”artrită

interpersonală”, o boală care conduce la rigiditate familială și atrofia unei vieți

nefolosite.

În timp ce limitarea rolurilor duce la îngustarea posibilităților vieții de grup(și de familie), membrii grupului cărora li se cere să joace mai multe roluri sunt

supuși supraîncărcării și credințelor conflictuale (Sherif, 1948).

Rolurile tind să devină stereotipe în majoritatea grupurilor . Virginia Satir

(1972) a descris rolurile din familie, precum ”împăciuitorul ” sau

”neînțelegătorul ” în cartea sa ”Să facem oameni” în care se poate să vă dați

seama că în timpul creșterii în propria familie ați jucat un rol predictibil. Un lucru care face teoria rolurilor să fie atât de folositoare în înțelegerea

familiilor este că rolurile tind să fie reciproce și complementare. Astfel,

partenerii por rămâne polarizați în roluri complementare de strictețe și

îngăduință. Ceea ce face reciprocitatea rezistentă la schimbare este faptul că

situațiile se întăresc și se alimentează reciproc – și că fiecare așteaptă ca celălalt

să se schimbe. Terapeuții din grupul psihanalitic considerau gru pul ca o recreare a familiei,

în care terapeutul este obiect de transfer și membrii familiei pe poziții frățești.

Grupurile analitice au fost concepute să fie nestructurate într -un mod aproape

frustrant pentru a provoca conflicte latente inconștiente și a revitaliza

problemele din grupul familial de origine. Motivele de bază ale membrilor

grupului au fost considerate combinații conflictuale de dragoste și ură, de

plăcere și durere și exigențe ale superego-ului vizavi de nevoile impulsurilor

primitive. Aici se observă că accentul se pune mai degrabă pe individ decât pe

grup ca întreg.

În abordarea dinamicii de grup, dezvoltată de Foulkes, Bion, Ezriel și

Anthony din Marea Britanie, accentul s-a schimbat de la indivizi la grupul

însuși, văzut ca o entitate transcendentă cu propriile ei legi inerente. Acești

terapeuți au studiat interacțiunile grupului nu numai pentru ce acestea


9/69

9

dezvăluiau, ci și pentru a descoperi temele sau sau dinamica comună tuturor

membrilor grupului. Acest proces de grup a fost considerat ca o caracteristică

fundamentală a interacțiunii sociale și un instrument major de schimbare.

O altă direcție pornită de la terapia de grup psihanalitică a fost modelul

experimental. Terapia de grup experimentală susținută de psihiatrii existențialiști

Ludwig Binswanger, Medard Boss și Rollo May în Europa și de Carl Whitaker

și Thomas Malone în Statele Unite, a pus accentul pe implicarea personală,

profundă cu pacienții, abordare opusă tratării pacientului ca pe un obiect opus

disecției. Fenomenologia a luat locul analizei și experiența imediată a fost

văzută ca un drum regal de dezvoltare personală. Psihodrama lui Moreno, în care pacienții interpretează conflictele în loc să le

discute, a fost una din abordările cele mai timpurii în tratamentul grupului

(Moreno, 1945). Psihodramele sunt interpretări dramatice din viețile pacienților,

folosind tehnici pentru a stimula expresia emoțională și pentru a clarifica

conflictele. Pentru că accentul se pune pe acțiunea interpersonală, psihodrama

este un mijloc direct și puternic de explorare a relațiilor și de rezolvare a problemelor de familie.

Terapia gestaltistă a lui Fritz Perls are ca scop creșterea spontaneității, a

creativității și a responsabilității personale. Această terapie descurajează

membrii grupului în ceea ce privește interacțiunea, stimulând mai mult

interacțiunea emoțională.

Din punct de vedere tehnic, terapiile de grup și de familie sunt similare:

ambele includ mai multe persoane, ambele sunt complexe și amorfe, mai

asemănătoare cu realitatea socială de fiecare zi decât cu terapia individuală. În

grupuri ca și în familii, fiecare pacient trebuie să reacționeze la un număr de

oameni nu numai la terapeut, iar folosirea terapeutică a acestei interacțiuni este

un mecanism definitiv al schimbării în ambele situații.

Deși terapia de grup a fost folosită ca un model pentru terapia de familie de

unii practicieni timpurii, numai distincția proces/conținut și teoria rolurilor au


10/69

10

avut un impact de durată asupra curentului terapiei de familie. O aplicație a

metodelor de grup care a persistat în terapia de familie este cea a grupurilor de

cupluri.

Terapia de familie are o istorie scurtă, dar un trecut îndelungat. Terapeuții aurezistat tentației de a vedea și membrii familiei pacientului, pentru a salva

caracterul pr ivat al relației pacient-terapeut. Freudienii au exclus familia reală

pentru a descoperi familia inconștientă, introvertită; rogersienii au ținut familia

departe pentru a asigura o privire pozitivă necondiționată, iar psihiatrii de spital

au descurajat vizitele familiei deoarece ele puteau să distrugă mediul benign din

spital.

Mai multe dezvoltări convergente din anii 1950 au condus la o viziune nouă

a familiei ca un sistem viu, ca un întreg organic. Psihiatrii din spitale au observat

că, adesea, atunci când pacientul se însănătoșea, altcineva din familie se

îmbolnăvea. Astfel, a devenit clar că schimbarea în orice persoană schimbă

întregul sistem. În cele din urmă, este evident că schimbarea familiei ar putea fi

modul cel mai eficient pentru schimbarea individului.Deși clinicienii practicieni din spitalele și clinicile de orientare a copilului au

pregătit calea terapiei de familie, cele mei importante realizări au fost obținute în

anii 1950 de asistenții care au fost la început cercetători și în al doilea rând

vindecători. La Palo Alto, Gregory Bateson, Jay Haley, Don Jackson și John

Wakland, studiind comunicarea, au descoperit că schizofrenia are sens în

contextul comunicării familiei patologice. Schizofrenicii nu sunt nebuni într -un

mod fără sens, comportamentul lor aparent fără sens, are sens în contextul

familiei lor. La Yale, Theodore Lidz a descoperit un model al instabilității și

conflictului în familiile schizofrenicilor. Schisma maritală (conflictul deschis) și

distorsiunea maritală (echilibrul patologic) au efecte profunde asupra dezvoltării

copiilor. Observația lui Murray Bowen referitoare la modul în care mamele și

copii lor schizofrenici merg prin ciclurile de apropiere și depărtare a fost un

precursor al dinamicii urmăritor -urmărit . Prin spitalizarea întregii familii pentru


11/69

11

observație și tratament, Bowen a situat problema schizofreniei într -o masă a

egoului familiei nediferențiate și chiar a extins aceasta dincolo de familia

neclară la trei generații. Lyman Wynne a legat schizofrenia de familie

demonstrând cum contribuie devierea comunicării la tulburările de gândire.

Aceste observații au lansat mișcarea terapiei de familie, dar emoția pe care au

generat-o a întunecat distincția dintre ceea ce au observat echipele de cercetare

și ceea ce au concluzionat. Ceea ce ei au observat a fost că și comportamentul

schizofrenicilor se potrivește cu familiile lor dar, concluziile au fost mult mai

spectaculoase. Mai întâi a fost lăsat să se înțeleagă că dacă schizofrenia se

potrivește (are sens) în contextul familiei, atunci familia trebuie să fie cauzaacesteia. O a doua concluzie se referea la faptul că dinamica familiei – legăturile

duble, pseudomutualitatea, masa ego-ului familiei nediferențiate – a început să

fie văzută ca produs al sistemului, mai degrabă decât caracteristici ale

persoanelor care împărtășesc anumite calități deoarece ele trăiesc împreună.

Astfel s-a născut o nouă ființă: ” sistemul familial ”, metafora sistemelor fiind

conceptul central în această încercare. Deși nimeni nu a putut fi creditat cafondator al terapiei de familie, nimeni nu a avut o mai mare influență asupra

modului de gândire asupra familiilor decât Gregory Bateson și Milton Erickson.

Moștenirea lui Erickson a constat în abordarea sa pragmatică de rezolvare a

problemelor, el ne-a învățat să descifrăm ceea ce ține blocate familiile, cum să le

abordăm și să le deblocăm folosind idei creatoare, uneori contraintuitive – și

apoi cum să ieșim din această situație lăsând familiile să-și continue treburile

lor.

Animozitatea dintre terapeuții de familie și terapeuții psihodinamici s-a răcit

în anii 1970, după ce terapia de familie a câștigat un loc pentru ea însăși în

instituțiile de sănătate mintală. Un motiv pentru care terapia de familie a fost

acceptată a fost faptul că ea și-a croit domeniul său în zone neglijate în mod

tradițional de instituțiile psihiatrice: serviciile pentru copii și săraci.


12/69

12

În anii 1990, terapeuții de familie au început să descopere că, în timp ce

încercau să înțeleagă forțele ascunse din familie, putea fi folositor să se acorde

atenție forțelor ascunse din indivizii care formau familiile. Poate aprecierea cea

mai complexă a naturii umane stă în înțelegerea completă a eului și a sistemului,astfel, dacă la început, terapia de familie a fost văzută ca un mijloc mai bu n de a

ajuta pacientul, mai târziu ea a fost concepută ca un mod de a servi nevoile

întregii familii.

Dincolo de complexitatea domeniului familiei dată și de afirmația că aceasta

este contextul problemelor umane, terapeuții trebuie să țină seama de faptul că

indiferent de cât de multe și variate sunt explicațiile cu privire la proprietățileemergente ale familiei – întregul este mai mult decât suma părților sale

componente – acestea se împart în două categorii: structura și procesul.

Structura familiilor include triunghiurile, subsistemele și granițele iar procesele

care au loc în familie sunt reprezentate de interacțiunea emoțională, comunicarea

disfuncțională etc., conceptul central fiind cel de circularitate. Mai degrabă decât

să-și facă griji inutile despre cine ce a început, terapeuții de familie înțeleg șitratează problemele umane ca o serie de mișcări și contramișcări, în cicluri care

se repetă.


13/69

13

3. CONCEPTE DE BAZĂ ALE TERAPIEI DE CUPLU ȘI

FAMILIE

Contextul interpersonal

Premisa fundamentală a terapiei de familie este că oamenii sunt produsul

contextului lor . Pentru că puțini oameni sunt mai apropiați de noi decât părinții

și partenerii noștri, acest lucru poate fi înțeles prin comportamentul unei

persoane care poate fi puternic influențat de interacțiunile cu alți membri ai

familiei. Prin urmare importanța contextului ar putea fi redusă la importanța

familiei dar n-ar fi deloc productiv. Terapeuții de familie trebuie să privească ca

fiind deosebit de important contextul familiei nucleare în înțelegerea

comportamentului, dar nu trebuie să neglijeze mediul înconjurător interpersonal,

care include dimensiunile cognitive precum și influențele din exteriorul familiei,

de la școală, de la locul de muncă, al prietenilor și al culturii înconjurătoare.

Într-o viziune pozitivă, adesea modul cel mai eficient de a ajuta oamenii să-și

rezolve problemele este să te întâlnești cu ei și cu alte persoane importante din

viețile lor pentru a-i ajuta să-și reorganizeze interacțiunile.

Complementaritatea

Complementar itatea se referă la reciprocitatea care este caracteristica

definitorie în orice relație în sensul că în orice relație comportamentul unei

persoane este în strânsă legătură cu comportamentul alteia. Astfel, dacă o

persoană se schimbă, relațiile se schimbă, prin urmare vor influența automat și

cealaltă persoană.

Terapeuții de familie trebuie să se gândească la complementaritate ori de câte

ori aud o persoană se plânge de alta. Complementaritatea nu înseamnă că

oamenii în relații se controlează unul pe altul ci că ei se influențează unul pe

altul. Un terapeut poate ajuta membrii familiei să înceteze să se învinuiască prin

sublinierea complementarității acțiunilor lor. ”Cu cât cicălești mai mult, cu atât


14/69

14

mai mult el te ignoră. Și cu cât mai mult tu o ignori, cu atât mai mult ea te

cicălește”.

Cauzalitate circulară

Bateson, folosind conceptul de circularitate, a ajutat la schimbarea modului

în care gândim despre psihopatologie, de la ceva provocat de evenimente în

trecut la ceva care este o parte a continuității, buclele de feedback circulare.

Conceptul de cauzalitate liniară se bazează pe modelul newtonian, în care

universul este ca o masă de biliard unde bilele acționează unidirecțional una

asupra alteia. Cauza și efectul linear sunt pierdute într -un cerc de cauzalitate

reciprocă. Această idee a cauzalității reciproce sau circulare este deosebit defolositoare pentru terapeuți deoarece multe familii așteaptă să afle cauza

problemelor lor și să stabilească cine este responsabil. În acest sens cauzalitatea

circular ă sugerează că problemele sunt susținute de o serie continuă de acțiuni și

reacțiuni și nu trebuie să descoperim prima cauză pentru a altera ciclul

interacțiunii vicioase.

TriunghiurileProblemele de relații devin adesea triunghiulare (Bowen, 1978) chiar dacă

acest lucru nu poate fi observat imediat. Un exemplu mai puțin evident de

complicații triunghiulare apare adesea în cazul părinților divorțați care se ceartă

pentru drepturile de vizitare a copiilor. Majoritatea divorțurilor generează

destule răniri și supărări pentru a crea inevitabil o animozitate între foștii soți.

Adăugați la aceasta o doză sănătoasă de vinovăție parentală (simțită și

proiectată) și veți avea o formulă pentru certurile referitoare la cine ia copiii în

vacanță, al cui este rândul să cumpere o nouă pereche de pantofi și cine i-a luat

sau i-a adus în ultimul week -end. Triangularea tinde să stabilizeze relațiile, dar

și să înghețe conflictul pe loc.

Structura familiei

Paternurile de interacțiune ale familiei sunt predictibile, unii ar putea rămâne

refractari, deoarece ei sunt înrădăcinați în structuri puternice, dar nevăzute.


15/69

15

Paternuri dinamice, precum urmărit/urmăritor, descriu procesul interacțiunii;

structura definește organizarea în cadrul căreia aceste interacțiuni au loc. Inițial

interacțiunile formează structura, dar odată stabilită, structura formează

interacțiunile.

Familiile ca și alte grupuri, au multe opțiuni de relaționare. Foarte rapid,

totuși interacțiunile care odată variau liber devin regulate și predictibile. Odată

aceste paternuri stabilite, membrii familiei folosesc numai o mică parte din gama

largă de comportamente disponibile (Minuchin & Nichols, 1993).

Familiile sunt structurate în subsisteme, determinate de generație, gen și

funcție, care sunt demarcate de granițe interpersonale, bariere invizibile carereglementează contactul cu alții (Minuchin, 1974). Granițele salvează separarea

și autonomia familiei și subsistemele acesteia. Subsistemele care nu sunt

protejate adecvat de granițe limitează dezvoltarea abilității relației. Granițele

rigide sunt prea restrictive și permit numai limitarea contactului care rezultă în

neimplicare. Subsistemele dezangajate sunt independente, dar izolate. Din punct

de vedere pozitiv, aceasta întărește autonomia, din punct de vedere negativ,dezangajarea limitează căldura și afecțiunea. Subsistemele implicate oferă un

sens mai mare sprijinului, dar pe seama independenței și competenței. Părinții

angajați oferă copiilor lor apropiere, dar prea multă apropiere mutilează

inițiativa.

Proces/Conținut

Focalizarea asupra procesului comunicării sau asupra felului în care oamenii

vorbesc, mai curând decât asupra conținutului acesteia sau despre ce vorbesc ar

putea fi singura schimbare foarte productivă pe care un terapeut de familie poate

să o facă.

Familiile care vin la tratament se concentrează de obicei asupra conținutului.

Un soț dorește să divorțeze, un copil refuză să meargă la școală, o soție este

depresivă, în astfel de cazuri terapeutul de familie vorbește cu familia despre

conținutul problemelor acestora, dar se gândește la procesul prin care ei încearcă


16/69

16

să rezolve problemele. Uneori, desigur conținutul este important, dar, în măsura

în care terapeuții se concentrează exclusiv asupra conținutului, este imposibil să

ajute familiile să devină sisteme funcționale mai bune.

Semnificația simptomelor

Când terapeuții de familie au descoperit că simptomele unui pacient

identificat au adesea o influență stabilizatoare asupra familiei, ei vorbesc de

influența homeostatică ca funcție a simptomului (Jackson, 1957). Într -un raport

important, ”Copilul cu tulburări emoționale ca țap ispășitor al familiei”, Ezra

Vogel și Norman Bell (1960) au observat că acești copii cu tulburări emoționale

sunt invariabil implicați în tensiunile dintre părinții lor. Prin deturnareaconflictelor acestora spre unul dintre copiii lor, părinții sunt capabili să mențină

o relație rezonabilă, stabilă, deși costul pentru copil poate fi mare.

Ideea că simptomele unui membru al familiei pot servi ca o funcție

homeostatică a alertat terapeuții să vadă dincolo de plângerile prezentate pentru

conflictele latente, care pot sta în spatele lor. Dacă un copil are o problemă de

comportament, de exemplu, adesea se întâmplă ca părinții săi să fie în conflictasupra modului cum să se comporte cu el. Conflictul părinților poate să fie un

rezultat, mai curând decât o cauză a problemelor copilului.

Ideea că simptomele servesc o funcție în familii a fost discreditată și multe

școli de terapie cer acum o relație de colaborare cu clienții. Cu toate acestea,

deși este o greșeală să presupui că simptomele servesc în mod necesar o funcție

homeostatică pentru familie, este bine să se considere posibilitatea că, în unele

cazuri, depresia mamei sau refuzul copilului de a merge la școală s-ar putea

schimba pentru a servi ca o funcție protectoare pentru familie.

Ciclul vieții de familie

Când ne gândim la ciclul vieții, tindem să ne gândim la mișcarea indivizilor

în timp, stăpânind provocările unei perioade, deplasându-se apoi mai departe.

Ciclul vieții umane poate fi ordonat, dar nu este un proces staționar, astfel,

progresăm în etape cu paliere stabile, fără bariere de dezvoltare, care cer


17/69

17

schimbare. Perioadele de creștere și schimbare sunt urmate de perioade de

stabilitate relativă în decursul cărora schimbările se consolidează.

Ideea ciclului vieții de familie adaugă două lucruri înțelegerii noastre privind

dezvoltarea individuală: în primul rând familiile trebuie să se reorganizeze pentru a se acomoda cu creșterea și schimbarea membrilor lor și în al doilea

rând, schimbările în oricare din generațiile familiei pot avea un impact asupra

unuia sau a tuturor membrilor familiei..

Schimbările într -o generație complică adaptările în alta. O proprietate pe care

familiile o împărtășesc cu alte sisteme complexe este că ele nu se schimbă într -

un proces neted, treptat al evoluției, ci în salturi discontinue. Este important sărecunoaștem că nu există nici o versiune fixă și standard a ciclului vieții de

familie. Nu numai că familiile au o varietate de forme, familii cu un s ingur

părinte, cupluri de același sex, familii vitrege, etc., dar grupurile etnice, de

diferite religii, culturi pot avea norme foarte diferite pentru etape diferite.

Valoarea clinică reală a conceptului ciclului de viață nu constă atât de mult în a

învăța ce este normal sau așteptat în anumite etape, ci în a recunoaște căfamiliile, adesea, dezvoltă probleme la tranzițiile în ciclul vieții datorită

inabilității sau temerii de a face tranziția.

Problemele se dezvoltă când familia întâlnește o provocare și este incapabilă

să-și adapteze structura la circumstanțele schimbate. Când cineva dezvoltă

simptome psihologice, conceptul ciclului vieții de familie ne învață să avem în

vedere posibilitatea că familia poate fi pur și simplu blocată în tranziția de la o

etapă de dezvoltare la alta.

Rezistența

Din cauza faptului că familiile se tem adesea de ceea ce s-ar pute întâmpla

dacă conflictele lor ar fi scoase la lumină, ele pot rezista focalizându-se asupra

problemelor lor cele mai sensibile. Terapeuții au recunoscut că toate sistemele

umane sunt refractare la schimbarea care o percep drept riscantă. Familiile

trebuie să reziste la schimbare, chiar dacă schimbarea pare benefică celor din


18/69

18

afară, până în momentul în care este clar că, consecințele acestor schimbări sunt

bune și terapeutul merită încredere. Prin urmare am putea interpreta rezistența

drept prudență, mai degrabă decât încăpățânare prostească. Terapeuții care

recunosc funcția protectoare a rezistenței realizează că e mai bine să facăfamiliile să se simtă în siguranță pentru a coborî garda, în loc de a se strecura în

jurul lor și a le ruina. Ei încearcă să creeze un mediu terapeutic cald, neacuzator,

care să stimuleze și să cultive speranța că până și cele mai amenințătoare

probleme pot fi vindecate.

Una din caracteristicile distinctive ale terapiei de familie este vederea

optimistă a oamenilor. Un număr de modele ale terapiei de familie subscrie laipoteza că în spatele fortăreței protectoare de mânie și neliniște a oamenilor zace

un nucleu sănătos al sinelui care poate fi rezonabil, respectuos, empatic, tolerant

și doritor de schimbare. Când membrii familiei interacționează în această stare,

ei se află adesea că ei înșiși își pot rezolva problemele. Emoțiile lor protectoare

sunt cele care produc impasuri.

Narațiunile familiei Primii terapeuți de familie au privit dincolo de indivizi, la relațiile familiilor

acestora pentru a explica cum se dezvoltă și cum se perpetuează problemele.

Acțiunile s-au schimbat, erau înglobate în interacțiuni, și, desigur cele mai

evidente interacțiuni sunt comportamentale. Legăturile duble, episoadele de

menținere a problemei, controlul advers, triunghiurile, implicare și dezangajarea,

acestea și alte concepte clasice din terapia de familie s-au focalizat toate asupra

comportamentului. Dar, în plus față de a fi actori în viețile fiecăruia, membrii

familiei sunt, de asemenea, povestitori.

Prin reconstituirea evenimentelor vieților lor în narațiuni coerente, membrii

familiei sunt capabili să dea sens experienței lor (White & Epston, 1990). Prin

urmare, nu este vorba numai de acțiunile și interacțiunile care formează viața

familiei, ci și de poveștile pe care membrii familiei le construiesc și le spun.


19/69

19

Narațiunile familiei organizează și dau sens experienței. Interesul pentru

narațiunea familiei s-a intensificat cu o anumită școală, terapia narativă a lui

Michael White, care subliniază faptul că familiile cu probleme vin la terapie cu

narațiuni pesimiste care tind să-i păstreze departe de a acționa efectiv.

Genul

În mod tradițional, femeile au fost crescute să aibă granițe psihologice mai

permeabile, să-și dezvolte identitățile în condițiile atașamentului, să-și cultive

capacitatea lor de empatie și să riște mai mult pentru a se pierde ele însele în

relații. Bărbații, pe de altă parte, tind să apară cu granițe psihologice mai rigide,

renegarea nevoilor lor de dependență și teamă fiind înghițite și adesea ei audificultăți mai mari în empatizarea cu alții. Cunoaștem cu toții bărbați care

îngrijesc copii și mame care nu o fac, dar acestea sunt excepții care întăresc

regula.

Conștiința și inegalitatea genului au pătruns mult, nu numai în terapia de

familie, ci și în întreaga noastră cultură. Traducerea acestei conștiințe în practica

clinică concretă, este totuși complicată și controversată. Nu poți să fii unterapeut corect și eficient dacă nu ești sensibil la modul în care problemele

genului pătrund în viața de familie. Un terapeut care ignoră genul poate arăta în

mod inadvertent lipsa interesului și a sensibilității pentru cariera unei femei ,

estimând că problemele copilului și creșterea lui, în general, sunt în primul rând

în responsabilitatea mamei.

Conceptul de neutralitate sugerează că toate părțile sistemului contribuie în

mod egal la problemele acestuia și face astfel indispensabile diferențele dintre

membrii familiei în ceea ce privește puterea și influența. Același lucru este

adevărat și despre complementaritate care sugerează că în relațiile tradiționale

dintre bărbați și femei rolurile sunt egale, deși diferite. Reconcilierea acestor

contradicții nu este ușoară, dar ignorându-le, nu este soluția cea mai bună.


20/69

20

Cultura

Dintre influențele care formează comportamentul familiei, puține sunt mai

puternice decât contextul cultural. Pentru terapeut este important să fie sensibil

la diversitatea culturală, să evite impunerea valorilor și ipotezelor majoritățiigrupurilor minoritare. Poate cea mai bună cale pentru a dezvolta o înțelegere a

oamenilor din alte culturi este aceea de a petrece cât mai mult timp cu ei.

Deși influențele culturale pot fi mai evidente la familiile din zone străine

distincte, este o greșeală să presupunem că membrii aceleiași culturi împărtășesc

în mod necesar valorile și supozițiile. Aprecierea contextului cultural al

familiilor este complicată de faptul că majoritatea familiilor sunt influențate demultiple contexte, care fac dificilă generalizarea.

O primă greșeală pe care pot să o facă terapeuții în lucrul cu clienții din

culturi diferite este să patologizeze diferențele culturale. A doua greșeală este

aceea să credem că funcția unui terapeut este aceea de a deveni expert în diferite

culturi. Poate mai folositor ar fi ca terapeuții să se familiarizeze cu limbajul,

obiceiurile și valorile grupurilor majore din zona lor de acoperire, o atitudine derespect și curtoazie față de cultura altor oameni poate fi mult mai utilă decât

impunerea stereotipurilor etnice sau simularea înțelegerii altor oameni.

A treia greșeală pe care pot să o facă terapeuții în lucrul cu familiile din alte

culturi este să accepte tot ce este asumat ca fiind o normă culturală funcțională.

Un terapeut eficient trebuie să respecte felul altor oameni de a face lucrurile,

fără a-i da dreptul să pună sub semnul întrebării paternurile care par a fi

contraproductive.


21/69

21

4. TERAPIA COMUNICAȚIONALĂ

Abordarea de tip comunicațional a fost prima formă de terapie de familie

care nu are origini în vreo formă de terapie individuală (Mitrofan, Vasile, 2007).

Spre deosebire de teoria psihodinamică, teoria comunicării se dezvoltă în strânsă

legătură cu orientarea sistemică și informațională. În 1950, această centrare pe

sistemul homeostatic cu autocontrol prin feedback pătrunde și în domeniul

terapiilor.

Deși influențele gândirii sistemice se fac simțite în foarte multe terapii,

curentul comunicațional devine foarte cunoscut o dată cu cercetările Școlii de la

Palo Alto, în special ale lui Gregory Bateson (1952-1962), fiind urmate de cele

ale Virginiei Satir (1962-1970), J. Haley (1963), D. Jackson (1968), Weakland

(1962).

Ideea ”dublei legături” sau a mesajului dublu, formulată de Bateson

(1950), a influențat mulți terapeuți care au început să gândească relațiile umane

din perspectiva teoriei patogene. Această teorie sugerează că schimbul de

mesaje între persoane definește relațiile stabilite prin procese homeostaticetraduse prin acțiunile membrilor familiei.

Teoria comunicațională se aplică atât la diadă cât și la grupul familial.

Această terapie accentuează schimbarea în sistemul familial prin comunicarea

diferită a unora cu alții reflectată în modificări comportamentale.

Accentuarea trecutului este abandonată pentru că se are în vedere modul

în care persoanele comunică acum (centrate pe prezent). După 1950, numărul celor care participau la o ședință de terapie

comunicațională a crescut de la doi la trei și mai mulți membri. Prin urmare

familia a început să fie concepută ca având o structură cu un anumit grad de

organizare.

Cele două tipuri de comunicare familială clasificate de Bateson sunt:

-

Comunicare digitală; - Comunicare analogică.


22/69

22

În comunicare digitală, fiecare mesaj are doar un referent, aparține doar

unui tip logic și constă în semne arbitrare. Spre exemplu cuvântul ”masă” nu

desemnează nimic mai mult decât o piesă de mobilier. Prin urmare, din

perspectiva comunicării digitale, o durere de cap este doar o durere de cap șiatât.

În comunicarea analogică, mesajul are mai mult decât un referent, putând

exprima mai multe grade. Spre exemplu strângerea unui pumn este în același

timp un semn pentru un anumit tip de comportament (amenințare, opoziție,

frustrare, agresivitate), dar, totodată, este și o parte a acestui comportament.

Unele școli de terapie (psihanaliza, terapia experiențială) se bazează peteoria comunicării analogice, considerând că indiferent de tulburarea de

comportament (teamă, probleme psihosomatice, act antisocial etc) aceasta este o

expresie metaforică pentru dificultățile apărute în viața unei persoane.

Alte școli (comportamentale) consideră comportamentul simptomatic ca

având un singur referent (gândire digitală), fiind răspunsul clar, unic la un stimul

pe care îl precede. Terapia comunicațională de familie utilizează dominant gândirea

analogică, înțelegând simptomele și comportamentele ca pe comunicări despre

viața persoanei, incluzând inframesajele sau metamesajele, fiind în consecință

referiri simbolice la altceva.

Primele modele terapeutice de familie considerau că schimbarea e adusă

de conștientizarea semnificației comunicărilor și, de aceea era folosită

interpretarea, pentru că nu se dezvoltaseră alte tehnici bazate pe noi moduri de

gândire.

În anii ”60, terapeuții aparținând curentului comunicării introduc o

noutate: experiența comunicațională, în sensul adoptării unui nou comportament.

Ei utilizează directive în interviu pentru a schimba modurile de comunicare ale

clientului. Spre exemplu, ei solicită membrilor familiei, care de obicei nu


23/69

23

obișnuiesc să vorbească, să vorbească și folosesc frecvent tehnica intențiilor

paradoxale, sub influența terapiei directive a lui Milton Erikson.

La început, terapeuții de familie s-au centrat pe încurajarea și creșterea

comunicării în familie, apoi ei au accentuat centrarea pe problemă, sub influențalui Erikson. În acest fel, problema nu a mai fost categorisită doar ca un simptom,

ci ca un răspuns necesar și adecvat la comportamentul de comunicare ce l -a

provocat.

După ce în fazele de început ale terapiei fusese încurajată accentuarea

ierarhiei în structura familială, ulterior terapeuții comunicării au sprijinit

comunicarea de la egal la egal între membrii familiei. În unele abordări, accentul cade pe clarificarea comunicării, în altele pe

status și organizare familială – care accentuează importanța autorității parentale

în cazul tinerilor psihotici.

Curentul comunicării a tins să devină parte a altor curente. Astfel,

Virginia Satir (1972) dezvoltă curentul ”terapiei experiențiale a comunicării”,

după participarea sa la grupurile de gestalt-terapie de la Esalen.Un alt curent important dezvoltat din teoria comunicării va fi ”terapia

structurală” (S. Minuchin), care accentuează organizarea ierarhică în familie.

Un al treilea curent important născut din terapia comunicațională este

”terapia strategică de familie”, care accentuează secvențele repetitive ce stau la

baza structurii familiale (J. Haley, C. Madanes, S. Ariel).

Obiectivele terapiei comunicării în grupul familial sunt asemănătoare

tratării grupului format din persoane străine:

- Promovarea individualității membrilor familiei;

- Optimizarea relațiilor interpersonale.

Ceea ce se reproșează primei abordări este faptul că nu reușește să evalueze

corect nevoia de ier arhie și structură a grupului familial. Prin urmare din

perspectiva acestei abordări, care concepe familia mai mult ca un grup de


24/69

24

persoane individualizate decât ca pe un sistem, Bell (1975) formulează câteva

scopuri ale terapiei de familie:

Dezvoltarea ca pacității familiilor de a învăța să facă față simptomelor

prin:

-

Manifestarea unei cooperări sporite;

- Independența personală;

- Creșterea libertății și deschiderii interacțiunilor;

- Creșterea gradului de securitate al fiecărui membru de familie;

-

Creșterea flexibilității rolurilor în familie.

Modalitatea esențială de satisfacere a acestor obiective este optimizareacomunicării. Scopurile acestei abordări reflectă o viziune relativ naivă și simplă

asupra familiei aparținând practicienilor clinicieni, înainte de a învăța să

gândească sistemic fenomenul familial.

Scopul terapiei de familie comunicaționale a fost să întreprindă o acțiune

deliberată pentru a alerta nivelele slabe de funcționare ale interacțiunii prin

intermediul unei comunicări îmbunătățite. Weakland precizează că scopul eradeterminismul simptomelor și nu reorganizarea familiilor. În cadrul acestui

model terapeutic, terapeuții au identificat simptomele drept mesaje și apoi au

căutat acele secvențe de comportament care mențin problemele. O dată

descoperite, scopurile intervențiilor era de a le înlocui cu alte secvențe

comportamentale nedistructive, deci care nu susțineau simptomele.

Terapeutul de comunicare acționează ca și terapeutul comportamentalist,

adică interzice comportamentele care au stimulat și întărit simptomele. Ambii

împărtășesc ipoteza că odată ce comportamentul patologic este blocat, el va fi

înlocuit de alternative constructive în locul altor simptome.

Limita modelului comportamental este că el tratează persoana

simptomatică drept problemă și concepe simptomul ca pe o reacție, mai degrabă,

decât ca pe un stimul în lanțul interacțiunii. Limita modelului comunicațional

este aceea că izolează secvențe de comportament care mențin simptomele și se


25/69

25

concentrează pe interacțiunile diadice, fără a considera ”triunghiurile” sau alte

probleme structurale în familie.

În terapia comunicațională schimbarea comportamentului se realizează în

special prin:

-

Ajutarea membrilor familiei să vorbească deschis;

- Sprijinirea celor care par reticenți;

- Criticarea procesului interacțiunii lor;

- Prezentarea fiecărui membru în parte într -o nouă lumină, care le

permite celorlalți să se raporteze la el în noi moduri.

Terapeuții orientați spre grupuri promovează comunicarea princoncentrare asupra procesului, mai degrabă decât asupra conținutului

comunicării. Este important de subliniat că dacă un psihoterapeut se lasă furat de

detalii despre problemele unei familii sau se gândește la rezolvarea lor, el poate

pierde ocazia de a descoperi procesul a ceea ce fac membrii familiei, adică a

ceea ce îi împiedică să-și găsească propriile soluții.

Principalele căi terapeutice de tip comunicațional care provoacăschimbarea sunt:

- Modelarea ascultării – este una dintre căile prin care terapeuții

influențează procesul familial. În timp ce membrii familiei vorbesc,

terapeutul ascultă atent, demonstrând vorbitorului ce anume îl face să

simtă că vrea să fie auzit și înțeles, iar altor membri ai familiei de ce nu

trebuie să întrerupă, să nu se certe sau să nu agreseze;

- Analiza – după exprimare, membrii familiei sunt ajutați să analizeze

ceea ce au exprimat, ei astfel șansa să exploreze de ce aceste

sentimente sunt prezente și de ce au fost ele reținute. Ipoteza este aceea

că familiile pot schimba ceea ce pot înțelege. Dacă comportamentul

înseamnă comunicare atunci modul de a schimba comunicarea

înseamnă schimbarea comportamentului;


26/69

26

-

Aducerea mesajelor acoperite la lumină – potrivit teoreticienilor

comunicării, toate evenimentele și acțiunile au proprietăți

comunicante. Simptomele pot fi considerate ca mesaje acoperite care

informează asupra relațiilor. De exemplu o durere de cap care sedezvoltă prin menținerea unei tensiuni la nivelul mușchilor cervico-

occipitali poate fi un mesaj despre cum se simte persoana într -o

situație, sau un răspuns la o comandă indirectă adresată cuiva.

Dacă un simptom este de fapt un mesaj acoperit, atunci făcând mesajul

deschis, prin implicare, se elimină nevoia de simptom. Așadar, unul dintre

modurile importante de a schimba comportamentul este de a duce mesaje

acoper ite la lumină.


27/69

27

5. TERAPIA SISTEMICĂ A LUI BOWEN

Interesul profesional al lui Bowen a început atunci când el era psihiatru la

Clinica Menninger, la sfârșitul anilor 1940. Îndreptându-și atenția spre enigma

schizofreniei, el a fost izbit de sensibilitatea emoțională deosebită dintre pacienți

și mamele acestora.

În 1954, Bowen s-a mutat la Institutul Național de Sănătate Mintală (NIMH),

unde a inițiat un proiect de spitalizare a familiilor întregi care aveau un membru

schizofrenic. Ceea ce a observat a fost că legătura emoțională intensă dintre

mame și copii lor cu tulburări emoționale implica în mod inevitabil întreaga

familie. În centrul problemei era ”legătura anxioasă”, o formă patologică a

apropierii provocată de anxietate. În aceste familii cu probleme, oamenii erau

prizonierii emoționali ai modului în care ceilalți se comportau. Caracteristica

acestor relații de blocare-împreună emoționale sau de fuzionare era lipsa de

autonomie personală.

Când proiectul NIMH s-a terminat, în 1959, Bowen s-a mutat la

Universitatea Georgetown, el a început să lucreze cu familii ale căror probleme

erau mai puțin severe. Ce a descoperit, spre surprinderea sa, au fost multe din

aceleași mecanisme pe care le-a observat la familiile psihotice. Aceasta l-a

convins că nu există discontinuitate între familiile normale și cele patologice, ci

că toate familiile variază în mod continuu de la fuziune emoțională la

diferențiere. Timp de treizeci și unu de ani la Georgetown, Bowen și-a dezvoltat teoria sa

cuprinzătoare privind terapia de familie, care a inspirat o întreagă generație de

studenți și a devenit un lider recunoscut pe plan internațional al mișcării terapiei

de familie. A murit, după o boală îndelungată, în octombrie 1990.

Lentilele conceptuale ale lui Bowen erau mai largi decât cele ale celor mai

mulți terapeuți de familie, dar unitatea sa reală de tratament era mai mică.Interesul său era întotdeauna pentru sistemul de familie multigenerațional, chiar


28/69

28

dacă el se ocupa, de obicei, de persoane sau cupluri. Din momentul în care el a

introdus, pentru prima oară, ipotezele schizofreniei trigeneraționale, el era

conștient de modul în care triunghiurile interconectate leagă o generație de

următoarea, precum urzeala din țesutul întregii familii. Deși terapeuții bowenieni sunt unici în trimiterea pacienților acasă pentru a repara relațiile lor

cu părinții, ideea legăturilor intergeneraționale a fost foarte influentă în

domeniu.

În conformitate cu Bowen, problema majoră din familii este fuziunea

emoțională iar scopul major este diferențierea. Fuziunea emoțională crește din

nevoia instinctuală către alții, dar este o exagerare nesănătoasă a acestei nevoi..unii oameni manifestă fuziunea direct ca o nevoie de a fi împreună iar alții o

maschează cu o fațadă pseudoindependentă. Persoana cu un sine diferențiat are

nevoie să nu fie izolată, ci poate rămâne în contact cu alții și își poate menține

integritatea proprie. În mod similar, familia sănătoasă este cea care rămâne în

contact viabil de la o generație la alta.

În teoria boweniană triunghiul este unitatea de analiză atât în principiu cât șiîn practică. Relațiile dintre sine și părinți sunt descrise ca un triunghi și

considerate cele mai importante din viață. Modul de înțelegere a triunghiurilor

de către Bowen este una din cele mai importante contribuții și una din ideile

importante din terapia de familie.

Pentru Bowen, terapia era o extensie logică a teoriei, înainte de a putea face

incursiuni importante în problemele familiei trebuie să avem o înțelegere largă a

felului în care operează sistemele familiei. Tratamentul este de a merge înapoi,

pentru a vizita proprii părinți, bunici, mătuși și unchi și de a învăța progresul

împreună cu ei.

Teoria lui Bowen realizează un echilibru între a fi împreună și independență,

dar practica are un caracter intelectual distinct. El a văzut anxietatea ca o

amenințare pentru echilibrul psihic. În consecință abordarea sa pentru tratament

pare adesea obiectivă. Bowen s-a depărtat de călduta confruntărilor familiale


29/69

29

pentru a contempla istoria relațiilor de familie. Modelul lui Bowen își

deplasează atenția de la simptome la dinamica sistemică. Tratamentul

descurajează pe terapeuți de la încercarea de a ”consolida” relațiile la încurajarea

clienților la un efort de descoperire a sinelui, de înțelegere a propriilor paternuri

de atașament și dezangajare emoțională.

Principalele tehnici în practica terapiei sistemice de familie boweniană:

a. Genograma

Din primele sale zile la NIMH, Bowen a folosit ceea ce el a denumit ”diagramaq

familiei”, pentru a aduna, organiza datele importante privind sistemul de familie

multigenerațional. Într -o publicație din 1972, Guerin a denumit diagramafamiliei ”genogramă”. Funcția principală a genogramei este de a organiza datele

în timpul fazei de evaluare și de scoate la lumină în decursul terapiei procesele

relaționale și triunghiurile cheie.

b. Triunghiul terapiei

Această tehnică se bazează pe ipoteza teoretică că procesele relațiilor

conflictuale din cadrul familiei au triunghiuri activate legate de simptomul cheieîn încercarea de a restabili stabilitatea iar familia va încerca în mod automat să

includă terapeutul în procesul de triangulare. Dacă vor reuși, terapia va fi într -un

punct mort, dar dacă nu, terapeutul poate rămâne liber de situațiile complicate

emoționale reactive, cu alte cuvinte, în afara triunghiului, iar sistemul de familie

și membrii săi se vor calma până la punctul în care ei vor putea să înceapă să

găsească soluții pentru dilemele lor. În tratamentul cuplurilor, fiecărui soț i se

pun o serie de întrebări de proces cu scopul de a atenua emoția și pentru a crește

observația și gândirea obiectivă.

c. Experimente relaționale

Experimentele relaționale sunt făcute în jurul alterărilor structurale din

triunghiurile cheie. Scopul este de a ajuta membrii familiei să devină conștienți

de procesele sistemice și să-i învețe să-și recunoască propriile roluri în ele.

Fogarty a dezvoltat poate unele dintre cele mai bune experimente pentru


30/69

30

descoperirea urmăriților și urmăritorilor emoționali. Astfel, urmăritorii erau

încurajați să-și restrângă urmărirea, să înceteze să ceară și să diminueze

presiunea legăturii emoționale fiind atenți la ce se întâmplă cu ei înșiși și cu

relațiile lor. Acest exercițiu nu este conceput pentru o vindecare miraculoasă, ci pentru a ajuta la clarificarea proceselor emoționale implicate. Urmăriții sunt

încurajați să se deplaseze spre o altă persoană și să-și comunice gândurile și

sentimentele personale, cu alte cuvinte să găsească o alternativă fie evitând, fie

capitulând în fața cererilor altuia.

d. Antrenarea

Antrenarea este o tehnică boweniană pentru rolul de implicare mai personal șimai emoțional comun celor mai multe alte forme de terapie. Prin acționarea ca

un antrenor, terapeutul speră să evite să devină implicat în triunghiurile familiei.

Antrenarea nu înseamnă să spui oamenilor ce să facă, ci să adresezi întrebări de

proces concepute să ajute clienții să înțeleagă procesele emoționale ale familiei

și rolul lor în acestea. Scopul este creșterea înțelegerii, creșterea concentrării și

legăturii funcționale cu membrii cheie ai familiei.e. ”Poziția-Eu”

Luând o poziție personală, adică spunând ce simți, în loc ce fac alții, este una

dintre cele mai directe căi de a rupe cercurile de reactivitate emoțională. Este o

diferență în a spune că Ești leneș și Aș vrea să mă ajuți mai mult sau dintre

Răsfeți întotdeauna copii și Cred că ai putea fi mai severă cu ei . Terapeuții

bowenieni nu numai că încurajează clienții să ia poziția-Eu, ei înșiși fac la fel. O

altă ipoteză în terapia boweniană este că, confruntarea mărește anxietatea și

diminuează capacitatea de a gândi clar și de a vedea opțiuni. De aceea,

deplasând focusul, făcându-l mai puțin personal și mai puțin amenințător, este

un mod excelent de a mări obiectivitatea. Aceasta formează baza pentru cele

două tehnici legate, terapia de familie multiplă și poveștile de înlocuire.


31/69

31

f. Terapia de familie multiplă

În versiunea sa de terapie de familie multiplă, Bowen a lucrat cu cupluri,

concentrându-se asupra primului, apoi asupra celuilalt și minimizând

interacțiunea. Ideea este că un cuplu poate învăța mai mult despre procesulemoțional observându-i pe ceilalți, alții în care ei nu sunt atât de implicați

emoțional încât viziunea lor să fie întunecată de sentimente.

g. Poveștile de înlocuire

Aceasta este tehnica lui Guerin, care arată filme, casete video și spune povești,

pentru a învăța membrii familiei despre funcționarea sistemelor într -un mod care

minimizează defensiva acestora. Mult mai importante decât metodele și tehnicile terapiei de familie,

Murray Bowen a adus contribuții profunde la înțelegerea noastră privind modul

în care funcționăm ca indivizi, cum progresăm cu familiile noastre și cum sunt

legate între ele.


32/69

32

6. TERAPIA DE FAMILIE SRATEGICĂ

Terapia strategică a crescut din teoria comunicării dezvoltată din proiectul

privind schizofrenia al lui Bateson, care a evoluat în trei modele distincte:

-

Modelul MRI – Institutul de Cercetări Mentale;

- Terapia strategică a lui Haley;

-

Modelul sistemic de la Milano.

Terapia de familie a comunicării a fost una din primele și cele mai influente

forme ale tratamentului familiei. Dezvoltarea sa teoretică s-a bazat pe teoria

generală a sistemelor și terapia care a apărut a fost o abordare sistemică prin

excelență. Comunicarea a reprezentat intrarea și ieșirea detectabile, pe car e

terapeuții au folosit-o pentru a analiza cutia neagră a sistemelor interpersonale.

Altă idee semnificativă a terapiei comunicării a fost aceea că familiile sunt

sisteme-conduse-de-reguli, menținute de mecanisme de feedback homeostatice

negative. Feedback-ul negativ explică stabilitatea familiilor normale și

inflexibilitatea celor disfuncționale. Deoarece aceste familii nu au sisteme defeedback pozitive adecvate, ele sunt incapabile să se adapteze la împrejurările

care se schimbă.

În timp ce există diferențe majore între strategiile terapeutice ale lui Haley,

Jackson, Satir și Watzlawick, ei toți sunt angajați în paternurile distructive ale

comunicării. Ei au urmărit acest scop prin mijloace directe și indirecte.

Abordarea directă, favorizată de Satir, a văzut schimbarea prin explicitarearegulilor familiei și prin predarea comunicării clare. Această abordare poate fi

descrisă ca stabilind reguli de bază sau principii metacomunicaționale și a inclus

tactici, precum a spune oamenilor să vorbească pentru ei înșiși și prin

sublinierea canalelor nonverbale și multinivel ale comunicării.

Terapeuții comunicaționali se bazează mai mult pe strategii indirecte,

concepute să provoace schimbarea mai degrabă decât să educe conștiința. Aspune membrilor familiei să vorbească pentru ei înșiși, poate provoca o regulă a


33/69

33

familiei și de aceea poate fi primită cu rezistență. Prin urmare terapia

comunicării a devenit un tratament al rezistenței.

Rezistența și simptomele sunt tratate cu o varietate de directive paradoxale,

cunoscute ca ”legături duble terapeutice”. Tehnica lui Milton Erickson de prescriere a rezistenței a fost folosită ca o pârghie pentru a câștiga controlul, ca,

de exemplu, atunci când un terapeut spune membrilor familiei să nu dezvăluie

totul din prima ședință. Aceeași afirmație a fost folosită pentru a prescrie

simptome, o acțiune care a făcut reguli nerecunoscute explicite, a presupus că

asemenea comportament a fost voluntar și a pus terapeutul în control.

Terapia strategică derivată din hipnoterapia lui Erickson și cibernetica luiBateson, a dezvoltat un corp de proceduri puternice pentru tratarea problemelor

psihologice. Abordările strategice variază în ceea ce privește specificitatea

teoriei și tehnicii, dar împărtășesc focalizarea pragmatică a centrării pe problemă

asupra schimbării secvențelor comportamentale, în care terapeuții sunt

responsabili pentru rezultatul terapiei. Percepția și înțelegerea sunt evitate în

favoarea directivelor concepute să schimbe modul în care membrii familieiinteracționează.

Modelul MRI încearcă să rămână strict interacțional, observând și

intervenind în secvențele de interacțiune care înconjoară o problemă, mai curând

decât să speculeze despre sentimentele sau intențiile clienților. Haley și

Madanes sunt interesați de motive, Haley din dorința de a-i controla pe alții, iar

Madanes în dorința de a iubi și a fi iubit în plus, spre deosebire de grupul de la

MRI. Cei doi încorporează scopurile structurale în modelele lor și nu-și

limitează eforturile la rezolvarea pur și simplu a situației problemă. Ei cred că

tratamentul de succes cere adesea schimbări structurale, cu o accentuare asupra

îmbunătățirii ierarhiei familiei.

Ca și Haley, Asociații de la Milano au văzut la început puterea în motivele

membrilor familei. Ei au încercat să înțeleagă jocurile multigeneraționale

elaborate care înconjoară simptomele. Ei au conceput intervenții puternice,


34/69

34

conotația pozitivă și ritualurile, pentru a expune sau distruge aceste jocuri și

pentru a schimba înțelesul problemei. Mai târziu, separarea grupului original, cu

Selvini Palazzoli care a parcurs mai multe transformări până la abordarea ei

curentă pe termen lung bazată pe secretele familiei. Cecchin și Boscolo s-au

deplasat de la puterea intervențiilor unice și au devenit mai interesați în procesul

punerii întrebărilor ca un mod de a ajuta familiile pentru o nouă înțelegere.

Procedând astfel ei au deschis calea interesului curent al terapiei de familie

pentru conversație și narațiune.


35/69

35

7. TERAPIA DE FAMILIE STRUCTURALĂ

Unul din motivele pentru care terapia de familie poate fi dificilă este acela

că familiile apar adesea ca niște colecții de indivizi care se influențează unul pe

celălalt în mod puternic, dar imprevizibil.

Terapia de familie structurală oferă un cadru care face ordine și dă înțeles

acestor tranzacții. Paternurile consecvente ale comportamentului familiei ne

permit să apreciem că ele au o structură, deși, desigur, numai în sens funcțional.

Granițele și coalițiile care alcătuiesc structura familiei sunt abstracții, cu toate

acestea, folosirea conceptului de structură a familiei permite terapeuților să

intervină în mod sistematic și organizat.

Modelul structural a lui Salvador Minuchin este cea mai influentă

abordare a terapiei de familie din lume. El, s-a născut și a crescut în Argentina, a

funcționat ca medic în armata israeliană, apoi a veni în Statele Unite unde s-a

pregătit în psihiatria copilului cu Nathan Ackerman, la New York. După

terminarea studiilor s-a întors în Israel, în 1952, pentru a lucra cu copiii

strămutați și de atunci a rămas devotat problematicii familiale. S-a întors înStatele Unite, în 1954 pentru a începe pregătirea psihanalitică la Institutul

William Alanson White unde a studiat psihiatria interpersonală a lui Harry Stack

Sullivan. A mai lucrat pe rând la Școala Wiltwyck, a fost directorul Clinicii de

Orientare a Copilului din Philadelphia pentru ca în 1981 să-și deschidă propriul

centru la New York unde a continuat să practice și să predea până în 1996, când

s-a pensionat și s-a mutat la Boston.Minuchin poate că știe cel mai bine vocația artistică a tehnicii sale clinice,

iar teoria structurală de familie a devenit unul din cele mai larg folosite modele

conceptuale din domeniu. Motivul pentru care această teorie este atât de

populară este că este simplă, cuprinzătoare și practică. Conceptele de bază,

granițele, subsistemele, aliniamentele și complementaritatea, sunt ușor de

investigat și de aplicat. Ele iau în considerație contextul individual, de familie șisocial și asigură un cadru organizatoric clar pentru înțelegerea și tratarea


36/69

36

familiilor. Aspectul cel mai important al acestei abordări este că fieca re familie

are o structură și această structură este revelată numai atunci când familia este în

acțiune. În conformitate cu acest punct de vedere, terapeuții care nu reușesc să

considere structura întregii familii și să intervină numai într -un subsistem, au

puține șanse să efectueze o schimbare de durată.

Subsistemele sunt unități ale familiei bazate pe funcționare, ele sunt

circumscrise și reglementate de granițele interpersonale. În familiile sănătoase,

granițele sunt destul de clare pentru a proteja independența și autonomia și

destul de permeabile pentru a asigura sprijinul reciproc și afecțiunea. Familiile

implicate au granițele difuze iar cele neimplicate au granițele rigide. Terapia de familie structurală este concepută pentru a rezolva problemele

prezente prin reorganizarea structurii familiei. Pentru acest motiv, evaluarea cere

prezența întregii familii, pentru ca astfel terapeutul să poată observa structura

ascunsă a interacțiunilor familiei. În evoluție, terapia trebuie să distingă între

structurile disfuncționale și cele funcționale.

Terapeuții structurali de familie lucrează repede pentru a evita să fieinduși ca membri ai familiilor cu care lucrează. Ei încep prin a face eforturi

concertate pentru a se acomoda cu modurile de comportament obișnuite ale

familiei în scopul de a înșela rezistența.. odată ce au câștigat încrederea familiei,

terapeuții structurali promovează interacțiunea familiei, în timp ce își asumă un

rol descentralizat. De pe această poziție ei pot privi ce se întâmplă în familie ș i

pot face o evaluare structurală, care include problema și organizarea care o

sprijină. Aceste evaluări sunt definite în condițiile granițelor și subsistemelor,

ușor conceptualizate ca hărți bidimensionale folosite să sugereze căile pentru

schimbare.

În momentul în care ei s-au alăturat cu succes și au evaluat o familie,

terapeuții structurali procedează la activarea structurilor somnolente folosind

tehnici care alterează aliniamentele și schimbă puterea în cadrul și între

subsisteme. Aceste tehnici de restructurare sunt concrete, convingătoare și


37/69

37

adesea dramatice. Totuși, succesul lor depinde destul de mult de alăturare și

evaluare ca și de forța tehnicilor înseși.

Popularitatea terapiei de familie structurale se bazează pe teoria și

tehnicile sale de tratament, poziția sa centrală în domeniu a crescut prin programele sale de crecetare și formare. Deși terapia de familie structurală este

strâns identificată cu Salvador Minuchin, cu care era aproape sinonimă, poate

este o idee bună să se diferențieze omul de metodă. Când ne gândim la terapia

de familie structurală, avem tendința să ne reamintim abordarea așa cum a fost

descrisă în Familiile și Terapia de Familie, publicată în 1974.

Minuchin a fost întotdeauna un constructivist, el provoacă familiilespunându-le în esență, că ele au greșit, poveștile lor sunt prea înguste, și el, le

ajută să-și rescrie povestirile care să funcționeze. Minuchin a fost întotdeauna

interesat de literatură și de spunerea poveștilor, dar el este atent ca acest

constructivism să nu ajungă prea arid dezgolit de latura emoțională.

Deși Minuchin, a schimbat în 1974, perspectiva sa de bază asupra

familiilor, descrisă în teoria structurală a familiei, aceasta rămâne încă valabilăși continuă să fie cea mai larg folosită cale pentru a înțelege ce se întâmplă în

familia nucleară.


38/69

38

8. TERAPIA DE FAMILIE EXPERIENȚIALĂ

O ramură experiențială a terapiei de familie a apărut din aripa umanistă a

psihologiei care , ca terapiile expresive ce au inspirat-o a scos la iveală imediat

experiența aici-și-acum. Terapia experiențială a fost cea mai populară atunci

când terapia de familie a fost tânără, când terapeuții vorbeau despre sisteme, dar

își împrumutau tehnici de la terapiile individuale și de grup. De la terapia Gestalt

și a grupurilor de întâlnire au venit tehnicile evocatoare precum jocul de rol și

confruntarea emoțională, în timp ce alte metode expresive precum sculptarea și

desenarea familiei suferă influența artelor și a psihodramei.

Focalizându-se mai mult pe experiență emoțională decât pe dinamica

interacțiunii, terapeuții experiențiali par a fi puțin în afara celorlalte curente ale

terapiei de familie. Prin punerea accentului asupra indivizilor și a sentimentelor

acestora, tratamentul experiențial nu a putut fi studiat așa cum s-a dorit pentru

terapia de familie, unde există abordările care se ocupă cu sistemele și acțiunea.

Odată cu decesul personalităților inspiratoare ale acestei tradiții, al Virginiei

Satir și al lui Carl Whitaker, metodele pe care ei le-au popularizat par a fi puțindemodate, mai mult un produs al anilor 1960, decât al lumii de astăzi.

Recent, totuși, abordările experiențiale s-au bucurat de o revitalizare, și

așa cum vom vedea, două din modelele mai noi, terapia de cuplu focalizată

emoțional a lui Greenberg și Johnson (1985) și modelul sistemelor interne ale

familiei al lui Schwartz (1995), au combinat impactul emoțional și focalizarea

experiențială asupra individului cu înțelegerea sofisticată, a sistemelor familiei. Așa cum amintit doi giganți sunt liderii terapiei de familie experiențiale:

Carl Whitaker și Virginia Satir. Whitaker a fost exponentul reprezentativ al unei

abordări intuitive, libere, care are drept scop să străpungă prefăcătoria și să

elibereze membrii familiei pentru a fi ei înșiși. El a fost printre primii care a

făcut psihoterapie cu familiile și, cu toate că a fost uneori considerat un

nonconformist, el a devenit unul dintre cei mai admirați terapeuți din domeniu.


39/69

39

O altă figură majoră, printre terapeuții de familie experiențiali a fost

Virginia Satir. În calitate de membru vechi al Institutului de Cercetări Mentale

(MRI), Satir a pus în evidență comunicarea, precum și experiența emoțională și,

astfel, opera ei trebuie considerată, atât în domeniul comunicărilor, cât și altradițiilor experiențiale.

Terapia de familie experiențială este fondată pe premisa că, principala

cauză precum și efectul problemelor familiei sunt reprimarea emoțiilor .

Terapeuții experiențiali de familie împărtășesc credința umanistă că oamenii

sunt plini de resurse în mod natural și dacă sunt lăsați în pace ei vor fi energici,

creatori, iubitori și productivi (Rogers, 1951). Sarcina terapiei este, de aceea,văzută ca neblocând apărările și eliberând vitalitatea înnăscută a oamenilor.

Terapia experiențială ajută pe membrii familiei să pătrundă în

profunzimea interacțiunilor acestora pentru a explora sentimentele mai profunde

care le conduc. Această abordare ajută cel mai bine oamenii să-și coboare

apărarea și să se apropie împreună mai direct și mai autentic. Datorită sublinierii

terapiei de familie privind comportamentul și cogniția, efortul de a ajuta cliențiidescoperă că latura sentimentelor experienței acestora este cu siguranță o

completare binevenită. Indiferent ce abordare a familiei avem în vedere,

schimbarea indivizilor și a experienței acestora este o modalitate puternică de a

întrerupe certurile defensive. O modalitate eficientă de a întrerupe escaladarea

neproductivă a argumentelor este explorarea sentimentelor participanților, pe

rând. Vorbind clienților despre ceea ce simt, și rădăcinile acestor sentimente,

membrii familiei pot fi ajutați să depășească apărarea care îi ține separat și să -i

reconecteze la un nivel mai original.

Două abordări creatoare deosebite de ajutare a indivizilor care au legătură

cu experiența lor interioară sunt terapia de cuplu focalizată emoțional și terapia

sistemică internă de familie. Ce face terapia lui Johnson și Greenberg să fie

diferită este combinarea sofisticată a expresivității și atenției emoționale cu

paternurile dinamice ale interacțiunii dintre cupluri. Terapia de cuplu focalizată


40/69

40

emoțional începe, așa cum trebuie să o facă orice abordarea emoțională, prin

alegerea și conștientizarea sentimentelor cu care vin clienții, chiar dacă sau, în

special, dacă aceste sentimente sunt defensive. Nu este indicat să mergem mai

profund ignorând ceea ce simt oamenii.

Combinarea emoțiilor mai profunde și mai vulnerabile descoperite și

învățarea cuplurilor despre paternurile reactive a sentimentelor lor le conduc pe

acestea să creeze o experiență cognitivă plină de sens. Așa cum au demonstrat

Lieberman, Yalom și Miles (1973) cu grupurile de întâlnire, numai o experiență

terapeutică intensă emoțional poate avea o valoare de durată când se împletește

cu o înțelegere intelectuală a semnificației acestor emoții. Singurul avertisment pe care putem să-l oferim este că explicațiile sunt cele mai folositoare când sunt

potrivite experienței specifice clienților, urmând un proces semnificativ

emoțional al descoperirii.

Ca și terapia focalizată emoțional, abordarea sistemică internă a familiei, a

lui Schwartz, ajută membrii familiei să conviețuiască împreună cu mai multă

înțelegere, ajutând indivizii să ceară ajutor propriei lor experiențe conflictuale.Personificarea emoțiilor nespuse drept ”părți” este un instrument puternic pentru

ajutarea oamenilor să realizeze o distanță clarificatoare de conflictele lor. Spre

deosebire de terapia focalizată emoțional, terapia sistemică internă de familie nu

se bazează pe explicații didactice. În această abordare, experiența emoțională

este clarificată prin învățarea diferenței dintre propriile sentimente mai curând,

decât prin explicații oferite de terapeut.

Recent cercetătorii care căutau să studieze eficiența tehnicilor

experiențiale au urmat sugestia lui Mahrer (1982) de se concentra asupra

procesului, mai degrabă decât asupra rezultatului terapiei.

Terapia de familie experiențială lucrează din interior spre exterior,

întărind familiile prin încurajarea autoexprimării individuale, răsturnând direcția

obișnuită a efectului în terapia de familie. Terapia experiențială de familie se

distinge, de asemenea, prin angajarea bunăstării emoționale ca opusă rezolvării


41/69

41

problemei. Integritatea personală și autorealizarea sunt văzute ca și calități

umane înnăscute care se vor naște spontan în momentul în care apărarea este

depășită. Pentru a introduce noutatea și a mări experiența, terapeuții folosesc

propriile lor personalități precum și numeroase tehnici expresive. Deși modelulexperiențial și-a pierdut popularitatea în anii 1980, acesta se bucură acum de

oarecare renaștere, în special, în lucrul inovativ al terapiei de cuplu focalizată

emoțional și al abordării sistemice interne a familiei.

Terapeuții experiențiali utilizează un mare număr de tehnici, alegându-le

astfel încât să corespundă scopului de schimbare a interacțiunilor în sistemul

familial, potrivit necesităților tuturor membrilor. Cele mai frecvente tehnici utilizate sunt:

- Sculptura familială (B. și F. Duhl, D. Kantor, 1973, Virginia Satir și

Baldwin, 1983);

- Interviul cu păpușile familiale (Irwin și Mallory, 1975);

- Artterapia familială (Geddes și Medway, 1977);

-

Tehnicile gestalt-teraapeutice (Kempler, 1973).Terapeuții experiențiali de familie acționează ca agenți provocatori ai unei

conștientizări emoționale intense și ai unei expresivități crescute, care oferă

familiilor în dificultate șansa unei revitalizări a relațiilor, a unor interacțiuni mai

autentice și a unei comunicări deblocate. Reducând rezistențele emoționale,

terapeuții se focalizează mai curând pe valoarea de schimbare a experienței și

mai puțin a înțelegerii. Terapia prilejuiește o experiență emoțională și de

comunicare intensă, și nu atât o acțiune intelectuală, de tip interpretativ.

Schimbarea produsă este evaluată prin efectul de catalizare a expresiei

emoționale în afara ședințelor terapeutice. Rapoartele autorilor asupra validității

rezultatelor consemnează efectele pozitive intraterapie, cum ar fi capacitatea

unei familii de a avea contacte directe cu fiul schizofrenic, sau satisfacția

familiei posttratament. Rezultatele, în general, au fost greu de obiectivat în

comportamentele schimbate ale fiecărui membru, terapeuții considerând că n u


42/69

42

este necesar ca fiecare să se schimbe, cât mai ales să se experimenteze stări

emoționale intense care să deblocheze impasul funcțional al familiei în mod

spontan. Un alt indicator de succes se referă la satisfacția și caracterul activ-

creativ al terapeuților pe parcursul terapiei.

Una dintre contribuțiile majore ale terapiei experiențiale de familie este de

a nu înceta să ne amintească într -o lume dominată de gândirea sistematică că

durerile și bucuriile individuale, atât de rar menționate, nu trebuie neglijate și

că nu trebuie să pierdem din vedere ”persoana” în sistem (Mitrofan, Vasile,

2007).


43/69

43

9.

TERAPIA DE FAMILIE PSIHANALITICĂ

Mulți dintre pionierii terapiei de familie au o pregătire psihanalitică,

inclusiv Nathan Ackerman, Murray Bowen, Ivan Boszormenyi-Nagy, Carl

Whitaker, Don Jackson și Salvador Minuchin. În anii 1960 și 1970 terapia de

familie l-a urmat pe Jackson și Minuchin, nu numai ignorând gândirea

psihanalitică, ci denigrând-o. Jackson (1967) a mers atât de departe încât a

declarat moarte individului iar Minuchin (1989) a proclamat ”noi am înțeles că

individul scos din context era un monstru mitic, o iluzie creată de orbii noștri

psihodinamici”.

În anii1980 a apărut o schimbare surprinzătoare, terapeuții de familie au

un interes reînnoit în psihologia individului. Această naștere a interesului în

gândirea psihanalitică a reflectat schimbările d

NOTE DE CURS PSIHOTERAPIA DE CUPLU SI FAM.pdf

Documents

Transcript of NOTE DE CURS PSIHOTERAPIA DE CUPLU SI FAM.pdf